1.

Noţiuni generale despre drept

2.Teoria constituţiei
3.Cetăţenia română
4.Cetăţenia europeană
5.Drepturile şi libertăţile fundamentale ale cetăţenilor
6.Îndatoriri funadamentale
7.Dreptul de proprietate publică
8.Dreptul de proprietate privată
9.Autorităţile publice
10.Răspunderea juridică
11.Răspunderea penală
12.Răspunderea civilă
13.Răspunderea disciplinară

I.Noțiuni generale despre drept

1.Definiția dreptului
Dreptul s-a născut din nevoia de a asigura ordinea socială necesară derulării
normale a raporturilor interumane şi rezolvării problemelor generale ale societăţii.
De aceea, romanii afirmau că ubi societas, ibi jus, adică acolo unde este societate,
este şi drept. În concepţia juriştilor romani şi reciproca este valabilă, adică ubi jus,
ibi societas.
Pentru realizarea acestor obiective, pe o anumită treaptă de dezvoltare istorică
a societăţii umane, s-a recurs la normarea conduitei umane prin adoptarea unor
reglementări unitare şi obligatorii.
Finalmente, dreptul apare ca o consecinţă a organizării indivizilor umani în
societate şi are ca principal rol asigurarea regularizării conduitei acestora. Deci,
raţiunea de a fi a dreptului este reglementarea unitară a raporturilor interumane.
Fiind intim legat de evoluţia societăţii, dreptul reflectă, în structura sa,
particularităţile fiecărui stadiu din evoluţia acesteia.
În esenţa sa, dreptul, ca sumă de reguli de conduită general obligatorii,
reflectă interesele şi voinţa socială generală. Voinţa generală, consacrată şi
oficializată în norme juridice etatice, devine voinţă juridică.
De regulă, în literatura de specialitate, dreptul este definit ca fiind ansamblul
normelor de conduită, instituite sau sancţionate de către stat, care exprimă voinţa şi
interesele generale ale societăţii, aplicarea lor fiind asigurată, la nevoie, prin forţa
coercitivă a statului, realizată de autorităţile lui abilitate.
2.Principiile generale ale dreptului
Principiile dreptului pozitiv sunt definite ca fiind acele idei fundamentale
pentru conţinutul tuturor normelor juridice, călăuzitoare sau directoare, care
justifică întregul sistem de drept dintr-o ţară, orientând reglementările juridice şi
aplicarea dreptului respectiv.
 a.Principiul pluralismului politic
Acest principiu este consacrat de art. 8 din Constituţie, în temeiul căruia,
pluralismul în societatea românească este o condiţie şi o garanţie a democraţiei
constituţionale (alin. 1), iar partidele politice, constituindu-se şi desfăşurându-şi
activitatea în condiţiile legii trebuie să contribuie la definirea şi exprimarea voinţei
politice a cetăţenilor (alin. 2).
De asemenea, acest principiu este evocat şi de art. 1 alin. 3 din Constituţie,
conform căruia pluralismul politic, alături de demnitatea omului, drepturile şi
libertăţile cetăţenilor, libera dezvoltare a personalităţii umane şi dreptatea,
reprezintă o valoare supremă a societăţii româneşti şi este garantat.
Pentru a da conţinut acestui principiu, Constituţia, în art. 40, prevede
următoarele:
– dreptul cetăţenilor români de a se asocia liber în partide politice, în
sindicate, în patronate şi în alte forme de asociere (alin. 1);
– partidele sau organizaţiile care, prin scopurile şi prin activitatea lor,
militează împotriva pluralismului politic, a principiilor statului de drept ori a
suveranităţii, integrităţii sau independenţei României sunt neconstituţionale (alin.
2);
– nu pot face parte din partide politice judecătorii Curţii Constituţionale,
avocaţii poporului, magistraţii, membrii activi ai armatei, poliţiştii şi alte categorii
de funcţionari publici stabilite prin lege organică (alin. 3);
- asociaţiile cu caracter secret sunt interzise (alin. 4).
b. Principiul separaţiei puterilor în stat
Acest principiu este prevăzut expressis verbis de art. 1 alin. 4 din Constituţie,
conform căruia statul se organizează potrivit principiului separaţiei şi echilibrului
puterilor legislativă, executivă şi judecătorească, în cadrul democraţiei
constituţionale.
În opinia noastră, este impropriu să se vorbească despre cele „trei puteri“,
deoarece, potrivit art. 2 alin. 1 din Constituţie, singurul titular al puterii este
poporul. Astfel, în temeiul acestui text, suveranitatea naţională aparţine poporului,
care o exercită prin organele sale reprezentative, constituite prin alegeri libere,
periodice şi corecte, precum şi prin referendum. Finalmente, poporul, ca singur
titular al puterii, mandatează organele statului doar cu „exerciţiul puterii“. De
aceea, mai corect ar fi să ne referim la cele trei categorii de autorităţi publice,
mandatate cu exerciţiul puterii. De fapt, chiar Constituţia, în Titlul III
reglementează organizarea, funcţionarea şi atribuţiile „autorităţilor publice“. Am
putea afirma că legiuitorul constituţional este, sub acest aspect, inconsecvent.
În temeiul acestui principiu, potrivit Constituţiei, exerciţiul puterii de stat revine
celor trei mari categorii de autorităţi publice independente unele faţă de altele, dar cu
posibilităţi reciproce de control, respectiv:
 – Parlamentul, pentru activitatea de legiferare (art. 61-79);
– Preşedintele României (art. 80-101), Guvernul (art. 102-116) şi
Administraţia publică (art. 117-123), pentru activitatea executivă;
– autoritatea judecătorească, pentru activitatea de realizare a justiţiei (art.
123-134).
Separaţia activităţii autorităţilor de stat se prezintă ca un echilibru al acestora,
fără să se ajungă până la o delimitare absolută şi rigidă a activităţii lor. De fapt,
cele trei categorii de autorităţi etatice, făcând parte din sistemul organelor statului,
se află în evidente raporturi de intercondiţionare.
c. Principiul legalităţii
Acest principiu este statornicit de art. 1 alin. 5 din Constituţie şi presupune
obligativitatea respectării Constituţiei, a supremaţiei sale şi a legilor de către toate
persoanele fizice şi juridice, inclusiv de către autorităţile şi instituţiile statului.
Principiul legalităţii reprezintă principalul mijloc de realizare şi promovare a
ordinii sociale şi de menţinere a unor relaţii între membrii societăţii bazate pe
norme juridice.
Acest principiu impune tuturor subiectelor de drept, persoane fizice şi
juridice, cetăţeni români şi străini, autorităţi publice şi instituţii sau organizaţii
private, respectarea legii şi a tuturor celorlalte acte normative întemeiate pe ea,
aplicabile raporturilor sociale la care participă, sub garanţia sancţiunilor juridice ce
urmează a fi aplicate în caz de încălcare a normelor juridice.
Pentru a da eficienţă acestui principiu, actuala Constituţie a României prevede
că nimeni nu este mai presus de lege (art. 16 alin. 2) şi că Parlamentul este organul
reprezentativ suprem al poporului român şi unica autoritate legiuitoare a ţării (art.
61 alin. 1).
În ceea ce priveşte hotărârile Guvernului, potrivit art. 108 alin. 2 din
Constituţie, acestea se emit numai pentru organizarea executării legilor. Deci,
hotărârile Guvernului nu pot excede cerinţelor legilor.
Pentru asigurarea supremaţiei Constituţiei, în România este organizată şi
funcţionează Curtea Constituţională, atribuţiile acesteia fiind prevăzute de
Constituţie (art. 142-147) şi de Legea nr. 47/1992.
d. Principiul libertăţii
În limbajul comun, libertatea are semnificaţia de posibilitate a individului
uman de a acţiona după propria voinţă. Facem precizarea că „voinţa” reprezintă
unitatea dintre consimţământ şi scop.
Principiul libertăţii, ca principiu fundamental al dreptului, presupune
următoarele:
– elaborarea unor acte normative care să garanteze tuturor persoanelor că se
realizează potrivit propriilor opţiuni şi posibilităţi în cadrul social dat;
 – aplicarea legii de către autorităţile abilitate ale statului în aşa fel încât să se
dea siguranţa fiecărui individ uman că este ocrotit în manifestările sale legale, fără
să fie expus abuzurilor din partea autorităţilor statului.
În general, libertatea constă în exercitarea fără constrângeri a voinţei proprii
sau, cel puţin, în convingerea pe care o avem că ne exercităm astfel voinţa.
În context, evocăm doar faptul că limitele generale ale libertăţii de voinţă sunt
ordinea publică şi bunele moravuri.
Pentru a asigura libertatea de voinţă la încheierea actelor juridice, legislaţia
civilă cuprinde dispoziţii referitoare la viciile de consimţământ, care sunt eroarea,
dolul, violenţa şi leziunea.
Constituţia României, în art. 23, cuprinde unele dispoziţii de natură să asigure
libertatea persoanei fizice în cursul procesului penal.
e. Principiul egalităţii
Principiul egalităţii presupune tratarea de către lege şi organele statului a
tuturor persoanelor care se află în aceeaşi situaţie în mod egal, fără privilegii şi fără
discriminări.
Principiul egalităţii este înscris în art. 16 alin. 1 din Constituţie, conform
căruia cetăţenii sunt egali în faţa legii şi a autorităţilor publice, fără privilegii şi
fără discriminări.
În temeiul acestui principiu, dacă două sau mai multe persoane se află în
aceeaşi situaţie, legea trebuie să le asigure acelaşi tratament juridic. Astfel, spre
exemplu, dacă două persoane se află în situaţia de a-şi exercita dreptul de a se
căsători, prin lege trebuie să li se impună aceleaşi cerinţe de fond şi formă.
Pe de altă parte, ar fi de observat faptul că dispoziţiile art. 16 alin. 1 din Constituţie
sunt lacunare, deoarece se referă doar la egalitatea cetăţenilor în faţa autorităţilor
publice, fiind exclusă, astfel, egalitatea lor în faţa instituţiilor publice. Într-adevăr,
Constituţia prevede, alături de autorităţile publice, şi o serie de instituţii publice,
adică: Avocatul Poporului (art. 58-60); Consiliul Legislativ (art. 79); Consiliul
Suprem de Apărare a Ţării (art. 119); Consiliul Superior al Magistraturii (art. 133-
134); Curtea de Conturi (art. 140); Consiliul Economic şi Social (art. 141); Curtea
Constituţională (art. 142-147).
f. Principiul justiţiei
Acest principiu presupune opţiuni şi soluţii bazate pe cerinţele dreptăţii,
echităţii, moralităţii şi corectitudinii, atât în procesul de elaborare a normelor
juridice, cât şi în cel de aplicare a normelor juridice.
Constituţia României, în art. 21, prevede că orice persoană se poate adresa
justiţiei pentru apărarea drepturilor, a libertăţilor şi a intereselor sale legitime (alin.
1), precum şi faptul că nicio lege nu poate îngrădi exercitarea acestui drept (alin.
2). A fortiori, în temeiul acestui text, este inadmisibilă interzicerea acestui drept. În
caz de litigiu, potrivit aceluiaşi text, părţile au dreptul la un proces echitabil şi la
soluţionarea cauzei într-un termen rezonabil (alin. 3).
De asemenea, Constituţia instituie următoarele reguli generale în conformitate
cu care se realizează justiţia:
– justiţia se înfăptuieşte în numele legii (art. 124 alin. 1);
– justiţia este unică, imparţială şi egală pentru toţi (art. 124 alin. 2);
– judecătorii sunt independenţi şi se supun numai legii (art. 124 alin. 3);
– justiţia se realizează prin Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie şi prin celelalte
instanţe judecătoreşti stabilite prin lege (art. 126 alin. 1);
controlul judecătoresc al actelor administrative ale autorităţilor publice, pe calea
contenciosului administrativ, este garantat, cu excepţia celor care privesc
raporturile cu Parlamentul şi actele de comandament cu caracter militar (art. 126
alin. 6).
g. Principiul bunei-credinţe
Acest principiu presupune atât elaborarea şi adoptarea actelor normative cu
corectitudine, cât şi realizarea prevederilor acestora ţinând seama de interesele
tuturor subiectelor de drept.
Principiul bunei-credinţe a fost definit de Marcus Tullio Cicero (106-43 î.e.n.)
ca fiind bona fides, adică sinceritate în cuvinte (veritas) şi fidelitate în angajamente
(constantia).
Acest principiu are la bază noţiunea logică a noncontradicţiei, conform căreia
o persoană nu poate cere în acelaşi timp ceva şi contrariul acelui ceva.
Constituţia României, în art. 57, prevede obligativitatea cetăţenilor români, a
străinilor şi apatrizilor de a-şi exercita drepturile şi libertăţile constituţionale cu
bună-credinţă, fără să încalce drepturile şi libertăţile celorlalţi.
Opusul bunei-credinţe este reaua-credinţă a subiectelor de drept, participante
la raporturi juridice.
În opinia noastră, reaua-credinţă presupune participarea persoanei la raporturi
juridice cunoscând existenţa unor împrejurări care determină, prin exercitarea
drepturilor subiective recunoscute de lege, nesocotirea sau lezarea drepturilor altor
persoane.
Reaua-credinţă este premisa abuzului de drept.
Pentru configurarea juridică a abuzului de drept, trebuie avute în vedere
următoarele dispoziţii legale:
– cele ale art. 57 din Constituţie (reproduse mai sus);
– cele ale art. 1 din Decretul nr. 31/1954 privitor la persoanele fizice şi la
persoanele juridice, conform cărora drepturile civile ale persoanelor fizice sunt
recunoscute în scopul de a satisface interesele personale, materiale şi culturale, în
acord cu interesul public, potrivit legii şi regulilor de convieţuire socială;
 – cele ale art. 3 din Decretul nr. 31/1954, în temeiul cărora drepturile civile
sunt ocrotite de lege (alin. 1) şi pot fi exercitate numai potrivit cu scopul lor
economic şi social (alin. 2).
Deci, pentru a ne afla în prezenţa abuzului de drept şi, corelativ, a răspunderii
pe care acesta o implică, trebuie îndeplinite cumulativ următoarele condiţii:
– exercitarea dreptului să fie contrară scopului economic şi social pentru care
a fost recunoscut;
– prin exercitarea dreptului să se producă o încălcare a unui drept sau a unei
libertăţi aparţinând altei persoane;
– exercitarea dreptului să se realizeze cu încălcarea ordinii publice sau a regulilor
de convieţuire socială;
– exercitarea dreptului să se facă cu rea-credinţă.
3.Statul de drept
Statul de drept este un principiu cu o valoare supremă pentru orice
societate democratică. Astfel, art. 1 alin. 3 din Constituţie prevede că România
este, printre altele, stat de drept.
Statul de drept presupune respectarea a cel puţin şapte principii fundamentale,
şi anume:
– recunoaşterea drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale omului;
– accesul la putere să se realizeze prin vot universal şi liber exprimat;
– exercitarea puterii să se realizeze în baza legii;
– adoptarea democratică a legilor;
– separaţia şi echilibrul între activitatea autorităţilor şi instituţiilor de stat;
– pluralismul politic;
independenţa şi imparţialitatea justiţiei
4.Izvoarele dreptului românesc
Obiceiul juridic sau cutuma
În limbajul comun, termenul „obicei” are semnificaţia de deprindere individuală
sau colectivă câştigată prin repetarea frecventă a aceleeaşi fapte.
În sistemul de drept al României, cutuma, pentru a fi considerată izvor de
drept, trebuie sancţionată ca atare de lege.
Subliniem faptul că principiul legalităţii, stipulat de art. 1 alin. 5 din
Constituţie, se opune categoric calităţii de izvor de drept a obiceiului. Finalmente,
izvorul de drept rămâne norma juridică care îl încorporează sau care face trimitere
la el.
Practica judiciară
Practica judiciară sau jurisprudenţa este alcătuită din totalitatea hotărârilor
judecătoreşti pronunţate de către instanţele judecătoreşti în soluţionarea litigiilor
civile, penale, administrative, comerciale sau de altă natură.
 Rolul jurisprudenţei este de a interpreta şi aplica legea la cazuri concrete
deduse judecăţii instanţei competente.
În sistemul de drept românesc, precedentul judecătoresc nu este izvor de
drept. Această situaţie este fundamentată pe principiul separaţiei şi echilibrului
activităţii autorităţilor în stat, dar şi pe cel al legalităţii. De fapt, statul de drept
presupune, printre altele, ca activitatea de elaborare a legilor să fie realizată de
autoritatea legislativă, iar justiţia de către autoritatea judecătorească.
Cu toate acestea, jurisprudenţa are o însemnătate importantă atât în procesul de
interpretare şi aplicare, cât şi în cel de perfecţionare a normelor juridice
Doctrina
Teoriile juridice sau doctrina cuprind ansambluri de analize şi interpretări
metodice pe care specialiştii în drept le dau fenomenului juridic şi care alcătuiesc
ştiinţele juridice.
Teoriile juridice au o influenţă indiscutabilă în explicarea ştiinţifică a
normelor juridice, în opera de legiferare şi în activitatea practică de aplicare a
dreptului.
În sistemul de drept român, teoria juridică nu are calitatea de izvor de drept,
împrejurare care nu estompează cu nimic rolul ei, uneori indispensabil în procesul
de cunoaştere a normelor juridice, în activitatea de legiferare şi în cea de aplicare a
dreptului.
Actul normativ
Actul normativ semnifică toate formele, edictate tehnico-legislativ, prin care
sunt stabilite norme juridice de către organele statului, indiferent de denumirea lor
(lege, decret, ordonanţă, hotărâre)
Legea
Noţiunea de lege poate fi abordată în două accepţiuni, şi anume:
– în sens strict juridic, termenul „lege“ desemnează actul normativ al
autorităţii legislative. În acest sens, art. 61 alin. 1 din Constituţie prevede că
Parlamentul este organul reprezentativ suprem al poporului şi unica autoritate
legiuitoare a ţării, iar art. 73 alin. 1 stipulează că Parlamentul adoptă legi
constituţionale, legi organice şi legi ordinare. Deci, în sistemul de drept român, în
sens strict juridic (stricto sensu), legea este actul normativ emis de Parlament;
în sens larg, termenul „lege“ este folosit pentru a desemna, generic, orice regulă de
conduită general obligatorie, provenind de la un organ de stat şi exprimată printr-
un act normativ.
Actele normative subordonate legii
Intră în această categorie următoarele categorii de acte normative: decretele-legi,
decretele, decretele prezidenţiale, hotărârile Guvernului, ordonanţele Guvernului,
ordinele şi instrucţiunile miniştrilor, hotărârile consiliilor judeţene şi a celor locale şi
dispoziţiile normative ale conducătorilor autorităţilor administraţiei publice locale de
specialitate (direcţia financiară, direcţia sanitară, direcţia pentru protecţia mediului,
direcţia de muncă şi solidaritate socială etc.).
Pentru ca aceste acte să aibă calitatea de izvor de drept trebuie să
îndeplinească cumulativ două condiţii, adică:
- să fie conforme cu Constituţia şi legile;
- să aibă caracter normativ.
Tratatele
Potrivit art. 1 din Legea nr. 590/2003 privind tratatele, prin tratat se
înţelege actul juridic, indiferent de denumire sau formă, care consemnează în scris
un acord la nivel de stat, la nivel guvernamental sau la nivel departamental, având
scopul de a crea, de a modifica ori de a stinge drepturi şi obligaţii juridice sau de
altă natură, guvernat de dreptul internaţional public şi consemnat într-un
instrument unic ori în două sau mai multe instrumente conexe.
Sistemul de drept este alcătuit din următoarele elemente:
– norma juridică
Normele juridice sunt reguli de conduită socială, instituite sau recunoscute de
stat, obligatorii în raporturile dintre subiectele de drept, a căror respectare poate
fi impusă, la nevoie, prin forţa de constrângere exercitată de stat prin organele lui
abilitate.;
– instituţia juridică
Cea mai restrânsă sferă de grupare a normelor juridice o formează instituţia
juridică.
Instituţia juridică cuprinde totalitatea normelor juridice care reglementează o
anumită categorie unitară de relaţii sociale, determinând astfel o sferă aparte de
raporturi juridice.
În acest sens, spre exemplu, distingem instituţia cetăţeniei şi a străinilor în
dreptul constituţional, instituţia infracţiunii şi a pedepselor în dreptul penal,
instituţia proprietăţii în dreptul civil, instituţia contractului individual de muncă în
dreptul muncii, instituţia căsătoriei şi a rudeniei în dreptul familiei.
- ramura de drept
- Ramura de drept este cea mai largă sferă de grupare a normelor juridice şi
de cuprindere a instituţiilor juridice. Astfel, spre exemplu, dreptul constituţional
grupează normele şi instituţiile juridice care reglementează relaţiile sociale
fundamentale ce apar în procesul instaurării, menţinerii şi exercitării statale a
puterii sau dreptul familiei este format din normele şi instituţiile juridice ce
reglementează raporturile patrimoniale şi nepatrimoniale dintre membrii familiei
ori dreptul proprietăţii intelectuale grupează normele şi instituţiile juridice ce
reglementează raporturile sociale ce se nasc ca urmare a realizării unei creaţii
intelectuale.
- Principalul criteriu de grupare a normelor şi instituţiilor juridice în ramuri
de drept îl constituie obiectul reglementării.

III.Cetăţenia română
Legea nr.21/1991
IVDrepturile şi libertăţile fundamentale ale cetăţenilor
V.Îndatoririle fundamentale
IX.Autoritățile Publice
Constituția României

10.Răspunderea juridică
Definiţia răspunderii juridice
Răspunderea juridică este o formă a răspunderii sociale şi intervine ca urmare
a încălcării unor norme de drept sau a neexecutării lato sensu a obligaţiilor asumate
prin acte juridice.
De fapt, ca urmare a săvârşirii unei fapte ilicite, ia naştere un raport juridic între
stat, prin organele sale abilitate, şi persoana care a comis acea faptă.
Raportul care ia astfel naştere este un raport juridic, deoarece este reglementat
prin norme de drept, adică prin norme editate de către autorităţile statului.
Conţinutul acestui raport juridic constă într-un complex de drepturi şi obligaţii
ce incumbă părţilor.
Astfel, statul, prin organele sale, ca subiect activ al acestui raport, are dreptul,
şi uneori obligaţia de a constata săvârşirea faptei ilicite şi de a aplica subiectului
pasiv sancţiunile prevăzute de lege. De asemenea, statul are şi obligaţia de a
respecta cerinţele legii pentru constatarea săvârşirii faptei ilicite şi aplicarea
sancţiunilor.
În schimb, subiectul pasiv, care poate fi o persoană fizică sau juridică, are
obligaţia să suporte consecinţele sancţiunilor aplicate, dar şi dreptul de a cere să i
se aplice numai pedepsele prevăzute de lege şi în condiţiile stipulate de aceasta.
Temeiul de fapt al răspunderii juridice este fapta ilicită săvârşită de subiectul
pasiv, iar consecinţa angajării răspunderii juridice este aplicarea sancţiunii juridice
prevăzută de lege.
La rândul ei, aplicarea sancţiunii juridice are ca finalitate restabilirea ordinii
de drept şi prevenirea săvârşirii de alte fapte ilicite, atât de persoana sancţionată,
cât şi de alte subiecte de drept.
Ca formă a răspunderii sociale, putem defini răspunderea juridică ca fiind
constrângerea juridică aplicată, în condiţiile legii, de autorităţile abilitate ale
statului persoanelor care au săvârşit cu vinovăţie fapte ilicite, în scopul restabilirii
ordinii de drept şi prevenirii săvârşirii unor asemenea fapte.
Ca instituţie juridică răspunderea juridică este alcătuită din totalitatea normelor
juridice care reglementează raporturile juridice ce se nasc între autorităţile statului
şi persoanele care săvârşesc fapte ilicite, având drept scop realizarea constrângerii
de stat împotriva acestora şi prevenirea săvârşirii de alte fapte ilicite
-angajarea răspunderii juridice doar în temeiul legii sau legalitatea răspunderii juridice
- răspunderea juridică poate fi angajată numai pentru o faptă ilicită săvârşită cu
vinovăţie
- răspunderea juridică este, de regulă, personală, adică incumbă persoanei care a
săvârşit fapta ilicită
– pentru aceeaşi faptă ilicită, persoana este trasă la răspundere juridică o singură
dată (non bis in idem), chiar dacă legea prevede şi posibilitatea aplicării mai multor
sancţiuni de natură diferită
-celeritate în tragerea la răspundere juridică, ceea ce înseamnă că intervalul de
timp, cuprins între momentul săvârşirii faptei ilicite şi cel al tragerii la răspundere
juridică, trebuie să fie cât mic deoarece, de regulă, tergiversarea tragerii la
răspundere juridică constituie, în esenţa ei, o injustiţie, mai ales, pentru victima
faptului ilicit
Conduita ilicită, care determină răspunderea juridică, poate îmbrăca una din
următoarele forme:
– a infracţiunii;
– a contravenţiei;
– a abaterii disciplinare;
– a delictului civil;
– a neexecutării lato sensu a unei obligaţii contractuale.
În principiu, unanim este admis faptul că, pentru angajarea răspunderii
juridice, trebuie îndeplinite cumulativ următoarele condiţii:
– săvârşirea cu vinovăţie a unei fapte ilicite;
– producerea unui rezultat socialmente periculos prin săvârşirea faptei ilicite;
– existenţa unei legături de cauzalitate între fapta ilicită săvârşită şi rezultatul
socialmente periculos produs;
– inexistenţa unei cauze legale sau convenţionale care să împiedice angajarea
răspunderii juridice.