UNIVERSITATEA ECOLOGICĂ DIN BUCUREȘTI

FACULTATEA DE DREPT

REFERAT LA ”DREPT CONSTITUȚIONAL ȘI INSTITUȚII POLITICE”

”PRINCIPIILE DREPTURILOR, LIBERTĂȚILOR ȘI ÎNDATORIRILOR

FUNDAMENTALE ÎN CONSTITUȚIA ROMÂNIEI”

PRINCIPIILE DREPTURILOR, LIBERTĂȚILOR ȘI ÎNDATORIRILOR

FUNDAMENTALE ÎN CONSTITUȚIA ROMÂNIEI

1
 1. Analiza principiilor drepturilor, libertăților și îndatoririlor fundamentale

Termenul ”principiu” provine de la latinescul ”principium”, care înseamnă început. În

filosofie este definit ca izvor primordial, cauză primară, punct de plecare, teză fundamentală cu
caracter logic. Marile dicţionare ale lumii definesc principiul drept sursă, cauză, ca lege
generală referitoare la un ansamblu de fenomene, care se verifică prin exactitatea consecinţelor
lor, ca o regulă general care ghidează conduita primară.
Principiile fundamentale ale dreptului pot fi definite ca fiind acele idei călăuzitoare ale
conţinutului tuturor normelor juridice, care cuprind cerinţele obiective ale societăţii în procesul
creării dreptului şi realizării normelor juridice. Aşa cum s-a subliniat în literatura juridică,
principiile fundamentale ale dreptului reprezintă acele orientări generale cărora le sunt
subordinate atât structura, cât şi dezvoltarea sistemului dreptului.
Principiile drepturilor, libertăților și îndatoririlor fundamentale sintetizează şi
promovează valorile esenţiale ale societăţii, conţinând judecăţi asupra fenomenelor juridice.
Constituţiei României, republicată, evidențiază în capitolul I Titlul II principiile drepturilor,
libertăților și îndatoririlor fundamentale ca fiind:
a) universalitatea;
b) neretroactivitatea;
c) egalitatea în drepturi și îndatoriri a cetăţenilor;
d) exercitarea funcţiilor şi demnităţilor publice de către cetăţenii români care audomiciliu
în România;
e) protecţia drepturilor cetăţenilor români în străinătate și obligațiile lor;
f) protecţia drepturilor cetăţenilor străini şi apatrizilor în România;
g) dreptul cetățenilor români de a nu fi extrădați sau expulzați din România;
h) interpretarea și aplicarea drepturilor și libertăților în concordanță cu reglementările
internaţionale;
i) accesul liber la justiţie;
j) caracterul de excepţie al restrângerii exerciţiului unor drepturi și libertăţi;
a) Universalitatea drepturilor, libertăţilor şi îndatoririlor fundamentale
Drepturile şi libertăţile sunt universale şi indivizibile. Constituţia României prevede la
art. 15 alin. (1), că: "Cetăţenii beneficiază de drepturi şi libertăţi consacrate prin Constituţie şi
prin alte legi şi au obligaţiile prevăzute de acestea"
Universalitatea drepturilor şi libertăţilor se referă atât la sfera propriu-zisă a drepturilor,
cât şi la titularii acestora. Sub primul aspect ea exprimă vocaţia omului, a cetăţeanului pe planul
realităţilor juridice interne ale fiecărei ţări, pentru toate drepturile şi libertăţile. Sub cel de-al
doilea aspect, universalitatea exprimă ideea că toţi cetăţenii unui stat se pot bucura de aceste
drepturi şi libertăţi. Desigur, aceasta este o posibilitate juridică, generală şi abstractă,
recunoscută de către Constituţie României fiecărui cetăţean.
Valorificarea concretă şi exerciţiul efectiv al acestor drepturi şi libertăţi sunt de
asemenea garantate de Constituţia româniei prin faptul că oferă atât şansele, cât şi mijloacele şi
garanţiile necesare ca cetăţeanul să-şi poată valorifica drepturile şi obligaţiile.
Universalitatea drepturilor implică şi universalitatea îndatoririlor. Este, de altfel, în
firescul vieţii ca cetăţeanul să aibă atât drepturi, cât şi obligaţii faţă de semenii săi şi faţă de
societate. Acest principiu exprimă în fond legătura indisolubilă dintre drepturi, libertăţi şi
îndatoriri, intercondiţionarea lor. Într-o viziune mai largă, şi desigur corectă, îndatoririle devin
garanţii ale drepturilor, deoarece pentru a avea trebuie mai întâi să creezi, să produci, să depui
eforturi.
b) Neretroactivitatea

2
 Constituţia Romîniei consacră în art. 15 alin. (2), un principiu de drept de incontestabilă
tradiţie şi actualitate şi anume - neretroactivitatea legii. Este general recunoscut că o lege, odată
adoptată, produce şi trebuie să producă efecte juridice numai pentru viitor. Aceasta pentru
simplul motiv că aceasta se adresează subiectelor de drept, permiţând sau interzicând şi,
bineînţeles, sancţionând comportamentele deviante. Or, este absurd să se pretindă unui om, în
general, unui subiect de drept, să răspundă pentru o conduită ce a avut-o anterior intrării în
vigoare a unei legi care reglementează această conduită. Subiectul de drept nu putea să prevadă
ce va reglementa legiuitorul, iar comportamentul său este normal şi firesc dacă se desfăşoară în
cadrul ordinii de drept în vigoare.
Observând sistemul de drept, în evoluţia şi actualitatea sa, se poate evidenția o
transformare a unui principiu legal în unul constituţional. Această transformare are importante
semnificaţii juridice. Astfel, neretroactivitatea legii, ca principiu constituţional, este obligatorie
pentru toate ramurile de drept, fără excepţie, nu numai pentru care îl prevăd explicit. Apoi, în
afara excepţiei stabilite prin Constituţiei României, nici o altă excepţie nu poate aduce limitări
acestui principiu constituţional, orice alte prevederi legale contrarii trebuind a fi considerate
neconstituţionale şi putând fi atacate pe căile controlului de constituţionalitate. Principiul
neretroactivităţii legii se prezintă ca o garanţie fundamentală a drepturilor constituţionale,
îndeosebi a libertăţii şi siguranţei persoanei. Valoarea şi actualitatea principiului sunt
incontestabile şi de notorietate, orice atenuare a sa semnificând o suprimare sau o limitare a
drepturilor şi libertăţilor umane.
c) Egalitatea în drepturi și îndatoriri a cetăţenilor
Este principiul constituţional potrivit căruia cetăţenii, fără deosebire de rasă,
naţionalitate, origine etnică, limbă, religie, sex, opinie sau apartenenţă politică, avere sau
origine socială, se pot folosi, în mod egal, de toate drepturile prevăzute în Constituţia României
şi legi, pot participa în egali măsură la viaţa politică, economică, socială şi culturală, fără
privilegii şi fără discriminări, sunt trataţi în mod egal atât de către autorităţile publice, cât şi de
către ceilalţi cetăţeni. Acea principiu este consemnat prin art. 16 alin. (1) şi (2) din Constituţia
româniei. Examinarea conţinutului acestui principiu indică trei aspecte, şi anume: egalitatea în
drepturi a femeilor cu bărbaţii, egalitatea în drepturi a cetăţenilor fără deosebire de rasă,
naţionalitate, origine etnică,
limbă, avere, sau origine socială și egalitatea în drepturi a cetăţenilor fără deosebire de religie,
opinie sau apartenenţă politică.
Egalitatea în drepturi a cetăţenilor priveşte toate drepturile pe care le au cetăţenii, fără
deosebire de faptul dacă ele sunt înscrise în chiar textul Constituţiei României sau în alte acte
normative. Totodată, egalitatea în drepturi se manifestă în toate domeniile de activitate. Trebuie
reţinută, de asemenea, regula rezultând din reglementările internaţionale potrivit căreia nici o
măsură luată în caz de pericol public, care ameninţă existenţa naţiunii, nu poate duce la
discriminări întemeiate numai pe rasă. culoare, sex. limbă, religie sau origine socială. Legea
garantează ocrotirea egală a tuturor cetăţenilor şi sancţionează discriminările.
Egalitatea în faţa legii şi a autorităţilor publice nu poate implica ideea de standardizare,
de uniformizare, de înscriere a tuturor cetăţenilor sub semnul aceluiaşi regim juridic, indiferent
de situaţia naturală sau socioprofesională a acestora. Principiul egalităţii presupune ca la
situaţii egale să se aplice un tratament juridic egal. Dar, în acelaşi timp şi aparent paradoxal,
principiul egalităţii implică şi dreptul la diferenţiere în tratament juridic, căci, în măsura în care
egalitatea nu este naturală, impunerea unui tratament juridic egal ar însemna discriminare.
Altfel spus, situaţiilor egale să le corespundă un tratament juridic egal; la situaţii diferite,
tratamentul juridic nu poate fi decât diferit.
Egalitatea în drepturi a cetăţenilor fără deosebire de rasă, naţionalitate, origine etnică,
limbă, avere sau origine socială exprimă la nivelul acestei instituţii juridice că pe teritoriul
României, minoritățile se bucură în mod egal de toate drepturile şi libertăţile, şi îşi asumă, în
3
mod egal, îndatoririle fundamentale. Statul recunoaşte şi garantează persoanelor aparţinând
minorităţilor naţionale dreptul la păstrarea, la dezvoltarea şi la exprimarea identităţilor etnice,
culturale, lingvistice şi religioase.
d) Exercitarea funcţiilor şi demnităţilor publice de către cetăţenii români care
audomiciliu în România
Funcţiile şi demnităţile publice pot fi ocupate de persoanele care au numai cetăţenia
română şi domiciliul în România. Constituţia României stabileşte prin art. 16 alin. (3) că
”funcţiile şi demnităţile publice, civile sau militare pot fi ocupate de persoanele care au numai
cetăţenia română şi domiciliul în ţară”. Această regulă este aplicabilă nu numai pentru domeniul
drepturilor şi libertăţilor cetăţeneşti, ci şi pentru autorităţile publice. Legislaţia în vigoare
utilizează termenii funcţii şi demnităţi publice. Explicaţiile se regăsesc în intenţia legiuitorului
de a determina cât mai precis sfera de aplicabilitate a principiului.
La o analiză atentă se poate lesne observa că misiunea (însărcinarea) de deputat, şef de
stat, judecător etc. este totuşi altceva decât o funcţie publică, atât ca mod de ocupare cât şi ca
dimensiune de atribuţii şi, bineînţeles, ca mod de încetare. Pentru Dreptul constituţional, o
asemenea distincţie nu este pur terminologică, ea este de fond, pentru că demnitarii nu sunt
simpli funcţionari publici în sensul strict al Dreptului administrativ. Demnitatea publică
exprimă mai mult şi este prin excelenţă o categorie a Dreptului constituţional, această ramură
principală a dreptului care se identifică în ansamblul sistemului dreptului nu numai prin
obiectul său de reglementare, ci şi prin specificul noţiunilor şi al categoriilor cu care operează.
Fără a proceda la delimitări rigide, uneori absurde, va trebui să reţinem că funcţiile şi
demnităţile publice sunt într-o incontestabilă legătură, fără însă a se confunda.
Cât priveşte funcţiile publice, este fără îndoială că textul constituţional se referă la acelea
care presupun exerciţiul autorităţii statale, un statut aparte şi mai ales (o condiţie, care ni se pare
importantă) acelea pentru ocuparea cărora depunerea jurământului potrivit Constituţiei este
obligatorie. Desigur, ocuparea unei funcţii sau demnităţi publice se poate face numai de către
persoanele care îndeplinesc toate condiţiile legale cerute (vârstă, capacitate etc.), la care
Constituţia impune două condiţii de maximă importanţă şi generalitate şi anume: numai
cetăţenia română şi domiciliu pe teritoriul României.
e) Protecţia drepturilor cetăţenilor români în străinătate și obligațiile lor
Acest principiu este prevăzut de art. 17 din Constituţia României. El exprimă faptul că
cetăţenia română este legătura politică şi juridică dintre cetăţeni şi stat, prin efectele sale,
determinând statutul juridic al persoanei, oriunde s-ar afla ea, atât în interiorul, cât şi în afara
frontierelor. În temeiul acesteia, cetăţenii români care se află în străinătate au dreptul să apeleze
la protecţia autorităţilor sale, iar acestea au obligaţia constituţională de a le acorda protecţia
necesară. De altfel, între state există deja acorduri şi convenţii, care permit şi reglează această
colaborare juridică.
Modalităţile concrete de acordare a protecţiei sunt, desigur, dependente de statutul juridic,
în care regulile cuprinse în principiile şi celelalte norme general admise ale dreptului
internaţional au importanţa lor. Bucurându-se de protecţia statului, cetăţeanul român care se află
în afara frontierelor, trebuie însă să-şi îndeplinească obligaţiile ce le revin potrivit Constituţiei
României şi legilor. Faptul că cetăţeanul se găseşte temporar în afara frontierelor României, nu-
1 scuteşte de îndeplinirea acestor obligaţii normale şi fireşti, afară de cazul dacă acestea sunt
incompatibile cu absenţa sa din ţară (ca, de exemplu, obligaţia de a participa la anumite lucrări
impuse de necesitatea înlăturării efectelor unei calamităţi, în mod firesc, nu poate reveni unei
persoane pe timpul absenţei sale din ţară). Important este faptul că simpla absenţă din ţară nu-l
exonerează pe cetăţeanul român de obligaţia de a satisface serviciul militar sau de cea de plată a
impozitelor pentru imobilul al cărui proprietar este, sau de obligaţia de creştere, întreţinere şi
educaţie a copilului său minor etc.
f) Protecţia drepturilor cetăţenilor străini şi apatrizilor în România
4
 Cetăţenii străini şi apatrizii se bucură în România de protecţie juridică. Constituţia
României cuprinde şi unele reglementări privind străinii şi apatrizii aflaţi pe teritoriul
României. Astfel, la art. 18 alin. (1) și (2) se arată: "Cetăţenii străini şi apatrizii care locuiesc în
România se bucură de protecția general a persoanelor și averilor”. Dreptul de azil se acordă şi
se retrage în condiţiile legii, cu respectarea tratatelor şi a convenţiilor internaţionale la care
România este parte". Asemenea dispoziţii sunt necesare, ştiut fiind că populaţia unui stat
cuprinde, în afara cetăţenilor, străini şi apatrizi. Sistemul juridic, desigur şi Constituţia, nu pot
să nu recepteze această realitate şi să nu o reglementeze, plecând de la categoria generală de om
(sau de fiinţă umană), statutul juridic al tuturor persoanelor fizice.
Formularea constituţională este generoasă şi cuprinzătoare. Practic, străinii şi apatrizii
din România se pot bucura de toate drepturile şi libertăţile, cu excepția acelea pentru care
Constituţia sau legea impun calitatea de cetăţean al României.
În mod firesc, art. 18 din Constituţie reglementează şi dreptul de azil, ştiut fiind că
azilul este prin excelenţă un drept care aparţine străinilor şi apatrizilor. Dreptul de azil cuprinde
de fapt găzduirea şi protecţia statului România acordate acestor persoane, deoarece în statul lor
de origine sunt urmărite sau persecutate pentru activităţi desfăşurate în favoarea umanităţii,
progresului şi păcii. Azilul se acordă numai celor urmăriţi pentru activităţi politice (se mai
numeşte şi azil politic) şi nu pentru fapte de drept comun.
Persoanele cărora li se acordă azil de către România se bucură de toate drepturile şi au
toate obligaţiile, cu excepţia celor ce aparţin în exclusivitate cetăţenilor români. în acelaşi timp,
aceste persoane nu pot fi extrădate. Potrivit documentelor internaţionale în materie, azilul este
un act paşnic şi umanitar şi nu poate fi considerat ca un act inamical faţă de stat.
De asemenea, principalele documente juridice internaţionale, precum şi practica statelor
în acest domeniu, consideră că orice persoană are dreptul de a cere azil şi de a obţine azilul într-
o altă ţară. Un asemenea drept nu poate fi invocat de persoanele asupra cărora există raţiuni
serioase de a le considera că au comis o crimă contra păcii, o crimă de război, sau o crimă
contra umanităţii, în sensul instrumentelor internaţionale care au dispoziţii referitoare la
asemenea crime. în fine, aprecierea asupra motivaţiei azilului revine statului care-1 acordă, în
exerciţiul suveranităţii sale.
g) Dreptul cetățenilor români de a nu fi extrădați sau expulzați din România
Cetăţenii români nu pot fi extrădaţi sau expulzaţi din ţară. Constituţia României, prin
art. 19 ali. (2) stabileşte că: ”cetăţeanul român nu poate fi extrădat sau expulzat ”
Cetăţenii străini şi apatrizii pot fi extrădaţi numai pe baza unei convenţii internaţionale
sau în condiţii de reciprocitate; Expulzarea sau extrădarea se hotărăşte de către justiţie.
Extrădarea sau expulzarea sunt două măsuri care privesc prin excelenţă libertatea
individuală şi dreptul la libera circulaţie. Expulzarea sau extrădarea propriului cetăţean ar fi o
măsură contrară legăturii de cetăţenie care implică obligaţii de protecţie pe care statul trebuie să
o asigure tuturor cetăţenilor săi. Pot fi extrădaţi sau expulzaţi numai cetăţenii străini şi apatrizii.
Extrădarea este instituţia juridică ce permite unui stat de a cere altui stat pe teritoriul
căruia s-a refugiat unul din cetăţenii săi să ii predea. Ea asigură ca autorii unor infracţiuni, mai
ales ai unor infracţiuni internaţionale grave, să nu rămână nejudecaţi şi nepedepsiţi,
ascunzându-se pe teritoriul altor state. Într-o definiţie considerată mai exactă extrădarea este
"un act de asistenţă judiciară interstatală în materie penală care urmăreşte transferul unui
individ urmărit sau condamnat penal, din domeniul celuilalt stat". Câteva reguli însă sunt deja
de largă aplicaţie şi, am putea spune, universal recunoscute de sistemele şi practicile juridice.
Astfel, nu se admite extrădarea pentru raţiuni politice, sau atunci când persoana în cauză ar
putea fi condamnată la moarte ori ar exista riscul de a fi supusă torturii şi altor pedepse şi
tratamente crude, inumane sau degradante etc. Extrădarea se admite şi se practică în cazurile de
piraterie maritimă şi aeriană, traficului de femei şi copii, traficului de arme, traficului de
stupefiante, terorism, genocid etc.
5
 Expulzarea este instituţia juridică ce permite autorităţilor publice dintr-un stat să oblige
o persoană (cetăţean străin sau apatrid) să părăsească ţara, punând astfel capăt, în mod silit,
şederii acestei persoane pe teritoriul său. Aşa cum se arată de altfel în literatura juridică, măsura
expulzării se ia, de regulă, pentru ocrotirea ordinii de drept, fiind motivată de consideraţii de
ordin politic, economic, juridic, menţionându-se în acest context tulburări ale ordinii publice,
acţiuni contrare legii sau acţiuni politice contra siguranţei statului, ofense aduse statului de
reşedinţă sau unui stat străin. În dreptul internaţional s-au stabilit totuşi unele reguli privind
expulzarea în sensul că executarea deciziei de expulzare să nu fie inutil brutală, rapidă sau
vexatorie, iar expulzatului să i se lase dreptul de a alege statul spre teritoriul căruia urmează să
fie expulzat, adică expulzarea să se facă cu reprezentarea drepturilor inerente persoanei.
h) Interpretarea și aplicarea drepturilor și libertăților în concordanță cu reglementările
internaţionale
Prioritatea reglementărilor internaţionale în materia drepturilor omului, Constituţia
României prin art. 20 alin. (1) și (2) stabileşte un principiu de incontestabilă actualitate şi care
exprimă într-o viziune modernă corelaţia dintre dreptul internaţional şi dreptul intern, cu
aplicaţia sa specifică în domeniul drepturilor constituţionale. Prima regulă ce rezultă din art.20
al Constituţiei este în sensul interpretării şi aplicării dispoziţiilor privind drepturile şi libertăţile
cetăţeneşti în concordanţă cu prevederile tratatelor internaţionale la care România este parte.
Este nominalizată Declaraţia Universală a Drepturilor Omului, adoptată la 10 decembrie 1948,
iar în ce priveşte celelalte documente internaţionale se vorbeşte de pacte şi tratate (deşi, într-o
viziune largă, ştiinţifică, pactele sunt tratate). Explicaţia acestui limbaj al art. 20 din Constituţie
stă în ataşamentul pe care România îl proclamă explicit mai întâi faţă de Declaraţia Universală
a Drepturilor Omului – acest document de început şi de referinţă în domeniu, care a marcat
punctul de geneză al unei ere noi în proclamarea şi protecţia drepturilor omului. Cea de a doua
regulă acordă prioritate reglementărilor internaţionale, desigur celor cuprinse în tratatele
ratificate de România, în situaţia în care s-ar ivi anumite nepotriviri, contradicţii, conflicte -
neconcordanţe - între ele şi reglementările interne. Trebuie menţionat că această prioritate este
acordată numai reglementărilor din domeniul drepturilor omului, ea nu este aplicabilă altor
domenii.
Soluţia constituţională dată de art. 20 exprimă nu numai ataşamentul faţă de
reglementările internaţionale, ci şi marea receptivitate faţă de dinamica posibilă şi previzibilă.
În domeniul drepturilor omului sunt încă mai multe lucruri de înfăptuit care presupun
colaborarea între state şi care se vor realiza prin tratate internaţionale.
Deschiderea României spre Europa şi spre comunitatea internaţională este astfel
constituţional garantată prin art. 20 din constituția României. Dispoziţiile art. 20, în perspectiva
aplicării lor, implică două consecinţe majore. O primă consecinţă priveşte chiar pe legiuitor,
care va trebui întotdeauna şi obligatoriu să verifice dacă proiectele de legi pe care le discută şi
le adoptă se corelează cu tratatele internaţionale la care România este parte. O a doua
consecinţă priveşte autorităţile publice competente a negocia, a încheia şi a ratifica tratatele
internaţionale, care vor trebui să manifeste o atenţie sporită în observarea corelaţiei dintre
prevederile actului internaţional şi dreptul intern, iar în situaţii mai dificil de depăşit să se
folosească procedeul rezervelor sau ale declaraţiilor. Dispoziţiile constituţionale privitoare la
drepturile şi libertăţile cetăţenilor vor fi interpretate şi aplicate în concordanţă cu Declaraţia
Universală a Drepturilor Omului, cu pactele şi cu celelalte tratate la care România este parte.
Dacă există neconcordanţe între pactele şi tratatele privitoare la drepturile fundamentale ale
omului, la care România este parte, şi legile interne, au prioritate reglementările internaţionale.
i) Accesul liber la justiţie
Potrivit acestui principiu, orice persoană se poate adresa justiţiei pentru apărarea
drepturilor, a libertăţilor şi a intereselor sale legitime. El permite accesul la justiţie pentru
apărarea oricărui drept sau libertăţi şi a oricărui interes legitim, fără deosebire dacă acestea
6
rezultă din Constituţie sau din alte legi. Constituţia şi legile nu apără şi nu garantează orice
interese, ci numai acele interese care se întemeiază pe drept, pe cutumă, în general, pe izvoarele
de drept. Interesele nelegitime nu pot şi nu trebuie ocrotite, ele fiind contrare legităţii şi statului
de drept. Art. 21 din Constituţi României implică o corectă delimitare între dreptul la acţiune în
justiţie şi obligaţia constituţională de ocrotire a drepturilor, libertăţilor şi intereselor legitime.
Este subînţeles că accesul liber la justiţie permite depunerea oricărei cereri a cărei rezolvare este
de competenţa autorităţilor judecătoreşti.
Caracterul legitim sau nelegitim al pretenţiilor formulate în acţiunea în justiţie va rezulta
numai în urma judecării pricinii respective şi va fi constatat prin hotărârea judecătorească.
Folosind exprimarea „interese legitime", textul constituţional nu pune o condiţie de
admisibilitate a acţiunii în justiţie, ci obligă justiţia să ocrotească numai interesele legitime.
Posibilitatea sesizării justiţiei pentru apărarea drepturilor, libertăţilor şi a intereselor legitime se
poate realiza fie pe calea acţiunii directe, fie prin orice altă cale procedurală. Accesul liber la
justiţie este garantat chiar prin Constituţie, precizarea din art. 21 ali. (2) din Constituţie, în
sensul căreia nici o lege nu poate îngrădi exercitarea acestui drept. Caracterul de excepţie al
restrângerii exerciţiului unor drepturi sau al unor libertăţi Declaraţia Universală a Drepturilor
Omului, cele două pacte internaţionale privitoare la drepturile omului, alte documente juridice
internaţionale admit existenţa unor limitări şi restrângeri, în legătură cu exerciţiul drepturilor şi
libertăţilor umane. Legitimitatea unor astfel de reguli stă în chiar conceptul de libertate.
j) caracterul de excepţie al restrângerii exerciţiului unor drepturi și libertăţi
Problema restrângerii exercitării unor drepturi sau libertăţi fiind una dintre cele mai
delicate, restrângerea trebuie să fie - şi este - ea însăşi circumscrisă. În acest sens împrejurările
care justifică restrângerea unor drepturi sau libertăţi sunt expres şi limitativ arătate, urmând deci
regulile specifice excepţiilor.
Constituția României prevede la art. 53 că ”exerciţiul unor drepturi sau al unor libertăţi
poate fi restrâns numai prin lege şi numai dacă se impune, după caz, pentru: apărarea securităţii
naţionale, a ordinii, a sănătăţii ori a moralei publice, a drepturilor şi a libertăţilor cetăţenilor;
desfăşurarea instrucţiei penale; prevenirea consecinţelor unei calamităţi naturale, ale unui
dezastru ori ale unui sinistru deosebit de grav”
Restrângerea poate fi dispusă numai dacă este necesară într-o societate democratică.
Măsura trebuie să fie proporţională cu situaţia care a determinat-o, să fie aplicată în mod
nediscriminatoriu şi fără a aduce atingere existenţei dreptului sau a libertăţii.

2. Drepturile, libertățile și îndatoririle fundamentale consecrate de Constituția

României

În cadrul sistemului nostru constituţional, instituţia drepturilor şi libertăţilor

fundamentale ale cetățenilor reprezintă un domeniu de interes primordial, care constituie
obiectul unor reglementări legislative complexe. Respectarea drepturilor și libertăților
fundamnetale ale cetățenilor este esențială pentru viața, libertatea și demnitatea acestora fiind
indispensabile pentru libera dezvoltare a personalității umane.
Drepturile şi libertăţile fundamentale ale omului sunt stabilite prin Constituția României
și garantate prin aceasta și alte legi, în vederea asigurării şi liberei manifestări a lor.
2.1. Dreptul la viaţă şi la integritate fizică şi psihică
Prevederile art. 22 din Constituția României stabilesc că ” Dreptul la viaţă, precum şi
dreptul la integritate fizică şi psihică ale persoanei sunt garantate. Nimeni nu poate fi supus
torturii şi nici unui fel de pedeapsă sau de tratament inuman ori degradant. Pedeapsa cu
moartea este interzisă”.
Dreptul la viaţă – reprezintă un drept natural al omului. Aşa fiind, orice persoană fizică
beneficiază de acest drept fundamental, din momentul naşterii şi până la survenirea
7
fenomenului natural al morţii. Pe parcursul întregii vieţi, omului îi este garantat acest drept. Nu
interesează dacă persoana fizică este sănătoasă sau bolnavă, tânără sau în vârstă, bărbat sau
femeie. Nimeni nu poate fi privat de viaţa sa în mod arbitrar. Pedeapsa cu moartea este interzisă
întrucât ea reprezintă o încălcare a drepturilor naturale ale omului. Consecinţa firească a
interzicerii pedepsei cu moartea o reprezintă imposibilitatea condamnării unei persoane fizice la
moarte, având ca efect imposibilitatea executării unei persoane.
Dreptul la integritate fizică a persoanei fizice presupune respectarea integrităţii native a
oricărui subiect de drept. Este evident un drept fundamental absolut, ca de altfel toate celelalte
drepturi fundamentale. Autorităţile publice sunt obligate să asigure integritatea fizică a fiecărei
persoane fizice. Există, bineînţeles, şi excepţii determinate de lege: recoltarea de probe
biologice în vederea stabilirii alcoolemiei; efectuarea unei intervenţii chirurgicale de medicul
chirurg cu acordul pacientului, sau fără acordul pacientului dacă acesta nu-l poate exprima
valabil iar viaţa sa se află în primejdie etc.
Dreptul la integritate psihică – presupune respectarea şi asigurarea integrităţii psihice
(morale) a persoanei fizice. De altfel, dreptul la integritate priveşte două laturi: fizică şi psihică,
ambele fiind garantate tuturor persoanelor fizice. Acest principiul îşi găseşte consacrarea din
punct de vedere practic în dispoziţiile legale care incriminează fapte cu grad ridicat de pericol
social care aduc atingere relaţiilor sociale referitoare la buna înfăptuire a justiţiei. Legiuitorul a
apreciat că actele de tortură ori tratamentele crude, inumane ori degradante prezintă gradul de
pericol social generic (abstract) al unei infracţiuni.
2.2. Libertatea individuală şi siguranţa persoanei
Libertatea individuală şi siguranţa persoanei sunt drepturi prevăzute de art. 23 din
Constituție. Acest articol cuprinde numeroase dispoziţii referitoare la faptul că ”Libertatea
individuală şi siguranţa persoanei sunt inviolabile. Percheziţionarea, reţinerea sau arestarea unei
persoane sunt permise numai în cazurile şi cu procedura prevăzute de lege.” Prin prevederile
acestui articol se detaliază limitele în care sunt premise anumite îngrădiri ale libertățăă, care îii
asigură și îi garantează persoanei siguranța.
Libertatea individuală presupune aptitudinea persoanei fizice de a se deplasa liber, de a
nu fi supusă nici unei forme de servitute şi de a nu fi adusă şi ţinută în stare de sclavie. Prin
natura sa persoana fizică, omul, se naşte liber iar societatea are îndatorirea de a conserva şi
proteja acest drept inalienabil. Libertatea individuală nu are şi nu trebuie să aibă un caracter
absolut, în sensul că ea nu ar putea fi sub nici o formă îngrădită. De aceea, textul constituţional
se referă la percheziţie, la reţinere şi la arestarea preventivă, în sensul că aceste acte cu caracter
procesual penal pot fi dispuse şi pot fi efectiv îndeplinite (sub aspect procedural) respectându-se
dispoziţiile legale. Percheziţia, reţinerea şi arestarea preventivă sunt instituţii proprii Codului de
Procedură Penală.
Dispozițiile constituționale prevăd că persoanei fizice reţinute sau arestate preventiv
trebuie să i se comunice de îndată motivele reţinerii sau ale arestării preventive într-o limba pe
care o înţelege persoana fizică în cauză. Aceasta reprezintă o garanţie a siguranţei persoanei
fizice. Este o prevedere constituţională care impune o obligaţie precisă și clar determinată. De
asemenea, învinuirea trebuie adusă la cunoştinţa celui acuzat în cel mai scurt termen. Motivele
reţinerii, ale arestării preventive şi învinuirea se aduc la cunoştinţa celui acuzat numai în
prezenţa unui avocat, ales sau numit din oficiu. Prezenţa avocatului este o garanţie a respectării
libertăţii individuale a persoanei fizice acuzate. Ea este obligatorie ceea ce impune obligaţia,
îndatorirea constituţională a organelor judiciare penale de a permite asistenţa învinuitului sau a
inculpatului. Desigur, dacă motivele care au stat la baza reţinerii sau arestării preventive au
dispărut, persoana fizică reţinută sau arestată trebuie, în mod obligatoriu, pusă în libertate. Deşi
textul legal nu prevede în mod expres nimic nu împiedică ca persoana fizică arestată preventiv
să fie pusă în libertate, la cererea sa, fie sub control judiciar, fie pe cauţiune. Eliberarea

8
provizorie în aceste condiţii denotă încrederea organelor judiciare penale în inculpat şi
materializează prezumţia de nevinovăţie de care beneficiază acesta.
2.3. Dreptul la apărare

Dreptul la apărare este garantat prin art. 24 din Constituția României. Aliniatul (2) al
aceluiași articor precizează că ”în tot cursul procesului, părţile au dreptul să fie asistate de un
avocat, ales sau numit din oficiu” Doctrina juridică constituţională ca de altfel şi doctrina
juridică procesual – penală şi cea procesual – civilă, recunoaşte dreptului la apărare prin
asistenţa juridică a unui avocet, ales sau numit din oficiu. În legătură cu formularea din alin. (2)
al textului – care se referă la dreptul la apărare în sens larg – trebuie precizat că persoana fizică
dispune de dreptul de a reacţiona independent la încălcarea drepturilor şi libertăţilor sale
exclusiv prin mijloace legitime.
În acest sens, persoana fizică care se consideră lezată în dreptul său subiectiv
fundamental sau în libertatea sa fundamentală ori lezată în legătură cu orice alt drept subiectiv
sau, după caz, interes legitim, poate să se adreseze organelor abilitate ale statului, în speţă
autorităţii judecătoreşti, în vederea restabilirii drepturilor subiective sau a libertăţilor pretins a fi
încălcate sau nerecunoscute de către alţi membri ai societăţii sau chiar de către autorităţile
etatice. Trebuie să se ţină seama că nu este permis nimănui să fie judecător în propria sa cauză.
2.4. Dreptul la libera circulaţie
”Dreptul la liberă circulaţie, în ţară şi în străinătate, este garantat. Legea stabileşte
condiţiile exercitării acestui drept. Fiecărui cetăţean îi este asigurat dreptul de a-şi stabili
domiciliul sau reşedinţa în orice localitate din ţară, de a emigra, precum şi de a reveni în ţară”.
Textul constituţional prevăzut de art. 25 garantează libera circulaţie a cetățenilor români
și a altor persoane pe teritoriul României și în străinătate. Cetăţenii au dreptul să îşi stabilească
domiciliul sau reşedinţa în orice localitate din ţară. Prin noţiunea de „localitate” se înţelege o
aşezare umană care intră în una din următoarele categorii: municipiu, oraş, sat. Desigur,
stabilirea domiciliului sau reşedinţei obligă cetăţeanul la respectarea legilor privind domiciliul,
reşedinţa, proprietatea privată etc. Cetăţenii români beneficiază şi de dreptul fundamental de
liberă circulaţie în străinătate. Ca o consecinţă a recunoaşterii acestui drept, cetăţenilor români
le este recunoscut dreptul de a emigra sau de a ieşi de pe teritoriul republicii. Aceştia pot emigra
într-un alt stat, definitiv sau temporar. În acest sens Constituţia recunoaşte şi garantează
cetăţenilor români dreptul de a reveni în propria ţară. Aceste drepturi se realizează în mod
practic prin intermediul reglementărilor legale referitoare la actele de identitate, la documentele
necesare pentru trecerea frontierei de stat (paşapoartele).
2.5. Dreptul la viaţa intimă, familială şi privată
Statul respectă şi ocroteşte viaţa intimă, familială şi privată. Articolul 26 din Constituția
României se referă la trei drepturi fundamentale recunoscute fiecărei persoane fizice: dreptul la
viaţa intimă; dreptul la viaţa familială şi dreptul la viaţa privată. Autorităţile statului precum şi
ceilalţi cetăţeni trebuie să respecte și să ocrotească aceste drepturi subiective cu caracter
fundamental. Dreptul la viaţă familială presupune, de fapt, un complex de drepturi referitoare la
relaţiile de familie. Dreptul la viaţă intimă implică şi viaţa privată deoarece chestiunile intime
ale unei persoane fizice au întotdeauna caracter privat. În doctrină se consideră că dreptul la
viaţă intimă implică şi dreptul la propria imagine a persoanei fizice, fapt pentru care persoana
fizică are dreptul să dispună de ea însăşi, dacă nu încalcă drepturile şi libertăţile altora, ordinea
publică sau bunele moravuri.
2.6. Inviolabilitatea domiciliului
Dispozițiile art. 27 alin. (1) din Constituție stipulează faptul că ”Domiciliul şi reşedinţa
sunt inviolabile. Nimeni nu poate pătrunde sau rămâne în domiciliul sau în reşedinţa unei
persoane fără învoirea acesteia”. Noțiunea de domiciliu nu se identifică însă cu cea de
proprietate.
9
 De la prevederile alineatului (1) se poate deroga prin lege în următoarele situaţii: a)
pentru executarea unui mandat de arestare sau a unei hotărâri judecătoreşti; b) pentru
înlăturarea unei primejdii care ameninţa viaţa, integritatea fizică sau bunurile unei persoane; c)
apărarea securităţii naţionale sau a ordinii publice; d) pentru prevenirea răspândirii unei
epidemii;
Percheziţia se dispune de judecător şi se efectuează în condiţiile şi în formele
prevăzute de lege. Percheziţiile în timpul nopţii sunt interzise, în afară de cazul infracţiunilor
flagrante. De principiu Constituţia României prevede inviolabilitatea domiciliului unei persoane
fizice. Violarea domiciliului în alte condiţii decât cele menţionate în alin. (2) realizează
conţinutul constitutiv al infracţiunii de violare de domiciliu, faptă prevăzută şi pedepsită de
legislaţia penală. În alin. (2) sunt menţionate excepţii de la principiu. În situaţiile menţionate se
poate pătrunde şi se poate rămâne în domiciliul sau reşedinţa unei persoane fizice, fără a avea
consimţământul prealabil al acesteia. Inviolabilitatea domiciliului nu poate constitui un drept
absolut. Ea nu poate fi opusă pentru stânjenirea organelor judiciare penale sau pentru
înlăturarea unei primejdii care ameninţă viaţa, integritatea corporală, fizică sau bunurile unei
persoane ori pentru înlăturarea sau prevenirea răspândirii unei epidemii.
În alin. (3) se prevede că percheziţia dispune de judecător şi se efectuează în condiţiile
şi în formele prevăzute de lege. Aceasta tocmai în scopul prevenirii arbitrariului şi a abuzurilor.
Evident, legea la care se referă dispoziţia constituţională este legea procesual – penală. Alin. (4)
prevede că percheziţiile în timpul nopţii sunt interzise. Există şi o excepţie care se referă la
ipoteza săvârşirii unei infracţiuni flagrante (delict flagrant). Raţiunea instituirii acestui principiu
este simplă, ea priveşte evitarea abuzurilor efectuate cu ocazia percheziţiilor domiciliare de
către organele judiciare penale – în speţă, organele de urmărire penală.
2.7. Secretul corespondenţei
Statul asigură secretul scrisorilor, al telegramelor, al altor trimiteri poştale, al
convorbirilor telefonice şi al celorlalte mijloace legale de comunicare. Text constituţional
prevăzut la art. 28 se referă la inviolabilitatea corespondenţei. Nici o persoană nu poate reţine,
deschide şi citi sau distruge o corespondenţă. Cu atât mai mult funcţionarii poştali au obligaţia,
de natură constituţională, de a păstra secretul corespondenţei de care iau cunoştinţă în mod
direct. Situaţiile în care se poate dezvălui secretul corespondenței sunt expres şi limitativ
prevăzute de lege, respectiv: în interesul securităţii naţionale, în interesul asigurării bunăstării
economice a ţării; în scopul prevenirii infracţiunilor.
2.8. Libertatea conştiinţei
Libertatea conştiinţei este garantată prin art. 29 din Constituție. Ea trebuie să se
manifeste în spirit de toleranţă şi de respect reciproc. Cultele religioase sunt libere şi se
organizează potrivit statutelor proprii, în condiţiile legii. În relaţiile dintre cultele religioase sunt
interzise orice manifestări de învrăjbire. Cultele religioase sunt autonome, separate de stat şi se
bucură de sprijinul acestuia, inclusiv prin înlesnirea asistenţei religioase în armată, în spitale, în
penitenciare, în azile şi în orfelinate.
Libertatea conştiinţei presupune capacitatea persoanei fizice de a adopta o anumită
concepţie referitoare la lumea înconjurătoare. Ea implică posibilitatea de a împărtăşi o credinţă
religioasă. În principiu, concepţiile despre lume, despre existenţă sunt: teiste şi ateiste.
Autorităţile publice nu trebuie să se amestece în modul de a gândi al omului. Conştiinţa umană
trebuie să rămână întotdeauna liberă. Libertatea conştiinţei, a concepţiilor implică însă
realizarea sa într-un spirit de toleranţă în raport cu concepţiile manifestate de alte persoane
fizice. Cultele religioase sunt libere dar trebuie să fie organizate în condiţii legale. La fel ca şi în
cazul libertăţii conştiinţei, relaţiile dintre cultele religioase, organizate legal pe teritoriul
României, trebuie să excludă orice formă de învrăjbire. În raporturile dintre stat şi cultele
religioase, statul adoptă o poziţie echilibrată, fără a le favoriza în nici un fel dar şi fără a le
discrimina. Statul trebuie să vegheze la asigurarea ordinii publice; aceasta nu trebuie să fie
10
tulburată în vreun fel de exercitarea vreunui cult religios. În scopul alinării suferinţelor
oamenilor, a sporirii încrederii în viitor este înlesnită asistenţa religioasă în armată, în spitale, în
unităţile penitenciare, în azile şi în orfelinate. De asemenea Constituţia prevede că părinţilor şi
tutorilor trebuie să li se recunoască dreptul inalienabil de a asigura, potrivit propriilor
convingeri, educaţia copiilor minori aflaţi sub supravegherea lor şi a căror răspundere le revine.
2.9. Libertatea de exprimare
Oricărui cetăţean îi este garantată libertatea gândurior, a opiniilor sau a credințelor,
precum şi libertatea exprimării în public prin cuvânt, imagine sau prin alt mijloc posibil.Acest
drept este prevăzut de art. 30 din Constituție. Libertatea exprimării nu poate prejudicia onoarea,
demnitatea sau dreptul altei persoane la viziune proprie. Sunt interzise şi pedepsite prin lege
contestarea şi defăimarea ţării şi a naţiunii, îndemnul la război de agresiune, la ură naţională,
rasială, de clasă sau religioasă, incitarea la discriminare, la separatism teritorial sau la violenţă
publică, precum şi manifestările obscene, contrare bunelor moravuri. Libertatea conştiinţei
presupune şi libertatea de exprimare a concepţiilor.
Libertatea de exprimare implică posibilitatea omului de a se exprima fie oral, fie în scris
sau prin orice alt mijloc. În acest mod omul exprimă concepţiile, opiniile, gândurile, credinţele
religioase, creaţiile spirituale, creaţiile literare sau creaţiile ştiinţifice. Libertatea de exprimare
implică libertatea cuvântului, libertatea tiparului şi libertatea presei. Fără îndoială, libertatea de
exprimare presupune aducerea concepţiilor, a gândurilor şi a creaţiilor de orice fel la cunoştinţa
publică. Altfel spus, trebuie realizată condiţia publicităţii. Ca orice libertate fundamentală şi
libertatea opiniei şi a exprimării prezintă, în mod firesc, anumite limite. Astfel, ea nu poate
prejudicia onoarea, demnitatea unei persoane şi nu poate aduce atingere dreptului subiectiv al
persoanei fizice la propria viziune. O altă limitare expres indicată de Constituție este că
libertatea de opinie şi de exprimare nu trebuie să aibă ca obiect defăimarea statului şi a
poporului, să instige la război de agresiune, la ură naţională, la separatism teritorial etc.
Răspunderea civilă pentru informaţia sau pentru creaţia adusă la cunoştinţă publică
revine editorului sau realizatorului, autorului, organizatorului manifestării artistice,
proprietarului mijlocului de multiplicare, al postului de radio sau de televiziune, în condiţiile
legii. Delictele de presă se stabilesc prin lege.
2.10. Dreptul la informaţie
Dreptul persoanei de a avea acces la orice informaţie de interes public nu poate fi
îngrădit, conform dispozițiilor art. 31 din Constituției. Autorităţile publice, potrivit
competenţelor ce le revin, sunt obligate să asigure informarea corectă a cetăţenilor asupra
treburilor publice şi asupra problemelor de interes personal. Dreptul la informaţie nu trebuie să
prejudicieze măsurile de protecţie a cetăţenilor sau siguranţa naţională. Mijloacele de informare
publică, de stat sau private, sunt obligate să asigure informarea corectă a opiniei publice.
Dreptul la informaţie presupune aptitudinea de a avea acces la date privitoare la aspecte de
ordin social – politic, economic, cultural şi ştiinţific. Autorităţile publice sunt obligate să
informeze, în mod corect, cetăţenii asupra informațiilor de interes public. De asemenea, ele
trebuie să informeze cetăţeanul şi cu privire la problemele de ordin personal. Autorităţile etatice
nu vor furniza informaţii cu caracter secret şi trebuie să asigure protecţia cetăţenilor precum şi
siguranţa naţională. Mijloacele de informare publică, indiferent dacă sunt de stat sau private, au
îndatorirea de a realiza o corectă informare a cetăţenilor.
2.11. Dreptul la învăţătură
Potrivit art. 32 din Constituție, ”dreptul la învăţătură este asigurat prin învăţământul
general obligatoriu, prin învăţământul liceal şi prin cel profesional, prin învăţământul superior,
precum şi prin alte forme de instruire şi de perfecţionare. Învăţământul de toate gradele se
desfăşoară în limba română. În condiţiile legii, învăţământul se poate desfăşura şi într-o limbă
de circulaţie internaţională. Dreptul persoanelor aparţinând minorităţilor naţionale de a învăţa
limba lor maternă şi dreptul de a putea fi instruite în această limbă sunt garantate; modalităţile
11
de exercitare a acestor drepturi se stabilesc prin lege. Învăţământul de stat este gratuit, potrivit
legii. Statul acordă burse sociale de studii copiilor şi tinerilor proveniţi din familii defavorizate
şi celor instituţionalizaţi, în condiţiile legii. Învăţământul de toate gradele se desfăşoară în
unităţi de stat, particulare şi confesionale, în condiţiile legii. Autonomia universitară este
garantată. Statul asigură libertatea învăţământului religios, potrivit cerinţelor specifice fiecărui
cult. În şcolile de stat, învăţământul religios este organizat şi garantat prin lege”.
Dreptul la învăţătură reprezintă şi o obligaţie (obligaţia de a consacra anumite forme de
învăţământ). Este un drept de o complexitate deosebită. El trebuie să asigure, din punct de
vedere juridic, şanse egale tuturor subiectelor de drept. Sunt interzise discriminările şi
privilegiile în exercitarea acestui drept fundamental. Formele învăţământului sunt nominalizate
în textul constituţional. Reţinem că Legea fundamentală lasă posibilitatea legiuitorului ordinar
de a institui, prin lege, şi alte forme de instruire şi de perfecţionare. În România, limba oficială
este limba română, Totuşi în textul constituțional se consacră garantarea dreptului minorităţilor
naţionale de a învăţa limba maternă şi, de asemenea, se recunoaşte dreptul acestor persoane de a
desfăşura procesul de învăţământ în limba lor maternă. Legiuitorul a instituit, de asemenea,
gratuitatea învăţământului de stat, indiferent de gradul sau nivelul ori în raport de forma de
învăţământ .În alin. (5) s-a prevăzut obligativitatea instituţiilor de învăţământ de stat, particulare
şi confesionale, a-şi desfăşura activitatea în condiţiile legii. Autonomia universitară este
garantată în cadrul instituţiilor de învăţământ superior. Acest concept înseamnă că fiecare
instituţie de învăţământ superior prin forurile sale de conducere adoptă anumite reguli.
Autonomia universitară presupune totodată abilitatea instituţiei de învăţământ superior ca, în
limitele legislaţiei specifice, să statueze asupra regulilor: de admitere, de absolvire a fiecărui an
de studiu, de absolvire a specializării, de susţinere a examenului de finalizare a studiilor
(licenţă), de reexaminare, de trecere a studenţilor, dacă este cazul în anul / anii suplimentari etc.
Constituţia proclamă egalitatea şanselor de accedere în învăţământul de stat, pe criteriul de
competenţă, indiferent de nivel. Este asigurată, libertatea învăţământului religios dar se
consacră caracterul laic al învăţământului de stat
2.12. Accesul la cultură
Libertatea persoanei de a-şi dezvolta spiritualitatea şi de a accede la valorile culturii
naţionale şi universale nu poate fi îngrădită conform ar. 33 din Constituție. Statul trebuie să
asigure păstrarea identităţii spirituale, sprijinirea culturii naţionale, stimularea artelor, protejarea
şi conservarea moştenirii culturale, dezvoltarea creativităţii contemporane, promovarea
valorilor culturale şi artistice ale României în lume.

2.13. Dreptul la ocrotirea sănătăţii

Constituția României garantează prin dispozițiile art. 34, ocrotirea sănătății. Statul este
obligat să ia măsuri pentru asigurarea igienei şi a sănătăţii publice. Organizarea asistenţei
medicale şi a sistemului de asigurări sociale pentru boală, accidente, maternitate şi recuperare,
controlul exercitării profesiilor medicale şi a activităţilor paramedicale, precum şi alte măsuri
de protecţie a sănătăţii fizice şi mentale a persoanei se stabilesc potrivit legii. Finalitatea acestui
drept fundamental constă în asigurarea condiţiilor optime pentru ca cetăţeanul să beneficieze de
toate aptitudinile şi capacităţile sale pentru a putea desfăşura o activitate utilă şi pentru a putea
participa la activităţile cu caracter politic, cultural, social şi economic. Legislaţia României
dezvoltă în mod organic aceste prevederi constituţionale dar, din păcate, de multe ori între
starea de drept şi realitatea obiectivă se constată discrepanţe considerabil de frapante. Se
instituie obligaţia cu caracter constituţional a statului de a asigura măsuri pentru asigurarea
igienei şi sănătății publică. Textul constituțional reglementează și sistemul de asigurări sociale
precum şi controlul exercitării profesiunilor medicale şi a activităţilor paramedicale.
2.14. Dreptul la un mediu sănătos

12
 Fiecare om are dreptul la un mediu înconjurător neprimejdios din punct de vedere
ecologic pentru viaţă şi sănătate. Acest drept este consacrat de Constituția României prin art.
35.
Statul asigură cadrul legislativ pentru exercitarea acestui drept. Persoanele fizice şi juridice au
îndatorirea de a proteja şi a ameliora mediul înconjurător . Dreptul al un mediu înconjurător
sănătos este organic legat de dreptul la ocrotirea sănătăţii. De principiu, se recunoaşte oricărei
persoane fizice dreptul la un mediu înconjurător sănătos, nepoluat. Proclamarea acestui
principiu – deziderat denotă îndatorirea constituţională a statului de asigura cadrul legislativ în
vederea exercitării acestui drept. Aşadar autoritatea deliberativ – legislativă trebuie să adopte
legi pentru asigurarea echilibrului ecologic. Evident, toate subiectele de drept, persoane fizice şi
persoane juridice, au obligaţia de a proteja şi de participa, în mod activ, la ameliorarea mediului
ambiant. Fără un echilibru ecologic mediul înconjurător este afectat negativ, fapt ce se răsfrânge
asupra sănătăţii şi a calităţii vieţii persoanelor fizice.
2.15. Dreptul de vot
Voinţa poporului constituie baza puterii de stat. Această voinţă se exprimă prin alegeri
libere, care au loc în mod periodic prin sufragiu universal, egal, direct, secret şi liber exprimat.
Dispozițiile art. 36 din Constituție României stabilesc că cetăţenii au drept de vot de la vârsta de
18 ani, împliniţi până în ziua alegerilor inclusiv, excepţie făcând debilii sau alienaţii mintal, puşi
sub interdicţie, şi nici persoanele condamnate, prin hotărâre judecătorească definitivă, la
pierderea drepturilor electorale.
2.16. Dreptul de a fi ales
Dreptul de a fi aleşi le este garantat cetăţenilor români cu drept de vot prin art. 37 din
Constituție. Dreptul de vot este un drept electoral. Dreptul de vot este universal, egal, direct,
secret şi liber exprimat. Este universal pentru că cetăţenii au dreptul de a vota. Au dreptul de a fi
aleși , cetățenii cu drept de vot care îndeplineasc condiţiile prevăzute de lege și dacă nu le este
interzisă asocierea în partide politice. Candidaţii trebuie să fi împlinit, până în ziua alegerilor
inclusiv, vârsta de cel puţin 23 de ani pentru a fi aleşi în Camera Deputaţilor sau în organele
administraţiei publice locale, vârsta de cel puţin 33 de ani pentru a fi aleşi în Senat şi vârsta de
cel puţin 35 de ani pentru a fi aleşi în funcţia de Preşedinte al României.
2.17. Libertatea întrunirilor

În cadrul articolului 39, Constituția a prevăzut libertatea cetăţenilor de a se întruni.

Mitingurile, demonstraţiile, procesiunile sau orice alte întruniri sunt libere şi se pot organiza şi
desfăşura numai în mod paşnic, fără nici un fel de arme. Textul este descriptiv; el enumeră mai
multe forme de materializare a întrunirilor, cu caracter exemplificativ. Se precizează că
diferitele şi diversele moduri de întrunire sunt libere. Acestei libertăţi, firesc, i-au fost adăugate
şi anumite limitări: desfăşurarea întrunirilor într-un mod paşnic; participanţii la diferitele
întruniri să nu poarte arme albe sau arme de foc.
2.18. Dreptul la asociere
Constituția României prevede la art. 40 că, ”cetăţenii se pot asocia liber în partide
politice, în sindicate, în patronate şi în alte forme de asociere. Partidele sau organizaţiile care,
prin scopurile ori prin activitatea lor, militează împotriva pluralismului politic, a principiilor
statului de drept ori a suveranităţii, a integrităţii sau a independenţei României sunt
neconstituţionale. Nu pot face parte din partide politice judecătorii Curţii Constituţionale,
avocaţii poporului, magistraţii, membrii activi ai armatei, poliţiştii şi alte categorii de
funcţionari publici stabilite prin lege organică. Asociaţiile cu caracter secret sunt interzise”.
Acest text constituţional se referă la asociaţiile fără scop patrimonial, cu prioritate la
partidele politice, la sindicate, la patronate şi la alte forme de asociere. Scopul acestora se
circumscrie politicii şi altor domenii ale vieţii sociale. Constituția nominalizează trei forme de
asociere: partidele politice, sindicatele și patronatele, și asociațiile care nu au scopuri lucrative.
13
 De asemenea, art. 40, precizează că partidele sau organizaţiile care, prin scopurile ori
prin activitatea lor, militează împotriva pluralismului politic, a principiilor statului de drept ori a
suveranităţii, a integrităţii sau a independenţei României sunt neconstituţionale și că Asociaţiile
cu caracter secret sunt interzise.
În ceea ce privește includerea în partiedele politice, constituția stipulează că nu pot face
parte din partide politice judecătorii Curţii Constituţionale, avocaţii poporului, magistraţii,
membrii activi ai armatei, poliţiştii şi alte categorii de funcţionari publici stabilite prin lege
organic.
2.19. Dreptul la muncă și protecție socială a muncii
Orice persoană are dreptul la muncă, la libera alegere profesiei, a meseriei sau a
ocupaţiei, precum şi a locului de muncă, la condiţii echitabile şi satisfăcătoare de muncă,
precum şi la protecţie socială a muncii. Acest drept este prevăzut de art 41 din Constituție.
Salariaţii au dreptul la măsuri de protecţie socială. Acestea privesc securitatea şi sănătatea
salariaţilor, regimul de muncă al femeilor şi al tinerilor, instituirea unui salariu minim brut pe
ţară, repausul săptămânal, concediul de odihnă plătit, prestarea muncii în condiţii deosebite sau
speciale, formarea profesională, precum şi alte situaţii specifice, stabilite prin lege. Dreptul la
negocieri în materie de muncă şi caracterul obligatoriu al convenţiilor colective sunt garantate.”
Dreptul la muncă reprezintă unul dintre cele mai naturale drepturi ale omului. Este un drept
fundamental cu caracter imprescriptibil. Acest drept nu poate fi îngrădit deoarece prin
exercitarea sa omul îşi procură cele necesare traiului.Dreptul la muncă implică alegerea liberă a
profesiunii şi alegerea liberă a locului de muncă.Aceste alegeri sunt determinate de stările
vocaţionale şi de aptitudinile celor ce doresc să se angajeze şi se concretizează prin aplicarea
principiului competenţei profesionale la angajare. Dreptul la protecţia socială a muncii include:
securitatea şi igiena muncii; regimul de muncă al femeilor şi al tinerilor; instituirea salariului
minim pe economie; repaosul săptămânal, concediul de odihnă plătit şi prestarea muncii în
condiţii grele (deosebite). Durata normală a zilei de lucru este de cel mult 8 ore. Statul
garantează dreptul la negocieri în materie de muncă precum şi caracterul obligatoriu al
convenţiilor (contractelor) colective de muncă. De asemenea Constituția a precizat că la muncă
egală, femeile au un salariu egal cu bărbaţii. Dar acest aspect rezultă implicit din poziţia de
egalitate a tuturor cetăţenilor români, indiferent de sex.
2.20. Interzicerea muncii forțate
”Munca forţată este interzisă”. Textul constituţional precizează la art. 42 ce activităţi
nu constituie muncă forţată. Aceste activităţi sunt limitativ menţionate în alin. (2) al
articolului.Nu constituie muncă forţată: ”a) activităţile pentru îndeplinirea îndatoririlor militare,
precum şi cele desfăşurate, potrivit legii, în locul acestora, din motive religioase sau de
conştiinţă; b) munca unei persoane condamnate, prestată în condiţii normale, în perioada de
detenţie sau de libertate condiţionată; c) prestaţiile impuse în situaţia creată de calamităţi ori de
alt pericol, precum şi cele care fac parte din obligaţiile civile normale, stabilite de lege”.
Reglementările cu caracter constituţional referitoare la interzicerea muncii forţate sunt, în linii
generale, în acord cu prevederile în vigoare în statele membre ale Uniunii Europene.
2.21. Dreptul la grevă
Dreptul la grevă este recunoscut prin art. 43 din Constituție. Grevele pot fi
declanşate numai în scopul apărării intereselor profesionale, economice şi sociale ale
salariaţilor. Legea stabileşte condiţiile şi limitele exercitării acestui drept, precum şi garanţiile
necesare asigurării serviciilor esenţiale pentru societate.
Dreptul la grevă constituie un mijloc de presiune utilizat de salariaţi pentru obţinerea
unor condiţii superioare de muncă. El se materializează prin încetarea voluntară a muncii de
către salariaţii unităţii economice. Pentru exercitarea dreptului la grevă trebuie ca subiecţii să
aibă o calitate specială, circumstanţială - aceea de salariaţi. Exercitarea dreptului la grevă

14
presupune anumite limite. Aceasta în sensul că, textul constituţional prevede că trebuiesc
asigurate serviciile esenţiale pentru societate.
2.22 Protecția proprietății private
Dreptul de proprietate este un drept fundamental al cetăţeanului consacrat de art. 44
din Costituție. Dreptul la proprietate privată, precum creanţele asupra statului sunt garantate.
Conţinutul şi limitele acestor drepturi sunt stabilite de lege.
Dreptul de proprietate privată presupune exercitarea dezmembrămintelor sale şi
utilizarea tuturor atributelor conferite titularului: posesia, folosinţa şi dispoziţia (materială şi
juridică). În alin. (2) este instituit principiul exproprierii pentru cauză de utilitate publică.
Exproprierea nu se poate realiza pentru obţinerea sau pentru satisfacerea unor interese private.
De asemenea, când se expropriază pentru cauză de utilitate publică se acordă o despăgubire
prealabilă şi justă.
Pentru a proteja patrimoniul subiectelor de drept s-a prevăzut că averea dobândită în
mod licit (legal şi legitim) nu poate fi confiscată. Se precizează că bunurile destinate, folosite
sau rezultate din infracţiuni ori contravenţii pot fi confiscate în condiţiile prevăzute de lege .
Este firesc având în vedere că infracţiunile şi contravenţiile constituie fapte ilicite, cu grad de
pericol social. Dacă nu s-ar proceda la confiscarea acestor bunuri infractorul sau
contravenientul şi-ar spori patrimoniul fără o cauză legitimă.
Constituția impune anumite limite în exercitarea dreptului de proprietate privată:
respectarea protecţiei mediului, asigurarea bunei vecinătăţi şi alte îndatoriri nenominalizate
stabilite în temeiul legii .Garantând dreptul de proprietate privată desigur că textul
constituțional garantează şi dreptul la moştenire.
Proprietatea privată trebuie să fie garantată şi ocrotită în mod egal de lege, indiferent
de titular. Cetăţenii străini şi apatrizii pot dobândi dreptul de proprietate privată asupra
terenurilor numai în condiţiile rezultate din aderarea României la Uniunea Europeană şi din alte
tratate internaţionale la care România este parte, pe bază de reciprocitate, în condiţiile prevăzute
prin lege organică, precum şi prin moştenire legală.
Garantând dreptul de proprietate privată desigur că textul constituțional garantează şi
dreptul la moştenire. Dreptul la moştenire (succesiune) – este garantat indiferent dacă
succesiunea este legală sau testamentară.
Este garantat – în sensul că autorităţile etatice şi orice subiect de drept trebuie să
recunoască dreptul de proprietate privată şi să nu-l stânjenească pe titular în exercitarea acestui
drept subiectiv. Garanţia – rezultă din obligaţia negativă, generală şi universală a tuturor
subiectelor de drept de a se abţine de a aduce atingere dreptului subiectiv civil cu caracter
patrimonial, real care este dreptul de proprietate privată şi care aparţine titularului. Este garantat
deoarece dreptul de proprietate privată este din punct de vedere al gradului de opozabilitate, un
drept absolut. Ocrotirea se referă la aptitudinea de a valorifica în justiţie aceleaşi mijloace
procesuale indiferent dacă titularul dreptului de proprietate privată este statul, unităţile
administrativ – teritoriale, instituţiile bugetare de stat, regiile autonome sau persoane fizice ori
persoane juridice de drept privat.
În Constituţie se prevede că pentru lucrări de interes general autoritate publică poate
folosi subsolul oricărei proprietăţi imobiliare, cu obligaţia de a despăgubi proprietarul pentru
daunele aduse solului, plantaţiilor sau construcţiilor, precum şi pentru alte daune imputabile
autorităţii. Despăgubirile menţionate se stabilesc de comun acord cu proprietarul sau, în caz de
divergenţă, prin justiţie. Se conferă, în acest fel, dreptul autorităţii publice de a utiliza subsolul
oricărei proprietăţi imobiliare. Aceasta numai în ipoteza efectuării unor „lucrări de interes
general”. Pentru eventualele daune (prejudicii) aduse proprietarului, prin efectuarea lucrărilor,
autoritatea publică este obligată să îl despăgubească prin echivalent bănesc.
2.23 Libertatea economică

15
 Acestă libertate presupune accesul liber al persoanei la o activitate economică, libera
iniţiativă şi exercitarea acestora în condiţiile legii și este garantată de art. 45 din Constituția
României. Această libertate poate fi asociată cu dreptul la muncă.
2.24 Dreptul la un nivel de trai decent
Statul este obligat prin art. 47 din Constituție să ia măsuri de dezvoltare economică şi de
protecţie socială, de natură să asigure cetăţenilor un nivel de trai decent. Cetăţenii au dreptul la
pensie, la concediu de maternitate plătit, la asistenţă medicală în unităţile sanitare de stat, la
ajutor de şomaj şi la alte forme de asigurări sociale publice sau private, prevăzute de lege.
Cetăţenii au dreptul şi la măsuri de asistenţă socială, potrivit legii.
Acest text consacră obligaţia statului de a asigura cetăţenilor condiţii decente de viaţă.
Luarea măsurilor de dezvoltare economică şi de protecţie socială adecvată constituie obligaţii
ale statului, de fapt ale autorităţilor publice. Acest drept este strâns legat de alte drepturi, cum ar
fi dreptul la muncă, la protecție socială, la ocrotirea sanătății, dreptul la învățătură Prin condiţii
decente de viaţă se înţelege asigurarea, de principiu, la asistență socială, îngrijirii medicale
corespunzătoare, învățământ și altele. Desigur aceasta nu înseamnă că unii cetăţeni au dreptul
de a fi asistaţi continuu, fără a depune cel mai mic efort, trăind din subvenţiile asigurate de
societate, adică de personale fizice care muncesc.. Într-adevăr sunt persoane fizice îndreptăţite
la satisfacerea acestei obligaţii din partea statului: şomeri, bătrâni, bolnavi. Lor le este destinat
ajutorul societăţii. Se prevede că cetăţenii au dreptul la asigurare în caz de şomaj, boală,
invaliditate etc. Aceste drepturi fundamentale ale cetăţenilor implică îndatorirea autorităţilor
publice competente de a le satisface.
2.25. Dreptul la familie
Familia constituie elementul natural şi fundamental al societăţii şi are dreptul la ocrotire
din partea societăţii şi a statului, prin art. 48 din Constituție. Familia se întemeiază pe căsătoria
liber consimţită între soți, pe egalitatea acestora și pe dreptul şi îndatorirea părinţilor de a
asigura creşterea, educaţia şi instruirea copiilor. Condiţiile de încheiere, de desfacere şi de
nulitate a căsătoriei se stabilesc prin lege. Căsătoria religioasă poate fi celebrată numai după
căsătoria civilă. Copiii din afara căsătoriei sunt egali în faţa legii cu cei din căsătorie. Potrivit
legii, căsătoria este liber consimţită. Bărbatul şi femeia au dreptul fundamental de a se căsători,
de la vârsta prevăzută în dispoziţiile legale. Căsătoria se întemeiază pe egalitatea dintre soţi care
reprezintă o situaţie particulară a principiului egalităţii tuturor cetăţenilor. Soţii, în egală
măsură, au dreptul şi obligaţia de a asigura creşterea, educaţia şi instruirea (învăţătura) copiilor.
Acest drept / obligaţie se concretizează atât în raport cu copiii rezultaţi din căsătorie cât şi în
raport cu copiii rezultaţi din afara căsătoriei.

BIBLIOGRAFIE

Drept constitutional si institutii politice, Cristian Ionescu, Editur All Beck, Bucuresti, 2004
Drept constitutional si institutii politice, vol. I, Ioan Muraru, Ed. Actami,Bucuresti, 1995,
Drept constitutional si institutii politice, Tratat, vol. I, Ion Deleanu, Ed. Europa Nova,
Bucuresti, 1996,
Drept constituţional şi instituţii politice, 4 DRĂGANU, TUDOR Editura Lumina Lex, 1998, Volumul 1,

16
17