Temă constituțional 8

1.
Potrivit art. 15 alin. (1) din Constituţie, „cetăţenii beneficiază de drepturile şi de
libertăţile consacrate prin Constituţie şi prin alte legi şi au obligaţiile prevăzute de
acestea”. Preambulul Declaraţiei Universale a Drepturilor Omului vorbeşte, de asemenea,
de respectarea „universală şi efectivă” a drepturilor pe care le consacră aceasta, iar
preambulul Convenţiei pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale
reiterează acest obiectiv.
Universalitatea drepturilor fundamentale face referire atât la sfera propriu-zisă a
drepturilor, cât și la titularii acestora. Astfel, sub primul aspect, ea exprimă vocația
omului, cetățeanului, de a beneficia de toate drepturile și libertățile iar, sub cel de-al
doilea aspect, exprimă ideea că toți cetățenii unui stat se pot bucura de aceste drepturi și
libertăți. Constituția oferă șansa, mijloacele și garanțiile juridice pentru ca cetățeanul să
își poată valorifica drepturile.

2.
Principiul neretroactivității legii a fost ridicat în România la rang de principiu
constituțional datorită importanței sale pentru statul de drept. Art.15 din Constituţie
stabileşte atât principiul neretroactivităţii legii, cât şi cele două excepţii din legislaţia
română – aplicarea legii penale, respectiv a celei contravenţionale mai favorabile (legea
dispune numai pentru viitor, cu excepţia legii penale sau contravenţionale mai
favorabile).

3.
Potrivit art. 16 alin. (1) din Constituţie, „cetăţenii sunt egali în faţa legii şi a
autorităţilor publice, fără privilegii şi fără discriminări”. Alineatul (2) al aceluiaşi articol
din Constituţie statuează că „Nimeni nu este mai presus de lege”. Sunt incidente şi
dispoziţiile art. 4 alin. (2) din Constituţie care prevăd că „România este patria comună şi
indivizibilă a tuturor cetăţenilor săi, fără deosebire de rasă, de naţionalitate, de origine
etnică, de limbă, de religie, de sex, de opinie, de apartenenţă politică, de avere sau de
origine socială”.
Principiul egalităţii în drepturi semnifică faptul că, cetăţenii români, fără
deosebire de rasă, naţionalitate, origine etnică, limbă, religie, sex, opinie sau apartenenţă
politică, avere sau origine socială, se pot folosi în mod egal, de toate drepturile prevăzute
în Constituţie şi legi, pot participa în egală măsură la viaţa politică, economică, socială şi
culturală, fără privilegii sau discriminări, şi sunt trataţi în mod egal atât de către
autorităţile publice, cât şi de către ceilalţi cetăţeni.
4.
Discriminarea este o acțiune care presupune un tratament diferit, nedrept față de
persoane din cauza apartenenței lor la un anumit grup social.
Scopul dreptului privind nediscriminarea este de a asigura tuturor persoanelor perspective
egale şi echitabile de acces la oportunităţile disponibile în societate.
Categorii de discriminare: discriminare directă, indirectă, hărțuirea, instigarea la
discriminare
Discriminarea directă este definită în CEDO şi în dreptul UE. Articolul 2 alineatul
(2) din Directiva UE privind egalitatea de tratament între persoane, fără deosebire de rasă
sau origineetnică prevede că discriminarea directă apare „atunci când o persoană este
tratată mai puţin favorabil decât este, a fost sau ar fi o altă persoană, într-o situaţie
comparabilă, pe baza rasei sau originii etnice”. Esenţa oricărei forme de discriminare
directă o constituie diferenţa de tratament care se aplică unei persoane.
În ceea ce privește discriminarea indirectă efectele acesteia diferă și vor fi
resimțite în mod diferit de către oameni având caracteristici diferite.
Interdicţia hărţuirii şi a instigării la discriminare ca parte din dreptul UE privind
nediscriminarea reprezintă evoluţii relativ noi, care au fost introduse pentru a permite o
protecţie mai cuprinzătoare.
Hărţuirea reprezintă un tip specific de discriminare în temeiul directivelor UE
privind
nediscriminarea. Aceasta a fost tratată anterior ca o manifestare concretă a discriminării
directe. Abordarea sa ca subiect separat în cadrul directivelor se bazează
mai degrabă pe importanţa pe care o are faptul de a atrage atenţia asupra acestei
forme deosebit de nocive de tratament discriminatoriu decât pe o schimbare
a gândirii conceptuale.

5. Art. 21 din Constituţie „(1) Orice persoană se poate adresa justiţiei pentru
apărarea drepturilor, a libertăţilor şi a intereselor sale legitime. (2) Nicio lege nu poate
îngrădi exercitarea acestui drept. (3) Părţile au dreptul la un proces echitabil şi la
soluţionarea cauzelor într-un termen rezonabil. (4) Jurisdicţiile speciale administrative
sunt facultative şi gratuite”.
Declaraţia Universală a Drepturilor Omului prevede în art. 8 că „orice persoană
are dreptul la satisfacţia efectivă din partea instanţelor juridice naţionale competente
împotriva actelor care violează drepturile fundamentale ce-i sunt recunoscute prin
constituţie sau lege”, iar în art. 10 că „orice persoană are dreptul în deplina egalitate de a
fi audiată în mod echitabil şi public de către un tribunal independent şi imparţial care va
hotărî fie asupra drepturilor şi obligaţiilor sale, fie asupra temeiniciei oricărei acuzări în
materie penală îndreptată împotriva sa”.

6. Dreptul la un proces echitabil presupune în esență stabilirea pe tot parcursul

procesului a unui ansamblu de reguli de procedură destinate realizării unui echilibru între
 părțile în proces și aplicarea unei organizări de natură să garanteze independența și
imparțialitatea judecătorului.
Orice persoană are dreptul de a-i fi examinată cauza în mod echitabil, public şi
într-un termen rezonabil, de către un tribunal independent şi imparţial, stabilit prin lege,
care va hotărî fie asupra încălcării drepturilor şi obligaţiilor cu caracter civil, fie asupra
temeiniciei oricărei acuzaţii în materie penală îndreptată împotriva sa. Hotărârea trebuie
să fie pronunţată în public, dar accesul în sala de şedinţă poate fi interzis presei şi
publicului, pe întreaga durată a procesului sau a unei părţi a acestuia, în interesul
moralităţii, al ordinii publice ori al securităţii naţionale într-o societate democratică,
atunci când interesele minorilor sau protecţia vieţii private a părţilor la proces o impun,
sau în măsura considerată strict necesară de către tribunal, atunci când, datorită unor
împrejurări speciale, publicitatea ar fi de natură să aducă atingere intereselor justiţiei.
Orice persoană acuzată de o infracţiune este prezumată nevinovată până ce vinovăţia sa
va fi legal stabilită.
Orice acuzat are, în special, dreptul:
- să fie informat, în termenul cel mai scurt, într-o limbă pe care o înţelege şi în mod
amănunţit, asupra naturii şi cauzei acuzaţiei aduse împotriva sa;
- să dispună de timpul şi de înlesnirile necesare pregătirii apărării sale;
- să se apere el însuşi sau să fie asistat de un apărător ales de el şi, dacă nu dispune de
mijloace necesare pentru a plăti un apărător, să poată fi asistat în mod gratuit de un
avocat din oficiu, atunci când interesele justiţiei o cer;
- să întrebe sau să solicite audierea martorilor acuzării şi să obţină citarea şi audierea
martorilor apărării în aceleaşi condiţii ca şi martorii acuzării;
- să fie asistat în mod gratuit de un interpret, dacă nu înţelege sau nu vorbeşte limba
folosită la audiere.
7.
8.
9. Art. 53 din Constituţie, potrivit căruia „(1) Exerciţiul unor drepturi sau al unor
libertăţi poate fi restrâns numai prin lege şi numai dacă se impune, după caz, pentru:
apărarea securităţii naţionale, a ordinii, a sănătăţii ori a moralei publice, a drepturilor şi a
libertăţilor cetăţenilor; desfăşurarea instrucţiei penale; prevenirea consecinţelor unei
calamităţi naturale, ale unui dezastru ori ale unui sinistru deosebit de grav. (2)
Restrângerea poate fi dispusă numai dacă este necesară într-o societate democratică.
Măsura trebuie să fie proporţională cu situaţia care a determinat-o, să fie aplicată în mod
nediscriminatoriu şi fără a aduce atingere existenţei dreptului sau a libertăţii”.
10.
11. Demnitatea constituie una dintre valorile statului român care fac parte din Titlul I
– Principiile generale, enumerate în art.1 alin. (3) din Constituție, fiind într-o strânsă
legătură cu Titlul II al Constituției intitulat Drepturile, libertățile și îndatoririle
fundamentale. Capitolul I – Dispoziţii comune reglementează principiile care constituie
premisa realizării drepturilor şi libertăţilor fundamentale, sens în care principiul egalităţii
 joacă un rol primordial. Raportat la principiul egalităţii, precum şi la întregul catalog de
drepturi şi libertăţi fundamentale, Curtea constată că acestea se întemeiază pe una dintre
valorile supreme ale poporului român, respectiv demnitatea umană.
12.
13. Jurisprudența Curții Constituționale este caracterizată printr-o concepție mediată,
întrucât afirmarea exigenței calității și exigibilității legii nu a fost realizată în mod direct,
independent, ci prin raportare la articole din Constituție care consacră alte drepturi și
libertăți fundamentale, deci în mod indirect. Curtea Constituțională sancționează nu
numai imprecizia legii, ci și lipsa de corelare a acesteia cu alte dispoziții legale,
îmbogățind sfera de aplicare a exigenței. Potrivit Curții Constituționale orice act normativ
trebuie să fie formulat cu o precizie suficientă astfel încât să permită persoanelor
interesate, care pot apela la sfatul unui specialist, să prevadă într-o măsură rezonabilă
consecințele care pot rezulta dintr-un act determinat.
14. Art. 17 din Constituţie stabileşte că „cetăţenii români se bucură în străinătate de
protecţia statului român şi trebuie să-şi îndeplinească obligaţiile, cu excepţia acelora ce
nu sunt compatibile cu absența lor din ţară”.
Potrivit art. 46 din Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene, „orice
cetăţean al Uniunii beneficiază, pe teritoriul unei ţări terţe în care statul membru, al cărui
resortisant este, nu este reprezentat, de protecţia autorităţilor diplomatice sau consulare
ale oricărui stat membru, în aceleaşi condiţii ca şi resortisanţii acelui stat”.
Principiul consacrat exprimă faptul că cetăţenia română, ca legătură politică şi
juridică dintre cetăţean şi stat, determină un anumit statut juridic al persoanei, oriunde s-
ar afla ea, atât în interiorul, cât şi în afara teritoriului ţării. Desigur că protecţie pe care
statul român o garantează prin norma constituţională implică şi o serie de obligații
corelative ale cetăţenilor faţă de stat, de aceea textul constituţional se referă şi la
îndeplinirea îndatoririlor de către cetăţenii români.

15. Art. 18 din Constituţie prevede că: „(1)Cetăţenii străini şi apatrizii care locuiesc în
România se bucură de protecţia generală a persoanelor şi a averilor, garantată de
Constituţie şi de alte legi. (2) Dreptul de azil se acordă şi se retrage în condiţiile legii, cu
respectarea tratatelor şi a convențiilor internaţionale la care România este parte”.

16. Art. 19 din Constituţie stabileşte principiul potrivit căruia „cetăţeanul român nu
poate fi extrădat sau expulzat din România”, precum şi excepţia de la acest principiu:
extrădarea cetăţenilor români „în baza convenţiilor internaţionale la care România este
parte, în condiţiile legii şi pe bază de reciprocitate”.
Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene prevede la art. 19 că „(1)
Expulzările colective sunt interzise. (2) Nimeni nu poate fi strămutat, expulzat sau
extrădat către un stat unde există un risc serios de a fi supus pedepsei cu moartea, torturii
sau altor pedepse sau tratamente inumane sau degradante”.
 Extrădarea reprezintă una dintre formele cooperării judiciare internaţionale în materie
penală, putând fi definită ca fiind procedura prin care un stat suveran (statul solicitat)
acceptă să predea unui alt stat (statul solicitant) o persoană care se află pe teritoriul său şi
care este urmărită penal sau trimisă în judecată pentru o infracțiune ori este căutată în
vederea executării unei pedepse în statul solicitant.
Expulzarea reprezintă instituţia juridică în virtutea căreia autorităţile publice
dintr-un stat pot să oblige o persoană (cetăţean străin sau apatrid) să părăsească ţara,
punând astfel capăt, în mod silit, șederii acelei persoane pe teritoriul său. Potrivit Codului
penal roman, expulzarea este o măsură de siguranţă, așadar o măsură care are ca scop
înlăturarea unei stări de pericol şi preîntâmpinarea săvârșirii faptelor prevăzute de legea
penală, şi care se iau faţă de persoanele care au comis fapte prevăzute de legea penală.

17. Sintagma „pluralism legal în materia drepturilor și libertăților fundamentale”

semnifică multitudinea de surse la nivel național, supranațional și internațional, de aici și
diversitatea terminologică, fiecare cu propriile sale legi și instituții precum protecția
drepturilor fundamentale, care se suprapun și se întrepătrund pentru a asigura o
cuprinzătoare și sporită protecție a acestor drepturi. În principal avem în vedere
Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, elaborată în
cadrul Consiliului Europei. Convenția reglementează atât drepturi civile și politice cât și
drepturi economice și sociale, după cum urmează: dreptul la viață, interzicerea torturii,
interzicerea sclaviei și a muncii forțate, dreptul la libertate și la siguranță, dreptul la un
proces echitabil, nici o pedeapsă fără lege, dreptul la respectarea vieții private și de
familie, libertate de gândire, de conștiință și de religie, libertatea de exprimare, libertatea
de întrunire şi de asociere, dreptul la căsătorie, dreptul la un recurs efectiv, interzicerea
discriminării, derogarea în caz de stare de urgenţă, restricţii ale activităţii politice a
străinilor interrzicerea abuzului de drept, limitarea folosirilor restrângerilor drepturilor.
De la intrarea în vigoare a Convenției au fost adoptate o serie de Protocoale, prin care a
fost îmbogățit conținutul drepturilor și garanțiilor consacrate.