Sunteți pe pagina 1din 4

UNIVERSITATEA de STAT din MOLDOVA

Facultatea de Drept

RAPORT
Principiul dreptului la apărare judiciară și accesul liber la justiție

Al studentei anului III- Sacală Olesea,


grupa 1901
A coordonat – Stratulat Gheorghe

Chișinău 2021
Dreptul la apărare
Dreptul la apărare constituie un drept constituţional fundamental , pentru garantarea căruia
statul trebuie să se abţină de la orice ar putea limita posibilităţile unei persoane de a se apăra1 .
Formularea sa constituţională nu a cunoscut variaţii mari de-a lungul timpului, în sistemul
românesc reglementarea sa fiind în permanent acord cu prevederile Declaraţiei Universale a
Drepturilor Omului şi ale Pactului Internaţional privind Drepturile Civile şi Politice, precum şi
cu dispoziţiile art. 6 alin. 3 al Convenţiei al Convenţiei europene a drepturilor omului, art.5 CPC,
art.10 CC.
Astfel, Declaraţia Universală a Drepturilor Omului prevede în art. 11, pct. 1: „Orice persoană
acuzată de comiterea unui act cu caracter penal are dreptul sa fie presupusă nevinovata până când
vinovăţia sa va fi tabilită în mod legal în cursul unui proces public în care i-au fost asigurate
toate garanţiile necesare apărării”. 1
Carta Drepturilor Fundamentale a Uniunii Europene intrată în vigoare la 1decembrie 2009,
odată cu Tratatul de la Lisabona, în art. 47, alin. 2, stipulează: „Orice persoană are dreptul la un
proces echitabil, public şi într-un termen rezonabil, în faţa unei instanţe judecătoreşti
independente şi imparţiale, constituită în prealabil prin lege. Orice persoană are posibilitatea de a
fi consiliată, apărată şi reprezentată”. Iar în parag. 3 „Asistenţa juridical gratuită se acordă celor
care nu dispun de resurse suficiente, în măsura în care aceasta este necesară pentru a-I asigura
accesul efectiv la justiţie”.
Totodată, dispoziţiile Cartei consacră, în mod expres, în art. 48, alin. 2 dreptul la apărare
prevăzând că „oricărei persoane acuzate îi este garantată respectarea dreptului la apărare”. Ca o
garanţie a respectării drepturilor omului, Convenţia Europeană a Drepturilor Omului prevede, în
art.6 pct.1, dreptul oricărei persoane la un proces echitabil :”Orice persoană are dreptul de ai fi
examinată cauza în mod echitabil, public şi într-un termen rezonabil, de către un tribunal
independent şi imparţial, stabilit prin lege, care va hotărî fie asupra încălcării drepturilor şi
obligaţiilor cu caracter civil, fie asupra temeiniciei oricărei acuzaţii în materie penală îndreptată
împotriva sa”2. Rezultă că, în accepţiunea Convenţiei, dreptul la un proces echitabil are mai
multe componente şi anume: accesul liber la justiţie; examinarea cauzei în mod echitabil, public
şi într-un termen rezonabil; examinarea cauzei de către un tribunal independent, imparţial,
stabilit prin lege; publicitatea pronunţării hotărârilor judecătoreşti. Cerinţa din art.6 pct.1 al
Convenţiei, aceea ca o cauză să fie examinată în mod echitabil, trebuie înţeleasă în sensul de a se
asigura respectarea principiilor fundamentale ale oricărui proces şi anume principiul
contradictorialităţii şi principiul dreptului la apărare, ambele asigurând egalitatea deplină a
părţilor în proces. Dreptul la apărare nu este identic cu principiul contradictorialităţii în procesul
civil. Contradictorialitate este una din modalităţile de manifestare a dreptului la apărare
În continuare, Convenţia arată în art. 6, pct.3: „Orice acuzat are, în special, dreptul:
a. să fie informat, în termenul cel mai scurt, într-o limbă pe care o înţelege şi în mod amănunţit,
asupra naturii şi cauzei acuzaţiei aduse împotriva sa;
b. să dispună de timpul şi de înlesnirile necesare pregătirii apărării sale;
c. se apere el însuşi sau să fie asistat de un apărător ales de el şi, dacă nu dispune de mijloacele
necesare pentru a plăti un apărător, să poată fi asistat în mod gratuit de un avocat din oficiu,
atunci când interesele justiţiei o cer ;
1
DECLARAŢIA UNIVERSALĂ A DREPTURILOR OMULUI
2
Convenţia Europeană a Drepturilor Omului
d. să întrebe sau să solicite audierea martorilor acuzării şi să obţină citarea şi audierea martorilor
apărării în acelea şi condiţii ca şi martorii acuzării;
e. să fie asistat în mod gratuit de un interpret, dacă nu înţelege sau nu vorbeşte limba folosită la
audiere”
Garantarea dreptului la apărare în dreptul intern
Raportând această normă-principiu la procedura civilă, vom menționa că apărarea drepturilor,
libertăților și intereselor legitime ale justițiabililor are următoarele forme de manifestare:
 Dreptul de a alege forma și metoda de apărare a drepturilor, libertăților și intereselor
legitime în limitele prevăzute de lege;
 Accesul liber la justiție, adică posibilitatea reală de a depune în instanța competentă o
cerere împotriva unui act judecătoresc;
 Dreptu justițiabilului de a cunoaște că împotriva acestuia s-au formulat pretenții sau că
drepturile acestuia pot fi lezate printr-un act judecătoresc de dispoziție, fapt care
echivalează cu obligașia instanței de a-l înștiința legal;
 Asigurarea posibilității de a participa efectiv la examinarea și soluționarea cauzei civile;
 Dreptul de a fi asistat de un avocat, ales sau numit din oficiu, corelat cu obligația statului
de a crea un mecanism viabil de acordare a asistenței juridice garantate .
Odată fiind stabilite aceste garanții, se pune problema cum și în ce mod are loc această apărare a
drepturilor subiective. Pentru o apărare eficientă a drepturilor, libertăților și intereselor legitime,
justițiabilul poate nemijlocit să formuleze pretenții, să se adreseze în judecată, să folosească cu
bună-credință mijloacele procesuale de apărare, inclusiv să exercite căi de atac. Potrivit art.75
CPC, în procesul civil persoanele fizice își pot apăra interesele personal, prin avocat sau avocat
stagiar.3
Garantarea dreptului la apărare în lumina CEDO
Ca o garanţie a respectării drepturilor omului, Convenţia Europeană a Drepturilor Omului
prevede în art.6, pct.1 dreptul oricărei persoane la un proces echitabil: ”Orice persoană are
dreptul de a-i fi examinată cauza în mod echitabil, public şi într-un termen rezonabil, de către un
tribunal independent şi imparţial, stabilit prin lege, care va hotărî fie asupra încălcării drepturilor
şi obligaţiilor cu caracter civil, fie asupra temeiniciei oricărei acuzaţii în materie penală
îndreptată împotriva sa. Hotărârea trebuie să fie pronunţată în public, dar accesul în sala de
şedinţă poate fi interzis presei şi publicului, pe întreaga durată a procesului sau a unei părţi a
acestuia, în interesul moralităţii, al ordinii publice ori al securităţii naţionale într-o societate
democratică, atunci când interesele minorilor sau protecţia vieţii private a părţilor la proces o
impun, sau în măsura considerată strict necesară de către tribunal, atunci când, datorită unor
împrejurări speciale, publicitatea ar fi de natură să aducă atingere intereselor justiţiei. Orice
persoană acuzată de o infracţiune este prezumată nevinovată atât timp cât vinovăţia sa n-a fost în
mod legal stabilită.”
Articolul 6 garantează, aşadar, dreptul fiecărei persoane de a avea acces la o instanţă. Acest drept
de acces este însă limitat la câmpul de aplicare al dreptului la un proces echitabil, adică la
contestaţiile ce poartă asupra drepturilor şi obligaţiilor cu caracter civil şi la acuzaţiile în materie
penală, astfel cum au fost definite aceste noţiuni în jurisprudenţa Curţii Europene. Aceste noţiuni
au un conţinut specific Convenţiei Europene care nu corespunde în mod necesar cu cel consacrat
3
Drept procesual civil. PARTEA GENERALĂ , Elena Belei, Ana Borș.... Gheorghe Stratulat,
Chișinău 2014
în dreptul intern al statelor părţi. Deşi Curtea a refuzat să dea o definiţie generală noţiunii de
“drepturi şi obligaţii cu caracter civil”, din jurisprudenţa relativă la această problemă, rezultă că
vor avea caracter civil acele drepturi care sunt drepturi subiective în sistemul juridic al statelor
contractante şi care aparţin domeniului libertăţilor individuale, în desfăşurarea activităţilor
profesionale sau în orice altă activitate autorizată de lege.
Jurisprudența CEDO
O speță a Curții Europene a Drepturilor Omului prezintă situația în care garantarea dreptului la
apărare de către stat, în concret lipsa asistenței judiciare, poate transforma dreptul de acces la
justiție întrunul formal și iluzoriu. În fapt, în cauza Bertuzzi contra Franței din 2003, reclamantul
a dorit să introducă o acțiune în răspundere contractuală îndreptată împotriva unui avocat,
apreciind că acesta îl reprezentase incorect în cadrul unei proceduri anterioare. Întrucât
reclamantul avea o situație materială proastă, a solicitat în baza unei legi în acest sens, acordarea
de ajutor judiciar, constând în numirea unui avocat din oficiu. Baroul a acceptat cererea sa,
numind pe rând trei avocați, însă fiecare dintre ei a refuzat să preia cazul pe motiv că are legături
personale cu viitorul pârât din proces. Reclamantul a mai cerut obținerea unui avocat din oficiu,
însă al patrulea avocat nu a mai fost numit. Din acest considerent, reclamantul nu a mai introdus
acțiunea civilă pe care dorea să o introducă. 4
În fața Curții, reclamantul a invocat faptul că prin imposibilitatea obținerii de ajutor judiciar i
s-a refuzat accesul la justiție potrivit art. 6 paragraful 1 al Convenției Europene a Drepturilor
Omului.
Curtea a precizat faptul că art. 6 paragraful 1 nu consacră obligativitatea statelor de a asigura
asistenţa judiciară în materie civilă, însă în anumite cazuri lipsa de asistenţă judiciară poate
transforma dreptul de acces la justiţie într-unul formal şi iluzoriu. Cum Convenţia Europeană a
Drepturilor Omului garantează drepturi reale şi concrete, aceasta obligă statele la instituirea unui
sistem de ajutor judiciar şi în materie civilă, pentru cazuri speciale, în care, în lipsa unui astfel de
ajutor, persoana interesată ar fi văduvită de posibilitatea reală de a accede la o instanţă. În speţă,
autorităţile franceze au admis cererea reclamantului de acordare a ajutorului judiciar, ceea ce
presupune că statul francez a admis implicit necesitatea acordării lui. Imposibilitatea numirii, în
concret, a unui avocat din oficiu pentru reclamant echivalează deci cu o încălcare a dreptului
acestuia de a accede la un tribunal, existând o violare a art. 6 paragraful 1.
Prin hotărârea Santambrogio contra Italiei din 21 septembrie 2004, Curtea reține că statul a
respectat dreptul la apărare al reclamantului, însă din motive legale și obiective nu a putut să-i
acorde asistență juridică, cererea acestuia fiind respinsă. Prin această speță, Curtea își exprimă
din nou opinia că statele nu sunt obligate să acorde asistență juridică în materie civilă cu excepția
anumitor cazuri speciale.

4
www.jurisprudentacedo.com

S-ar putea să vă placă și