MINISTERUL EDUCAȚIEI, CULTURII și CERCETĂRII

AL REPUBLICII MOLDOVA
UNIVERSITATEA de STAT din MOLDOVA

Facultatea de Drept
Departamentul Drept Administrativ

Referat
Metodele administrației publice .
Noțiuni și categorii.

Al studentei anului 1- Sacală Olesea , grupa 1901

A verificat- Rusu Viorel

Chișinău 2020
 Planul:
1. Conceptul și trăsăturile metodelor de realizare a administraţiei publice;
2. Categorii de metode ale administrației publice;
3. Corelaţia dintre diferite metode ale administraţiei publice;
4. Constrângerea administrativă : esența și categorii;
1. Conceptul metodelor de realizare a administraţiei publice;
Metodele administraţiei publice reprezintă mijloacele, procedeele practice de realizare a
funcţiilor şi atribuţiilor de către autorităţile administrative conform competenţei stabilite şi prin
intermediul formei corespunzătoare de realizare a administraţiei publice.
Metodele administraţiei publice sau administrative se caracterizează prin următoarele
trăsături:
 ele sunt organic legate de sarcinile acestei forme a activităţii statale (adică puterea
executivă) şi reprezintă o modalitate specifică de realizare practică a unei laturi a puterii
de stat;
 metodele administraţiei publice exprimă o influenţă administrativă (de punere în ordine)
a obiectelor administrării şi ele se exprimă nemijlocit în relaţiile ce apar între subiectele
şi obiectele administrării;
 ele sunt folosite de către autorităţile administraţiei publice în calitate de mijloace de
realizare a competenţei şi totdeauna au un adresat, fie individual sau colectiv;
 reieşind din diversitatea procedeelor şi mijloacelor de realizare a atribuţiilor
administrative, metoda administraţiei publice reprezintă o posibilitate concretă de
rezolvare a sarcinilor cu caracter administrativ care stau în faţa autorităţii publice;
 în cadrul metodei administraţiei publice este exprimat în volum corespunzător interesul
public sau voinţa statului;
 pentru ele este caracteristică, ca regulă, forma juridică de exprimare;
 aplicarea metodelor concrete de influenţă administrativă se află în dependenţă directă nu
numai de statutul juridic al autorităţii administrative, dar şi de particularităţile obiectului
administrării (de exemplu forma proprietăţii, caracterul său colectiv sau individual, etc.).
Aşadar, conform caracteristicilor menţionate, metoda administraţiei publice reprezintă un mijloc
de influenţă în scopul realizării sarcinilor puterii executive în cadrul statului.
2. Categorii de metode ale administrației publice;
În dependență de destinația lor , metodele administrației publice pot fi ;
a) Metode de influență administrativă. Ele totdeauna au o exprimare și importanță
autoritară și reprzintă , de fapt, metodele administrativ-juridice în limitele cărora se
realizează executarea legii.
b) Metode de organizare a activității aparatului autorității publice . Ele au o importanță
intrastructurală , adică în cadrul organului sau organizației statale concrete , ele , în
general , sânt metode cu caracter procedual.
Îndependenţă de procedeul de influenţă asupra obiectului administrării (cetăţenilor, organizaţiilor
obşteşti, organelor ierarhic inferioare) se manifestă două metode universale a oricărei activităţi
administrative:
 metoda convingerii, şi
 metoda constrângerii.
Ele reprezintă două extremităţi ale unui tot întreg, adică a mecanismului de asigurare a
comportării corespunzătoare. Aceste două metode se completează reciproc.1
o Metoda convingerii

1
Drept administrativ , note de curs; Chișinău- 2012 (pag.172-173)
Orice proces de studiere a unui fenomen începe cu definirea lui, prezentarea uneia, sau a mai
multor variante de noţiuni, ce îl caracterizează, făcându-se referire atât la doctrină, cât şi la
legislaţia în vigoare. Noţiunea de convingere, ca fenomen complex are mai multe sensuri, şi
anume: ca fenomen psihic (un element al conştiinţei omului şi unul din factorii determinanţi ai
conduitei sale), și ca metodă de asigurare a respectării normelor juridice (folosirea diverselor
măsuri de lămurire, educaţionale şi organizaţionale pentru formarea voinţei subordonatului, sau
transformarea ei, în spiritul respectării legilor). Conform Constituţiei, convingerea înseamnă
aplicarea, utilizarea diferitelor măsuri explicative, de lămurire şi stimulare în scopul
transformării voinţei guvernaţilor în voinţa guvernanţilor. În mod deosebit se cere de menţionat
că transformarea acestei voinţe are un caracter benevol, liber exprimat, în cazul de faţă în calitate
de guvernaţi evoluează cetăţenii, instituţiile publice ierarhic inferioare, subalternii, iar în calitate
de guvernanţi – legislatorul, organele statului ierarhic superioare, conducerea. Convingerea este
necesară ca guvernaţii să îndeplinească benevol voinţa legiuitorului, exprimată în actele
normative. Datorită convingerii se obţine unitatea acestor voinţe – fapt ce constituie premisa şi
succesul activităţii părţilor de interes comun. Transformarea voinţei guvernaţilor, supunerea lor
benevolă puterii dominante are loc din diferite motive, care creează în consecinţă diferite
categorii neuniforme de subiecţi de influenţă – persoane, supuse măsurilor de convingere. Aceste
persoane pot fi divizate în trei categorii:
1. categoria activă a subiecţilor (cetăţeni, subalterni) înţeleg şi sunt de acord cu obiectivele
guvernanţilor, în modul cel mai activ, conştient şi de bună voie participă la realizarea lor;
2. pătura neutră de persoane respectă prevederile legislaţiei din deprindere, automat, mecanic,
fără a pătrunde şi conştientiza esenţa şi importanţa lor;
3. a treia categorie de persoane respectă benevol prevederile imperative, dar face acest lucru
nu din bunul simţ, ci numai din considerente de frică, de teamă sau pentru a evita eventualele
consecinţe negative, care pot surveni în caz de comportare ilicită. Aceste considerente impun
persoana să-şi forţeze propria voinţă, să se supună cerinţelor de rigoare, astfel şi frica este o
modalitate de educaţie, deşi inferioară din punctul de vedere al eficienţei de influenţă activă Cele
mai frecvente forme ale convingerii sunt: experienţa înaintată, măsurile organizatorice
(seminare, consfătuiri, consultaţii, simpozioane, conferinţe, întruniri), exemplificarea,
competiţia, agitaţia, stimularea morală şi materială. Astfel, într-o accepţie convingerea ar
însemna folosirea diverselor măsuri educaţionale şi organizaţionale pentru formarea voinţei
subordonatului, sau transformarea ei. Altfel spus, ca metodă de asigurare a respectării normelor
de conduită, convingerea reprezintă un ansamblu de măsuri educative şi de lămurire, utilizate în
scopul determinării indivizilor aflaţi pe teritoriul statului de a respecta ordinea stabilită. Cu
ajutorul mijloacelor de convingere se stimulează comportamentul cuvenit participanţilor la
raporturile administrative. Cetăţenii voluntar se supun normelor juridice şi conştient participă la
realizarea lor, dacă înţeleg sarcinile, scopurile statului şi le consimt. Procesul formării
convingerilor este determinat de o serie de factori – atât de ordin obiectiv, cât şi de ordin
subiectiv. Astfel, măsurile educative şi de lămurire generează formarea conştiinţei juridice şi
determină indivizii ca să-şi conformeze conduita lor normelor de drept. Conştiinţa juridică este
compusă dintr-un complex de reprezentări, noţiuni, judecăţi, convingeri, sentimente ce reflectă
principiile de drept, pe când conduita – reprezintă ansamblul faptelor şi acţiunilor dictate de
conştiinţă, între conştiinţă şi conduită există o legătură de influenţă reciprocă. Baza formării
convingerii o constituie – reprezentările şi noţiunile, aprecierile şi judecăţile. De altfel, conştiinţa
în fiecare caz aparte este unul din elementele caracteristice individuale, ea nu poate fi separată de
conştiinţa socială generală. Conştiinţa socială, în diferite societăţi este de nivel diferit, ceea ce
facilitează sau stopează, în funcţie de caz, formarea convingerilor juridice. Acest fenomen, de
formare şi consolidare a conştiinţei generale, este determinat de un şir de factori de natură
economică, socială, politică etc. O societate democratică, un stat de drept presupune şi un nivel
înalt de conştiinţă socială, în general, si conştiinţă juridică, în special, a cetăţenilor. În atingerea
acestui scop, administraţia utilizează anumite mijloace şi activităţi menite să contribuie la
formarea convingerilor juridice ale cetăţenilor, cum sunt: întărirea bazei economice a statului şi
ridicarea nivelului de trai al cetăţenilor (rămânând actuală învăţătura marxistă, precum că viaţa
materială determină conştiinţa); propagarea şi popularizarea legilor (cunoaşterea legii, precum şi
a consecinţelor nerespectării ei creează, la o bună parte a populaţiei, convingerea necesităţii de
respectare); publicitatea proceselor judiciare; publicitatea activităţii organelor administraţiei
publice, utilizând în acest scop pe larg: presa, radioul, televiziunea; formarea condiţiilor necesare
pentru realizarea accesului liber al populaţiei la administraţie; familiarizarea cetăţenilor cu
principiile de bază ale dreptului şi politizarea caselor. Convingerea ca metodă a administraţiei
publice are trăsături caracteristice proprii şi elemente care o determină, este folosită permanent şi
în raport cu toţi cetăţenii, şi de asemenea asigură îndeplinirea voluntară a normelor,
instrucţiunilor, prescripţiilor, iar în final educă „deprinderea” respectării legii. Elementele
convingerii, ca metodă a administraţiei publice, sunt: dobândirea atenţiei; insuflarea; influenţa
(efectul) asupra conştiinţei; operarea emoţiilor; formarea interesului. De altfel, convingerea, ca
metodă umana şi destul de eficientă în asigurarea respectării normelor de drept, nu exclude
metoda constrângerii, atunci când măsurile educative nu au dat rezultatul scontat. Este evident
faptul că mult mai uşor se impune o anumită comportare prin ordin sau decizie decât prin
convingerea membrilor societăţii despre necesitatea unei anumite comportări. Însă un astfel de
stil, bazat doar pe constrângere, ar fi incompatibil cu principiile unui stat democratic, care
presupune o anumită corelaţie a metodelor utilizate în administraţie.2
o Metoda constrângerii

Constrângerea reprezintă aplicarea influenței fizice, psihice, materiale , sau organizatorice , prin
măsuri determinate confrom legii , față de persoanele care nu îndeplinesc benevol prescripțiile
legale. Instituţiile administrative ale statului au competenţa legală de a emite decizii executorii,
faţă de care persoanele particulare ţi colectivităţile umane au obligaţia de a se supune sub
imperiul sancţiunilor. Teama de sancţiune este fundamentul cel mai simplu al supunerii faţă de
conţinutul acestor decizii, menite să slujească interesul general. Pe de altă parte, în caz de
nesupunere, folosirea metodei constrângerii, cu aplicarea de sancţiuni de către aparatul de stat,
permite respectarea ordinii legale. Dar, constrângerea presupune consumul unei energii
însemnate şi utilizarea ei este în mod necesar, limitată. În acelaşi timp, administraţia statului are
şi misiunea de a educa şi convinge oamenii de avantajele ordinii sociale existente – la a cărei
menţinere ea contribuie – şi de legimitatea acţiunilor sale. Metodele de constrângere şi de
educare-convingere se împletesc în activitatea de administraţie publică. Astfel, cu cât se
amplifică metoda convingerilor, cu atât mai puţin se utilizează constrângerea, iar procedeele de
convingere, în societăţile evoluate, tind să înlăture constrângerea. În fapt, cele două metode se
completează reciproc: pe de o parte, existenţa autorităţii şi a posibilităţii constrângerii contribuie
la situarea statului deasupra societăţii; pe de altă parte, diminuând numărul activităţilor coercitive
şi punându-se accentul pe formarea şi cultivarea unei mentalităţi favorabile îndeplinirii misiunii
administraţiei, se asigură creşterea însemnătăţii metodei convingerii. Constrângerea devine cu
atât mai eficientă, cu cât este utilizată mai rar şi inspiră, mai multă teamă.

În scopul asigurării uniforme a comportării persoanelor, pe lângă convingere, statul foloseşte şi

metoda de constrângere. Constrângerea este stabilirea, impunerea forţată a voinţei guvernanţilor
contra voinţei guvernaţilor, şi exercitarea influenţei din exterior asupra comportamentului
acestora. În astfel de situaţie, statul şi organele lui sunt silite să aplice măsurile cuvenite de
2
https://ibn.idsi.md/sites/default/files/imag_file/241-243_4.pdf
constrângere. Foarte important este faptul în ce condiţii poate fi aplicată constrângerea în raport
cu convingerea, deoarece ponderea acestor metode este îndreptată la asigurarea legalităţii şi
disciplinei în stat, protejarea drepturilor persoanelor fizice şi juridice. Faţă de convingere,
constrângerea poartă un caracter secundar, facultativ şi se poate aplica numai după epuizarea
tuturor posibilităţilor de convingere. Este necesar ca metoda de convingere să predomine asupra
celei de constrângere. Anume acest fapt îl caracterizează pe un stat democratic şi de drept în
comparaţie cu cel totalitar şi cu regim dictatorial represiv.  Constrângerea, fiind pe parcurs
limitată şi, în perspectivă, nu va dispărea de la sine, ci doar în urma înlăturării factorilor şi
pricinilor nedorite care dau naştere necesităţii de aplicare a acestor măsuri.  Constrângerea, în
sens filosofic, înseamnă determinarea unei persoane la o conduită pe care persoana nu o doreşte,
conduită ce nu corespunde convingerilor sale, iar în doctrina juridică este privită sub două
accepţiuni – juridic şi social. Constrângerea, în sens juridic, înseamnă o totalitate de măsuri
psihice, fizice şi materiale, prevăzute de lege, care sunt aplicate persoanelor care nu respectă sau
nu îndeplinesc cerinţele legii. Constrângerea socială constituie un ansamblu de măsuri aplicate în
societate în cazul nerespectării de bună voie a normelor de conduită, cu scopul de a limita sau
anihila posibilitatea de alegere a individului, impunându-i o conduită conformă cu cerinţele
normei respective.Sub cele mai diverse forme, constrângerea a existat în toate etapele de
dezvoltare ale societăţii umane. Orice comunitate umană presupune o armonizare a acţiunilor
membrilor săi pentru satisfacerea interesului general al comunităţii, în acest scop, viaţa în cadrul
comunităţii sociale implică o subordonare a individului faţa de societate, asumarea unor obligaţii
faţă de grupul din care face parte, încălcarea acestor obligaţii presupune aplicarea constrângerii
din partea organizaţiei sociale respective. Încălcarea de către individ a îndatoririlor faţă de
societate are ca bază contradicţia ce apare între interesele generale ale societăţii şi interesele
individuale, contradicţie care nu este decât o manifestare particulară a contradicţiei dintre general
şi individual. Această contradicţie duce la încălcări ale normelor sociale, ce justifică
constrângerea. Doctrina juridică studiază constrângerea doar în sens juridic, constituind un
mijloc de ocrotire a ordinii de drept şi o metodă de administraţie a statului. Deoarece măsurile de
constrângere sunt foarte diverse şi conţin multiple particularităţi, este evidentă şi clasificarea lor
diferită, în funcţie de criteriul ales. Unii doctrinari, ca D. Bahrah, clasifică constrângerea în
funcţie de subiectul de drept care o exercită – în constrângere de stat şi constrângere obştească
sau socială. Constrângerea de stat, la rândul ei, se împarte în constrângere înfăptuită de organele
de justiţie şi înfăptuită de alte organe de stat.  O altă clasificare a constrângerii, pe larg răspândită
în literatura de specialitate, se face în baza naturii raportului juridic încălcat. Astfel distingem –
constrângere morală şi constrângere judiciară, care, la rândul ei, se subîmparte în: constrângere
penală, administrativă, disciplinară, materială, civilă şi internaţională. Aici menţionăm că
majoritatea autorilor români sunt de părere că măsurile de constrângere se clasifică în două mari
categorii: măsuri de constrângere judecătorească şi măsuri de constrângere administrative. La
rândul lor, măsurile de constrângere administrativă se clasifică în: măsura stabilirii răspunderii
administrative şi măsuri de executare silită.  Clasificarea în baza organului de stat competent să
aplice măsurile de constrângere are un caracter relativ formal. Cu toate că este un criteriu
necesar, menţionează prof. A. Iorgovan în acest sens, se dovedeşte, în unele situaţii, insuficient
pentru a delimita sfera constrângerii administrative de cea judiciară, iar pentru o astfel de
delimitare, trebuie să avem în vedere un complex de factori: organul care le aplică; regimul
juridic în care se realizează şi finalitatea aplicării acestora.  Este pe deplin justificată această
concluzie, deoarece în anumite situaţii instanţele judecătoreşti recurg la măsuri, care apar atât ca
măsuri administrative după natura lor juridică, cât şi ca măsuri procesuale penale sau civile, după
caz, în funcţie de scopul ce este avut în vedere şi de regimul juridic în care se realizează acest
scop. Astfel, sub aspectul naturii juridice, o anumită măsură de constrângere poate fi calificată
atât prin intermediul ştiinţei dreptului administrativ, precum şi prin prisma altei ramuri de drept,
fără ca una să o excludă pe cealaltă. Caracterul formal al delimitării răspunderii administrative de
cea judecătorească putea fi demonstrat şi prin faptul că aplicarea arestului administrativ (ca
sancţiune administrativă consacrată în art.23 din Codul cu privire la contravenţiile administrative
al Republicii Moldova) era, în legislația veche, în exclusivitate de competenţa instanţei
judecătoreşti, în acest caz, eram în prezenţa unei constrângeri judecătoreşti, aplicate în scopul
sancţionării unei abateri administrative, într-un regim juridic administrativ. Şi, dacă încercam să
delimităm constrângerea administrativă de cea judecătorească, era foarte greu, deoarece era
presupus despre care este vorba în cazul dat, dar, luând în consideraţie scopul şi regimul juridic
în care se aplică, ne dădeam bine seama că era o constrângere administrativă aplicată de către o
instanţă de judecată. Conform Codului contravențional apare organul constatator.3

Vorbind despre însuşi conţinutul constrângerii, precizăm că în literatura de specialitate, acesteia i

se recunoaşte o dublă accepţiune

- în sens filozofic, constrângerea presupune determinarea unei persoane la o anumită conduită pe

care aceasta nu o doreşte, conduită ce nu corespunde convingerilor sale;

- în sens juridic, constrângerea întruchipează o totalitate de măsuri psihice, fizice şi materiale,

prevăzute de lege, aplicate persoanelor ce nu respectă sau nu îndeplinesc cerinţele legii. Privind
constrângerea ca o metodă de influențare a persoanei, precizăm că prin intermediul său cetăţenii
sunt determinați să se conformeze ordinii existente şi să-şi coordoneze conduita cu interesele
generale ale societăţii. Desigur, o asemenea supunere a individului faţă de stat nu este benevolă,
întrucât este determinată în mare parte de temerea de consecinţele ce pot surveni în caz de
încălcare a legii. Aşadar, constrângerea, ca metodă de organizare şi de formare a conduitei
sociale, poate fi apreciată ca: o presiune exercitată asupra individului, pentru a-l integra în
societate şi a convieţui în conformitate cu normele acesteia; o totalitate de măsuri şi mijloace de
influenţă directă sau indirectă asupra individului exprimată prin limitarea intenţionată a libertăţii
de acţiune şi dezvoltare a acestuia. Evident, aplicarea acestor măsuri implică inevitabil existenţa
unui mecanism statal bine organizat şi dirijat, chemat să asigure realizarea constrângerii în caz de
necesitate. De aici, practic, şi derivă calificativul constrângerii de a fi o constrângere statală. În
ordinea dată de idei, constrângerea statală este definită ca „o metodă de conducere utilizată în
scopul protecţiei intereselor individului, societăţii şi statului, care rezidă în exercitarea unei
influenţe nemijlocite (prevăzută de lege) asupra conduitei subiectului de drept, independent de
voinţa acestuia, de către organele competente, prin aplicarea într-o anumită formă procesuală a
unor măsuri prevăzute de sancţiunea normei juridice urmate de survenirea unor consecinţe
nefavorabile personale, materiale, organizaţionale sau de altă natură”. Într-o altă opinie,
constrângerea statală este văzută ca un mijloc juridico-statal de protecţie a relaţiilor sociale din
cadrul societății faţă de atentatele ilegale cu scopul prevenirii şi excluderii amenințărilor şi
pericolelor pentru securitatea personală a cetăţenilor, a persoanelor juridice, a societăţii şi a
statului în ansamblul său. De regulă, amenințările şi pericolele în cauză reprezintă în esență
abateri/încălcări de lege, interzise şi pasibile de sancțiuni prevăzute de legislația statului. În fine,
trebuie să recunoaştem că chiar dacă scopul constrângerii priveşte protecția relațiilor sociale şi a
indivizilor, ceea ce, practic, justifică severitatea sa, totuşi aplicarea acesteia trebuie să se
încadreze în anumite limite legale. Acest moment reprezintă o particularitate distinctă a
constrângerii ca instrument de conducere a unui stat de drept, întrucât doar astfel ea este în
măsură să garanteze respectarea drepturilor şi libertăţilor omului, reprezentând şi un mijloc
eficient de asigurare a legalităţii şi a ordinii de drept la nivelul societății.

Generalizând, subliniem că în esenţa sa constrângerea presupune exercitarea unei influenţe

asupra unui individ concret cu scopul de a-l determina să acţioneze potrivit voinţei celui care
constrânge. Din punct de vedere juridic, scopul constrângerii este de a reprima conduita ilegală a
individului şi, eventual, a-l sancționa. Sub aspectul formei sale, constrângerea prezintă un proces
de aplicare a dreptului, o activitate juridică concretă de aplicare a măsurilor de constrângere de
către subiecţii competenţi ai statului. În ce priveşte asigurarea caracterului legal al constrângerii,

3
https://ibn.idsi.md/ro/vizualizare_articol/100211
aceasta implică reglementarea juridică a măsurilor concrete, a temeiurilor şi condițiilor de
aplicare, precum şi realizarea constrângerii sub formă de raport juridic în conformitate strictă cu
prevederile legii.4

3.Corelaţia dintre diferite metode ale administraţiei publice.

Pentru îndeplinirea sarcinilor şi funcţiilor sale, atât administraţia publică, cât şi puterea de stat
în general, trebuie să aibă ca fundament convingerea membrilor societăţii în necesitatea unor
sau altor transformări dictate de politica statului.Metoda convingerii trebuie să fie metoda
principală în procesul de guvernare, inclusiv reieşind din faptul că aceasta reiese din principiul
democratismului.
Aplicarea convingerii ca metodă principală a administraţiei publice nu exclude, însă,
aplicarea şi măsurilor de constrângere. Interesele ocrotirii legalităţii şi ordinii de drept,
menţinerea disciplinei de stat necesită uneori ca autorităţile statului să asigure transpunerea în
viaţă a voinţei statale prin aplicarea celor care nu urmează benevol această voinţă a unor măsuri
de constrângere stabilite prin lege. De asemenea aceasta este una din atribuţiile statului.
Aplicarea legitimă şi întemeiată a măsurilor de constrângere nu numai că nu contravine
principiului democratismului, dar serveşte în acelaşi timp ca un mijloc de asigurare a acestuia,
deoarece permite realizarea consecventă a voinţei majorităţii populaţiei prin intermediul puterii
de stat. Democraţia este de neconceput fără o ordine de drept durabilă.
Altfel vorbind, în procesul administrării trebuie să fie asigurată îmbinarea optimală a convingerii
şi constrângerii.Trebuie de menţionat că, îmbinând convingerea şi constrângerea, administraţia
publică trebuie, în primul rând, să se bazeze pe metoda convingerii.Plus la aceasta, convingerea
apare deseori ca mijloc de prevenire a încălcărilor de drept, al abaterilor de la cerinţele
disciplinei de stat.Iar măsurile de constrângere, când totuşi sunt necesare, vor fi susţinute, în
aceste cazuri, de majoritatea membrilor societăţii.
Îmbinarea corectă a convingerii şi constrângerii serveşte drept condiţie primordială de
asigurare a eficienţei activităţii autorităţilor administrative.
4.Constrângerea administrativă : esența și categorii.
Constrângere administrativă este o formă a constrângerii statale şi împreună cu alte forme de
constrângere juridică formează forţa coercitivă a statului.
Fiind o varietate a constrângerii statale, constrângerea administrativă este aplicată ca un mijloc
extrem de asigurare şi ocrotire a ordinii de drept în domeniul administraţiei publice, adică
îndeplineşte o funcţie de reprimare.În acelaşi timp, măsurile de constrângere administrative în
scopul ocrotirii ordinii de drept exercită şi alt gen de funcţii fiind aplicate nu numai în calitate de
pedeapsă pentru încălcările de drept (disciplinare şi contravenţionale), dar şi pentru
preîntâmpinarea şi curmarea lor.Aceasta înseamnă că aceste măsuri trebuie tratate în sens mai
larg decât realizarea unor sancţiuni ale normelor de drept administrativ.
Însăşi denumirea acestor măsuri de constrângere ne vorbeşte că pentru aplicarea lor este
caracteristică procedura extrajudiciară, adică aplicarea lor este de competenţa organelor
executive (persoanelor cu funcţii de răspundere), care le realizează nemijlocit în procesul
activităţii fără a se adresa în instanţa judecătorească.Însă în cazurile prevăzute de lege unele
măsuri de constrângere administrativă sunt aplicate prin intermediul instanţelor de judecată.În

4
http://aap.gov.md/files/publicatii/revista/articole/97/ro/Chiper.pdf
particular, aceasta are loc în cazurile aplicării celor mai severe sancţiuni pentru comiterea
contravenţiilor (cazuri ce prezintă dificultate).
Măsurile de constrângere administrativă sunt diverse.Conform destinaţiei lor sau în
dependenţă de prezenţa sau lipsa faptei ilegale, măsurile de constrângere administrativă pot fi
clasificate în trei grupe:
a) măsuri de prevenire;
b) măsuri de stopare (curmare);
c) măsuri de răspundere juridică.
Răspunderea administrativă este explicată și pornind de la concepul de constrângere.
Constrângerea administrativă reprezintă ansamblul de măsuri (acte juridice, operatiuni
administrative, fapte materiale), dispuse catre autoritatile administratiei publice in temeiul legii,
cu folosirea puterii de stat si, daca este cazul, impotriva vointei unor persoane, pentru a preveni
savarsirea unor fapte antisociale, a apara drepturile cetatenilor, precum si pentru a sanctiona
incalcarea normelor de drept administrativ. Daca prin constrangerea administrativa se urmareste
autoreglarea sistemului social, raspunderea urmareste restabilirea ordinii normative incalcate,
precum si condamnarea faptei negative si a autorului acesteia.. Raspunderea administrativa ca
forma a raspunderii juridice este consacrata de normele dreptului administrativ prin care se
stabilesc sanctiuni distincte si o procedura concreta de aplicare a lor in caz de comportament
neadecvat normelor de drept administrativ.
 Măsuri de prevenire.
Scopul aplicării acestor măsuri de constrîngere reiese însăşi din denumirea lor. În ceea ce
priveşte asigurarea ordinii de drept, sarcina de bază ce este pusă în faţa tuturor organelor abilitate
pentru realizarea ei constă în supravegherea respectării normelor de drept, neadmiterea încălcării
(neonorarea) lor.
În literatura de specialitate nu percepem un consens referitor la definiţia sintagmei de „măsuri de
prevenire“ şi sistemul lor. Unii autori consideră că măsurile administrative de prevenire sînt nişte
indicaţii (recomandări) ce se conţin în dispoziţiile normelor, a căror realizare este înfăptuită prin
constrîngere de către organele împuternicite, în cazul apariţiei unor circumstanţe, în scopul
prevenirii încălcărilor de drept şi al asigurării securităţii publice.
Deci măsurile administrative preventive au caracter de educare a populaţiei în spiritul respectării
legislaţiei, inclusiv celei contravenţionale, de influenţă reglementativă asupra cauzelor şi
condiţiilor ce favorizează contravenţionalitatea.
În pofida faptului că caracterul preventiv se exprimă în mod vădit la utilizarea activă a metodei
de convingere, aplicarea măsurilor administrative de prevenire are un caracter de constrîngere
care se manifestă prin realizarea prescripţiilor juridice unilaterale din partea organelor executive
ale statului şi reprezentanţilor lor. Aceste prescripţii, de regulă, au diverse forme de limitări şi
interdicţii. Ele nu se referă la comiterea unei fapte infracţionale sau contravenţionale, ci,
dimpotrivă, au scopul de a le preveni. Măsurile administrative de prevenire anticipează pe cele
de curmare, de sancţionare şi de asigurare a procedurii contravenţionale.
Analizînd diverse opinii referitoare la clasificarea măsurilor administrative de prevenire,
considerăm că cel mai important criteriu de clasificare a lor este scopul aplicării, care şi
determină mecanismul juridic de aplicare a fiecărei măsuri. Potrivit acestui criteriu, divizăm
măsurile administrative în două grupe:
1) care se aplică în scopul neadmiterii ameninţărilor securităţii publice şi securităţii personale
ale cetăţenilor, apariţia consecinţelor negative;
2) care se aplică în scopul prevenirii contravenţiilor. Aceste măsuri se manifestă în acţiuni
concrete şi de orientare.
La primul grup de măsuri se referă: introducerea carantinei; închiderea unor segmente ale
frontierei de stat, a magistralelor şi străzilor pentru circulaţie, în caz de avarii, desfăşurarea
manifestaţiilor în masă, diverselor calamităţi naturale etc.; evacuarea forţată din locuinţele
avariate, rechiziţia patrimoniului în cazurile necesităţilor statale şi diverselor calamităţi naturale;
revizia tehnică a unităţilor de transport; examinarea medicală forţată; examinarea sanitară a
mărfurilor; supravegherea antiincendiară; controlul mijloacelor de transport; controlul bagajelor
şi personal al pasagerilor vaselor aeriene etc. Fiecare din aceste două grupe de măsuri
administrative are particularităţile sale în ceea ce priveşte temeiul juridic de aplicare a lor.
Cel de-al doilea grup de măsuri  au un caracter vădit de profilaxie individuală, fiind aplicat faţă
de persoane concrete în scopul prevenirii şi neadmiterea comiterii diverselor delicte din partea
lor. La ele se referă: controlul actelor de identitate şi a altor documente oficiale; intrarea în
locuinţe şi alte încăperi ale cetăţenilor, oficiile de serviciu; controlul personal, controlul
lucrurilor şi al bagajelor efectuat de către organele administraţiei publice abilitate;
supravegherea administrativă a unor categorii de cetăţeni din grupurile de risc şi care stau la
evidenţa organelor de ocrotire a sănătăţii, precum şi la evidenţa organelor de drept etc.
În mod repetat constatăm că pentru aplicarea acestui grup de măsuri de prevenire nu este
necesară comiterea unei fapte ilicite, apariţia unui raport juridic de conflict. Însă aplicarea lor,
într-o oarecare măsură, are legătură cu respectarea drepturilor, libertăţilor şi cerinţelor legitime
ale cetăţenilor, de aceea, organele abilitate (persoanele cu funcţii de răspundere), în primul rînd,
trebuie să fie abilitate cu dreptul de a le aplica, care, mai apoi va fi însoţit de temeiul
juridic pentru aplicarea fiecărei din aceste măsuri. Dreptul la aplicarea măsurii administrative
respective şi temeiul juridic de aplicare a ei trebuie să fie stipulat într-un act normativ concret.
Majoritatea măsurilor administrative preventive se aplică de către organele abilitate pentru
asigurarea securităţii publice: introducerea carantinei are drept scop de a preveni răspîndirea
unor maladii (boli) periculoase pentru sănătatea populaţiei sau a animalelor; limitarea traficului
rutier — asigurarea siguranţei circulaţiei rutiere; controlul personal şi controlul bagajelor, mai
ales în transportul aerian, se aplică, în primul rînd, pentru prevenirea aducerii la bordul aparatului
de zbor a armelor, materialelor explozibile şi uşor inflamabile, pentru asigurarea securităţii
pasagerilor şi a membrilor echipajului etc.
În vederea aplicării legitime a măsurilor administrative de constrîngere, în general, şi a celor
preventive, în special, este necesar ca subiecţii administrării nu numai să beneficieze de dreptul
de aplicare a acestor măsuri, dar şi să dispună de temeiul juridic de aplicare a unei măsuri
concrete, să respecte condiţiile şi limitele de aplicare a lor.
 Măsuri de stopare (curmare);
La momentul actual, distingem mai multe măsuri administrative de curmare. În acest
propunem următoarele criterii de clasificare: 
1) scopul nemijlocit urmărit. Din punct de vedere al scopului nemijlocit urmărit, distingem
cele trei mari categorii: 
a) măsuri cu caracter sancţionator (avertismentul, mustrări scrise, mustrări scrise cu
avertisment, revocarea alegerii sau, după caz, a numirii, exmatriculări, diferite categorii de
amenzi, majorări de întârziere, anularea sau suspendarea dreptului de exercitare a unei activităţi,
diferite categorii de confiscări, arestul, închisoarea contravenţională etc); 
b) măsuri speciale de politie administrativă (sau sancţiuni de drept administrativ), care apar ca
măsuri de siguranţă, protecţie, prevenire (de exemplu control medical obligatoriu, efectuarea
vaccinărilor preventive, carantina obligatorie, aplicarea de sigilii vamale, oprirea fabricaţiei,
interzicerea livrării produselor care nu corespund calitativ, reţinerea autovehicolelor etc; 
c) măsuri de executare silită. în principiu, orice măsură din primele două categorii, dacă nu este
executată de bună voie, conduce la intervenţia măsurilor de executare silită, iar unele măsuri ale
constrângerii administrative sunt, prin natura lor intrinsecă, măsuri de executare silită.
2) obiectul. Din punct de vedere al obiectului, distingem: 
a) măsuri care se referă la bunuri,
b) măsuri care se referă la persoane, 
c) măsuri mixte (care privesc lucruri şi persoane), 
d) măsuri cu privire la mediul înconjurător, 
e) măsuri cu privire la acte juridice sau operaţiuni tehnico-administrative.
3) natura regimului juridic aplicabil. Din punct de vedere al naturii regimului juridic,
distingem: 
a) măsuri care se aplica într-un regim juridic administrativ (general sau, după caz, special),
b) măsuri care se aplică într-un regim juridic complex (al dreptului administrativ şi altor ramuri
de drept).
4) organele care le aplică. Din punct de vedere al organelor care le aplică, distingem trei mari
categorii: 
a) măsuri aplicate exclusiv de autorităţi ale administraţiei publice. 
b) măsuri aplicate de autorităţi ale administraţiei împreună cu alte organe de stat, 
c) măsuri aplicate de autorităţi ale administraţiei  publice cu concursul organizaţiilor nestatale
sau al cetăţenilor.
5) temeiul obiectiv. Din punct de vedere al temeiului obiectiv, distingem: 
a) măsuri care intervin ca urmare a săvârşirii unei abateri administrative (pentru a concretiza una
din formele răspunderii specifice dreptului administrativ), 
b) măsuri care intervin ca urmare a săvârşirii altor fapte ilicite (pentru a garanta aplicarea unor
sancţiuni civile, penale etc), 
c) măsuri care intervin ca urmare a săvârşirii unor fapte care, deşi nu sunt sancţionate, pun în
pericol viaţa şi sănătatea persoanei.
6) efectele penale. Din punct de vedere al efectelor neaplicării lor sub aspectul legii penale,
distingem două categorii: 
a) măsuri care, în caz de neaplicare, atrag răspunderea penală; 
b) măsuri care în cazul neaplicării nu atrag răspunderea penală.
7) efectele civile. Din punct de vedere al consecinţelor civile ale aplicării lor, distingem două
mari categorii: 
a) măsuri producătoare de prejudicii patrimoniale care dau dreptul la despăgubiri; 
b) măsuri producătoare de prejudicii patrimoniale care nu se despăgubesc.
8) tehnica de reglementare. Din punct de vedere al tehnicii de reglementare, distingem: 
a) măsuri reglementate în mod direct (absolut sau, după caz, relativ determinate);
 b) măsuri reglementate în mod implicit.
9) domeniul de activitate. Din punct de vedere al sferei de activitate, se poate spune că,
practic, nu există ramură sau domeniu de activitate al administraţiei în care să nu se aplice o
categorie sau alta de măsuri de constrângere administrativă.
 Măsuri de răspundere juridică.
Răspunderea juridică apare atunci când un anumit mod de conduită nu se încadrează în limitele
accpetate de regulile sociale. Răspunderea juridică, care, la apariţia sa, prezenta o legătură între
drepturile şi obligaţiile statului şi ale delincventului, ulterior în etapa realizării ea se manifestă în
acţiunile de fapt ale părţilor la raporturile juridice de răspundere şi de suportare de către
delincvent a consecinţelor nefavorabile ale conduitei contrare dreptului. Drept bază pentru
delimitarea etapelor răspunderii juridice a fost luat coraportul dintre gradul de cunoaştere a faptei
ilicite de către organele de stat şi persoanele oficiale abilitate şi modificările ce au loc în obiectul
raportului juridic de răspundere, adică în statutul juridic al delincventului. Realizarea, ca etapă a
răspunderii juridice începe odată cu intrarea în vigoare a actului de aplicare a dreptului care
recunoaşte faptul comiterii actului ilicit şi stabileşte măsura concretă de răspundere juridică.
Realizarea răspunderii juridice se caracterizează prin acţiunile organelor sau persoanelor
împuternicite cu realizarea efectivă anume a acelei măsuri care a fost prescrisă de actul de
aplicare a dreptului, şi anume atunci când pedeapsa stabilită este executată. Răspunderea juridică
care a existat la începutul evoluţiei sale ca legătură a drepturilor şi obligaţiilor statului şi ale
delincventului, se manifestă prin acţiunile reale ale părţilor pentru realizarea sancţiunii.
Răspunderea juridică, prin executarea funcţiilor ce-i revin, atât în dreptul public, cât şi în cadrul
dreptului privat, poate să contribuie eficient la instaurarea legalităţii şi la un respect special faţă
de normele de drept din partea fiecărui participant la raporturile juridice. Corectitudinea cu care
se stabileşte existenţa sau inexistenţa condiţiilor ce implică răspundere juridică condiţionează
atitudinea societăţii faţă de reglementările legale, care poate fi atât pozitivă, cât şi negativă.
Bineînţeles că interesele societăţii o reclamă să fie pozitivă şi să genereze respectul legii. Astfel
aplicarea măsurilor de constrângere administrativă se manifestă evident în condițiile stării
excepționale. Organele administrative în aceste condiții sunt înzestrate cu atribuții excepționale ,
necesare pentru normalizarea operativă a situației , restabilirea ordinii de drept , a legalității și
lichidarea pericolului securității publice . De exemplu , este posibilă avacuarea temporară a
cetățenilor din regiunile periculoase pentru trai, ori introducerea regimului special de intrare și
ieșire a persoanelor, interzicerea manifestațiilor , limitarea circulației transportului , starea de
alertă.5

5
Drept administrativ , note de curs; Chișinău- 2012 (pag.181)
Concluzie
Statul, prin activitatea pe care o desfăşoară organele sale, pune în executare dispoziţiile cuprinse
în legislaţie, aplicînd, în primul rînd, convingerea prin educarea şi explicarea necesităţii de a
traduce în viaţă voinţa majorităţii membrilor societăţii exprimată prin lege şi acte administrative
subordonate ei. Convingerea şi constrîngerea sînt acele două metode care stau la baza
reglementării vieţii sociale şi prin care se asigură buna înţelegere a indivizilor şi armonia în
societate, eficacitatea influenţei administratorului asupra conştiinţei celui administrat şi, ca
urmare, eficacitatea administrării în general. Metodele prioritar aplicate în procesul administrării
publice sunt cele de convingere, mai apoi, după ce au fost iepuizate căile acestora, se trece la
metoda de constrîngere. Aceste măsuri trebuie să fie aplicate pentru o administrare eficientă a
tuturor ramurilor, sferelor şi domeniilor, inclusiv pentru menţinerea ordinii în societate. Pornind
de la particular la general, convingerea este definită ca o influenţă psihopedagogică a subiectului
administrării asupra conştiinţei celor administraţi, în limitele stipulate de normele juridice şi cele
morale, în scopul conformării regulilor stabilite de conduită, executării calitative şi la timp a
sarcinilor şi funcţiilor, potrivit funcţiei deţinute . Metoda convingerii este premergătoare celei de
constrîngere şi întru susţinerea respectării legii. Metoda convingerii constă în aplicarea măsurilor
educative şi de influenţare psihologică a maselor, cu privire la necesitatea de a respecta legile şi
alte acte normative . Ca metodă de asigurare a respectării normelor de conduită, convingerea
reprezintă un ansamblu de măsuri educative şi de explicare, utilizate în scopul determinării
indivizilor, aflaţi pe teritoriul statului, de a respecta ordinea stabilită. Procesul formării
convingerilor este determinat de un şir de factori atît obiectivi, cît şi subiectivi. Metodei
convingerii i se atribuie mai mult aspectul convorbirilor, împărtăşirea anumitor idei, convingeri
prin care se încearcă încredinţarea persoanei de a cinsti prevederile legii. Prin convingere se
încearcă ca persoana să-şi dea seama de necesitatea şi beneficiul neabaterii de la lege. Este
necesar ca să se explice clar prevederile legii, să se prezinte consecinţele nerespectării acesteia,
să se aducă modele şi metode de respectare a legii.
Bibliografie
1. Drept administrativ , note de curs; Chișinău- 2012
2. http://aap.gov.md/files/publicatii/revista/articole/97/ro/Chiper.pdf
3. https://ibn.idsi.md/ro/vizualizare_articol/100211
4. https://ibn.idsi.md/sites/default/files/imag_file/241-243_4.pdf