Cuprins

Capitolul I - Introducere................................................................................... 3
Capitolul II - Administraţia – tip de activitate umană......................................5
Capitolul III - Administraţia – instituţie publică..............................................6
Capitolul IV - Funcția administrației publice de relații cu cetățenii.................7
Bibliografie...................................................................................................... 8

2
 Capitolul I - Introducere

Administraţia publică este un subsistem din cadrul ansamblului statal, şi implicit o

componentă a sistemului social global. În viziune sistemică, ea reprezintă o reunire de elemente
dispuse într-o anumită structură şi supuse unor legături sau unor interacţiuni, atât între părţile care
o compun, cât şi între ansamblul pe care îl alcătuieşte şi mediul social, politic şi juridic în care
este integrată.

Între societate, ca sistem global, şi stat, ca subsistem component, există multiple relaţii de
interdependenţă.

Administraţia publică are misiunea să promoveze, să realizeze şi să apere acele valori

sociale consacrate juridic, de regulă şi în principal prin reglementări primare exterioare ei sau, cu
alte cuvinte, stabilite prin lege, care exprimă anumite interese sociale, corespunzătoare unor nevoi
sociale fundamentale, considerate ca atare de puterea legislativă.

Ca fenomen suprastructural de natură instituţională, administraţia publică este determinată

în mod esenţial de fundamentele economice pe care se sprijină, de relaţiile sociale în care se
găseşte şi de modul de alcătuire şi funcţionare a statului din care face parte.

Astfel, într-o economie de piaţă, administraţia publică este chemată să vegheze la asigurarea
derulării normale şi legale a relaţiilor specifice iniţiativei private şi liberei concurenţe, intervenind
în situaţia încălcării regulilor ce guvernează relaţiile economice, în vederea restabilirii lor. De
asemenea, administraţia are responsabilitatea gestionării bunurilor din domeniul public şi privat,
de interes naţional sau local, fie direct, de către autorităţile care o alcătuiesc, fie prin intermediul
regiilor autonome şi al societăţilor comerciale pe care le are în subordine.

Într-un stat de drept, autorităţile administraţiei publice asigură condiţiile necesare exercitării
nestânjenite a drepturilor şi libertăţilor cetăţenilor, contribuie la promovarea şi apărarea lor. De
asemenea, administraţia publică asigură prestarea de servicii publice în cele mai diverse domenii:
învăţământ, sănătate, cultură, edilitar-gospodăresc, ordine publică, etc.

Prin toate aspectele sumar enunţate mai sus, administraţia publică intervine în mediul
social, după cum acesta, la rândul lui, intervine asupra administraţiei publice.

Intervenţia mediului social asupra administraţiei publice poate fi neinstituţionalizată (de

natură sociologică) , atunci când se produce difuzarea în mediul administrativ a unor concepţii,
obiceiuri şi comportamente îndeobşte practicate, sau poate fi instituţionalizată, atunci când prin
modul de organizare şi funcţionare a autorităţilor administraţiei publice sunt prevăzute proceduri
pentru adaptarea la nevoile diferitelor grupuri sociale.

3
 În măsura în care administraţia publică vine în întâmpinarea nevoilor sociale fundamentale
şi corespunde exigenţelor privind satisfacerea acestora, există un raport de compatibilitate între ea
şi mediul social, întrucât îşi îndeplineşte misiunea socială.

Dacă însă, administraţia publică nu vine în întâmpinarea acestor nevoi, iar cadrul său
instituţional şi funcţional nu este receptiv la informaţiile şi impulsurile mediului social, ea trebuie
reformată, prin utilizarea întregii game de mijloace, de la reorganizări, până la restructurări de
personal.

4
 Capitolul II - Administraţia – tip de activitate umană

În mod obişnuit, în această accepţiune, a administra înseamnă a înfăptui o activitate

specifică, care presupune a asigura condiţiile prielnice desfăşurării diverselor procese social-
economice. În acest sens, guvernarea înseamnă administrarea realizată de către Guvern, alcătuind
o activitate publică de administraţie, care se concretizează prin lucrări, decizii, acţiuni în serviciul
(interesul) ţării, al statului respectiv.

În statele democrate funcţionează principiul separaţiei puterilor (legislativă, executivă,

judecătorească), având la bază conţinutul specific al activităţilor desfăşurate sau funcţiunilor
îndeplinite. În acest context, funcţiunea executivă (administraţia) realizată prin instituţiile
administrative, este subordonată legislativului şi colaborează cu acesta. Astfel, activitatea
specifică administraţiei publice constă, în principiu, în asigurarea condiţiilor şi punerea în
aplicare a deciziilor (actelor normative) adoptate de puterea legiuitoare.

În mod firesc, nu este posibilă separarea sau delimitarea guvernării de administraţia

statului, ale cărei misiuni sunt stabilite de puterea politică. Numai în cazul unor deficienţe de
funcţionare ale organelor sau instituţiilor publice, administraţia de stat tinde să guverneze prin ea
însăşi; “guvernarea birourilor administrative” sau “tehnocraţia” în administraţia publică semni-
fică existenţa unei crize a societăţii respective.

În orice compartiment al vieţii sociale, procesul complex al adminis-trării, adică

administraţia ca activitate, constă dintr-o acţiune chibzuită, raţională şi eficientă de utilizare a
resurselor umane, materiale şi financiare, în scopul obţinerii unor rezultate utile maxime, cu
eforturi minime. Administraţia statului ca activitate concretă, reprezintă, deci, acţiunea prin care
autorităţile publice se preocupă în a asigura satisfacerea cerinţelor 9 de interes general (public) ,
utilizând în caz de necesitate prerogativele (atribuţiile) de putere publică.

5
 Capitolul III - Administraţia – instituţie publică

În accepţiunea de instituţie, administraţia este considerată o structură de funcţionare, o

formă organizatorică sau chiar o organizaţie socială, deci o entitate sau un complex de entităţi
publice, care constituie aparatul administrativ public. Administraţia privită ca instituţie are
trăsături proprii, care îi determină funcţiunea (noţiunea de funcţiune fiind utilizată în sensul de
misiune socială) şi îi modelează structura.

Cercetarea administraţiei ca aparat instituţional public, presupune studierea interrelaţiilor

care o integrează în societate şi încercarea de a înţelege logica socială care îi fundamentează
funcţiunile. În acest sens, administraţia publică are misiunea socială de executare (aplicare) a
legilor; ea este centrul de exercitare a puterii statului. Astfel, problema funcţiunilor cu sensul de
misiuni, este indisolubil legată de aceea a funcţiilor statului, cu sensul de activităţi ce se
realizează prin instituţiile de stat.

În această accepţiune, instituţiile administrative ale statului au competenţa legală de a

emite decizii executorii, faţă de care persoanele particulare ţi colectivităţile umane au obligaţia de
a se supune sub imperiul sancţiunilor. Teama de sancţiune este fundamentul cel mai simplu al
supunerii faţă de conţinutul acestor decizii, menite să slujească interesul general. Pe de altă parte,
în caz de nesupunere, folosirea metodei constrângerii, cu aplicarea de sancţiuni de către aparatul
de stat, permite respectarea ordinii legale. Dar, constrângerea presupune consumul unei energii
însemnate şi utilizarea ei este în mod necesar, limitată.

În acelaşi timp, administraţia statului are şi misiunea de a educa şi convinge oamenii de

avantajele ordinii sociale existente – la a cărei menţinere ea contribuie – şi de legimitatea
acţiunilor sale.

Metodele de constrângere şi de educare-convingere se împletesc în activitatea de

administraţie publică. Astfel, cu cât se amplifică metoda convingerilor, cu atât mai puţin se
utilizează constrângerea, iar procedeele de convingere, în societăţile evoluate, tind să înlăture
constrângerea. În fapt, cele două metode se completează reciproc: pe de o parte, existenţa
autorităţii şi a posibilităţii constrângerii contribuie la situarea statului deasupra societăţii; pe de
altă parte, diminuând numărul activităţilor coercitive şi punându-se accentul pe formarea şi
cultivarea unei mentalităţi favorabile îndeplinirii misiunii administraţiei, se asigură creşterea
însemnătăţii metodei convingerii. Constrângerea devine cu atât mai eficientă, cu cât este utilizată
mai rar şi inspiră (atunci), mai multă teamă.

Ca instituţie, administraţia publică se defineşte nu numai prin funcţiunea pe care o

îndeplineşte în societate, dar şi prin organizarea sa juridică şi materială. Sub cel din urmă aspect,
administraţia este aparatul de stat care se prezintă sub forma unei ierarhii de funcţionari publici,
executanţi ai unor activităţi şi supuşi unei discipline identice.

6
 Capitolul IV - Funcția administrației publice de relații cu cetățenii

Administrația nu poate exista fără cetățeni. Ea este constituită pentru a sluji cetățeanul .
Metodele prin care se realizează comunicarea dintre administrație și cetățeni sunt:

 studiul metodic al necesităților și atitudinilor publicului;

 informarea generală a publicului;
 utilizarea informației practice.

Studiul metodic al necesităților și atitudinilor publicului se realizează pentru

îmbunătățirea organizării și funcționării acelor sectoare ale administrației care vin în contact cu
omul de rând, eliminarea sau reducerea insatisfacțiilor care ar putea fi cauzate publicului
beneficiar.

Prin informarea generală a publicului se dorește a se defini eforturile autorităților

administrative de a face cunoscute publicului următoarele categorii de informații:

 informații cu caracter politic;

 informații prin care utilizatorii sunt conștientizați despre drepturile și obiectivele lor,
despre demersurile pe care le pot face, despre condițiile în care se pot întreprinde
respectivele demersuri.

Informația practică oferită publicului în vederea îmbunătățirii fluxului informațional și

relațiilor între administrație și public constă într-o practică zilnică a serviciilor publice de
informare simplă, clară, precisă, cu documente, asflel încât să îi satisfacă pe beneficiari.

7
 Bibliografie

1. Nedelcu M.Iulian, Drept Administrativ și elemente de știința administrației,Ed. Universul

Juridic,București, 2009;
2. Criste Mircea,Curs de Drept Constituțional, Ed.WorldTeach,Timișoara, 2010;
3. Ioan Alexandru, Administrația publică, Teorii, Realități, Perspective, Ed.Lumina Lex,
1999;