Sunteți pe pagina 1din 19

Funcţionarii publici

Noţiune

Pentru definirea noţiunii de funcţionar public vom porni de la art. 33 al


Constituţiei din 1923 care prevede că: „puterile statului se exercită prin delegaţiune”.
Atât în interesul statului, ca patron, cât şi în interesul membrilor statului este necesar,
ca să fie bine determinate puterile ce poate exercita fiecare funcţionar. Puterile ce se
exercită şi actele ce se fac de anume funcţionari în numele statului ca persoană
juridică, îl leagă numai în măsura, în care funcţionarii au avut căderea să facă acele
acte. De altă parte numai acele acte ale funcţionarilor statului ca putere superioară
obligă pe membrii statului la supunere, care au fost făcute de respectivii funcţionari în
limitele puterii lor. Dacă funcţionarul a ieşit din cadrul puterii sale, lucrând în numele
statului ca persoană juridică sau dând ordine, interdicţii, permisiuni în numele statului
ca putere superioară, actele lui nu-l leagă de stat, sunt nule, în cazul al doilea ele
formează abuz de putere, încălcare a ordinii de drept sau acte arbitrare.1
Legea din 19 iunie 1923 a Statutului funcţionarilor publici a definit
funcţionarul public astfel: „Sunt funcţionari publici cetăţenii români, fără deosebiri de
sex, care îndeplinesc un serviciu public permanent (civil şi ecleziastic) la stat, judeţ,
comună sau la instituţiile al căror buget este supus aprobării Parlamentului,
Guvernului sau Consiliilor judeţene sau comunale.”
Prin această lege s-au stabilit trăsăturile funcţionarilor publici, precum şi
drepturile de care se bucură şi obligaţiile cărora sunt supuşi funcţionarii publici2.
O completare la definirea noţiunii de funcţionar public, expusă mai sus, s-a
realizat prin Statutul funcţionarilor publici din anul 1940, unde este inclusă şi obligaţia

1
V. Onişoru, Tratat de drept administrativ, Ed. Cartea Românească, Bucureşti, 1930, p. 360;
2
Ibidem, p. 361;

1
acestuia „de a depune jurământ” pe lângă îndeplinirea condiţiilor generale şi a celor
speciale de admisibilitate la funcţie.
O altă completare a acestei definiţii, a fost făcută prin Legea privind
Statul funcţionarilor publici din 1946, când pe lângă condiţiile generale şi speciale de
acces la funcţia publică s-a impus, ca pe lângă jurământul stabilit, şi condiţiile
depunerii legământului pentru aceia care nu au nici o credinţă religiosă.3
Romulus Ionescu a definit noţiunea de funcţionar de stat ca fiind o persoană fizică
care făcând parte din cadrul unui organ de stat, este investită în mod legal cu o funcţie
în stat, pe care o exercită în mod continuu şi pentru care primeşte în general o
remuneraţie4.
Odată cu intrarea în vigoare a Legii nr.188/1999 a fost creat cadrul juridic de
definire a noţiunii de funcţionar public. Potrivit art.2 alin. (2) din legea anterior
menţionată, funcţionarul public este persoana numită într-o funcţie publică.
În contextul noii legi, noţiunea de funcţionar public poate fi definită astfel:
persoana numită într-o funcţie publică de către conducătorul autorităţii sau instituţiei
publice, care formează corpul funcţionarilor publici şi îndeplineşte activităţile şi
sarcinile care le sunt specifice, stabilite prin lege, în cadrul organelor administraţiei
publice5.

3
B. Stanciu, Noţiuni generale pentru studiul dreptului administrativ, Ed. Star Tipp, Slobozia, 2008, p. 135;
4
R. Ionescu, Drept administrativ, Ed. Didactică şî pedagogic, Bucureşti, 1977, apud. B. Stanciu, op. cit., p. 136;
5
B. Stanciu, op. cit., p. 137;

2
Drepturile şi obligaţiile funcţionarilor publici
Noţiuni introductive

Conţinutul raportului juridic de funcţie publică, raportul juridic de


serviciu născut în urma învestirii legale a funcţionarului public, indiferent de
modalitatea ei de realizare (numire, alegere desemnare), include o serie de drepturi şi
obligaţii care sunt enumerate în mod expres în Statutul funcţionarilor publici şi nu în
clauzele unui contract colectiv sau individual de muncă, precum în cazul altor salariaţi
care nu au calitatea de funcţionari publici.
Specific conţinutului raportului juridic de funcţie publică este faptul că
funcţionarul public nu poate negocia conţinutul acestui raport, drepturile şi obligaţiile
făcând obiectul deciziei exclusive a autorităţii sau instituţiei publice, potrivit legii6.
În sistemul anterior Statutului actual, în care raportul administrativ era
dublat şi de unul de muncă, evident că apăreau drepturi şi obligaţii derivând din
contractul încheiat, dar această situaţie nu mai există în cazul funcţiei publice7.
O problemă s-a ridicat în cazul acelor drepturi şi îndatoriri ce decurg din
salarizare, concedii, protecţia socială, problemă care îşi găseşte rezolvare în
reglementările Statului şi în legislaţia muncii la care se face trimitere cu caracter
completator (art. 117 din Legea 188/1999).
Totuşi este aproape inevitabilă distincţia între drepturi şi obligaţii care
privesc situaţia personală a funcţionarului (salarizare, concediu, protecţie socială) pe
de o parte, precum şi drepturi şi obligaţii specifice funcţiei publice deţinute, indiferent
de titular, pe de altă parte. Cu alte cuvinte, distingem între drepturi şi îndatoriri care

6
E. Albu, C. Banu, T. Popescu, B. Georgescu, Drept administrativ, partea I, Ed. Fundaţiei România de Mâine,
Bucureşti, 2008, p. 248;
7
A. Iorgovan, Drept administrativ, Vol. II, Ed. Nemira, Bucureşti, 1996, p. 629;

3
revin funcţiei şi decurg din ea, precum şi drepturi şi obligaţii care revin persoanei sau
titularului funcţiei (anterior decurgând din legislaţia muncii şi din contractul aferent)8.

Drepturi şi obligaţii corespunzătoare funcţiei publice

În ceea ce priveşte această categorie de drepturi şi obligaţii revenind funcţiei


publice, Statutul nu le prevede, mai ales drepturile, în mod amănunţit, pornindu-se de
la premisa că ele oricum sunt evidenţiate de statutele şi regulamentele proprii, fiind
detaliate prin fişa postului, diferenţiindu-se de la o autoritate sau instituţie publică la
alta, dar şi după cum funcţiile sunt de conducere, ori de execuţie, ori fac parte din
autorităţile centrale sau teritoriale ori locale, precum şi după cum sunt vizate
raporturile din interiorul autorităţii ori din afara acesteia.
Statutul a consacrat, totuşi, activităţile desfăşurate de funcţionarii
publici, care implică exercitarea prerogativelor de putere publică (art. 2 alin. (3) din
Legea 188/1999) şi anume:
- punerea în executare a legilor şi celorlalte acte normative;
- elaborarea proiectelor de acte normative şi a altor reglementări specifice autorităţii
sau instituţiilor publice, precum şi asigurarea avizării acestora;
- elaborarea proiectelor politicilor şi strategiilor, a programelor, a studiilor,
analizelor şi statisticilor necesare realizării şi implementării politicilor publice,
precum şi a documentaţiei privind executarea legilor, necesare pentru realizarea
competentei autorităţii sau instituţiei publice;
- consilierea, controlul şi auditul public intern;
- gestionarea resurselor umane şi a resurselor financiare;
8
I. Santai, Drept administrativ şi ştiinţa administraţiei, Vol. I, Ed. Risoprint, Cluj- Napoca, 2007, p. 175;

4
- colectarea creanţelor bugetare;
- reprezentarea intereselor autorităţii sau instituţiei publice în raporturile acesteia cu
persoane fizice sau juridice de drept public sau privat, din ţară şi din străinătate, în
limitele stabilite de către conducătorul autorităţii sau instituţiei publice în care îşi
desfăşoară activitatea;
- realizarea de activităţi în conformitate cu strategia de informatizare a
administraţiei publice.
Această reglementare legală nu disociază, însă, aceste atribuţii în drepturi şi
obligaţii şi nici pe categorii de funcţii de conducere sau de execuţie9.
De exemplu, dreptul de a decide sau de a hotărî, de regulă, aparţine funcţiilor
de conducere, dar poate aparţine şi unor funcţii de execuţie, inspector, agent, şi constă
în facultatea legală de a dispune măsuri juridice, concretizate în acte administrative
(emitere, revocare, anulare) în general, dar şi în acte concrete, în special, de genul
autorizării, aprobării, impozitării, sancţionării (amendă, confiscare), ceea ce
generează, modifică şi desfiinţează raporturi juridice concrete în cazul actelor
individuale, dar şi intrări sau ieşiri din vigoare (abrogări) în cazul celor normative10.
Având în vedere că marea majoritate a funcţionarilor publici, de execuţie, nu
sunt factori de decizie, ci numai participanţi în anumite etape ale procesului decizional
(consilieri, experţi, referenţi), prezenţa şi activitatea lor se materializează în
operaţiuni, şi nu în acte sau decizii. Operaţiuni ce se concretizează în mai multe
drepturi.
Reţinem un prim drept în acest sens, şi anume, dreptul de a informa şi dreptul
de a constata o anumită situaţie sau stare, precum şi dreptul de a controla executarea
unei măsuri concretizate în procese-verbale, referate şi rapoarte înaintate conducerii
pentru ca acesta să decidă în deplină cunoştinţă de cauză11.
9
M. Preda, B. Vasilescu, Drept administrativ, Parte specială, Ed. Lumina Lex, Bucureşti, 2007, p. 198;
10
I. Santai, Op. cit., p. 176;
11
A. Trăilescu, Drept administrativ, Ed. C. H. Beck, Bucureşti, 2008, p. 135;

5
Un al doilea drept este dreptul de a propune factorilor de decizie soluţii
juridice, proiecte de acte juridice (propuneri) pentru soluţionarea sau remedierea unor
situaţii.
Mai amintim aici şi dreptul de avizare a unor soluţii, propuneri, proiecte de
acte juridice, autorizaţii, prin prisma specialităţii proprii.

O mare parte din drepturi decurg din raporturile interne ierarhice, de supra şi
de subordonare care se stabilesc între funcţionarii superiori şi cei inferiori, între cei de
conducere şi cei de execuţie, precum12:
- dreptul de numire, revocare şi suspendare din funcţie a personalului propriu din
subordine, inclusiv detaşarea, delegarea,transferarea, pensionarea, eliberarea din
funcţie (art. 54 alin. (2), art. 75, art. 84 din Legea 188/1999);
- dreptul de recompensare, sancţionare şi evaluare a personalului (art. 66 alin. (2),
art. 60 din Legea 188/1999);
- dreptul de control şi de îndrumare obligatorie a acestuia, inclusiv emiterea de
dispoziţii privind atribuţii de serviciu (art. 44 alin. (2) din Legea 188/1999);
- dreptul de anulare, modificare şi suspendare a actelor şi măsurilor subordonaţilor,
concomitent cu emiterea actelor proprii ce dispun o atare operaţiune;
- dreptul de substituire sau înlocuire în atribuţiile şi a subordonaţilor de către
superiorul ierarhic prin actele proprii;
- dreptul la protecţia legii în exercitarea atribuţiilor de serviciu prin asigurarea şi
apărarea funcţionarului împotriva ameninţărilor, violenţelor, faptelor de ultraj cărora
le-ar putea fi victimă în exercitarea funcţiei sau legat de aceasta (art. 41 din Legea
188/1999) , în care scop administraţia va solicita sprijinul organelor abilitate potrivit
legii.

12
I. Santai, op. cit., p. 177;

6
Există şi o serie de drepturi care se manifestă nemijlocit în relaţia
funcţionarului cu autoritatea sau instituţia din care face parte acesta şi care îi sunt
opozabile acesteia după cum urmează:
- dreptul la stabilitate în funcţie, un adevărat principiu legal formulat (art. 3, lit. f din
Legea 188/1999), condiţie inerentă bunei funcţionări a serviciului public, garantat şi
care permite celui înlocuit, transferat, destituit, demis să se adreseze instanţei de
contencios pentru valorificarea şi apărarea acestei prerogative legale;
- dreptul de a promova, adică accesul în funcţiile superioare prin îndeplinirea
condiţiilor legale de ocupare a posturilor vacante, precum şi promovarea în clasa şi
gradul profesional şi de a avansa în treptele de salarizare (art. 63 din Legea 188/1999);
-dreptul la despăgubirea suportată de autoritatea sau instituţia din care face parte
funcţionarul şi din a cărei culpă a suferit un prejudiciu material în timpul îndeplinirii
atribuţiilor de serviciu (art. 42 din Legea 188/1999);
-dreptul de a fi informat cu privire la deciziile care îl vizează in mod direct (art. 28
din Legea 188/1999).

În ceea ce priveşte drepturile decurgând din funcţie trebuie făcute anumite


precizări care au caracter general – valabil în orice sector al administraţiei publice13.
În primul rând, exercitarea acestor drepturi faţă de cei administraţi se
face în limitele competenţei legale ce revine autorităţii executive din care face parte
funcţionarul, neputându-se exercita alte drepturi sau drepturi specifice altor organe
decât cele expres conferite de propria lege de organizare, de regulamentele speciale
proprii, de dispoziţiile ierarhice, în caz contrar suntem în prezenţa unor ilegalităţi,
abuz de serviviu.
În al doilea rând, funcţionarul exercitând un drept legal conferit, cealaltă
parte a raportului juridic de funcţiune trebuie să urmeze, ca titular al obligaţiei, o
13
I. Santai, op. cit., p. 178;

7
conduită conformă interesului ocrotit juridic, în caz contrar suportând consecinţele
nerespectării legii.
În al treilea rând faţă de lege şi de alte reglementări, respectivele drepturi
au un cararcter obiectiv, decurgând din norme şi aparţinând funcţiei, iar nu
funcţionarului, neavând un caracter subiectiv, lăsate la aprecierea titularului funcţiei,
motiv pentru care ele sunt şi adevărate îndatoriri pentru funcţionar care este obligat să
îşi exercite competenţa, neavând, de cele mai multe ori, nici măcar libertatea de
apreciere în conduita pe care o adoptă şi pe care o urmează. Dimpotrivă, neexercitarea
drepturilor legal conferite ori exercitarea lor abuzivă, necorespunzătoare, ca şi
împiedicarea exercitării lor sunt sancţionate în persoana celui vinovat, fie el titularul
funcţiei, superior sau subordonat ierarhic, fie terţă persoană intrată în raportul juridic,
ca abateri de serviciu sau în legătură cu serviciul, ori alte abateri ce afectează grav
drepturile participanţilor la raportul administrativ, sub forma răspunderii disciplinare
(art. 77 alin. (3) din Legea 188/1999), contravenţionale (art. 83 din Legea 188/1999),
penale (art. 86 din Legea 188/1999) şi patrimoniale (art. 84 din Legea 188/1999).

În privinţa îndatoririlor14 ce decurg din funcţia publică vom remarca faptul că


unele au un caracter onerativ (activ), în altele unul prohibitiv (pasiv) pentru titularul
lor, în raport cu conduita prescrisă acestuia.
Dacă avem în vedere conţinutul acestora, unele ţin de profesionalismul exercitării
funcţiei, altele de loialitatea funcţionarului, unele de confidenţialitate, iar altele de
responsabilitate.
Toate aceste îndatoriri decurg, în ultimă instanţă, din principiul care
fundamentează orice serviciu public, inclusiv cel administrativ, şi anume că
autorităţile şi instituţiile executive sunt în serviciul exclusiv al cetăţenilor, pentru

14
A. Negoiţă, Drept administrativ, Ed. Sylvi, Bucureşti, 1996, p. 174;

8
satisfacerea dorinţelor vieţii sociale prin aplicarea corectă a legilor si a celorlalte
dispoziţii legale sau, după caz, prin organizarea aplicării lor15.
Astfel, de profesionalismul funcţionarilor, care reprezintă îndatorirea de
îndeplinire a atribuţiilor ce le revin, potrivit funcţiei ocupate în vederea realizării
sarcinilor serviciului public şi servirii bunului comun sau public, sunt următoarele:
- îndeplinirea cu profesionalism, imparţialitate şi în conformitate cu legea
îndatoririlor de serviciu (art. 43 alin. (1) din Legea 188/1999);
- conformarea faţă de dispoziţiile superiorilor ierarhici (art. 45 alin. 2 din
Legea 188/1999);
- îndatorirea rezolvării lucrărilor repartizate de conducătorul compartimentului
în care funcţionează în termenele stabilite (art. 48 alin. (1) din Legea 188/1999) care
corespund funcţiei şi postului titularului;
- îndatorirea perfecţionării continue a pregătirii profesionale şi a abilităţilor fie
în cadrul organului din care face parte, fie urmând cursuri de perfecţionare organizate
în acest scop şi ale căror rezultate vor fi avute în vedere la evaluarea anuală a
activităţii acestora şi, implicit, la avansarea lor (art. 50 din Legea 188/1999);
- să prezinte, în condiţiile legii, la numirea şi eliberarea sa din funcţie, o
declaraţie de avere conducătorului autorităţii sau instituţiei publice din care face
parte (art. 46 alin. (2) din Legea 188/1999) şi care se reactualizează anual;
- obligaţia de a purta uniforma în timpul serviciului, potrivit legii (art. 32 din
Legea 188/1999).

Desigur, profesionalismul se manifestă pe multiple planuri şi anume în relaţiile


de serviciu, cu colegii din compartiment şi din instituţie, faţă de superiorii şi
subordonaţii ierarhici, dar şi în exteriorul acesteia cu persoanele fizice ori juridice cu

15
Art. 1/1 din Hotărârea Guvernului nr. 667/1991 privind unele măsuri pentru asigurarea prestigiului social al
funcţionarilor publici (abrogata implicit prin Statut), apud. Ioan Santai, op.cit., p. 179;

9
care autoritatea vine în contact, inclusiv respectul de sine sau relaţia cu sine însuşi
conform poziţiei şi prestigiului conferit de funcţia ocupată şi a aşteptărilor celorlalţi,
receptivitate şi operativitate în îndeplinirea sarcinilor.
Loialitatea presupune îndeplinirea corectă, la timp, întocmai şi în mod
conştiincios a sarcinilor de serviciu, dar, în acelaşi timp, ea mai presupune şi iniţiativă
în exercitarea atribuţiilor, într-ajutorarea în realizarea lor, inclusiv suplinirea reciprocă
în serviciu în cadru specialităţii lor.
Corectitudinea presupune respectarea întocmai a legislaţiei,
regulamentelor şi dispoziţiilor aplicabile în domeniu, exercitarea cu bună credinţă a
atribuţiilor, furnizarea informaţiilor cerute de public în cadrul serviciului cu
respectarea prevederilor privind apărarea secretului de serviciu, asigurând transparenţa
necesară a activităţii desfăşurate.

O mare grupă de îndatoriri au caracter pasiv, constituind interdicţii legale


menite a proteja funcţia şi titularul ei, asigurându-i prestigiu, consideraţia şi
încrederea, obligându-l pe cel în cauză să se abţină de la acte şi fapte de natură a
compromite poziţia oficială deţinută. În acest sens acesta trebuie16:
- să se abţină de la orice faptă care ar putea să aducă prejudicii persoanelor
fizice sau juridice ori prestigiului funcţionarilor publici (art. 43 alin. (1) Teza a II a
din Legea 188/1999);
- să nu primească cereri a căror rezolvare intra în competenţa sa, dacă nu i-au
fost repartizate de superiorii ierarhic, sau să discute direct cu petenţii, cu excepţia
celor care au asemenea atribuţii, ori să intervină pentru soluţionarea acestor cereri
(art. 48 alin. (2) din Legea 188/1999);

16
V. Vedinaş, Legea 188/1999 privind Statutul funcţionarilor publici comentată, Ed. Lumina Lex, Bucureşti,
2000, p. 68;

10
- să pastreze secretul de stat şi secretul de serviciu, nedivulgând şi neneglijând
pastrarea acestora, inclusiv a documentelor şi suporturilor care conţin astfel de
informaţii cu excepţia informaţiilor de interes public (art. 46 din Legea 188/1999),
apărând secretul faţă de orice divulgare sau scurgere;
- să pastreze confidenţialitatea în legatură cu faptele, informaţiile sau documentele de

care iau cunoştinţă în exercitarea funcţiei (art. 46, Teza a II a din Legea 188/1999);
- să nu solicite sau să nu accepte, direct sau indirect, pentru ei sau pentru alţii, în

considerarea funcţiei lor publice, daruri sau alte avantaje (art. 47 alin. (1) din Legea
188/1999);
- să se abţină de la exprimarea sau manifestarea publică a convingerilor sau

preferinţelor politice, să nu favorizeze vreun partid politic şi să nu participe la


activităţi politice in timpul programului de lucru (art. 44 alin. (1) din Legea
188/1999);
- să nu facă parte din conducerile partidelor politice (art. 44 alin. (1) din Legea

188/1999), iar dacă fac parte din conducerile organizaţiilor sindicale raporturile de
serviciu se suspendă (art. 29 alin. (3) din Legea 188/1999).
Reglementările speciale pot prevedea şi alte categorii de îndatoriri specifice
unor funcţii publice cum ar fi, de exemplu, programul de lucru cu publicul, paza
sediului şi a documentelor, secrete, portul şi uzul de armă, programul de intruire
fizică şi trageri cu armă de foc, alarmare şi altele17.
De asemenea, funcţionarii au obligaţia să respecte întocmai regimul juridic al
conflictului de interese şi al incompatibilitaţilor stabilite potrivit legii (art. 49 din
Statut). Evident că încălcarea acestor îndatoriri atrage răspunderea funcţionarului
vinovat de abaterile comise, mai ales dacă avem în vedere obligaţia executării
ordinelor şi dispoziţiilor superioare (art. 45 alin. (2) din Legea 188/1999).

17
A. Trăilescu, op. cit., p. 144;

11
Drepturile şi obligaţiile personale funcţionarului

Privitor la acestă categorie de drepturi şi îndatoriri ale funcţionarului,


acestea vizează situţia lui individuală sau proprie, având un caracter subiectiv, chiar
dacă ele sunt reglementate de Statut şi nu pot forma obiectul unui contract colectiv sau
individual de muncă, pe care legea nu le prevede decât în beneficiul personalului
administrativ auxiliar, de deservire, care nu are calitatea de funcţionar public (art. 6 lit.
a din Statut).
Aceste drepturi şi îndatoriri se regăsesc în persoana oricărui salariat sau
angajat şi Statutul face trimitere la legislaţia muncii18.
Un prim drept este dreptul la remuneraţie, drept recunoscut
funcţionarilor publici prin art. 31 din Legea nr. 188/1999, care prevede că, pentru
activitatea desfăşurată, aceştia beneficiază de dreptul la salariu, care se compune din
salariul de bază, sporuri de vechime, suplimentul postului, suplimentul gradului şi
indemnizaţii constituite într-un sistem unitar de salarizare stabilit prin lege19.
La stabilirea sistemului de salarizare se au în vedere mai multe condiţii printre
care se numără: necesitatea de a restrânge costurile administraţiei publice în condiţiile
în care funcţionarii publici competenţi trebuie motivaţi şi recompensaţi în mod
corespunzător, crearea unei ierarhii a sistemului profesional şi de salarizare pe clase,
grade şi trepte bazate pe evaluarea postului, stabilirea unui raport just între partea fixă
şi partea variabilă a salariului care să ţină seama de activitatea depusă şi de importanţa
ei.

18
I. Santai, op. cit., p.183;
19
D. Brezoianu, M. Oprican, Administraţia publică în România, E. C. H. Beck, Bucureşti, 2008;

12
Având în vedere specificul raportului de serviciu în care se află funcţionarul,
salariul acestuia are o natură juridică proprie în raportul cu salariul celor angajaţi
deoarece, pe de o parte, el nu rezultă din negocierea directă cu instituţia, nefiind
influenţat de legitatea economică a relaţiei cerere-ofertă de pe piaţa muncii, iar, pe de
altă parte, salariul este stabilit prin lege la nivelul funcţiei şi nu al persoanei.
Se poate afirma că, şi în cazul funcţionarului, salariul reprezintă contravaloarea
muncii prestate de acesta, deci o contrapartidă a activităţii realizate, dovadă că absenţa
nejustificată de la serviciu sau neîndeplinirea atribuţiilor conduc la diminuarea lui
corespunzătoare. Dar, totodată, el mai conţine şi o componentă socială, alăturată celei
economice, de asigurare a existenţei, necesară menţinerii unui statut social compatibil
cu funcţia deţinută şi destinată asigurării unei poziţii sau unui rang social
corespunzător, prin traiul şi condiţiile de viaţă decente pe măsura demnităţii publice
exercitate20.
Se asigură, în acest fel, un personal cointeresat în realizarea atribuţiilor şi
devotat funcţiei, ceea ce permite realizarea corespunzătoare a serviciului public.
Salariul reflectă şi atitudinea statului şi, în general, a societăţii, faţă de rolul funcţiei şi
serviciului public şi faţă de cei puşi în slujba sa.
Un al doilea drept de care beneficiază funcţionarii publici este dreptul
la odihnă, la refacerea forţei de muncă şi a sănătăţii şi este recunoscut prin art. 33 şi
art. 35-36 din Legea 188/199921. Exercitarea acestui drept are în vedere atât refacerea
forţei fizice, cât şi a celei psihice a funcţionarului, consumată în activităţile
profesionale, dar şi asigurarea sănătăţii celui în cauză. Limitarea timpului de muncă la
cel mult 8 ore pe zi, a duratei săptămânii de lucru la 5 zile lucrătoare permit
exercitarea acestui drept, alăturat concediilor de tot felul, începând cu cel de odihnă,

20
I. Santai, op. cit., p. 184;
21
A. Trăilescu, op. cit., p. 137;

13
medical, de maternitate (pre şi post natal), continuând cu cel alocat îngrijirii copiilor,
cel de studii.
În perioada concediilor de boală, de maternitate şi a celor pentru
creşterea şi îngrijirea copiilor, raporturile de serviciu nu pot înceta şi nu pot fi
modificate decât din iniţiativa funcţionarului în cauză (art. 36 din Legea 188/1999) .
Pentru orele lucrate din dipoziţia conducătorului autorităţii sau instituţiei
publice peste durata normală a timpului de lucru sau în zilele de sărbători legale ori
declarate zile nelucrătoare, funcţionarii publici de execuţie au dreptul la recuperarea
sau la plata majorată cu un spor de 100% din salariul de bază. Există însă o limită a
numărului de ore suplimentare, în sensul că numărul orelor plătite cu sporul de 100%
nu poate depăşi 360 într-un an.
Prin reglementarea duratei normale de lucru, Legea nr. 188/1999
recunoaşte implicit dreptul funcţionarilor publici la refacerea forţei de muncă în
timpul şi la sfârşitul săptămânii.
Dreptul la pensie, precum şi la celelalte drepturi de asigurări sociale de
stat potrivit legii sunt tot drepturi personale funcţionarilor publici şi sunt reglementate
în art. 39 din Legea nr. 188/1999. Dreptul la pensie reprezintă o formă de retribuire a
funcţionarului public conferită la încetarea funcţiei ca urmare a îndeplinirii condiţiilor
legale referitoare la vârstă, vechime în funcţie şi stagiul de cotizare22.
Statutul cuprinde câteva reglementări speciale privind drepturile
urmaşilor funcţionarului decedat. Astfel, în caz de deces al funcţionarului public,
membrii familiei care au, potrivit legii, dreptul la pensie de urmaş, primesc pe o
perioadă de 3 luni echivalentul salariului de bază din ultima lună de activitate a
funcţionarului public decedat (art. 40 alin. (1) din Legea 188/1999).
În cazul în care decizia pentru pensia de urmaş nu a fost emisă din vina
autorităţilor sau a instituţiei publice în termen de 3 luni de la data decesului, aceasta
22
E. Albu, C. Banu, T. Popescu, B. Georgescu, op. cit., 249;

14
va achita urmaşilor, în continuare, drepturile salariale până la emiterea deciziei de
pensionare (art. 40 alin. (2) din Legea 188/1999)23.

Mai există o serie de drepturi, de factură politică, care sunt inerente condiţiei
de cetăţean, dar care au fost incluse în Statutul funcţionarilor publici nu pentru că ar fi
specifice numai lor, ci pentru că se exercită în mod specific de către lucrătorii din
administraţie, şi pentru faptul că s-a dorit evidenţierea apartenenţei lor şi la această
categorie profesională, desigur cu excepţiile prevăzute de statutele speciale pentru
militari, militarizaţi sau alte categorii de funcţionari civili, dar numai în anumite
condiţii impuse de regimul specific funcţiei publice24.
Dreptul la opinie este un astfel de drept şi este un drept al funcţionarilor
publici garantat prin art. 27 din Legea nr. 188/1999. Acesta este o particularizare a
libertăţii constituţionale de conştiinţă şi de exprimare, în virtutea căruia este interzisă
orice discriminare pe criterii politice, de apartenenţă sindicală, convingeri religioase,
etnice, de sex, orientare sexuală, stare materială, origine sau de orice altă natură25.
Însă, spre deosebire de cetăţeanul obişnuit, exercitarea acestui drept este supusă unor
condiţionări. Funcţionarul public este obligat, în timpul exercitării atribuţiilor de
servici să se abţină de la exprimarea sau manifestarea publică a convingerilor şi
preferinţelor sale politice, conform prevederilor art. 44 alin. (3) din Legea nr.
188/1999 şi să nu favorizeze vreun partid şi să nu participe la activităţi politice în
timpul programului de lucru. În afara serviciului, deşi legea nu interzice, se presupune
că trebuie să existe o conduită rezervată şi măsurată, în exprimarea ideilor sale,
pentriu a nu afecta prestigiul organului din care face parte. Totuşi, funcţionarilor
publici li se interzice să facă parte din organele de conducere ale partidelor politice
(art. 44 alin. (1) din Legea 188/1999).
23
A. Trăilescu, op. cit., p. 142;
24
I. Santai, op. cit., p.186;
25
E. Albu, C. Banu, T. Popescu, B. Georgescu, op. cit., p. 248;

15
Dreptul de ascociere sindicală este garantat, în principiu, tuturor
funcţionarilor publici. Fac excepţie înalţii funcţionari publici, funcţionarii publici de
conducere, precum şi acele categorii de funcţionari publici cărora, datorită specificului
activităţii (apărare naţională, siguranţă naţională, ordine publică), le este interzis acest
drept26.
Funcţionarilor publici li se mai recunoaşte şi dreptul de asociere în
organizaţii profesionale sau în alte organizaţii având ca scop reprezentarea
intereselor proprii, promovarea pregătirii profesionale şi protejarea statutului lor (art.
29 alin. (4) din Legea 188/1999). Recunoaşterea acestui drept se face în afara oricărei
conotaţii politice, dar şi fără posibiltatea unui amestec sau intervenţii legal
recunoscute a autorităţilor nici în formarea şi nici în activitatea acestor organizaţii.
Funcţionarii publici beneficiază şi de dreptul la grevă27, care le este
recunoscut acestora prin art. 30 din Legea 188/1999, care prevede că acest drept
trebuie exercitat în condiţiile legii, cu respectarea principiului continuităţii şi celerităţii
serviciului public. Acest drept este şi un drept fundamental al salariaţilor consacrat de
Constituţie în art. 43. Statute speciale, mai ales pentru funcţionarii militari sau
militarizaţi, pot să nu recunoască acest drept, după cum el nu este recunoscut expres
de legea cadru, respectiv Legea privind soluţionarea conflictelor de muncă nr.
168/1999 (art. 63) acestor categorii şi nici funcţionarilor publici, lege faţă de care
Statutul funcţionarilor publici având valoarea de reglementare specială, derogă,
recunoscând dreptul la declanşarea conflictului (colectiv) de muncă cu excepţiile
legale (de exemplu prefectul). Întrucât serviciul public se desfăşoară permanent,
exercitarea dreptului la grevă trebuie să aibă loc în condiţiile asigurării funcţionării
normale a acestuia pe timpul întreruperii activităţii (starea civilă, administraţia
cimitirelor), adică continuitatea şi celeritatea serviciului public28.
26
E. Albu, C. Banu, T. Popescu, B. Georgescu, op. cit., 249;
27
D. Brezoianu, M. Oprican, op. cit., p.383;
28
V. Vedinaş, op.cit, p. 63;

16
În mod corespunzător, funcţionarul are şi o serie de îndatoriri vizând
obligativitatea de a desfăşura o activitate corespunzătoare, de a respecta timpul de
lucru, de a plăti contribuţia la asigurările sociale, de a respecta disciplina de
serviciu.
Ca o concluzie generală privind drepturile şi îndatoririle specifice
funcţionarilor şi derivând din raporturile lor personale cu instituţia în care se află
trebuie făcute anumite precizări.
Corespunzător drepturilor acestora (la salar, la odihnă), instituţiei îi corespund
obligaţii corelative (de plată a salariului, de acordare şi plată a concediului).

În mod similar, corelativ obligaţiilor funcţionarului (cum sunt cele legate de


respectarea programului de lucru al instituţiei, a disciplinei de serviciu) îi corespund
drepturile acesteia de a pretinde îndeplinirea lor conformă, în caz contrar operând
tragerea la răspundere a celor vinovaţi;

Aceste drepturi şi obligaţii au un caracter obiectiv prin reglementarea lor


statuară, dar subiectiv prin exercitarea personală, părţile neputând să le elimine, să le
ignore sau să le fixeze în alt fel, în alta formulare, conţinut sau reglementare, decât
cele cuprinse în legea organică cadru, sub sancţiunea nulitaţii actelor ilegale astfel
emise.

În conformitatea cu legislaţia în vigoare a fost adoptată Legea nr.7/2004


privind Codul de conduită a funcţionarilor publici ( modificată prin Legea nr. 50 şi
republicată în Monitorul Oficial nr. 525/2.08.2007) şi Legea 477/2004 privind Codul
de conduită a personalului contractual din autorităţile şi instituţiile publice29.

29
I. Santai, op.cit., p. 189;

17
Încheiere

Funcţionarul public este şi el un cetăţean, dar nu orice fel de cetăţean, ci


un cetăţean care a fost învestit legal să exercite prerogative de putere publică 30. Este
firesc, aşadar, să-i fie recunoscute aceste drepturi, dar şi obligaţiile specifice, drepturi
şi obligaţii care se deosebesc, în parte, de drepturile şi obligaţiile care îi revin unui
cetăţean neînvestit cu puterile pe care le deţine un funcţionar public.

Bibliografie

1. E. Albu, C. Banu, T. Popescu, B. Georgescu, Drept administrativ, partea I,

Ed. Fundaţiei România de Mâine, Bucureşti, 2008;

30
V. Vedinaş, Deontologia vieţii publice, Universul juridic, Bucureşti, 2007, p. 126.

18
2. D. Brezoianu, M. Oprican, Administraţia publică în România, Ed. C. H.

Beck, Bucureşti, 2008;


3. A. Iorgovan, Drept administrativ, Vol. II, Ed. Nemira, Bucureşti, 1996;

4. A. Negoiţă, Drept administrativ, Ed. Sylvi, Bucureşti, 1996;

5. V. Onişoru, Tratat de drept administrativ, Ed. Cartea Românească, Bucureşti,


1930;
6. M. Preda, B. Vasilescu, Drept administrativ, Parte specială, Ed. Lumina

Lex, Bucureşti, 2007;


7. I. Santai, Drept administrativ şi ştiinţa administraţiei, Vol. I, Ed. Risoprint,

Cluj- Napoca, 2007;


8. B. Stanciu, Noţiuni generale pentru studiul dreptului administrativ, Ed. Star
Tipp, Slobozia, 2008;
9. A. Trăilescu, Drept administrativ, Ed. C. H. Beck, Bucureşti, 2008;

10. V. Vedinaş, Deontologia vieţii publice, Universul juridic, Bucureşti, 2007;

11. V. Vedinaş, Legea 188/1999 privind Statutul funcţionarilor publici


comentată, Ed. Lumina Lex, Bucureşti, 2000.

Legislaţie

1. Legea 188/1999 privind Statutul funcţionarilor publici;


2. Constituţia României din 1991, revizuită şi republicată în 2003.

19