ACADEMIA FORŢELOR TERESTRE

„NICOLAE BĂLCESCU“

TEMA: Funcția publică. Răspunderea funcționarilor publici

COORDONATOR ȘTIINȚIFIC:
Conf.univ.dr.
Teodora-Aurelia Draghici

AUTOR:
Stud. mrd.
Andrei NICULAE

– SIBIU, 2019 –

1
 Cuprins

INTRODUCERE ……………………………………………………………….3

CAPITOLUL 1. DEFINIREA NOȚIUNII DE FUNCȚIONAR PUBLIC…....4

1.1. Definiția și trăsăturile funcției publice……………………….4

1.2. Clasificarea actuală a funcțiilor publice……………………...7

CAPITOLUL 2. CONCEPTUL DE RĂSPUNDERE A FUNCȚIONARULUI

PUBLIC ………………………………………………………………………….9

2.1. Principiile corelative funcției publice…………………………9

CAPITOLUL 3. STUDIU DE CAZ: DIVERSITATEA RĂSPUNDERILOR

SPECIFICE FUNCȚIONARULUI PUBLIC ȘI CARACTERIZAREA
ACESTORA……………………………………………………………………..11

3.1. Diversitatea răspunderilor specifice funcționarului public și

caracterizarea acestora……………………………………………………11

CONCLUZII…………………………………………………………………...14
BIBIOGRAFIE………………………………………………………………...15

2
 INTRODUCERE

Diversitatea sarcinilor pe care le are de îndeplinit administrația publică necesită o

extrem de variată gamă de prestațiuni realizate prin serviciile publice, că și un personal
cu pregătire profesională diversă. Satisfacerea nevoilor cotidiene ale colectivității, a
nevoilor omului care trăiește într-o grupare organizată, rămâne finalitatea esențială și
singură justificare a administrației publice, atât de diversificată, mai ales în prestatiunile
sale către populație. Privită din punct de vedere sociologic, administrația publică nu
reprezintă altceva decât o sumă de colectivități umane care organizează anumite acțiuni
în favoarea altor oameni. Din acest punct de vedere, problema oamenilor care lucrează
în administrație capăta o importantă considerabilă. Oricât de perfectă ar fi organizarea
unui organism social și oricât de bune legi și decizii ar fi, rămâne doar o simplă schemă,
fără viabilitate, dacă nu există oameni competenți, activi și devotați pentru realizarea
scopului stabilit.
Funcția în cadrul administrației publice, poate fi definită "că un ansamblu de
atribuții stabilite prin lege sau prin actele juridice emise pe bază și în executarea legii,
atribuții pe care le îndeplinește o persoană fizică angajată într-un organ al administrației
publice și care are abilitatea legală de a îndeplini aceste atribuții ale administrației
publice".
Funcționarul public este persoană care își desfășoară activitatea în cadrul
administrației publice, potrivit unui stătut, unui regulament care îi prevede drepturile și
obligațiile.
Funcționarul pubic este, deci, persoană fizică investită cu o funcție publică cu
caracter de permanență în serviciile autorității centrale sau locale, ori în instituțiile
publice care aparțin acestora. Ocuparea funcției de către funcționar, în mod legal se face
prin simplă investire sau prin investirea urmată de încheierea unui contract de muncă,
sau prin simplă încheiere a unui contract de muncă.
Este de necontestat faptul că între funcționării publici, unii au funcții de
conducere, alții de execuție, dar și aceștia din urmă își desfășoară activitatea în cadrul
aceluiași apărat administrativ și au responsabilități și atribuții stabilite de autoritatea sau
instituția publică unde își desfășoară activitatea și care sunt de natură a duce la realizarea
scopului și competențelor acesteia.
În conformitate cu prevederile legale, funcționarul public este persoană numită de
către autoritatea publică competență sau aleasă potrivit legii și investită în mod legal cu
atribuțiile unei funcții publice, prestând în mod permanent o activitate cu scopul de a
asigură funcționarea continuă a unui serviciu public.

3
 CAPITOLUL 1. DEFINIREA NOȚIUNII DE FUNCȚIONAR PUBLIC

1.1. Definiția și trăsăturile funcției publice

Cu privire la definirea noțiunii de funcție publică, după ce constată că o asemenea

aserțiune trebuie să ia în considerare și să conțină elementele de drept obiectiv și de
subiect al unui raport juridic, toți autorii de drept administrativ au formulat definiții care
diferă între ele și între ele și cea adoptată de legiuitor.

Astfel, profesorul Antonie Iorgovan afirma că prin funcție publică se înțelege

„situația juridical a persoanei fizice investită, legal, cu atribuții în realizarea competenței
unei autorități publice ce constă în ansamblul drepturilor și obligațiilor care formează
conținutul juridic complex dintre persoana juridică și organul care l-a investit”.

Legea nr.188/1999 republicată privind Statutul funcționarilor publici, în articolul

2 alineat 1 se oprește la definiția următoare: „Funcția publică reprezintă ansamblul
atribuțiilor și responsabilităților, stabilite în temeiul legii, în scopul realizării
prerogativelor de putere publică de către administrația publică centrală și locală”.

Ea se raportează la esența noțiunii de funcție publică: ansamblul atribuțiilor

stabilite prin lege, pentru realizarea prerogativelor de putere și de serviciu public, care
decurg din necesitatea îndeplinirii unui interes public general de către un organ sau altul
al administrației publice. Apreciem că legiuitorul a intuit mai bine esența existențială a
funcției publice: aplicarea legii și asigurarea serviciului public derivând din
comandamentele și interesele generale pe care trebuie să le satisfacă organele
administrației publice. Afirmația anterioară acceptă ideea că drepturile și obligațiile sunt
stabilite pentru că titularul funcției publice să le aducă la îndeplinire în scopul realizării
funcției de putere publică. Este însă vorba despre drepturi și obligații care conturează
competența viitorului titular al funcției publice, indiferent de persoana încadrată pe acea
funcție, percepută fizic.

Suntem de acord cu faptul că drepturile și obligațiile în realizarea competenței,

ca prima trăsătură a funcției publice, sunt stabilitatea priorității, pe cale unilaterală, prin
norme juridice obligatorii, de către organele de stat ca și atribuțiile care definesc
competența însăși. Privite astfel, conchidem că ele vizează fiecare funcție din ansamblul
organizațional în parte și nu unele sau altele dintre persoanele care sunt sau vor fi
încadrate; în fapt, drepturile și obligațiile se stabilesc și există mai înainte de numirea,
repartizarea sau alegerea titularului, iar acesta, dupa încadrare, este obligat să le

4
respecte. Astfel, ele vor trebui respectate atâta timp cât există funcția publică respectivă
de către toți titularii succesivi care o vor ocupa.

Fiind vorba despre drepturi și obligații stabilite pe cale unilaterală nu putem să ne

aflăm în prezența unei instituții a dreptului muncii, a contractului de muncă ce
presupune acordul de voință între două părți – unitate și persoane încadrate – ci a unei
instituții a dreptului public, întrucât este vorba despre realizarea unui interes public.

Pe de altă parte, abordând cealaltă trăsătură a funcției publice – atribuții ale

funcției de stat – trebuie să facem distincție între atribuțiile funcționarului care
realizează prin actele îndeplinite puterea publică și restul personalului dintr-un organ al
statului, care este încadrat în funcții publice și nu realizează puterea de stat, cum sunt
cele direct productive, administrative sau de deservire. Este adevărat că activitățile
tehnice, productive, administrative sau de deservire sunt absolut necesare și contribuie la
îndeplinirea activității organului de stat, dar, prin ele însele, acestea nu presupun
exercitarea puterii publice, nu aparțin instituției dreptului administrativ și nici
competenței de drept administrativ, ci se regăsesc la toate unitățile de stat și sunt
reglementate prin alt gen de norme care nu aparțin dreptului administrativ. De altfel,
raporturile juridice dintre organul respectiv și personalul tehnic, economic,
administrativ, lucrul cu publicul și/sau de deservire sunt fixate prin contracte individuale
de muncă, realizate de Dreptul muncii.

În al doilea rând, desprindem și a treia trăsătură a funcției publice, abordată

unilateral și anterior: continuitatea. Ea presupune a nu se confunda funcția de stat însăși
cu realizarea practică a acesteia, de către o persoană anumită. Continuitatea funcției
semnifică existența drepturilor și obligațiilor atâta timp cât există competența pe care
funcția o realizează, corespunzător cu măsura legală de a organiza funcția în vederea
organizării competenței respective.

În al treilea rând, prin extensie, putem asimila funcției publice și raporturile care
se stabilesc între organul care a organizat și susține existența funcției publice și
persoana fizică numită să o realizeze. Aceste raporturi sunt extrem de complexe, care
conțin cel puțin două laturi aflate într-o legătură indestructibilă, fapt pentru care,
profesorul Antonie Iorgovan a denumit-o „situație juridică”. Întrucât există o diversitate
de funcții, vom spune doar că tuturora le sunt caracteristice cel puțin două elemente: a)
titularul funcției este subiect subordonat într-un raport juridic de autoritate, de drept
constituțional sau, după caz, de drept administrativ față de organul sau instituția publică
care l-a investit; b) titularul funcției este subiect supraordonat într-un raport de
5
autoritate, de drept administrativ, față de terți, respectiv subiectele de drept în legătură
cu care realizează competență.

În al patrulea rând, nu neapărat din definiție ci din analiza textelor normative

incidente în domeniu, rezultă că funcțiile publice pot fi îndeplinite și de către persoane
private care sunt investite, prin autorizare, cu dreptul de a presta un serviciu public, în
regim de autoritate publică. Este vorba, în primul rând, de împuterniciți ai autorităților,
numiți, de regulă, temporar, care sunt asimilați funcționarilor publici ce îndeplinesc
prerogative de puteri delegate.

Abordările anterioare ne pot conduce la formularea unei definiții a funcționarului

public: persoana fizică investită în mod legal, prin actul unilateral de voință al unei
autorități publice sau al cetățenilor, cu sarcina îndeplinirii pe un timp determinat sau
nelimitat a unei funcții publice, în vederea realizării competenței organului din structura
căruia face parte funcția respectivă.

În doctrină, termenul de funcționar public a fost definit în sens larg și în sens

restrâns. În sens larg, prin noțunea de funcționar înțelegem orice persoană care lucrează
în domeniul public, respectiv în cadrul administrației publice centrale și locale și a altor
servicii publice chiar dacă sunt organizate de către organisme private.

În sensul legii penale, prin funcționar înțelegem atât funcționarul public, cât și
orice salariat care exercită o însărcinare în serviciul unei alte persoane juridice decât cele
de interes public, dar care să desfășoare o activitate de interes public, respectiv să fie
asimilată stabilimentelor de utilitate publică.

În sens restrâns, este evident că noțiunea de funcționar este echivalentă cu

funcționarul public, adică acea persoană care este investită cu o funcție publică în cadrul
autorităților și instituțiilor publice ale statului sau unităților administrativ-teritoriale.

Se observă că, în plus față de trăsăturile analizate anterior, specifice funcției

publice, mai apare legalitatea funcției. Legalitatea funcției îndeplinite, mai corect spus
legalitatea numirii în funcția publică, este importantă dacă o raportăm la problema
regimului juridic al actelor funcționarilor de fapt, adică a celor care nu mai au nici o
investitură și a celor care au fost investiți ilegal. În general s-ar putea susține că ceea ce
este ilegal și nul de la început produce efecte unele în continuare, iar actele îndeplinite
de funcționarii de fapt trebuie considerate unele de drept.

6
 1.2.Clasificarea actuală a funcțiilor publice

Este evident că aceste sisteme și criterii de clasificare evocate nu mai au astăzi

decât o valoare doctrinară și scolastică, întrucât practica ultimilor ani în legislația în
domeniu a adus elementele de clasificare juridică și teoretică absolut necesare. Este cert
că, legea românească actuală nu este încă suficient de riguroasă în tratarea problematicii
funcției publice și a funcționarilor publici. De aceea cei mai mulți autori tratează în
comun cele două noțiuni, argumentele invocate și opiniile exprimate completând
reciproc lacunele despre care aminteam.

În ce ne privește, vom axă propria concepție pe concepția și formulările utilizate

de legiuitor, raportându-ne, în primul rând, la conținutul Legii nr.188/1999 privind
Statutul funcționarilor publici, iar, în subsidiar, la celelalte legi care reglementează
activitatea autorităților administrației publice centrale și locale, respectiv actele
normative care se referă la statutul special al unor categorii de personal (militari,
polițiști, magistrați, personalul din învățământ s.a.).

Potrivit articolului 7 alineat 1 literă „a” din Legea nr.188/1999, după caracterul atribuit,
funcțiile publice se clasifica în:

- funcții publice generale, care reprezintă ansamblul atribuțiilor și

responsabilităților cu caracter general și comun tuturor autorităților și instituțiilor
publice, în vederea realizării competențelor lor generale;
- funcții publice specifice, care reprezintă ansamblul atribuțiilor și
responsabilităților cu caracter special al unor autorități și instituții, în vederea
realizării competențelor specifice pe care le au.

Unii autori critică această clasificare, considerând că ea nu ar avea finalitate,

legiuitorul neprecizand care sunt criteriile de delimitare între cele două categorii de
funcții publice. În opinia noastră, cel puțin sub aspect doctrinar, o asemenea clasificare
prezintă importantă și vor trebui făcute introspecții pentru a le explică și a identifică
modalitățile de valorificare practică.

În funcție de nivelul atribuțiilor titularilor lor, funcțiile publice se împart în trei

mari categorii:

- funcții publice corespunzătoare categoriei înalților funcționari publici;

- funcții publice corespunzătoare categoriei funcționarilor publici de conducere;
- funcții publice corespunzătoare funcționarilor publici de execuție.
7
După nivelul studiilor necesare ocupării acestora, funcțiile publice se împart astfel:

- clasă I, cuprinde funcțiile publice pentru a căror ocupare se cer studii superioare
de lungă durată, absolvite cu diplomă de licență sau echivalentă;
- clasă a II-a include funcțiile publice pentru a căror ocupare se cer studii superioare
de scurtă durată absolvite cu diplomă;
- clasă a III-a, este formată din funcțiile publice pentru a căror ocupare se cer studii
medii sau postliceale absolvite cu diplomă.

După regimul juridic aplicabil distingem trei mari categorii ale funcției publice:

- funcțiile cărora li se aplică un regim de drept public axat pe competiție politică

(funcțiile de parlamentar, miniștrii, secretari de stat, prefecți, aleși locali);
- funcții cărora li se aplică regimul juridic al dreptului comun, respectiv cel instituit
prin Statutul funcționarilor publici;
- funcții cărora li se aplică regimuri statutare speciale, adaptate conform principiilor
Statutului funcționarilor publici (cadre active ale armatei, polițiști, funcționării
publici din autoritatea vamală, serviciile diplomatice și consulare s.a.).

După modul de desemnare a titularilor, pot fi distinse:

- funcții care presupun desemnarea titularilor;

- funcții care presupun repartizarea titularilor;
- funcții care presupun alegerea titularilor, realizată, după caz, de: populație, o
Cameră a Parlamentului, Camerele unite ale Parlamentului, Consiliul județean,
Consiliul local, diferite consilii de conducere administrative sau științifice s.a..

Sub aspectul sursei legislative (sediul, naturile de reglementare), se disting:

- funcții prevăzute numai în Constituția României: funcțiile de demnitari și anumite

funcții eligibile;
- funcții prevăzute în Statutul funcționarilor publici;
- funcții prevăzute în statute speciale aplicabile anumitor sectoare ori anumitor
organe precis determinate.

8
 CAPITOLUL 2. CONCEPTUL DE RĂSPUNDERE A FUNCȚIONARULUI
PUBLIC

2.1. Principiile corelative funcției publice

Legea nr.188/1999, modificată prin Legea nr. 161/2003 definește funcția publică,
așa cum am menționat deja, ca ansamblul atribuțiilor și al responsabilităților, stabilite în
temeiul legii, în scopul realizării prerogativelor de putere publică de către administrația
publică centrală și locală. Am putea adauga, fără teama de a greși, faptul că scopul
ființării funcțiilor publice este nu numai acela de a executa legea, de a îndeplini
prerogativele pe care le incubă puterea publică ci și aceea de a îndeplini serviciul public,
legalmente datorat în interesul cetățenilor, al autorităților și instituțiilor publice din
administrație și din alte organisme și instituții ale statului.

Această lege precizează din ce constau aceste atribuții și responsabilități, arătând că

activitățile desfășurate de titularii funcțiilor publice, care implică exercitarea
prerogativelor de putere publică, constau din:

a) punerea în executare a legilor și a celorlalte acte normative;

b) elaborarea proiectelor de acte normative și a altor reglementări specifice
autorității sau instituției publice, precum și asigurarea avizării acestora;
c) elaborarea proiectelor politicilor și strategiilor, a programelor, a studiilor,
analizelor și statisticilor, precum și a documentației privind aplicarea și executarea
legilor, necesare pentru realizarea competenței autorității sau instituției publice;
d) consilierea, controlul și auditul public intern;
e) gestionarea resurselor umane și a resurselor financiare;
f) colectarea creanțelor bugetare;
g) reprezentarea intereselor autorității sau instituției publice în raporturile acesteia cu
persoane fizice sau juridice de drept public sau privat, din țara și străinătate, în
limită competențelor stabilite de conducătorul autorității sau instituției publice,
precum și reprezentarea în justiție a autorității sau instituției publice în care își
desfășoară activitatea;
h) realizarea de activități în conformitate cu strategia de informatizare a
administrației publice.

Funcțiile publice, potrivit legislației incidente în domeniu, trebuie exercitate cu

respectarea unor principii, cum sunt:

9
 1. principiul legalității, imparțialității și obiectivității activităților desfășurate de
titularii funcțiilor publice, care presupune obligația tuturor funcționarilor publici
de a asigură împărțirea egală și imparțială a serviciilor efectuate pentru fiecare
cetățean, că modalitate esențială a principiului constituțional al egalității în
drepturi. El mai semnifica și necesitatea respectării dispozițiilor mai generale ale
textului constituțional care consacra faptul că România este stat de drept,
democratic și social în care demnitatea omului, drepturile și libertățile cetățenilor,
liberă dezvoltare a personalității umane, dreptatea și pluralismul politic reprezintă
valori supreme și sunt garantate.
2. principiul transparenței presupune realizarea întregii activități la vedere,
transmiterea tuturor informațiilor de interes public, referitoare la conținutul
activității, la drepturile și serviciile de care beneficiază cetățenii, precum și
supunerea acesteia controlului public și civic.
3. principiul stabilității funcționarilor publici, constă în asigurarea continuității în
funcții a titularilor funcțiilor publice, respectarea drepturilor prevăzute în Statutul
funcționarilor publici, îndeosebi cele care privesc transferul, mutarea, delegarea și
detașarea, încetarea raporturilor de serviciu și/sau destituirea din funcția publică.
4. principiul eficienței și eficacității, privește creșterea operativității, calității și
finalității activităților titularilor funcțiilor publice, răspunzând nevoilor de
conformitate, oportunitate, ritmicitate și celeritate ale actelor îndeplinite, precum
și pe cele de productivitate generală și individuală a întregului corp de funcționari
publici.

Gestiunea curentă a funcțiilor publice este organizată și realizată în cadrul fiecărei

autorități de către compartimente specializate care colaborează cu Agenția Națională a
Funcționarilor Publici, organul de specialitate al administrației publice centrale, aflat în
subordinea Ministerului Administrației și Internelor.

Agenția Națională a Funcționarilor Publici administrează evidența nominală a funcțiilor

publice pe bază datelor transmise de toate autoritățile și instituțiile publice, conform
formularelor care se stabilesc prin hotărâre a Guvernului, la propunerea agenției.

Funcțiile publice se stabilesc pentru fiecare autoritate și instituție publică, în parte, de

conducătorul acesteia ori prin hotărârea Consiliului județean, ori, după caz, a Consiliului
local, astfel încât să se asigure îndeplinirea ansamblului de atribuții și responsabilități
cu care acestea sunt investite.

10
 CAPITOLUL 3. STUDIU DE CAZ: DIVERSITATEA RĂSPUNDERILOR
SPECIFICE FUNCȚIONARULUI PUBLIC ȘI CARACTERIZAREA
ACESTORA

3.1. Diversitatea răspunderilor onsider funcționarului public și caracterizarea

acestora

Regimul juridic al funcției publice include și problemă răspunderii acestuia, a

cărui menire este reprimarea greșelilor comise de agenții publici, aspect care reprezintă
doar unul din scopurile răspunderii. Prin intermediul răspunderii se realizează atât
scopul onsiderat, cât și cel sancționator, cărora ar trebui să li se adauge potrivit onsider
actuale, și cel onsidera.

Legea nr.188/1999 privind statutul funcționarilor publici, cu modificările și

completările ulterioare, reglementează în capitolul VIII, Sancțiunile disciplinare și
răspunderea funcționarilor publici.

Potrivit legii (art.64), încălcarea de către funcționarii publici, cu vinovătie, a

îndatoririlor de serviciu atrage răspunderea disciplinară, contravențională, civilă sau
penală, după caz.

Astfel, legea stabilește patru forme de răspundere aplicabile funcționarilor publici, care
nu se onside, ele putând fi aplicate onsiderate dacă fapta comisă întrunește în același
timp, condițiile unor forme diferite de răspundere onsidera.

1. RĂSPUNDEREA CIVILĂ
- pentru pagubele pricinuite cu vinovăție patrimoniului autorității sau instituției
publice în care funcționează;
- pentru nerestituirea în termenul legal a sumelor ce i s-au acordat necuvenit;
- pentru daunele plătite de autoritatea sau instituția publică, în calitate de comitent,
unor terțe onsider, în temeiul unei hotărâri judecătorești definitive și irevocabile.

Această este însă o instituție a dreptului onsiderateve, atunci când paguba a fost
cauzată printr-un act onsiderateve onsidera onside de către onside de contencios
onsiderateve, fiind vorba de o răspundere onsiderateve-patrimonială, specifică dreptului
onsiderateve. Poate fi identificată însă și că o instituție a dreptului civil, atunci când
paguba a fost produsă printr-o faptă plasată în afara atribuțiilor de serviciu, un delict
civil ori printr-o infracțiune, fiind vorba de latura civilă în procesul penal.

11
 În ce privește modul de reparare a pagubelor aduse autorității sau instituției publice,
în primele două situații, această se va dispune prin emiterea de către conducătorul
autorității sau instituției publice a unui ordin sau a unei dispoziții de imputare, în termen
de 30 de zile de la constatarea pagubei sau, după caz, prin asumarea unui angajament de
plată, iar, în a treia situație, pe bază unei hotărâri judecătorești definitive și irevocabile.

2. RĂSPUNDEREA DISCIPLINARĂ-reprezintă un ansamblu de norme care

reglementează actele și faptele săvârșite de funcționarul public în exercitarea
atribuțiilor sale sau în legătură cu acestea, sancțiunile care se aplică și normele
onsiderat corespunzătoare.

Au fost identificate următoarele trăsături ale răspunderii disciplinare:

- este o răspundere de drept public;

- intervine numai în cazul săvârșirii unei abateri disciplinare calificată că atare prin
norme ale dreptului public, deci în cadrul unor raporturi de drept public;
- subiectul onsid este un funcționar public, iar subiectul pasiv este autoritatea sau
instituția publică la care acesta este încadrat;
- procedura de constatare, aplicare și contestare a sancfiunilor disciplinare sunt
supuse unor norme onside;
- abaterile și sancțiunile disciplinare sunt prevăzute prin norme cu putere de lege
sau, în bază acestora, prin statute.

3. RĂSPUNDEREA CONTRAVENȚIONALĂ – se angajează în cazul în care

aceștia au săvârșit o contravenție în timpul și în legătura cu sarcinile de serviciu.
Referitor la această prevedere legală, în doctrină s-a subliniat că este vorba despre
o răspundere contravențională, având în vedere acele fapte ce constituie contravenții, în
cadrul răspunderii administrative a funcționarilor publici, săvârșite în timpul și în
legătură cu atribuțiile de serviciu, diferite de cele săvârșite în afara activității
profesionale, asemeni oricărui cetățean, care implică o răspundere contravențională
potrivit dreptului comun în materie.
Împotriva procesului-verbal de constatare a contravenției și de aplicare a sancțiunii,
funcționarul public se poate adresa cu plângere la judecătoria în a cărei circumscripție își
are sediul autoritatea sau instituția publică în care este numit funcționarul public
sancționat.
Față de regimul de drept comun în onsider răspunderii onsiderateve-contravenționale
prin care a fost stabilită competența judecătoriei în a cărei circumscripție a fost săvârșita
12
contravenția, de a onsider plângerea contravenientului, Statutul prevede expres
competența judecătoriei în a cărei circumscripție își are sediul autoritatea sau instituția
publică în care este numit funcționarul public sancționat, de a onsider plângerea
acestuia, care poate să nu fie cea de la locul săvârșirii contravenției.

4. RĂSPUNDEREA PENALĂ a funcționarului public, aceasta intervine pentru

infracțiunile săvârșite în timpul serviciului sau în legătură cu atribuțiile funcției
publice pe care o ocupă.
În cazul în care s-a pus în mișcare acțiunea penală, conducătorul autorității sau al
instituției publice va dispune suspendarea funcționarului public din funcția publică pe
care o deține.
În situația în care nu sunt întrunite condițiile pentru angajarea răspunderii penale, iar
fapta funcționarului public poate fi onsiderate abatere disciplinară, va fi sesizată comisia
de disciplină competentă.

CONCLUZII

13
 Viața socială a pus dintotdeauna multiple probleme, îndeosebi de ordin
administrativ. Nevoia a dus la apariția funcției publice și a funcțiilor care s-o
îndeplinească. Comunitatea umană n-ar fi avut acces la progres dacă nu și-ar fi creat un
întreg organism social, căruia i-a dat viabilitate prin personalul învestit în diversitatea de
funcții statornicite de-a lungul timpului.
Diversitatea sarcinilor pe care le are de îndeplinit administrația publică necesită o
extrem de variată gamă de prestațiuni realizate prin serviciile publice, că și un personal
cu pregătire profesională diversă. Satisface rea nevoilor cotidiene ale colectivității, a
nevoilor omului care trăiește într-o grupare organizată, rămâne finalitatea esențială și
singura justificare a administrației publice, atât de diversificată, mai ales în prestațiunile
sale către populație. Privită din punct de vedere sociologic, administrația publică nu
reprezintă altceva decât o sumă de colectivități umane care organizează anumite acțiuni
în favoarea altor oameni. Din acest punct de vedere, problema oamenilor care lucrează
în administrație căpăta o importantă considerabilă. Oricât de perfectă ar fi organizarea
unui organism social și oricât ar fi de eficiente legile și deciziile, rămâne doar o simplă
schemă, dacă nu există oameni competenți, activi și devotați pentru realizarea scopului
stabilit.
În acest context este evident că însăși realizarea deciziilor politice,ca și obținerea
unor rezultate cât mai bune în domeniul economic și social „devin dependente,într-o
mare măsură,de calitatea administrației” .Orice funcție din administrația publică trebuie
să aibă în mod obligatoriu un suport minim necesar de pregătire,nu numai de cunoștințe
generale ci,mai ales,de cunoștințe de specialitate precum și mentinerea acestora „la
nivelul dezvoltării contemporane a științei și tehnicii de specialitate”.

BIBIOGRAFIE

14
1. GIURGIU, L. – ”DREPT ADMINISTRATIV, NOTE DE CURS” – ED. SYLVI,
BUCUREȘTI, 1999

2. VEDINAS, V. - "STATUTUL FUNCTIONARILOR PUBLICI" - ED. NEMIRA,

BUCURESTI, 1998
3. VEDINAS, V. - "LEGEA NR. 188 DIN 8 DEC. 1999 PRIVIND STATUTUL
FUNCTIONARILOR PUBLICI" - ED. A II - A, REVAZUTA SI ADAUGITA,
ED. LUMINA LEX, BUCURESTI, 2002
4. FLOREA, M.-”RESPONSABILITATEA ACȚIUNII SOCIALE”-ED.
ACADEMIEI,BUCUREȘTI,1976
5. ORDONANȚA nr. 2/2001 privind regimul juridic al contravențiilor
6. PETRESCU,R.N.-”DREPT ADMINISTRATIV”-ED. CORDIAL LEX,CLUJ-
NAPOCA,1997
7. CONSTITUŢIA ROMÂNIEI din 21 noiembrie 1991(republicată în Monitorul
Oficial nr. 767 din 31 octombrie)

15