FACULTATEA DE ŞTIINŢE MILITARE

Departamantul ştiinţe militare

Programul: LEADERSHIP ORGANIZAŢIONAL

DISCIPLINA
CERCETARE ŞTIINŢIFICĂ 2

STUDIU

DIVERSITATEA SCOPURILOR OPERAŢIONALE ŞI

COMPLEXITATEA FIZIONOMIEI INSURGENŢEI AFGANE
ÎN TIMPUL OCUPAŢIEI MILITARE SOVIETICE
(25.12.1979 – 15.02.1989)

Întocmit:
Stud. Masterand
NICULAE Andrei

SIBIU
2019
 3.3. Dinamica operațiilor în contextul ocupării Afganistanului. Forţe
angrenate, caracteristici tehnice şi tactici de luptă

În decembrie 1979, URSS ia decizia de a invada Afganistanul sărac şi

înapoiat, generând un tip nou de rebeliune islamică, ce avea să bată primul cui în
sicriul hegemonului communist. Pentru sovietici, mujahedinii afgani erau
reprezentanţii „vechii ordini feudale”, etichetă cu care acuzaţii le purtau cel mai
adesea cu resemnare, ca pe un titlu de nobleţe. Atunci marxismul sovietic nu
părea nici pe departe fragil, iar analiştii CIA îl considerau o putere economică şi
militară, chiar o ameninţare datorită influenţei asupra lumii în curs de
dezvoltare. Tot atunci, era de necrezut că puternica URSS în câţiva ani va
deveni o amintire absurdă, în mare parte şi din cauza unui prejudiciu creat de o
rebeliune de sorginte religioasă în Afganistan.
Începând cu 15 martie 1979, o divizie a armatei afgane se revoltă, generând
proteste ale populaţiei în provincia Herat. Preşedintele afgan Muhammad Taraki
cere susţinătorilor săi din URSS sprijin militar direct, inclusiv trupe, pentru a
zdrobi rezistenţa. Astfel, pe 24 decembrie 1979, forţele sovietice intră în
Afganistan şi, după numai trei zile, preiau controlul ţării şi înlocuiesc
preşedintele cu pro-sovieticul Babrak Karmal, fără a ţine seama de normele
morale şi legile internaţionale1. Mai mult, conducerea sovietică subestimează
potenţialul mujahedinilor, presupunând în mod eronat suprimarea rapidă a
acestora concomitent cu întărirea armatei guvernamentale afgane.
Pe de altă parte, invazia sovietică avea să constituie un liant pentru
grupările divergente afgane, care, reuşesc să treacă peste deosebirile etnice şi să
se unească în lupta împotriva ocupanţilor sovietici şi a regimului lui Babrak
Karmal. Astfel, pentru afgani, a devenit o cauză sacră aceea de a se opune
guvernului instalat de URSS, ireconciliabila opoziţia devenind un fel de stat în
stat. Tinerii intelectuali ca Ahmed Shah Massoud, puternic influenţaţi de
lucrările unor clasici islamişti, deja revoltaţi faţă de propriul guvern comunist, se
lansează în bătălia împotriva trupelor sovietice invadatoare. Ei transformă
războiul împotriva sovieticilor într-un jihad aproape global, care includea şi un
grup de simpatizanţi din lumea arabă, care au format în cele din urmă Al Qaida.
În realitate, invazia sovietică a bulversat întreaga ţară, făcând ca grupările
islamiste divergente să se unească în lupta comună atât împotriva invadatorilor,
cât şi a propriului guvern sub stindardul jihadului afgan, rezistenţei locale
alăturându-i-se voluntari veniţi din ţările arabe, voluntari ce vor fi instruiţi în
taberele de antrenament din Pakistan2.
Pe aceste coordonate, SUA întrezăresc ocazia de a plăti poliţa Uniunii
Sovietice pentru eşecul suferit în Vietnam şi decid să susţină rezistenţa afgană,

1
Cf. O.Sarin, „A naţionalizat băncile, a introdus program fix de muncă şi concedii cu plată, a
ameliorat învăţământul şi a extins asistenţa medicală, a împărţit pământurile”, op.cit., p. 256.
2
Radu Bogdan Păun, op.cit., p. 31.
2
încurajând, în acelaşi timp, şi statele arabe să se alăture coaliţiei antisovietice 3.
La apelul SUA, Beijingul condamnă, la rândul său, invazia sovietică şi acordă
sprijin formării luptătorilor afgani4. Astfel, SUA şi China devin participante
active la debandada din Afganistan, ambele dorind să-şi promoveze influenţa în
zonă. În Pakistan se stabilesc tabere de instrucţie şi baze logistice pentru a-i
ajuta pe mujahedini, Statele Unite şi alte ţări începând să aducă materiale
militare şi instructori. Ofiţerii pakistanezi conduceau taberele şi supervizau
instrucţia trupelor rebele5, tabere care astăzi reprezintă bazele de plecare ale
actualilor insurgenţi afgani în acţiunile duse împotriva noilor ocupanţi.
Înainte de invazia sovietică, rebelii afgani erau înarmaţi cu puşti britanice
demodate şi pistoale mitralieră de asalt AK-47 sovietice, ulterior aceştia primind
aruncătoare de grenade calibrul 82 mm, tunuri fără recul de 75 mm, precum şi
variante chinezeşti ale armamentului uşor antiaerian cu rachetele ZPY2 şi SAM7
şi aruncătoare portative de grenade RPG7 din Egipt6.
În plus, rebelii primesc cantităţi impresionante de articole de uz comun ca
alimente, îmbrăcăminte, încălţăminte, pături şi corturi, acestea fiind remise de
SUA prin intermediul altor ţări, dar şi de China sau de alte ţări vecine sau
solidare luptei împotriva ocupaţiei sovietice. Dacă iniţial ajutorul oferit de SUA
mujahedinilor a fost mai discret, în primavara anului 1985 preşedintele american
Ronald Reagan semnează Directiva 166/ Hotărârea de Securitate Naţională, prin
care autoriza sporirea ajutorului militar acordat rebelilor afgani în scopul clar
afirmat de a-i îndepărta pe ruşi din Afganistan7.
Ca urmare a noii politici, o impresionantă cantitate de armament şi
echipamente militare americane sunt furnizate mujahedinilor, iar începând cu
anul 1986, Pentagonul aprobă livrarea de rachete Stinger, care paralizează în
scurt timp aviaţia sovietică. În plus, americanii asigură afganilor o serie de
informaţii privind ţintele sovieticilor, planuri pentru operaţiile militare bazate pe
datele obţinute de sateliţi şi prin mijloace de transmisiuni8.
La rândul lor, ţările arabe, în special Arabia Saudită, acordă un sprijin
substanţial rezistenţei afgane, jucând un rol important în aprovizionarea şi
recrutarea gherilelor afgane. Acţiunile de luptă au creat probleme deosebite
soldaţilor sovietici nevoiţi să opereze într-un teren cu un climat extrem de
incomod şi periculos. Aceştia aveau de luptat împotriva unor fanatici hotărâţi,
care îşi apărau patria şi erau obişnuiţi cu condiţiile geografice, nimic din ceea ce
întâlneau militarii sovietici aici neregăsindu- se în instrucţia sau experienţa lor
profesională.
3
Gheorghe Onişor, Istorie contemporană universală după 1945, Editura Fundaţiei României
de Mâine, Bucureşti, 2004, p. 98.
4
Gh. Onişor, op.cit., p. 99.
5
Ibidem, p. 98.
6
Ibidem, p. 97.
7
Cf. Christopher Andrew, Oleg Gordievski, KGB – Istoria secretă a operaţiunilor sale externe
de la Lenin la Gorbaciov, Editura ALL, Bucureşti, 1994, pp. 411-412.
8
Radu Bogdan Păun, op.cit., p. 32.
3
 Interesant este că mulţi soldaţi sovietici erau de confesiune musulmană,
ceea ce determina radical divizarea loialităţilor, autorităţile sovietice
considerând iniţial acest lucru ca fiind un avantaj în stabilirea unor relaţii de
prietenie cu populaţia locală. În timp, acest avantaj s-a transformat într-o mare
problemă, începând să se producă fraternizări între soldaţii sovietici şi rebeli, în
cele din urmă mulţi militari sovietici dezertând şi trecând de partea
mujahedinilor9.
În zonele cele mai greu accesibile se înfiinţează avanposturi 10, cu scopul de
a controla cât mai mult posibil terenul. Unei diviziei îi reveneau aproximativ
500 de avanposturi pe o distanţă de câteva sute de kilometri. „Singurătatea şi
plictiseala îndurate în aceste locuri izolate erau extrem de dăunătoare pentru
moralul militarilor repartizaţi în ele”11, unde hrana, apa, muniţia, lemnele de foc
şi toate celelalte necesităţi erau aduse cu camionul sau elicopterul, de regulă, o
dată pe lună. Şi atunci, ca şi acum, existau doar două drumuri de aprovizionare:
Termez, Kabul şi Kusha-Kandahar, care trebuiau permanent apărate împotriva
incursiunilor rebelilor. La acel moment inamicul îşi concentra ambuscadele
asupra celor două şosele, iar în zilele noastre, ambuscadele au fost înlocuite cu
dispozitive explosive improvizate în punctele obligatorii de trecere de pe
acestea.
Principiul tactic fundamental al mujahedinilor era acela de a evita acţiunile
deschise cu forţele sovietice, acţionând în detaşamente mici, care luau prin
surprindere inamicul, retrăgându-se apoi în locuri sigure, greu accesibile pentru
structurile de luptă sovietice dotate cu tehnică de luptă improprie câmpului de
luptă.
Asemenea vietnamezilor, mujahedinii afgani şi-au asimilat tacticile de
gherilă din învăţăturile lui Mao, sprijinul lor bazându-se pe întreaga populaţie.
Pentru a evita pierderile în urma loviturilor de aviaţie şi artilerie, detaşamentele
rebelilor rămâneau dispersate, trăind printre localnici şi schimbându-şi frecvent
amplasamentele12.
În toate situaţiile, loviturile prin surprindere conjugate cu manevra forţelor
independente au reprezentat principiile de bază ale tacticilor de gherilă utilizate
de mujahedini, atacurile producându-se, de regulă, la întoarcerea trupelor în
bazele de dispunere. De asemenea, acţiunile pe timp de noapte erau preferate
mai mult decat cele desfăşurate ziua, reuşind să-şi infiltreze oamenii în poziţiile
sovietice, să ocupe poziţii tactice puternice în teren şi să deschidă focul în zori
asupra trupelor sovietice care tocmai se deşteptau. După îndeplinirea misiunii,
rebelii dispăreau din nou, în grupuri mici, pierzându-se în sălbăticie sau în
cadrul comunităţilor locale fidele.

9
Ali Laëdi, op.cit., p. 80.
10
Ibidem, p. 84.
11
O Sarin, op.cit., p. 259.
12
Ibidem, p. 160.
4
 În partea a doua a războiului, operaţiile aeriene s-au diminuat, în principal
datorită sistemului de rachete antiaeriene ghidate Stinger, primit de la americani,
care sporeşte pierderile sovieticilor, ce se văd nevoiţi să execute acţiuni de luptă
aeriene de la înălţime mare, reducându-se simţitor eficienţa acestora asupra
obiectivelor de la sol. De asemenea, misiunile aeriene logistice sunt diminuate
ca număr şi spre sfârşitul războiului sunt abandonate complet, obligând trupele
şi proviziile la deplasarea pe sol, cu pericolul aferent al ambuscadelor şi al
amânărilor.
Un aspect ce trebuie precizat pentru a înţelege dinamica trupelor sovietice
şi a trăsăturilor acesteia este faptul că încă de la începutul acțiunilor guvernului
nou PPDA, sovieticii și-au oferit ajutorul prin finanţarea şi suportul statului
afgan cu consilieri sovietici și echipament militar. Partidul PPDA s-a împărțit în
facțiuni rivale, care s-au confruntat pentru a obține control asupra guvernului şi,
în același timp, împotriva rebelilor islamişti.
Conducerea afgană a înaintat în luna martie 1979 prima cerere de
intervenție militară sovietică-afgană directă. Au existat, în total, douăzeci de
cereri de acest fel. Comisia sovietică din Afganistan, instituită in 1978, a
prevenit asupra repercursiunilor negative ale invaziei sovietice directe și astfel,
cererea nu a fost aprobată. Cu toate acestea, sovieticii au demarat pregătirile
pentru invazia în Afganistan a unui regiment de desant aerian. Sfarșitul lunii
iunie vine cu sporirea numarului de consilieri sovietici în Afganistan de la 490 la
4.500 de consilieri.
Consilierii sovietici au supravegheat cu atenție acțiunile conducătorului
afgan Amin, fiind cunoscut faptul că acesta, pentru a-și atinge scopurile
personale, luptă cu cruzime și ambiție. Sovieticii neliniștiți de situația din
Afganistan, decid să îl înlature pe Amin și șă îl înlocuiască cu un conducator
fidel U.R.S.S.
Sovieticii au detașat la Bagram detaşamentul „Direcţiei Generale de
Cercetare” supranumit „batalion musulman”, alcătuit special în anul 1979 de
soldaţi sovietici originari din centrul Asiei, pentru a executa misiuni cu caracter
special în Afganistan. „Batalionul musulman” a fost detașat la Kabul unde a
intrat în grupul care se ocupa cu paza palatului. Cu alte cuvinte, aproape 100.000
de soldaţi sovietici au pus stăpânire pe principalele oraşe şi pe marile rute de
transport. Rebeliunea a fost extinsă rapid, iar sovieticii i-au tratat dur pe rebelii
Mujahedini şi pe aceia care i-au sprijinit, distrugând sate întregi pentru a se
asigura că acestea nu devin refugii sigure pentru inamic.
Pentru dezvoltarea operațiunii cu succes, la jumătatea lunii decembrie, au
ajuns în Afganistan două echipe speciale ale KGB. În același timp, rușii au
stârnit o mobilizare militară de proporții, cea mai mare din 1945 până atunci.
Mujahedinii aflați în regiunea muntoasă a țării, au hărţuit în nenumărate
rânduri armata afgană până când Hafizullah Amin, care se afla la conducerea
statului, a cerut ajutor sovieticilor mai mult decât până atunci. Într-un final,
sovieticii decid să înainteze cu trupe în Afganistan pentru a păstra la putere

5
regimul comunist. Cu toate acestea, sunt nemulțumiți de Amin și conducerea sa
deoarece acesta nu prezintă credibilitate și capacitate de a îndeplini obiectivul
politic și scopul dorit de sovietici. „La ordinul premierului rus Leonid Brejnev,
pe 24 decembrie 1979, Corpul de Armată al 40-lea rusesc începe să se
desfăşoare pe teritoriul Afganistanului. Data încheierii acestui conflict este dată
de retragerea aceloraşi trupe, retragere începută pe 15 mai 1988 şi încheiată în
februarie 1989, la ordinul lui Mihail Gorbaciov.”
Invazia trupelor sovietice în Afganistan a început la 25 decembrie 1979,
acesta fiind evenimentul care a stins orice urmă de destindere între americani si
sovietici. Datorita faptului că acest conflict a consumat nenumărate resurse și
pentru că într-un final s-a dovedit a fi inutil politicii finale a sovieticilor,
conflictul ruso-afgan a fost asemănat cu conflictul din Vietnam dintre
vietnamezi si americani.
Dupa evenimentele petrecute în septembrie 1979, Moscova a luat decizia
de a trimite în decembrie un transport de trupe aerian la Kabul. Trupele au fost
invitate, de către noul regim în Afganistan. Evenimentele ce au urmat au fost cu
totul neașteptate, gherilele afgane reușind să pună mari probleme sovieticilor.
Din perspectiva conflictului cu fosta U.R.S.S., în luna aprilie a anului 1979,
şeful Direcţiei Superioare Politice a Armatei, general de armată A. A. Episev,
era conducătorul unei delegări militare care a vizitat Afganistanul spre a evalua
situaţia, iar în luna august a aceluiaș an, generalul de armată, I. G. Pavlovski,
aflat în fruntea Statului Major al Forţelor Terestre, a condus, într-un tur de
recunoaştere, 60 de ofiţeri prin Afganistan.
Din 8 până în 10 decembrie 1979, trupele sovietice cu direcţie specială
(Voiska Spetialnovo Nazacenia–Spetnaz) şi un regiment aeropurtat s-au
desfăşurat la Bagram (situat la nord de Kabul) în vederea interceptării şi
asigurării şoselei principale Şalang şi a tunelului prin care în străbate aceasta.
În dimineața zilei de 25 decembrie, batalionul de parașutiști sovietici trece
frontiera Amudaria.
Conform experților militari, intervenția militară din Afganistan poate fi
împărțită în patru perioade. Prima (1979-1980), când sovieticii au luat cu asalt
Afganistanul. Cea dea doua perioadă (1980-1985), momentul în care au fost
duse acțiuni militare. A treia etapă (1985-1987), a fost perioada în care sovieticii
sprijineau cu aviație, unități de geniști și artilerie armata afgană. Tot în această
perioadă s-a început retragerea trupelor sovietice din Afganistan. În etapa a patra
(1987-1989), a fost organizată retragerea forțelor sovietice din Afganistan în
totalitate.

CONSIDERAȚII FINALE

6
 Insururgența afgană este rodul monstruos al unor situații scăpate de sub
control. Toate intervențiile asupra acestora au constituit un adevărat „focos” care
a contribuit la finalizarea războiului rece și începutul terorismului „cald”.
Scopul propus de această lucrare a fost de a pune în evidența printr-o
prezentare clară și concisă a evoluției insurgenței, actualele provocări cu care se
confruntă atât structurile militare cât și statul. De asemenea, insurgența este o
problemă de stringentă actualitate. Astfel, mi-am propus ca prin lucrarea de față
comandanții de subunități de nivel tactic să își poată forma o viziune mai largă
asupra metodelor, tacticilor și tehnicilor variate și complexe adoptate de
structurile insurgente.
Prin tema prezentă, „Diversitatea scopurilor operaționale și complexitatea
fizionomiei insurgenței afgane în timpul ocupației militare sovietice (25.12.1979
– 15.02.1989)”, am încercat să demonstrez (pe un caz concret) faptul că
insurgența a apărut ca urmare a unor nemulțumiri în rândul populației, a evoluat
datorită intervenției altor actori (SUA și Rusia) în desfășurarea războiului și a
devenit o problemă de actualitate ce necesită o atenție deosebită.
În ceea ce priveşte insurgența, putem afirma că efortul principal al
majorităţii insurgențelor este câştigarea şi menţinerea sprijinului populaţiei.
Insurgenţa în ultimile decenii a cunoscut schimbări majore importante
determinate de acţiunea unor factori cu influenţă deosebită asupra fizionomiei,
caracteristicilor şi conţinutului acesteia, secolul XXI scoţând în evidenţă tot mai
mult acest aspect prin conflictele existente la nivel mondial.

BIBLIOGRAFIE

7
 Autori români:
 Apud Tiberiu Tănase, Războiul din Afganistan în dosarele istoriei, an II,
nr.10 (15), 1997.
 Gl. Bg. (r) Dr. Gheorghe Văduvă, Războiul asimetric şi nouă fizionomie a
conflictualităţii armate, Editura Universităţii Naţionale de Apărare „Carol
l”, Bucureşti, 2007.
 Petrescu Stan, Călătorii Geopolitice – Lumea văzută de la Bucureşti¸
Editura Militară, Bucureşti, 2010.
 Udeanu, Gh., Neag, M., Elemente de artă militară, Editura Academiei
Forțelor Terestre „Nicolae Bălcescu”, Sibiu, 2013.

Autori străini:
 Aymeric Chauprade, François Thual, Dicţionar de geopolitică – state,
concepte, autori, Editura Corint, Bucureşti, 2003.
 Brzezinski Zbigniew, Marea tablă de şah – Supremaţia americană şi
imperativele sale geostrategice, Editura Univers Enciclopedic, Bucureşti,
2000.
 Cohen Ariel, U.S. Interests and Central Asia Energy Security, Published
by The Heritage Foundation, Washington , 2006.
 Encel Frédéric, Orizonturi geopolitice, Traducere Adrian Ciubotaru,
Editura Cartier, Bucureşti, 2011.

Infografie:
 Chandra Amresh, Geopolitics of Central Asian Energy Resources and
Indian Interest, Journal of Peace Studies, Vol. 16, Issue 1-2, 2009, online:
http://www.icpsnet.org/adm/pdf/1251369051.pdf, accesat în 14.06.2017.
 George Friedman (2011), Obama’s State of the Union and U.S. Foreign
Policy, Stratfor Global Inteligence, online: http://www.stratfor.com/,
accesat în 18.05.2017.
 http://aidontheedge.info/2012/02/15/statefragility-as-a-wicked-problem/ ,
accesat în 10.08.2016.