Dobrincu Bucovina

Dorin DOBRINCU
Bucovineni contra sovietici.

Rezistenţa armată antisovietică/anticomunistă din Bucovina
(martie-august 1944 - iulie 1946)1
Până la începutul anilor ’90 ai secolului trecut, despre rezistenţa

armată antisovietică/anticomunistă din Bucovina la sfârşitul celui de-al
doilea război mondial nu s-a scris aproape nimic nici în ţară, nici în
afara ei. Abia o dată cu prăbuşirea regimului comunist s-a descoperit un
subiect până atunci practic inexistent pentru istorici. Subiectul poate fi
astăzi abordat dispunând de o solidă bază documentară, graţie
eforturilor sistematice ale unor pasionaţi de istoria recentă.2 Tocmai din
aceste considerente, în paginile următoare ne vom ocupa de rezistenţa
armată antisovietică/anticomunistă din Bucovina între martie-august
1944, cu epiloguri în anii următori, în special în 1945-1946. Vom
încerca să reconstituim punctual contextul apariţiei acestui fenomen,
constituirea şi activitatea grupurilor de partizani, încetarea rezistenţei de
amploare şi consecinţele pentru participanţi. Demersul nostru se
bazează pe surse diverse: documente inedite (de la Arhivele Serviciului
Român de Informaţii, de la Arhivele Naţionale Istorice Centrale şi de la
Direcţia Judeţeană Suceava a Arhivelor Naţionale) sau edite,
memorialistică şi interviuri de istorie orală.3
1. Contextul geostrategic
1
O primă abordare a acestui subiect, redusă din cauza documentaţiei
fragmentare, am încercat în studiul “Începuturile rezistenţei armate
anticomuniste în România”, în Anuarul Institutului de Istorie “A.D. Xenopol”,
tom XXXIV, 1997, pp. 111-136, în special pp. 112-114.
2
O menţiune aparte merită cercetătorul Adrian Brişcă, care a editat numeroase
şi utile surse, îndeosebi arhivistice (provenind de la Arhivele Serviciului
Român de Informaţii şi de la Arhivele Militare Române), privind rezistenţa
armată anticomunistă din Bucovina.
3
Juristul ieşean Cornel Nicoară, originar din Bucovina, ne-a pus cu
generozitate la dispoziţie câteva interviuri realizate de domnia sa cu partizanii
bucovineni la începutul anilor ’90 ai secolului trecut, motiv pentru care îi
mulţumim încă o dată. Toate interviurile care nu au o altă menţiune provin de
la domnia sa.
1
La sfârşitul anului 1943 - începutul anului 1944, pe frontul de
Est s-a desfăşurat o amplă şi susţinută ofensivă sovietică, în partea de
sud, aceasta incluzând operaţiunile “Proskurov-Cernăuţi”, “Uman-
Botoşani” şi “Odessa”. Epuizarea elanului ofensiv al sovieticilor a dus
în martie-aprilie 1944 la stabilizarea frontului pe o linie care urma
Obcinele Bucovinei-Fălticeni-Paşcani-Dealu Mare-Iaşi-Chişinău-
Nistru-Marea Neagră. Un rol important în apărarea româno-germană îl
juca relieful. În partea de nord a sectorului românesc, frontul s-a fixat în
primăvara anului 1944 la marginea munţilor Carpaţi. Carpaţii orientali
constituiau un obstacol natural puternic, fiind alcătuiţi din trei şiruri de
culmi paralele, cu înălţimi care, în partea de nord, depăşesc 2.000 de
metri (de exemplu, vârfurile Pietrosu şi Ineu); lăţimea acestor munţi
variază între 80-100 de km. Ei sunt tăiaţi de trecători înalte şi înguste,
ceea ce face posibilă apărarea cu efective reduse. În Bucovina, în faţa
invadatorilor dinspre est se aflau câteva masive împădurite: Obcina
Mare, Obcina Feredeu şi Obcina Mestecăniş, precum şi Muntele
Giumalău, în sudul acestora aflându-se Depresiunea Câmpulung şi
Depresiunea Dornelor, care permiteau manevrele pe spaţii interioare
pentru trupele aflate în defensivă, precum şi posibilităţi de refacere.
Localităţile de aici erau răsfirate pe văile apelor, existând şi numeroase
grupuri de case pe domoalele coaste montane.
Pe frontul din Bucovina, Moldova şi Basarabia, Armata a 4-a
română şi Armata a 8-a germană au constituit Gruparea de armate
“Wöhler”, iar Armata a 3-a română şi Armata a 6-a germană au format
Gruparea de armate “Dumitrescu”. Cele două grupări au fost
subordonate Grupului de Armate “A”, devenit la 6 aprilie 1944 Grupul
de Armate “Ucraina de Sud”.4 Deşi am amintit aceste mari concentrări
de trupe, în continuare ne vom opri atenţia asupra unor mici unităţi care
4
Constantin Cloşcă, România în infernul marii conflagraţii (Frontul Iaşi-
Chişinău), Iaşi, Sedcom Libris, 1997, p. 57; Alesandru Duţu, Florica Dobre,
Leonida Loghin, Armata Română în al doilea război mondial (1941-1945).
Dicţionar enciclopedic, Bucureşti, Editura Enciclopedică, 1999, p. 292; Ion
Şuţa, România la cumpăna istoriei. August ’44, Bucureşti, Editura Ştiinţifică,
1991, pp. 156-157; *** Istoria militară a poporului român, vol. VI, Evoluţia
sistemului militar naţional în anii 1919-1944, Bucureşti, Editura Militară, 1989
pp. 569-571 (deşi profund viciată de ideologia naţional-comunistă în privinţa
interpretărilor propuse, această lucrare conţine unele date utile pentru
înţelegerea situaţiei militare a României în timpul celui de-al doilea război
mondial).
2
au avut un rol important în rezistenţa armată antisovietică din nord-estul
României.
2. Batalionul fix “Bucovina”

Angajată cu o parte însemnată a efectivelor sale pe frontul de
Răsărit, Armata Română a luat măsuri la începutul anului 1942 pentru
înfiinţarea unor unităţi cu caracter local pe frontiera cu Ungaria. Aşa au
apărut batalioanele fixe regionale, cărora li s-a fixat câte o “zonă
teritorială”, de unde urmau să-şi recruteze oamenii şi unde aveau să
acţioneze în caz de necesitate. Mobilizarea urma principiul locului de
domiciliu, fiecare localitate alcătuind, în funcţie de mărime, un pluton
sau o companie. Cu alte cuvinte, acestea erau “legate” de localităţile al
căror nume îl purtau. Misiunea lor consta în: întărirea unităţilor de
grăniceri, urmând să acţioneze în cooperare cu acestea sau independent
pentru apărarea regiunilor de frontieră de atacurile prin surprindere ale
inamicului; aruncarea peste graniţă a formaţiunilor infiltrate; ducerea în
spatele adversarului a acţiunilor izolate şi pe cont propriu, dovedind
iniţiativă personală. Fiecare dintre aceste unităţi era formată din ofiţeri
de rezervă (28 la număr), doar comandantul fiind ofiţer activ, 34 de
subofiţeri şi 709 soldaţi. Din punctul de vedere al încadrării,
batalioanele fixe erau mai slabe decât unităţile similare din diviziile
active, în ele intrând pe bază de voluntariat doar români, oameni ceva
mai în vârstă care nu mai erau supuşi recrutării în unităţile “de linie”, în
general de la contingentul 1930 în jos, dispensaţi (voluntari) şi
premilitari. S-a interzis încadrarea persoanelor care nu prezentau
încredere, a celor cu antecedente penale şi a legionarilor. Pentru
serviciile lor, oamenii din aceste unităţi primeau 100 de kg de porumb şi
o pereche de opinci pe an, soldă şi bani pentru hrană conform zilelor
servite. Cât priveşte dotarea, aceasta consta în puşti, 12 mitraliere, 24 de
puşti-mitralieră, şase tunuri şi 12 aruncătoare, armament provenit numai
din capturi de la sovietici (cel puţin aceasta a fost situaţia în cazul
batalioanelor “Bucovina” şi “Neamţ”). S-au pregătit depozite de
armament şi muniţii pentru dotarea unităţilor, iar militarii din
componenţa lor executau un program săptămânal de instruire.
Instructorii, mai ales comandanţii de plutoane, companii şi batalioane,
erau pregătiţi în centre speciale de instrucţie, organizate pe lângă
regimentele de grăniceri în ale căror sectoare se aflau batalioanele fixe
regionale.
3
Dacă iniţial erau patru batalioane fixe regionale, în primăvara
anului 1944 erau nouă, împărţite în două grupări: “Moldova” cu trei
(“Vrancea”, “Neamţ” şi “Bucovina”) avea misiunea de a bloca văile
Trotuşului, Bistriţei şi Putnei; “Ardeal” cu şase (“Codru” pe valea
Crişului Negru, “Criş” pe valea Crişului Alb, “Someş” pe direcţia
Beiuş-Câmpeni, “Bihor” pe cursul superior al Arieşului, “Arieş” pe
direcţia Baia de Arieş-Aiud şi Cluj, “Cluj” pe direcţia Dealul
Feleacului-Valea Arieşului). În vara anului 1944, efectivele acestor
batalioane locale ajunseseră la 7.800 de militari. Cunoscând foarte bine
terenul în care activau, ele erau la limita dintre trupele regulate şi cele
de gherilă.5
Potrivit unor date, autorităţile militare române ar fi avut în
vedere chiar constituirea Corpului şi a detaşamentelor de partizani.
Astfel de formaţiuni ar fi urmat să se înfiinţeze în zonele Turda,
Sighişoara, Braşov şi Piatra Neamţ, iar componenţii lor urmau a fi
concentraţi periodic pentru instrucţie. În eventualitatea pătrunderii
inamicului pe teritoriul românesc, detaşamentele de partizani urmau să
acţioneze în adâncimea dispozitivului său, hărţuindu-l, atacându-i liniile
de comunicaţie şi punctele de comandă. Concomitent, batalioanele fixe
aveau să rămână în zonele de constituire şi să continue lupta “sub forma
acţiunilor de partizani”.6 Aceasta demonstrează că Marele Stat Major al
5
Ilie Petre, Costachi Mîndru, “Din lupta populaţiei locale împotriva
ocupanţilor fascişti: Batalioanele fixe regionale”, în România şi tradiţiile luptei
armate a întregului popor, Bucureşti, Editura Militară, 1972, pp. 165-166;
Mihail E. Ionescu, “Forţele militare şi populare în insurecţia naţională armată
antifascistă şi antiimperialistă”, în Revista de istorie, nr. 8/1979, pp. 1452-
1453; Dumitru Enache, Leonida Loghin, Dumitru Mocanu, Gheorghe Petrişor,
Constantin Tatu, Gheorghe Puşcaşu, Constantin Avram, Grigore Stănescu,
Istoria trupelor române de grăniceri, Bucureşti, Editura Militară, 1987, pp.
276-277; *** Istoria militară a poporului român, vol. VI, pp. 445-446, 564;
Constantin Dinu Vasiliu, Munţii Bucovinei, primii munţi în flăcări, în
“Memoria”, nr. 10/1994, pp. 100-101; A. Duţu, F. Dobre, L. Loghin, op. cit., p.
48; Cornel I. Scafeş, Horia Vl. Şerbănescu, Ioan I. Scafeş, Cornel Andone,
Ioan Dănilă, Romeo Avram, Armata Română. 1941-1945, Bucureşti, Editura
R.A.I., 1996, p. 152; Adrian Brişcă, Radu Ciuceanu, (eds.), Rezistenţa armată
din Bucovina. 1944-1950, vol. I, Bucureşti, Institutul Naţional pentru Studiul
Totalitarismului, 1998, pp. 50-51, 145 (doc. de la Arhivele Militare Române (în
continuare: AMR), fond 1663, dos. 3812, ff. 516).
6
*** Istoria militară a poporului român, vol. VI, p. 565.
4
Armatei Române a avut, fie şi la nivel general, o concepţie a luptelor de
partizani, iar ceea ce s-a întâmplat în Bucovina între martie-august 1944
a reprezentat, într-un fel, punerea în practică a acestei idei.
Deşi scopul iniţial pentru care au fost înfiinţate batalioanele fixe
a fost de a lupta împotriva Armatei Maghiare în eventualitatea unui atac
al acesteia împotriva României, intrarea Armatei Roşii pe teritoriul
românesc în martie 1944 a determinat schimbarea planului pentru două
dintre aceste batalioane, “Bucovina” şi “Neamţ”. Mobilizate prin
Ordinul nr. 76712/22 martie 1944, ele au primit misiuni operative şi au
fost trimise în linia întâi.7 În Bucovina linia frontului româno-german a
ajuns să se fixeze pe culmile Obcinei Mari, în vreme ce frontul sovietic
urma linia Putna-Suceviţa-Gura Humorului-apa Moldovei.8 Comanda
operaţiilor româno-germane de aici a aparţinut la început Corpului 78
armată german9, iar de la 1 mai 1944 Corpului 17 armată german,
compus din Diviziile 3 şi 8 munte germane, precum şi din câteva unităţi
române, Regimentul 3 grăniceri, Batalionul I din Regimentul 6
grăniceri, Batalioanele fixe regionale “Bucovina” şi “Neamţ”.10
Unităţile române din Bucovina formau “Detaşamentul operativ colonel
Constantinescu Aurel”, după numele comandantului, misiunea lor fiind
stabilită la 31 martie 1944: apărarea defileelor din munţi spre nord-est,
între nord Târgu Neamţ şi Iacobeni.11
Comandat de locotenent-colonelul Gheorghe Bătătorescu,
Batalionul fix “Bucovina” era structurat pe trei companii (“Vatra
Dornei”, “Fundu Moldovei” şi “Putna”), fiind compus din 27 de ofiţeri,
7
A. Brişcă, R. Ciuceanu, (eds.), op. cit., vol. I, p. 51 (doc. de la AMR, fond
1663, dos. 3812, ff. 515).
8
Eugen Şahan, Aspecte din rezistenţa românească împotriva sovietizării în
perioada martie 1944-1962, în “Analele Sighet”, vol. 2, 1995, p. 217; Dumitru
Enache, et al., op. cit., p. 296.
9
A. Brişcă, R. Ciuceanu, (eds.), op. cit., vol. I, pp. 129, 134 (doc. de la AMR,
fond 1167, dos. 8).
10
Antone Marinescu, Gheorghe Romanescu, Armata română în războiul
antihitlerist. Album de scheme, Bucureşti, Editura Militară, 1980, pp. 58-59; A.
Brişcă, R. Ciuceanu, (eds.), op. cit., vol. I, p. 130, nota 12 (doc. de la AMR,
fond 1663, dos. 3927), 134 (doc. de la AMR, fond 1167, dos. 8), 144 (doc. de
la AMR, fond 1663, dos. 3929, ff. 1-2).
11
1167, dos. 8).
5
şapte subofiţeri şi 1.344 trupă.12 Introdusă în linia întâi, unitatea a intrat
în contact cu trupele sovietice la 30 martie 194413 şi avea să se
comporte destul de bine în apărare, dar mai puţin satisfăcător în
contraatac şi atac, probabil şi din cauza faptului că avea o încadrare
deficitară sub raportul efectivelor şi o dotare precară din punct de
vedere material.14 Pentru completarea lipsurilor umane, în acest batalion
aveau să fie încadraţi după invazia sovietică şi cetăţeni români de
origine ucraineană, refugiaţi din nordul Bucovinei. Din cauză că
familiile multora dintre militari, în special din compania “Putna”, se
aflau în teritoriul ocupat de sovietici, aveau să se înregistreze
numeroase dezertări, în special la începutul lunii august 1944. Această
neplăcută realitate a determinat retragerea companiei din linia întâi şi
utilizarea sa la executarea lucrărilor de poduri şi şosele.15
Batalionul fix “Bucovina” şi Batalionul II din Regimentul 3
Grăniceri au avut o colaborare strânsă cu grupurile de partizani
bucovineni, dar şi, desigur, cu unităţile germane din zonă.16 Unii dintre
membrii Batalionului fix aveau să treacă, cu asentimentul autorităţilor
superioare, în grupurile de partizani.17
3. Cauzele rezistenţei armate antisovietice în Bucovina.

Constituirea grupurilor de partizani
Intrarea sovieticilor în nord-estul României nu a însemnat doar
purtarea luptelor aici, ci şi un şir nesfârşit de suferinţe pentru populaţia
civilă. Puţin disciplinate, mânate probabil de dorinţa de răzbunare
pentru atrocităţile comise la rândul lor de trupele Axei, inclusiv de cele
române, în URSS, militarii sovietici au fost autorii a numeroase jafuri,
devastări, incendieri de locuinţe, vătămări corporale, violuri, crime
ş.a.m.d. Dincolo de acţiunile individuale, a existat o politică susţinută
de rechiziţionare a bunurilor personale, deseori chiar de strictă
necesitate, a produselor agricole, animalelor, atelajelor şi a mâinii de
lucru pentru construirea liniilor de fortificaţii, pentru întreţinerea
12
Ibidem, pp. 128-130 (doc. de la AMR, fond 1167, dos. 8), 141 (doc. de la
AMR, fond 1663, dos. 3812, ff. 597, 670, 696-697).
13
Ibidem, p. 144, nota 2.
14
Ibidem, p. 145 (doc. de la AMR, fond 1663, dos. 3812, f. 516).
15
Ibidem, pp. 154, 156 (doc. de la AMR, fond 1663, dos. 3927, ff. 299, 328).
16
17
Vezi intra.
6
drumurilor etc., toate fără a se plăti vreo despăgubire. De asemenea,
autorităţile sovietice au decis evacuarea satelor din zona frontului,
locuitorii fiind mutaţi în judeţele din spatele acestuia. Potrivit unor
informaţii, casele din aşezările părăsite au fost distruse, iar materialul
lemnos utilizat la lucrări de fortificaţii. Nemulţumirea populaţiei din
zonele ocupate a ajuns la cote ridicate în cursul primăverii şi verii
anului 1944.18 În acelaşi timp, trupele de ocupaţie începuseră să
instaleze în zonele pe care le controlau o administraţie “populară”, altfel
spus subordonată Moscovei.19
La începutul lunii mai 1944, sovieticii au început să evacueze
populaţia civilă din comunele situate pe linia frontului în Bucovina,
incendiind în mai multe rânduri grupuri de case sau părţi de sate, uneori
cu scopul de “a lumina câmpul de luptă”.20 Astfel au fost evacuate
localităţile Costişa, Frătăuţii Noi, Frătăuţii Vechi, Bilca, Horodnicul de
Sus, Horodnicul de Jos, Marginea, Suceviţa, Voitinel, Putna, Straja,
Brodina.21 Pentru a scăpa de ridicare, ceea ce ar fi însemnat trimiterea în
judeţul Dorohoi, la mai bine de 100 de km de casele lor, mulţi locuitori
din zona de vest a judeţului Rădăuţi au luat drumul pădurilor.
Necesitatea supravieţuirii i-a determinat pe refugiaţi să se adune pe
criteriile zonei de locuire, de regulă pe comune, şi să îşi aleagă un lider
dintre oamenii cu iniţiativă şi cu prestigiu în comunitate.22 Bucovinenii,
18
Constantin Cloşcă, op. cit., pp. 152-153.
19
Vezi Dumitru Şandru, Instaurarea administraţiei comuniste în Moldova, în
“6 martie 1945. Începuturile comunizării României”, Bucureşti, Editura
Enciclopedică, 1995, pp. 59-77.
20
A. Brişcă, R. Ciuceanu, (eds.), op. cit., vol. I, pp. 134-135, 137-140 (doc. de
la AMR, fond 1167, dos. 8). Aşa s-a întâmplat în satele Brăieşti, Măzănăeşti,
Capu Codrului, Lucăceşti, Baiaşeşti, Păltinoasa (Ibidem).
21
Cornel Nicoară, Gruparea Vladimir Macoveiciuc, în “Analele Sighet”, vol.
6, 1998, pp. 205-206.
22
Mărturia lui Gheorghe Motrescu, Vicovu de Jos, 15 august 1995; Interviu cu
Ion Vatamaniuc, Suceviţa, 19 februarie 1992, apud A. Brişcă (ed.), O zi din
viaţa unui partizan. Documente privind viaţa cotidiană a partizanilor
anticomunişti din Bucovina: 1944-1958, IV, în “Arhivele Totalitarismului”, nr.
1/1995, pp. 114-115; A. Brişcă, R. Ciuceanu, (eds.), op. cit., vol. I, p. 146 (doc.
de la AMR, fond 1663, dos. 3812, ff. 723-724), 151, 153 (doc. de la Arhivele
Serviciului Român de Informaţii (în continuare: ASRI), fond “P”, dos. 4312,
vol. 4, ff. 1419-1420, 1426); Cornel Nicoară, op. cit., p. 206; Eugen Şahan, op.
cit., p. 217.
7
în special cei din localităţile montane sau apropiate de munte, erau
trăgători de elită, ei antrenându-se la vânătoare, în zonă practicându-se
un intens braconaj.23
Premilitarii şi militarii români surprinşi de sovietici în teritoriul
ocupat au fost arestaţi şi expediaţi în URSS, existând suspiciunea că ar
fi partizani în spatele frontului.24 Cum aminteam, pentru a evita nedorita
detenţie siberiană, mulţi dintre locuitorii români şi ucraineni din
Bucovina nu au dat curs ordinelor sovietice, ci s-au refugiat în păduri.
Unii dintre români s-au constituit în “grupuri de partizani”, trecând la
atacarea trupelor sovietice. Un asemenea grup acţiona în zona montană:
Şipotele pe Siret, Nilcea, Crasna Putnei, Straja.25 În componenţa multor
grupuri de partizani s-au aflat atât români, cât şi ostaşi germani, însă
comanda au asigurat-o întotdeauna românii, chiar dacă erau inferiori în
grad.26 Prima acţiune a voluntarilor/partizanilor români împotriva
trupelor sovietice era semnalată la 15 aprilie 1944, când, alături de trupe
germane, recucereau localitatea Sasca Mică, unul dintre ei fiind rănit.27
Era botezul focului pentru luptătorii de gherilă români din Bucovina.
Realităţile frontului au impus grupurilor de partizani cooperarea
atât cu trupele române, cât şi cu cele germane. În anii ’50, când foştii
luptători antisovietici din Bucovina erau hărţuiţi de Securitate şi acuzaţi
de colaboraţionism cu germanii, mai mulţi dintre ei aveau să noteze în
cererile de clemenţă către autorităţile române: “grupurile de partizani
erau unităţi auxiliare ale Regimentului 3 Grăniceri”, care a activat în
Bucovina în timpul luptelor din martie/aprilie-august 1944.28 Din partea
Marelui Stat Major al Armatei Române, de formaţiunile de partizani
români răspundea generalul Mihail Cămăraşu. Ofiţer competent (se
23
Gavril Vatamaniuc, Lupta armată împotriva comunismului în Bucovina şi
reprimarea ei, în “Analele Sighet”, vol. 2, 1995, p. 308.
24
Constantin Cloşcă, op. cit., p. 153 (doc. de la AMR, fond “Divizia a 5-a
Infanterie”, dos. nr. 1994/1944, f. 83).
25
Ibidem (doc. de la AMR, fond “Corpul V Armată”, dos. nr. 2606/1944, f.
33).
26
C. D. Vasiliu, op. cit., p. 101; A. Brişcă, Rezistenţa anticomunistă din
Bucovina. Lupta de la Bâtca Corbului. 18 ianuarie 1955. Încercare de
reconstituire, în “A.T.”, nr. 1/1993, p. 89.
27
1167, dos. 8).
28
Ibidem, p. 395 (doc. de la ASRI, fond “P”, dos. 3820, vol. 7, dos.
penitenciar, ff. 76-82; vol. 8, dos. penitenciar, f. 34).
8
remarcase în luptele din zona peninsulei Kerci, mai 1942, şi Stepa
Calmucă, noiembrie-decembrie 1942), între 20 mai - 20 august 1944 a
fost ofiţer de legătură al Armatei a 4-a română pe lângă Corpul 17
armată german.29 De asemenea, în vara anului 1944, căpitanul Popovici
se ocupa din partea Armatei Române de recrutarea voluntarilor pentru
acţiuni în liniile sovietice.30 Din iniţiativa Comandamentului româno-
german din Bucovina, în iunie 1944 au fost înfiinţate şcolile de partizani
de la Sadova31 şi Fundu Moldovei, ambele la câţiva kilometri vest-nord-
vest de Câmpulung-Moldovenesc. Până la 23 august 1944, în aceste
şcoli au fost instruite trei serii de luptători în acţiuni de gherilă.32
Pe baze documentare sigure putem reconstitui contextul
formării şi activitatea grupurilor conduse de Vladimir Macoveiciuc, Ion
Vatamaniuc, Vladimir Tironeac şi Constantin Cenuşă, precum şi grupul
cunoscut sub numele de “Vulturii”.
4. Grupul Vladimir Macoveiciuc (sau grupul “Vladimir”)

Vladimir Macoveiciuc33 are o biografie care nu a ieşit prin
nimic în evidenţă până în ultima parte a celui de-al doilea război
mondial. Era originar din satul Voitinel, comuna Gălăneşti, unde se
născuse la 26 octombrie 1906. Absolvent a şapte clase, el fusese
tâmplar şi mic comerciant, cu prăvălie în propria casă. Îşi satisfăcuse
stagiul militar la artilerie, însă din cauza unei boli de picioare nu a
participat la campania din URSS, începută la 22 iunie 1941, ci a fost
mobilizat pe loc, ca sergent-instructor pentru premilitari.34 Deşi în unele
documente ulterioare Vladimir Macoveiciuc avea să fie desemnat ca
“terorist ucrainean”35 - probabil atât datorită numelui, cu sufixul în iuc,
specific ucrainenilor (dar foarte răspândit şi între românii din Bucovina
29
A. Duţu, F. Dobre, L. Loghin, op. cit., p. 81.
30
A. Brişcă (ed.), Rezistenţa armată din Bucovina, vol. II, 1 octombrie 1950-
10 iunie 1952, Bucureşti, I.N.S.T., 2000, p. 146 (doc. de la ASRI, fond “P”,
dos. 3820, vol. 1, ff. 52-56).
31
Idem, Rezistenţa anticomunistă din Bucovina. Lupta de la Bâtca Corbului…,
p. 89.
32
Eugen Şahan, op. cit., p. 218. Vezi şi intra.
33
Vezi foto în A. Brişcă, R. Ciuceanu, (eds.), op. cit., vol. I, p. 430 (nr. 19).
34
A. Brişcă (ed.), Rezistenţa armată din Bucovina, vol. II, p. 164 (doc. de la
AMR, Registrul Matricol C.T. Rădăuţi, ctg. 1928, nr. matricol 1384); Idem,
Vladimir Macoveiciuc (1905[6]-1946), în “A.T.”, nr. 3/1994, p. 240.
35
ASRI, fond “D”, dos. 144, ff. 49-50.
9
şi nordul Moldovei), cât şi pentru a-l izola de susţinătorii săi - , după
toate datele el fiind etnic român.36 Există indicii că înainte de război
Vladimir Macoveiciuc ar fi fost membru al Partidului Naţional
Liberal37, deşi Silvestru Macoveiciuc, fiul său, avea să menţioneze într-
o declaraţie de la sfârşitul anilor ‘40 că nu făcuse nici un fel de
politică.38
36
A. Brişcă, R. Ciuceanu, (eds.), op. cit., vol. I, p. 238 (doc. de la ASRI, fond
“P”, dos. 64332, ff. 44-49); A. Brişcă (ed.), Rezistenţa armată din Bucovina,
vol. II, p. 164 (doc. de la AMR, Registrul Matricol C.T. Rădăuţi, ctg. 1928, nr.
matricol 1384).
37
“P”, dos. 3820, vol. 7, ff. 33-41).
38
Ibidem, p. 238 (doc. de la ASRI, fond “P”, dos. 64332, ff. 44-49). Despre
Vladimir Macoveiciuc s-au făcut afirmaţii dintre cele mai bizare, vehiculate
îndeosebi de foşti activişti ai regimului comunist sau de romancieri obscuri.
Spre exemplu, Pavel Ţugui – cunoscut activist comunist originar din zonă: a
intrat în Uniunea Tineretului Comunist, apoi în Frontul Plugarilor în 1945, a
fost admis la Şcoala de partid “Ştefan Gheorghiu” din Bucureşti, în anii ’50 a
lucrat în cadrul Secţiei de Cultură şi Ştiinţă de pe lângă CC al PMR, ajungând
şi şeful acesteia, raliindu-se apoi din mers naţional-comunismului – a publicat
câteva pagini despre Vladimir Macoveiciuc şi rezistenţa armată din Bucovina,
fundamentate pe fapte în cel mai “bun” caz scoase din context sau de-a dreptul
inventate. Spre exemplu, despre fostul lider de partizani scrie, utilizând
presupuse destăinuiri ale unui învăţător din regiune de acum mai bine de
jumătate de secol, că a “fost şef al cuibului legionar din comună [Voitinel, nota
D.D.], judecat pentru participarea la rebeliune, achitat şi trimis în 1941 la
Odessa cu batalionul de jandarmi de pază”. Cu această unitate Macoveiciuc ar
fi participat la masacrarea evreilor din Odessa în 1941. Ulterior, în 1942, el ar
fi fost avansat plutonier major şi “trimis la o şcoală specială SS în Germania,
împreună cu Silvestru Pătrăuceanu, Dumitru Cenuşă, Ion Vatamaniuc, Serafim
Cotoz şi alţi şase militari din zona Câmpulungului”. După reîntoarcerea lor ar
fi fost implicaţi în organizarea şcolii de partizani de la Sadova. Trecând peste
faptul că unele nume sunt greşit redate (Silvestru Pătrăuceanu, în loc de Cosma
Pătrăuceanu, Dimitru Cenuşă, în loc de Constantin Cenuşă), aserţiunea este pur
şi simplu fantasmagorică, nici unul dintre cei amintiţi nefiind trimis în timpul
războiului în Germania, deşi prin şcolile militare ale aliatei de atunci a
României au trecut mii de militari români. Teza este de sorginte sovietică: toţi
cei care s-au împotrivit Armatei Roşii şi instalării comunismului în România au
fost pregătiţi de germani (ulterior de anglo-americani), deci exprimau interese
străine. Pavel Ţugui mai înşiră şi alte “fapte”, încadrabile în realitate în larga
categorie a minciunii, dar din motive de spaţiu nu le mai amintim. De fapt,
10
Odată cu intrarea Armatei Roşii în Bucovina, şi localitatea
Voitinel a fost ocupată. Sovieticii au dispus la începutul lunii mai
evacuarea populaţiei - formată preponderent din femei, bătrâni, copii şi
tineri premilitari neîncorporaţi, întrucât bărbaţii valizi erau concentraţi -
la zeci de kilometri în spatele frontului. Jafurile, violurile şi crimele
numeroase săvârşite de sovietici i-au determinat pe mulţi dintre săteni
să se refugieze în pădurile din zonă, reunindu-se în grupuri mari. În
aceste condiţii, la 15 mai 1944 Vladimir Macoveiciuc avea să preia
conducerea unui grup de premilitari, din care făcea parte inclusiv fiul
său cel mare, Silvestru (17 ani şi jumătate). Întrucât sovieticii
începuseră să-i scoată pe oameni din păduri, el a format o coloană din
80 de familii de refugiaţi, cu animale şi bagaje, reuşind să o ducă în
teritoriul controlat de trupele române. Exceptându-l pe Macoveiciuc,
care avea o puşcă ZB, ceilalţi membri ai grupului nu erau înarmaţi.39
Macoveiciuc a plecat apoi la Câmpulung Moldovenesc, unde a informat
Comandamentul româno-german cu privire la situaţia în care se aflau
numeroşii refugiaţi dintre cele două fronturi, fără hrană, adăpost şi
hărţuiţi continuu de sovietici.40
Motivele complete ale constituirii acestui grup nu sunt foarte
clare. Cele pe care le cunoaştem explicit variază între necesitatea lui
dincolo de toate alegaţiile contra lui Macoveiciuc, autorul încearcă să-şi

justifice opţiunea din anii 1944-1945 de a intra în UTC şi apoi în Frontul
Plugarilor, fugind de “fascişti”, de opozanţii antisovietici şi anticomunişti
(Pavel Ţugui, Amurgul demiurgilor. Arghezi, Blaga, Călinescu (Dosare
literare), Bucureşti, Editura Floarea Darurilor, 1998, prefaţa “De ce am scris
această carte”, pp. 8-10). Atmosfera din Bucovina în anii 1945-1946 şi
lichidarea grupului condus de Vladimir Macoveiciuc au stat şi în atenţia
romancierului Ion Ţugui, în Voivodeasa, Bucureşti, Editura Eminescu, 1976,
passim. Scris în plin comunism, romanul este desigur orientat ideologic, iar
reconstituirea aproximativă, excesiv criptată, nici măcar numele personajelor
nefiind reale, apelându-se la pseudonime.
39
Mărturia lui Severin Macoveiciuc, Rădăuţi, 1 august 1994; Interviu cu
Dimitrie Rusu, Voitinel, 12 august 1994, apud A. Brişcă (ed.), O zi din viaţa
unui partizan…, VI, în “A.T.”, nr. 3/1995, pp. 85-86; A. Brişcă, R. Ciuceanu,
(eds.), op. cit., vol. I, pp. 148, 239 (doc. de la ASRI, fond “P”, dos. 4312, vol.
4, ff. 1423-1425; dos. 64332, ff. 44-49); A. Brişcă, Vladimir Macoveiciuc, p.
240; Idem, Silvestru Macoveiciuc (1926-1969), în “A.T.”, nr. 11-12, 2-3/1996,
p. 172; C. Nicoară, op. cit., pp. 205-206.
40
A. Brişcă, Vladimir Macoveiciuc, pp. 240-241; C. Nicoară, op. cit., pp. 206-
207.
11
Macoveiciuc de a avea o sursă de venit în condiţiile în care era refugiat
(neavând “nici o posibilitate cu ce trăi, fiind foarte sărac”, după propria
sa mărturisire)41 şi însărcinarea primită din partea Marelui Stat Major al
Armatei Române de a organiza “detaşamente de şoc în spatele Armatei
Roşii în Bucovina” (cum apare într-un document - după toate
probabilităţile sovietic - din 1945).42 Grupul antisovietic al lui
Macoveiciuc a fost cel mai bine cunoscut din Bucovina, în bună măsură
datorită liderului său, fire voluntară, dinamică.
Pe lângă oamenii pe care i-a avut de la început, lui Macoveiciuc
i s-au alăturat ulterior şi câţiva refugiaţi în pădurile din zonă sau militari
din zona judeţului Rădăuţi, aflaţi în concediu. Aceştia făcuseră parte,
fără excepţie, din unităţile militare evacuate pe mare din Crimeea în
aprilie-mai 1944 şi fuseseră lăsaţi timp de două luni în refacere,
permiţându-li-se întoarcerea în zonele de origine. Ei sperau să-şi
găsească familiile între liniile frontului, de unde şi disponibilitatea
pentru înscrierea în grupul lui Macoveiciuc, ceea ce presupunea
asumarea unor riscuri suplimentare, chiar mai mari decât lupta în unităţi
regulate. De altfel, primele misiuni ale grupului Macoveiciuc au constat
în aducerea populaţiei refugiate între fronturi în zona controlată de
trupele române şi germane. Grupul “Vladimir” - denumit aşa după
liderul său - a ajuns să numere 22 de membri la începutul lunii iunie
1944. Într-o fotografie care datează probabil de la sfârşitul aceleiaşi luni
apar 31 de persoane. Prin grup au trecut, însă, în cele câteva luni cât a
fiinţat, peste 40 de oameni. Sunt cunoscuţi nominal: Vladimir
Macoveiciuc, Domnica Macoveiciuc (soţia celui dintâi), Silvestru
Macoveiciuc, Victor Macoveiciuc (copiii precedenţilor), Aionesei,
Dimitrie Rusu, din Voitinel; Precup Ţugui, Gheorghe P. Ţugui zis
Cucoş, Gheorghe Motrescu şi Constantin Roşca, din comuna Vicovu de
Jos; Sava Onica, Maximilian Albu, Vasile Grijincu şi Ioan Grosu, din
Horodnicu de Sus; Vasile Tampa, din Gura Humorului; Petru Popescu,
Gheorghe Popescu, Gheorghe Onica, Gheorghe Grosu, Aurel Sbiera,
41
“P”, dos. 4312, vol. 4, ff. 1423-1425).
42
“Notă informativă asupra organizaţiei «Mişcarea de rezistenţă» din
România”, în Florin Constantiniu, 6 martie 1944: Există o legătură între
instalarea guvernului Groza şi ofensiva germană în Ungaria?, în Idem De la
războiul fierbinte la războiul rece, Bucureşti, Editura Corint, 1998, p. 74 (doc.
din Arhiva CC al PCR, fond “Materiale”, dos. 1510, ff. 1-14).
12
Vasile Tiron, din Horodnic; Dumitru Bădiliţă şi Luchian Lungoci, din
Horodnicu de Jos; Gheorghe Ursache, din comuna Costişa; Teodor
Brăilean, Anton Silvestru Golimbovschi şi Grigore Zaremba, din
comuna Suceviţa; Niculai Coroamă, Ilie Toporaş, Titus Ungur,
Gheorghe Hopincă, Emil Clepşa şi Ştefan Coca, din Câmpulung; Ioan
P. Ursulean zis Ţugui, George Juravle zis Gavrilan (venit din Batalionul
fix “Bucovina”) şi Petru Tarnoveţchi zis Cobjan, din comuna Straja;
Gheorghe Flaişan, din comuna Putna; Nicolae Macriniuc, ţăran din
comuna Crasna, judeţul Storojineţ; Mihai Mihalescu, din comuna
Marginea; Gheorghe Sârbu tatăl şi Gheorghe Sârbu fiul, din judeţul
Rădăuţi. Dintre militarii activi aflaţi în concediu sunt cunoscuţi sergenţii
Sebastian Rotaru, din Voitinel, Archip Rusu, din comuna Hurjuieni,
Vasile Onica (decorat de germani cu Crucea de Fier) şi Gheorghe
Grijincu, din Horodnicu de Sus, Gheorghe Grigoreana şi Gheorghe
Coneac din comuna Frătăuţii Noi; caporalul TR (termen redus) Traian
Ursache, din comuna Frătăuţii Vechi; caporalul Anania Chicher, din
comuna Bosanci, Suceava; elevul fruntaş de aviaţie Constantin Gireadă;
soldaţii Constantin Chicher, probabil din Bosanci, Aurel Sfichi, din
Voitinel, şi Florea Arcadie. În fotografia amintită apare şi un caporal
german, Poning.43
Aflaţi în subzistenţă germană, partizanii bucovineni au fost
dotaţi cu arme diferite, mitraliere, puşti-mitraliere, pistoale-mitraliere,
puşti semiautomate cu lunetă, de provenienţă germană, sovietică sau
43
Mărturia lui Archip Rusu, Hurjuieni, 30 august 1994; mărturia lui Gheorghe
Motrescu, Vicovu de Jos, 15 august 1995; mărturia lui Severin Macoveiciuc,
Rădăuţi, 1 august 1994; Interviu cu Dimitrie Rusu, Voitinel, 12 august 1994,
apud A. Brişcă (ed.), O zi din viaţa unui partizan…, III, în “A.T.”, nr. 4/1994,
p. 95; A. Brişcă, R. Ciuceanu, (eds.), op. cit., vol. I, pp. 148-151, 239-240, 246,
250, 253, 255, 257, 261, 263, 265, 267, 269, 275-282 (doc. de la ASRI, fond
“P”, dos. 4312, vol. 4, ff. 1419-1420, 1423-1425; dos. 64332, ff. 44-80, 163,
335-336 (doc. de la AMR, fond 5465), 429-430, 432-433 (foto nr. 17-21, 25-
32), 385-390 (lista tip dicţionar a grupului Vladimir Macoveiciuc); A. Brişcă
(ed.), Rezistenţa armată din Bucovina, vol. II, pp. 144-145 (doc. de la ASRI,
fond “P”, dos. 3820, vol. 1, ff. 52-56); A. Brişcă, Vladimir Macoveiciuc, pp.
240-241; C. Nicoară, op. cit., pp. 206-207. Unul din membrii grupului folosea
chiar în iunie 1944 denumirea de “bandă de haiduci” (A. Brişcă, R. Ciuceanu,
(eds.), op. cit., vol. I, p. 153 (doc. de la ASRI, fond “P”, dos. 4312, vol. 4, f.
1426), vocabula “bandă” având în Bucovina şi nordul Moldovei semnificaţia
de “grup”, “ceată”.
13
română, grenade şi explozibili44, armament de cea mai bună calitate,
ceea ce avea să atragă admiraţia luptătorilor din Batalionul fix
“Bucovina”, care nici nu puteau visa la aşa ceva45. S-au făcut şi şedinţe
de tragere sub comanda lui Macoveiciuc46. Partizanii purtau haine
civile: cămăşi ţărăneşti, iar când era frig flanele sau sumane, pantaloni
ţărăneşti (berneveci), iţari, cei mai mulţi aveau în picioare obiele şi
opinci, unii bocanci, iar pe cap pălării. Militarii români au umblat la
început în uniforma militară românească, dar ulterior au primit ordin de
la Comandamentul din Câmpulung să-şi procure haine civile. Poliţia
română din zonă chiar îi suspecta pe cei din grupul Macoveiciuc că erau
civili înarmaţi.47 Din unele documente reiese că unii partizani au fost
echipaţi cu piese aparţinând uniformei militare germane, între ei şi
Vladimir Macoveiciuc48, situaţie probabil explicabilă atât prin lipsa
altor posibilităţi, cât şi pentru că plecau în misiune având alături de ei şi
militari germani.
Partizanii au fost pregătiţi în centrul de la Sadova de către
instructori germani şi români. Ulterior aveau să primească misiuni de
patrulare prin păduri, recunoaştere, culegere de informaţii despre
poziţiile sovietice, utilizându-se şi cunoştinţele de limbă ucraineană ale
unor membri ai grupului, şi efectuarea unor diversiuni în spatele
Armatei Roşii.49 Pentru identificare, grupul Macoveiciuc folosea diferite
44
Interviu cu Archip Rusu, Hurjuieni, 17 februarie 1994, apud A. Brişcă, O zi
din viaţa unui partizan…, VI, în “A.T.”, nr. 3/1995, p. 86; A. Brişcă, R.
Ciuceanu, (eds.), op. cit., vol. I, pp. 148-149, 239, 247, 266, 270 (doc. de la
ASRI, fond “P”, dos. 4312, vol. 4, ff. 1423-1425; dos. 64332, ff. 44-49, 59-62,
75-76, 79-80), 336 (doc. de la AMR, fond 5465); A. Brişcă (ed.), Rezistenţa
armată din Bucovina, vol. II, p. 144 (doc. de la ASRI, fond “P”, dos. 3820, vol.
1, ff. 52-56).
45
ASRI, fond “P”, dos. 3820, vol. 5, f. 241)
46
“P”, dos. 64332, ff. 63-64).
47
Interviuri cu Dimitrie Rusu, Voitinel, 12 august 1994, şi Archip Rusu,
Hurjuieni, 10 august 1994, apud A. Brişcă (ed.), O zi din viaţa unui partizan…,
III, în “A.T.”, nr. 4/1994, pp. 95-97.
48
“P”, dos. 3820, vol. 7, ff. 33-41).
49
Interviuri cu Dimitrie Rusu, Voitinel, 12 august 1994, şi Victor Macoveiciuc,
Rădăuţi, 27 martie 1992, apud A. Brişcă, O zi din viaţa unui partizan…, III, în
14
sunete (spre exemplu, chiar liderul imita strigătul huhurezului), parole
(“Voitinel” ori “Hartmann” - răspuns “Bucovina”) sau semne (ramuri
de brad având formatul crucii prinse la pălărie) pe timpul desfăşurării
misiunilor ori la întoarcerea din acestea. Grupul a trecut linia frontului
întotdeauna prin sectorul ţinut de Batalionul fix “Bucovina” şi niciodată
noaptea.50
Una dintre operaţiunile duse de grupul Macoveiciuc - compus
în acel moment din aproximativ 20 de oameni - s-a desfăşurat în iunie
1944 şi a durat trei săptămâni. Călăuziţi de Precup Ţugui, Gheorghe
Motrescu şi Constantin Roşca, care cunoşteau foarte bine plaiurile şi
vâlcelele, partizanii au observat situaţia din liniile sovietice, informaţiile
obţinute fiind imediat transmise superiorilor. S-a acţionat în acest sens
în zona localităţilor Suceviţa, Marginea, Voivodeasa, Horodnicu de Sus,
Horodnicu de Jos, Voitinel, Vicovu de Jos, Putna şi Putnişoara, unde au
avut şi ciocniri cu ruşii. S-au făcut recunoaşteri şi în principalele poieni
ale pădurii: Poiana Oglinda, Poiana Crucii, Poiana Meselor, Poiana
Corbului, Poiana Pietroasa, Poienile Horodnicului, potecile şi plaiurile
codrului dintre Rus, Moldoviţa, Suceviţa şi Mănăstirea Putna. Agenţi ai
partizanilor au asigurat trecerea întregului detaşament spre poziţiile
sovietice şi au oferit informaţii că prin zonă ar umbla un grup important
de ofiţeri sovietici, apăraţi de două plutoane de soldaţi. Deşi au fost
descoperite mai multe patrule ruseşti de dimensiuni reduse (doi-patru
oameni), bucovinenii le-au ocolit pentru a nu periclita punerea în
aplicare a loviturii principale pe care o plănuiau.51
În noaptea de 18/19 iunie 1944 a avut loc un atac asupra
tranşeelor sovietice din punctul Topliţa, pe şoseaua dintre Voitinel şi
“A.T.”, nr. 4/1994, p. 95, şi Ibidem, nr. 3/1995, pp. 90-91; Idem (ed.),
Rezistenţa armată din Bucovina, vol. II, pp. 144-145 (doc. de la ASRI, fond
“P”, dos. 3820, vol. 1, ff. 52-56); Idem, Vladimir Macoveiciuc, p. 241; Idem,
Silvestru Macoveiciuc, p. 173.
50
Interviuri cu Archip Rusu, Hurjuieni, 10 august 1994, şi Dimitrie Rusu,
Voitinel, 12 august 1994, apud A. Brişcă, O zi din viaţa unui partizan…, II, în
“A.T.”, nr. 3/1994, p. 177, şi Ibidem, VI, nr. 3/1995, p. 91.
51
Mărturia lui Gheorghe Motrescu, Vicovu de Jos, 15 august 1995; A. Brişcă,
R. Ciuceanu, (eds.), op. cit., vol. I, pp. 149, 151-153, 239-240, 255, 271 (doc.
de la ASRI, fond “P”, dos. 4312, vol. 4, ff. 1423-1425, 1419-1420, 1426; dos.
64332, ff. 44-49, 69-70, 81-82); A. Brişcă (ed.), Rezistenţa armată din
Bucovina, vol. II, p. 145 (doc. de la ASRI, fond “P”, dos. 3820, vol. 1, ff. 52-
56).
15
Horodnicu de Sus. Sovieticii au suferit mai multe pierderi, întreaga lor
linie a fost reactivată, fără însă a produce victime în rândurile
partizanilor, care s-au retras în pădure.52
Cea mai importantă acţiune s-a desfăşurat în dimineaţa zilei de
20 iunie 1944. Aflaţi între liniile româno-germane şi cele sovietice,
partizanii au organizat o ambuscadă pentru lichidarea grupului mare de
ofiţeri pe care-l vizau de mai multe zile. Ambuscada a fost pregătită în
Poiana Haciungului Mare din Codrul Voivodesei, între Mănăstirea
Putna şi Suceviţa. Dacă e să dăm crezare declaraţiilor date de unii
partizani la sfârşitul aceleiaşi luni, după o confruntare care a durat mai
bine de o oră şi jumătate, nouă ofiţeri superiori şi 54 de grade inferioare
sovietice căzuseră sub rafalele şi grenadele partizanilor. Descoperiţi de
o baterie de artilerie rusească, partizanii au luat pe camaradul rănit
(Aurel Sfichi) şi au ridicat în grabă de la sovieticii căzuţi epoleţii,
portharturile cu hărţi şi genţile, o raniţă cu documente, carnetele de
serviciu ale ofiţerilor (din care s-a dedus că era vorba de ofiţeri de stat
major), precum şi şapte cai, armament, cizme şi haine (mulţi bucovineni
erau desculţi şi prost îmbrăcaţi) ca pradă de război. În aceeaşi zi au luat
cu ei un grup mare de refugiaţi aflaţi în păduri şi împreună cu aceştia au
trecut a doua zi în liniile româno-germane. Capturile au fost prezentate
Comandamentului româno-german din Bucovina. Acţiunea din Poiana
Haciungului a fost exclusiv rezultatul planului conceput de Vladimir
Macoveiciuc şi grupul său.53
52
R. Ciuceanu, (eds.), op. cit., vol. I, pp. 149, 151-153 (doc. de la ASRI, fond
“P”, dos. 4312, vol. 4, ff. 1423-1425, 1419-1420, 1426).
53
A. Brişcă, R. Ciuceanu, (eds.), op. cit., vol. I, pp. 149-150, 152-153 (doc. de
la ASRI, fond “P”, dos. 4312, vol. 4, ff. 1423-1425, 1419-1420, 1426). Potrivit
unor informaţii, în ambuscadă a căzut Statul Major al unei divizii sovietice din
componenţa Armatei a 40-a, Frontul 2 Ucrainean (Interviu cu Gheorghe
Motrescu, Vicovu de Jos, 21 februarie 1992, apud A. Brişcă (ed.), O zi din
viaţa unui partizan…, VI, în “A.T.”, nr. 3/1995, p. 86; Gavril Vatamaniuc, op.
cit., p. 309). În declaraţiile luate foştilor membri ai grupului Macoveiciuc la
sfârşitul anilor ’40-începutul anilor ’50, pierderile sovieticilor sunt mult reduse,
doi sau cinci oameni, ucişi de liderul grupului (A. Brişcă, R. Ciuceanu, (eds.),
op. cit., vol. I, pp. 239-240, 247, 251, 253-254, 262, 264, 266, 268, 270, 275
(doc. de la ASRI, fond “P”, dos. 64332, ff. 44-80); A. Brişcă (ed.), Rezistenţa
armată din Bucovina, vol. II, p. 146 (doc. de la ASRI, fond “P”, dos. 3820, vol.
1, ff. 52-56), idee preluată şi de serviciile represive (A. Brişcă, R. Ciuceanu,
16
Un general român (probabil Mihail Cămăraşu) le-a ţinut o
cuvântare partizanilor după întoarcerea din misiune, încurajându-i pe
militarii activi să rămână în zonă, el ocupându-se de justificarea lipsei
lor la unităţile de care aparţineau. Câţiva dintre partizani - Vladimir
Macoveiciuc, Silvestru Macoveiciuc, Archip Rusu, Anania Chicher,
Gheorghe Ţugui şi alţii - au fost după circa două săptămâni decoraţi de
germani cu “Crucea de Fier”54, iar generalul Cămăraşu personal le-a
oferit din partea română “Virtutea Militară” şi “Bărbăţie şi Credinţă”.55
A existat o propunere de recompensare şi din partea Ministerului de
Interne al României56, care nu ştim dacă a mai fost adusă la îndeplinire.
În iulie-august 1944 au fost înregistrate şi alte incursiuni ale
grupului în liniile sovietice. Spre exemplu, însoţit de un ofiţer german,
Macoveiciuc a primit misiunea de a face o schiţă a poziţiei ruşilor în
zona localităţii Voitinel.57
Probabil pentru a-şi impulsiona trupele, dar şi ca o formă de
recunoaştere a valorii acţiunilor duse de partizanii români, germanii au
inclus fotografia grupului Macoveiciuc în revista Signal, fiind apoi
expusă şi în vitrinele magazinelor din Câmpulung.58 De altfel, luptătorii
(eds.), op. cit., vol. I, p. 275 (doc. de la ASRI, fond “P”, dos. 64332, ff. 50-58),
336-337 (doc. de la AMR, fond 5465). Motivele pentru care se minimalizaseră
pierderile s-au datorat probabil intenţiei celor anchetaţi de a scăpa de unul din
capetele de acuzare grave, posibil fatale, anume săvârşirea de “crime împotriva
Uniunii Sovietice”. În plus, responsabilitatea era aruncată asupra lui Vladimir
Macoveiciuc, care oricum nu mai era în viaţă în momentul derulării anchetelor
masive printre foştii partizani. După căderea comunismului, unii dintre
participanţii la acţiune aveau să relateze că grupul sovieticilor surprinşi în
Poiana Haciungului era format din aproximativ şapte călăreţi (mărturia lui
Gheorghe Motrescu, Vicovu de Jos, 15 august 1995) sau 10 (mărturia lui
Archip Rusu, Hurjuieni, 30 august 1994).
54
Interviu cu Archip Rusu, Hurjuieni, 10 august 1994, apud A. Brişcă, O zi din
viaţa unui partizan…, III, în “A.T.”, nr. 4/1994, p. 97; Idem (ed.), op. cit., vol.
II, p. 146 (doc. de la ASRI, fond “P”, dos. 3820, vol. 1, ff. 52-56), 389.
55
Idem, Vladimir Macoveiciuc, p. 241; Idem, Silvestru Macoveiciuc, p. 173.
56
A. Brişcă, R. Ciuceanu, (eds.), op. cit., vol. I, pp. 235, 283 (doc. de la ASRI,
fond “P”, dos. 64332, ff. 1-2, 6).
57
Ibidem, pp. 240-241, 252, 258, 276 (doc. de la ASRI, fond “P”, dos. 64332,
ff. 44-58, 65-68).
58
Interviu cu Gheorghe Motrescu, 26 octombrie 1995, apud Ibidem, p. 150.
Această fotografie avea să permită ulterior sovieticilor identificarea cu uşurinţă
17
români erau respectaţi de germani. Spre exemplu, la intrarea
partizanilor în restaurantul din Câmpulung militarii germani se ridicau
în picioare şi îi salutau, mai ales că pe piepturilor unora dintre cei dintâi
atârna “Crucea de Fier”59. Faima lui Macoveiciuc crescuse foarte
mult.60
5. Grupul Vladimir Tironeac

Sub comanda lui Vladimir Tironeac61 (din comuna Voitinel) a
luat fiinţă, la sfârşitul lunii iunie 1944, un alt grup de rezistenţă în
Bucovina. Spre deosebire de celelalte grupuri antisovietice, referinţele
documentare cu privire la acesta sunt extrem de reduse. De fapt, el a
fost constituit ca urmare a faptului că formaţiunea condusă de Vladimir
Macoveiciuc devenise prea mare şi deci greu de coordonat. Grupul lui
Tironeac avea rolul de rezervă a grupului Macoveiciuc.62
Ştim că în iunie-iulie sub comanda lui Vladimir Tironeac se
aflau aproximativ 10 oameni, dintre care cunoaştem nominal pe: Ioan
Coroamă, Aurel Coroamă, Sebastian Rotaru, din comuna Voitinel; Ilie
Cornea, din comuna Vicovu de Sus; Emilian Proţiuc, din comuna
Măriţeia (Suceava); Gheorghe Ursache, din comuna Costişa. În iulie
1944 avea să se alăture şi Samson Sposub, din comuna Frătăuţii Noi,
militar activ, sosit în concediu (fusese pe frontul din Crimeea). Sub
comanda unui militar german care cunoştea limba română, membrii
acestui grup au făcut în şcoala de la Sadova instrucţie militară, tragere
cu armamentul de infanterie, aruncări de grenade, au învăţat să mineze
şoselele, căile ferate şi terenul, atacarea inamicului, practica
executându-se în păduri. În fiecare săptămână, căpitanul român
Popovici le ţinea câte o conferinţă, îndemnându-i pe voluntari să lupte,
a celor implicaţi în acţiunea de partizanat, în special în celebra ambuscadă din

Poiana Haciungului Mare (Ibidem).
59
Interviu cu Archip Rusu, Hurjuieni, 10 august 1994, apud A. Brişcă (ed.), O
zi din viaţa unui partizan…, III, în “A.T.”, nr. 4/1994, p. 97.
60
Mărturia lui Archip Rusu, Hurjuieni, 30 august 1994.
61
A. Brişcă, R. Ciuceanu, (eds.), op. cit., vol. I, p. 432 (foto nr. 24).
62
R. Ciuceanu, (eds.), op. cit., vol. I, p. 393 (lista tip dicţionar a grupului
Vladimir Macoveiciuc).
18
întrucât vor avea “mari drepturi”, promisiuni întărite şi de un colonel
român.63
Ulterior, acest grup a trecut sub conducerea lui Constantin
Cenuşă, preferat pentru calităţile sale.
6. Grupul Constantin Cenuşă (sau “Grupul de roze”)

Constantin Cenuşă zis Buzalincă64 (născut la 22 septembrie
1911) provenea dintr-o familie de ţărani săraci din comuna Putna,
judeţul Suceava. A făcut armata la jandarmi - nu a avut decât gradul de
soldat - , iar după lăsarea la vatră a lucrat în exploatările forestiere din
zonă, ajungând pădurar. Nu a fost membru al vreunui partid politic.
Datorită contextului politic internaţional, Cenuşă a făcut, asemenea altor
sute de mii de tineri români, numeroase perioade de concentrare între
1937-1941. Remobilizat la 22 iunie 1941, a fost trimis în Transnistria,
unde a funcţionat ca jandarm pe parcursul războiului din est.65
La începutul anului 1944 Cenuşă era grav rănit, aşa încât,
nevindecat, a ajuns în Bucovina, unde l-a prins invazia sovietică. Fiind
un om impunător din punct de vedere fizic (1,82 m) şi un perfect
cunoscător al pădurilor şi munţilor, ne putem explica de ce consătenii s-
au adunat în jurul său atunci când s-au refugiat în locuri greu accesibile
între cele două linii ale frontului, la începutul lunii mai 1944.66 Din
munţi, Cenuşă a asistat la incendierea Putnei, inclusiv a casei sale, de
către sovietici. Aceştia l-au şi căutat între refugiaţii ascunşi în păduri,
ceea ce l-a determinat pe Cenuşă să se izoleze temporar de ceilalţi
63
A. Brişcă (ed.), Rezistenţa armată din Bucovina, vol. II, pp. 139-140 (doc. de
la ASRI, fond “P”, dos. 3820, vol. 1, ff. 38-43).
64
Vezi foto în A. Brişcă, R. Ciuceanu, (eds.), op. cit., vol. I, pp. 433, 436 (nr.
33-34, 41).
65
A. Brişcă (ed.), op. cit., vol. II, pp. 90-92, 118-119, 151 (doc. de la ASRI,
fond “P”, dos. 3820, vol. 1, ff. 93-126; vol. 5, ff. 54-63, 22-33); Idem,
Constantin Cenuşă (1911-1964), în “A.T.”, nr. 1-2/1994, p. 324.
66
“P”, dos. 43363, vol. 1, ff. 270-272); A. Brişcă (ed.), Rezistenţa armată din
Bucovina, vol. II, pp. 43, 93-94, 119-120, 152 (doc. de la ASRI, fond “P”, dos.
3820, vol. 1, ff. 93-126, 506-509; vol. 5, ff. 54-63, 22-33); Maria Cenuşă [soţia
lui Constantin Cenuşă], Jurnal. Putna în Flăcări, fragmente publicate de Maria
Timuc, în “Flacăra”, nr. 33, 19-25 august 1992, p. 4; A. Brişcă (ed.), O zi din
viaţa unui partizan…, IV, în “A.T.”, nr. 1/1995, p. 115 (Memoriile Mariei
Cenuşă, manuscris, 1990); Idem, Constantin Cenuşă, p. 324.
19
refugiaţi. Gestul său era firesc, de vreme ce cumnatul său fusese
împuşcat de către o patrulă rusească.67 Prin distrugerea locuinţei sale de
către ruşi, familia Cenuşă rămânea astfel şi fără puţinul pe care-l avea.
Denunţat de către doi consăteni pentru presupuse legături cu sovieticii
(sub acuzaţia că era informatorul lor) şi pentru simpatii comuniste,
Cenuşă a fost arestat de soldaţii din compania a 2-a “Putna”, din
Batalionul fix “Bucovina”, în ultima decadă a lunii iunie 1944. Aflat în
pericol de a fi împuşcat pentru trădare, a fost salvat de Vladimir
Macoveiciuc, care îl cunoştea şi a garantat pentru el. Dovedindu-şi
nevinovăţia cu acte, Cenuşă a fost internat în spitalul militar din
Sadova. Căpitanul român Popovici, de la Corpul 5 Armată, care asigura
legătura între comandamentul român şi cel german din zonă, a obţinut
mobilizarea sa pe loc. Datorită bunei cunoaşteri a munţilor, Cenuşă a
fost integrat în grupul de partizani condus de Macoveiciuc, la sfârşitul
lunii iunie 1944, pentru a fi călăuză şi a aduce servicii trupelor române
şi germane.68 Există indicii - cel puţin aşa reiese din informaţiile oferite
de martori oculari - că la un moment dat a avut loc o dispută între
Macoveiciuc şi Cenuşă, se pare că şi pentru a obţine favoarea
germanilor, ceea ce a dus la separarea lor.69
Datorită calităţilor lui Cenuşă - la cele fizice se adăugau curajul
şi iniţiativa - autorităţile militare române din zonă au propus la scurt
timp ca jumătate din grupul lui Macoveiciuc, adică 20 de oameni - de
fapt grupul Tironeac - , să treacă sub comanda celui dintâi. Acest grup
67
M. Cenuşă, op. cit., în loc. cit., p. 4; A. Brişcă, R. Ciuceanu, (eds.), op. cit.,
vol. I, p. 327 (doc. de la ASRI, fond “P”, dos. 43363, vol. 1, ff. 270-272); A.
Brişcă (ed.), Rezistenţa armată din Bucovina, vol. II, pp. 94, 119-120, 152
(doc. de la ASRI, fond “P”, dos. 3820, vol. 1, ff. 93-126; vol. 5, ff. 54-63, 22-
33).
68
Mărturia lui Archip Rusu, Hurjuieni, 30 august 1994; A. Brişcă, R.
Ciuceanu, (eds.), op. cit., vol. I, pp. 327-328 (doc. de la ASRI, fond “P”, dos.
43363, vol. 1, ff. 270-272); A. Brişcă (ed.), op. cit., vol. II, p. 43, 94, 120, 146-
147, 150, 152-153 (doc. de la ASRI, fond “P”, dos. 3820, vol. 1, ff. 93-126,
506-509, 52-56; vol. 5, ff. 53-63, 22-33); M. Cenuşă, op. cit., în loc. cit., p. 4;
A. Brişcă (ed.), O zi din viaţa unui partizan…, V, în “A.T.”, nr. 2/1995, pp. 82-
83 (Memoriile Mariei Cenuşă); A. Brişcă, Constantin Cenuşă, pp. 324-325.
69
ASRI, fond “P”, dos. 3820, vol. 1, ff. 52-56).
20
acţiona în zona Putna-Suceviţa.70 Membrii săi au primit echipament şi
armament german (pistoale automate Deimler, puşti-mitraliere, arme
ZB, grenade şi o mitralieră), subzistenţa fiind asigurată tot de germani.71
În tot acest timp Cenuşă nu a avut nici un grad72, însă purta semne
distinctive (epoleţi şi un fir în jurul gâtului) care îi atestau calitatea de
lider.73 Iniţial, în grupul său au venit şase oameni, ceilalţi fiind trimişi să
urmeze o şcoală cu instructori germani (instrucţie, trageri şi chestiuni
specifice viitoarelor lor misiuni). Sunt cunoscuţi nominal următorii
membri: Gheorghe Ţugui, Gheorghe Motrescu, din comuna Vicovu de
Jos; Sebastian Rotaru, din comuna Voitinel; Dumitru Cenuşă (fratele
liderului), Gheorghe Cenuşă a lui Alexandru, Vasile Cenuşă, din
comuna Putna; Văcăreanu şi Grigore Zaremba (fost şi în grupurile Ion
Vatamaniuc şi Vladimir Macoveiciuc, translator pentru limba germană),
din comuna Suceviţa; Emilian Proţiuc, din comuna Măriţeia, judeţul
Suceava; Samson Sposub zis Curcan, din Frătăuţii Noi; Archip Rusu,
din comuna Hurjuieni; Constantin Avarvarei şi Cristofor Pojoga, din
comuna Ciudei, judeţul Storojineţ; Ioan Cocoiciuc, din comuna Panca,
judeţul Storojineţ; Ioan Ursulean zis Ţurlan, din comuna Cireş, judeţul
Storojineţ; Chicher, din comuna Bosanci; Cojocaru şi Gheorghe
Păduraru, din judeţul Rădăuţi; E. Gliceariu şi Dumitru Ursuţ (avea doar
14 ani, integrat, însă, după 23 august 1944), din comuna Dorna
Candrenilor; Emil Gherasim, din judeţul Câmpulung; Teodor
Nimigeanu, din comuna Tereblecea, Bucovina de Nord; Ioan Prepeliţă,
din Bucovina de Nord; Gheorghe Neacşu, din Ardeal; E. Rădoiceanu,
Radu Titu, translator de limba germană, din comuna Sadova; Titus
Ungur, translator de limbile germană şi rusă, din comuna Valea Putnei,
70
Direcţia Judeţeană Suceava a Arhivelor Naţionale (în continuare DJAN
Suceava), fond “Poliţia Oraşului Rădăuţi”, dos. 12/1949, ff. 21, 31; A. Brişcă,
R. Ciuceanu, (eds.), op. cit., vol. I, pp. 224, 227, 328 (doc. de la ASRI, fond
“P”, dos. 3820, vol. 3, ff. 85, 94; dos. 43363, vol. 1, ff. 270-272); A. Brişcă
(ed.), op. cit., vol. II, pp. 94-95, 153 (doc. de la ASRI, fond “P”, dos. 3820, vol.
1, ff. 93-126; vol. 5, ff. 22-33), 174 (doc. de la AMR, fond 5465); Idem,
Constantin Cenuşă, p. 325.
71
A. Brişcă (ed.), Rezistenţa armată din Bucovina, vol. II, pp. 121, 130, 135-
136, 140-142, 153, 155 (doc. de la ASRI, fond “P”, dos. 3820, vol. 5, ff. 54-63,
38-43, 23-33; vol. 1, ff. 45-50; dos. 4314, vol. 5, ff. 276-277), 175 (doc. de la
AMR, fond 5465).
72
Ibidem, p. 164 (doc. de la ASRI, fond “P”, dos. 3820, vol. 5, ff. 23-33).
73
21
judeţul Câmpulung, plus câţiva oameni de la diferite unităţi militare.74
Acest grup se subordona atât trupelor române, cât şi celor germane75
(Diviziei a 8-a vânători) şi avea consemnul “Roza”, de unde şi
denumirea de “grupul de roze”.76 Principala misiune a lui Cenuşă consta
în călăuzirea trupelor operative şi semnalarea locurilor unde existau
unităţi inamice, ţinându-se cont de faptul că el cunoştea terenul.77
La sfârşitul lunii iunie-începutul lunii iulie 1944, grupul Cenuşă
a primit sarcina de a obţine informaţii cu privire la poziţiile sovietice
din zona comunei Putna.78 Misiunile grupului Cenuşă alternau cu cele
ale grupului Macoveiciuc. Au fost însă şi situaţii când cele două grupuri
au acţionat împreună, colaborând şi cu militarii germani pentru
observarea situaţiei din liniile ruseşti.79 Lui Constantin Cenuşă i s-a
încredinţat la un moment dat chiar comanda unui grup de 40 de oameni,
plus doi germani, cu care a fost introdus în frontul Companiei a 3-a
“Putna”, din Batalionul fix “Bucovina”, în poziţia de la Ştefu, pentru a
suplini puterea de rezistenţă a acestor trupe mai puţin experimentate şi
mai slab dotate (în comparaţie cu ele, reamintim, partizanii erau mult
mai bine înarmaţi). Datorită atitudinii sale, Cenuşă şi oamenii săi au fost
propuşi spre decorare cu “Virtutea Militară” de către autorităţile
militare române (căpitanul Popovici primea mereu rapoarte din partea
liderului de partizani). De asemenea, germanii l-au recomandat pe
liderul grupului pentru “Crucea de Fier”. Atât oamenilor lui Cenuşă, cât
şi celor de sub comanda lui Macoveiciuc li s-a ţinut în iulie 1944 un
discurs de către căpitanul Popovici, acesta apreciind eforturile lor şi
înştiinţându-i că vor fi recompensaţi, superiorii cunoscându-le bravura.
Convocaţi la Legiunea de Jandarmi Câmpulung, căpitanul Popovici le-a
74
A. Brişcă, R. Ciuceanu, (eds.), op. cit., vol. I, p. 429 (foto nr. 17); A. Brişcă
(ed.), op. cit., vol. II, pp. 33, 95, 121, 153 (doc. de la ASRI, fond “P”, dos.
3820, vol. 1, ff. 93-126; vol. 2, ff. 165; vol. 5, ff. 54-63, 23-33), 393-396 (lista
tip dicţionar a grupului Constantin Cenuşă).
75
A. Brişcă (ed.), op. cit., vol. II, p. 121 (doc. de la ASRI, fond “P”, dos. 3820,
vol. 5, ff. 54-63).
76
Ibidem, p. 33 (doc. de la ASRI, fond “P”, dos. 3820, vol. 2, f. 165).
77
78
A. Brişcă, R. Ciuceanu, (eds.), op. cit., vol. I, pp. 240, 276 (doc. de la ASRI,
fond “P”, dos. 64332, ff. 44-49, 50-58); A. Brişcă (ed.), op. cit., vol. II, pp. 95,
153 (doc. de la ASRI, fond “P”, dos. 3820, vol. 1, ff. 93-126; vol. 5, ff. 23-33).
79
A. Brişcă (ed.), op. cit., vol. II, pp. 95, 122, 154 (doc. de la ASRI, fond “P”,
dos. 3820, vol. 1, ff. 93-126; vol. 5, ff. 54-63, 22-33).
22
dat partizanilor pistolete şi le-a recomandat ca în cazul în care riscau să
fie prinşi de sovietici mai bine să se sinucidă decât să trădeze
secretele.80 Cenuşă a fost chemat, împreună cu Macoveiciuc, la
Comandamentul din Câmpulung, la 25 iulie 1944. Un general german i-
a acordat primului (probabil şi celui de-al doilea) un act scris în care
sublinia bravura sa, dându-i totodată şi suma de 25.000 de lei ca premiu
pentru activitatea sa şi pentru a-şi întreţine familia.81
Una dintre principalele ciocniri ale grupului – în colaborare cu
grănicerii români – şi sovieticii (două plutoane) s-a derulat în Poiana
Secării, lângă Putna, în iulie 1944.82 Aflat în refacere la Sadova, la
sfârşitul lui iulie 1944, Cenuşă a primit de la un general german un
certificat “de bună purtare”, căpitanul Popovici promiţându-i un act
asemănător din partea sa.83 În iulie-august 1944, Grupul Cenuşă a făcut
exerciţii în şcoala de la Sadova: tragere cu armamentul de infanterie,
plantări de mine, aruncări de grenade ş.a.m.d., fiind evidentă intenţia ca
partizanii să fie folosiţi în continuare în acţiuni în spatele frontului
sovietic.84
7. Grupul Ion Vatamaniuc

Se ştiu destul de puţine lucruri despre acest grup în comparaţie
cu altele, în bună măsură datele provenind din mărturia liderului, Ion
Vatamaniuc.85 Născut la 9 noiembrie 1903, acesta era ţăran din comuna
Suceviţa, judeţul Rădăuţi. Fost militar în termen la jandarmi, Ion
Vatamaniuc era un excelent ţintaş, înainte de război fiind premiat drept
80
Ibidem, pp. 95-97, 121-123, 140, 154-155 (doc. de la ASRI, fond “P”, dos.
3820, vol. 1, ff. 93-126, 38-43; vol. 5, ff. 54-63, 23-33). Vezi şi Idem, O zi din
viaţa unui partizan…, VI, în “A.T.”, nr. 3/1995, p. 91 (Memoriile Mariei
Cenuşă); Idem, Constantin Cenuşă, p. 325.
81
Idem, Rezistenţa armată din Bucovina, vol. II, p. 155 (doc. de la ASRI, fond
“P”, dos. 3820, vol. 5, ff. 23-33). Vezi şi Idem, O zi din viaţa unui partizan…,
VI, în “A.T.”, nr. 3/1995, p. 91 (Memoriile Mariei Cenuşă).
82
Idem, Rezistenţa armată din Bucovina, vol. II, pp. 95, 122, 140 (doc. de la
ASRI, fond “P”, dos. 3820, vol. 1, ff. 93-126, 38-43; vol. 5, ff. 54-63).
83
84
Ibidem, pp. 97, 155-156 (doc. de la ASRI, fond “P”, dos. 3820, vol. 1, ff. 93-
126; vol. 5, ff. 54-63, 23-33).
85
A. Brişcă, R. Ciuceanu, (eds.), op. cit., vol. I, p. 390 (lista tip dicţionar a
grupului Ion Vatamaniuc). Vezi foto în Ibidem, p. 431 (nr. 22).
23
cel mai bun ochitor pe toate legiunile de jandarmi din Basarabia.86 În
1938 a fost transferat la Regimentul 16 Infanterie Fălticeni, unde a
activat ca sergent instructor până în 1944. Intrarea trupelor sovietice în
Bucovina l-a determinat şi pe el, alături de alţi consăteni, să se refugieze
în munţii împăduriţi, între liniile româno-germane şi sovietice (acestea
treceau chiar prin mijlocul localităţii Suceviţa). La locul numit Ursoaia
şi-au construit colibe pentru a-şi adăposti familiile.87 Abuzurile
sovieticilor i-au determinat pe refugiaţi să riposteze cu mână înarmată.
În aceste condiţii a fost ales Ion Vatamaniuc şeful grupului din satul
său, ajutat de Constantin Brăileanu şi Constantin Mirăuţă. Începută pe
28 aprilie 1944, în zona Suceviţa-Voivodeasa, acţiunea a constat iniţial
în infiltrări în spatele liniei sovietice şi lichidarea inamicilor izolaţi.
Suceviţenii refugiaţi în pădure au trecut prin mari emoţii la începutul
lunii iunie 1944, când sovieticii au iniţiat curăţarea terenului din faţa
liniei frontului. Localnicii au reuşit să se ascundă într-o râpă şi să scape
neobservaţi, dar cu preţul sufocării fiicei celei mici (avea două luni şi se
născuse în pădure) a lui Ion Vatamaniuc.88
După trecerea în liniile româno-germane, şi partizanii din acest
grup au fost instruiţi în şcoala de la Sadova. Grupul Ion Vatamaniuc
avea 16 membri în vara anului 1944. Dintre aceştia, 14 erau ţărani (10
din Suceviţa, doi din Marginea şi doi din Solca), fiind cunoscuţi: Ion
Vatamaniuc, Anton Silvestru Golimbovschi, Grigore Zaremba (care a
trecut după scurt timp în grupul Macoveiciuc), Constantin Brăilean, Ion
Brăilean, Vasile Brăilean, Ion Cazacu, Vasile Cazacu a Margaretei,
Gheorghe Ivaşcu, Constantin Mirăuţă, Ferdinand Stadler (etnic german,
cu cetăţenie română) toţi din comuna Suceviţa. Din acest grup au mai
făcut parte şi doi militari germani, un locotenent şi un caporal, originari
din România şi repatriaţi în Reich în 1940. În afară de limba română,
locotenentul cunoştea şi limba ucraineană, iar caporalul era născut la
Fischenthal (Voivodeasa), fiind un bun cunoscător al munţilor
Suceviţei. Membrii români ai grupului erau îmbrăcaţi în haine ţărăneşti
(purtau sumane când era frig, cămăşi cusute când era cald, pantaloni
ţărăneşti şi opinci); unul singur dintre ei, un tânăr foarte sărac, a primit
o uniformă germană. Germanii purtau uniforma Wehrmachtului, dar
ulterior şi aceştia, precum şi tânărul român, au primit ordin să se
86
A. Brişcă (ed.), op. cit., vol. II, p. 58, nota 74.
87
Idem, “Ion Vatamaniuc (1903-1992)”, în “A.T.”, nr. 1/1993, p. 188.
88
Ibidem, pp. 188-189.
24
echipeze în haine civile.89 Armamentul grupului a constat în arme ZB,
arme automate şi semiautomate sovietice, precum şi pistoale automate
germane.90
Zona de acţiune a grupului Vatamaniuc era marcată de pădurile
din jurul comunelor Suceviţa, Voivodeasa, Marginea, Solca, Poiana
Micului, Clit. Misiunile primite de partizani constau în strângerea
informaţiilor despre poziţiile sovietice din regiunea Suceviţa, prinderea
unor militari sovietici şi predarea acestora eşaloanelor superioare,
anihilarea unor puncte de observaţie sovietice şi a unor posturi înaintate,
blocarea căilor de acces - potecile şi gurile pâraielor - pe unde se putea
infiltra inamicul spre Obcina Mare şi pregătirea unor ambuscade pentru
distrugerea patrulelor ruseşti. La punctele obligatorii de trecere se aflau
câte doi pândari care alertau grupul de partizani, aflat la 100-200 de
metri în spate, în cazul apariţiei sovieticilor. Planul de acţiune şi
dispunerea armamentului urmăreau ca atunci când inamicul ajungea
într-un punct favorabil asupra lui să se abată un foc nimicitor. Se pare
că metoda a fost folosită cu succes de mai multe ori, cel mai important
moment dovedindu-se ambuscada de la gura pârâului Strujinoasa, când
a fost anihilată o întreagă companie sovietică. De asemenea, prin
acţiunile dintre linii sau din spatele inamicului se urmărea obţinerea
unor informaţii despre acesta; a fost capturat un număr însemnat de
militari sovietici, de la care s-au obţinut date importante. Aceşti
partizani au acţionat şi pentru prinderea călăuzelor sovieticilor. Spre
exemplu, Vasile Cazacu a Margaretei, din comuna Suceviţa, a fost cel
care l-a prins pe Ivan Ohrenciuc, un ucrainean din Suceviţa, care ghida
patrulele ruseşti prin păduri.91
În misiunile din spatele frontului sovietic erau antrenaţi numai
voluntari, oameni care vorbeau rusa sau ucraineana (caz nu tocmai rar
în zonă) şi cu aptitudini deosebite, având în vedere că riscurile erau
89
Interviu cu Ion Vatamaniuc, Suceviţa, 18 februarie 1992, apud Idem, “O zi
din viaţa unui partizan…”, III, în “A.T.”, nr. 4/1994, pp. 94-95; A. Brişcă, R.
Ciuceanu, (eds.), op. cit., vol. I, pp. 386, 390-392 (lista tip dicţionar a grupului
Ion Vatamaniuc şi a grupului Vladimir Macoveiciuc).
90
A. Brişcă, R. Ciuceanu, (eds.), op. cit., vol. I, pp. 390-392 (lista tip dicţionar
a grupului Ion Vatamaniuc).
91
Interviu cu Ion Vatamaniuc, Suceviţa, 19 februarie 1992, apud A. Brişcă
(ed.), O zi din viaţa unui partizan…V, în “A.T.”, nr. 2/1995, pp. 88-89, şi
Ibidem, VI, nr. 3/1995, p. 85; Idem, “Ion Vatamaniuc”, p. 189; A. Brişcă, R.
Ciuceanu, (eds.), op. cit., vol. I, pp. 391-392.
25
foarte mari. Linia frontului era trecută prin câmpuri de mine, reţele de
sârmă ghimpată, pe timp de ploaie şi descărcări electrice, pentru a nu fi
descoperiţi de observatorii sovietici.92 Atunci când plecau în misiune,
oamenii din grupul Vatamaniuc treceau linia frontul prin sectorul român
sau prin cel german. Pentru a nu se crea confuzii care ar fi putut avea
consecinţe tragice, existau parole (spre exemplu, în sectorul românesc
“Suceviţa” - răspuns “Suceava”, în cel german “Donner” “tunet” -
răspuns “Blitz” “fulger”) şi semne de recunoaştere (crenguţe de brad
sau o anumită floare prinsă la pălărie).93
Până la 23 august 1944, partizanii lui Vatamaniuc au acţionat în
zona Obcina Mare şi Suceviţa, între cele două fronturi.94
8. Grupul “Vulturii”
La 1 mai 1944, căpitanul Cucu, comandant al Centrului de
Informaţii Bacău, a constituit un “grup de partizani” sau “grup
diversionist” (ambele denumiri apar într-un viitor act de acuzare) pentru
culegerea de informaţii, intitulat “Vulturii”. Compus din militari şi
civili, recrutaţi îndeosebi dintre refugiaţii proveniţi din teritoriile cedate
Uniunii Sovietice în iunie 1940 şi reocupate de Armata Roşie în
primăvara anului 194495, şi condus de Gherman Istrate, grupul s-a
instalat pe muntele Dumitriţa, comuna Falcău, judeţul Rădăuţi.
Misiunile constau în efectuarea de incursiuni în spatele frontului
sovietic cu scopul de a culege informaţii cu caracter militar, social şi
politic, pe care să le transmită apoi prin aparatul de radio-difuziune.
Activitatea formaţiunii a durat până la 23 august 1944, când schimbarea
de front a României a făcut inoperantă misiunea iniţială.96
92
(ed.), O zi din viaţa unui partizan… VI, în “A.T.”, nr. 3/1995, pp. 85.
93
Interviu cu Ion Vatamaniuc, Suceviţa, 18 februarie 1992, apud Ibidem, II, în
“A.T.”, nr. 3/1994, pp. 176-177.
94
A. Brişcă, Ion Vatamaniuc, p. 189.
95
Existenţa multor refugiaţi din nordul Bucovinei în formaţiunile paramilitare
este confirmată şi de sursele orale (mărturia lui Gheorghe Motrescu, Vicovu de
Jos, 15 august 1995).
96
Sentinţa nr. 2173/30 decembrie 1954 a Tribunalului Militar Bucureşti, în Cu
unanimitate de voturi. Sentinţe politice adunate şi comentate de Marius Lupu,
C. Nicoară şi Ghe. Onişoru, Bucureşti, Fundaţia Academia Civică, 1997, pp.
230-234.
26
9. Alţi partizani
În afară de grupurile prezentate anterior şi destul de bine
documentate, au mai existat şi alţi partizani antisovietici în vara anului
1944, despre care însă avem extrem de puţine surse. Spre exemplu,
caporalul Vasile Motrescu (participant la luptele de pe frontul de Răsărit
cu Divizia 4 Munte şi decorat cu medalia “Bărbăţie şi Credinţă”), din
comuna Vicovu de Jos, a ajuns în Bucovina în iulie 1944, întorcându-se
într-un concediu de pe frontul de la Cetatea Albă. Şi-a găsit părinţii
refugiaţi în comuna Sadova. Tot aici se afla şi un comandament
româno-german unde se puteau înscrie ca voluntari soldaţii români
întorşi de pe front. Fiind aproape de părinţi şi avantajat de faptul că era
un cunoscător al regiunii, Motrescu a devenit şi el voluntar de pe 20
iulie 1944, împreună cu soldatul Gheorghe Roşca, venit în concediu
medical în aceeaşi localitate. Fratele lui Vasile, Gheorghe Motrescu,
fusese membru al grupului Macoveiciuc în luna anterioară. Mai erau
înscrişi Constantin Coroamă, Constantin Coroamă a Gh., Gheorghe
Burciu, Gheorghe Ţugui, toţi din comuna Vicovu de Jos, precum şi alţi
soldaţi din comunele Straja, Vicovu de Sus, Voitinel etc., toţi veniţi în
concediu. Instructori erau căpitanul român Popovici, sublocotenentul
german Schlosser şi câţiva soldaţi germani. Voluntarii au făcut în cadrul
şcolii cunoaşterea armamentului de infanterie, plantări de mine, teme de
luptă şi altele, numai pe teritoriul comunei Sadova, fără a întreprinde
alte operaţiuni militare în afara acestei localităţi.97 Vasile Motrescu avea
să declare ulterior că s-a “înscris voluntar în grupul de informaţie şi
partizani de pe lângă comandamentul german din Dorna, judeţul
Câmpulung”.98 Potrivit unui alt document, Motrescu ar fi intrat în
formaţiunile de partizani antisovietici în urma recrutărilor făcute de
generalul Barozzi, inspector de jandarmi, cu care se şi cunoştea, de
altfel, dinainte de 1944.99
97
Mărturia lui Gheorghe Motrescu, Vicovu de Jos, 15 august 1995; A. Brişcă
(ed.), Rezistenţa armată din Bucovina, vol. II, pp. 71-72 (doc. de la ASRI, fond
“P”, dos. 4314, vol. 1, ff. 120-168); Idem, Vasile Motrescu (1920-1958), în
“A.T.”, nr. 4/1994, p. 217.
98
Idem, Rezistenţa armată din Bucovina, vol. II, pp. 50-51 (doc. de la ASRI,
fond “P”, dos. 3820, vol. 1, ff. 349-354).
99
Ibidem, p. 58 (doc. de la ASRI, fond “P”, dos. 3820, vol. 1, f. 275).
27
10. Impactul loviturii de stat de la 23 august 1944 asupra
frontului din Bucovina. Disoluţia grupurilor de partizani
Înaltul Comandament Sovietic a executat în vara anului 1944
două mari operaţiuni ofensive pe frontul de Răsărit. Prima dintre ele a
avut loc în iulie 1944 împotriva Grupului de Armate “Centru”, în
Polonia, care practic a fost spulberat, sovieticii ajungând până pe
Vistula, la porţile Varşoviei.100 Cea de-a doua mare ofensivă s-a
desfăşurat împotriva Grupului de Armate “Ucraina de Sud” şi a fost
cunoscută sub denumire de “operaţiunea Iaşi-Chişinău” sau “bătălia
Moldovei”. Deţinând o superioritate evidentă atât în oameni, dar mai
ales în putere de foc, covârşitoare în sectoarele de străpungere,
Fronturile (echivalentul grupurilor de armate) 2 şi 3 ucrainene au
declanşat ofensiva la 20 august 1944 şi au străpuns apărarea româno-
germană în centrul Moldovei şi în sud-estul Basarabiei. Se estimează că
au fost scoase din luptă 22 de divizii germane (Armata a 6-a germană
avea să fie încercuită şi distrusă a doua oară, după Stalingrad) şi 20 de
divizii române, fiind capturat un număr enorm de prizonieri şi o mare
cantitate de tehnică de luptă.101
Pentru a evita dezastrul complet, cercurile din jurul regelui au
decis îndepărtarea de la putere a guvernului Ion Antonescu, ieşirea din
alianţa cu Reich-ul şi trecerea de partea Aliaţilor, ceea ce s-a şi realizat
prin lovitura de stat de la 23 august 1944. Decizia Bucureştiului a avut
repercusiuni nu doar asupra frontului din Moldova, ci asupra întregii
Europe de Sud-Est, determinând în toamna anului 1944 o retragere
generală din Balcani a trupelor germane.102
100
B. H. Lidell Hart, Istoria celui de-al doilea război mondial, vol. II,
Bucureşti, Editura Orizonturi, Editura Lider, s.a., pp. 252-260.
101
Ibidem, p. 261; C. Cloşcă, op. cit., pp. 55-60; A. Duţu, F. Dobre, L. Loghin,
op. cit., pp. 241-242, 294.
102
Pentru o privire generală asupra contextului loviturii de stat de la 23 august
1944, vezi Paul D. Quinlan, Ciocnire deasupra României. Politica anglo-
americană faţă de România. 1938-1947, Iaşi, Centrul de Studii Româneşti,
Fundaţia Culturală Română, 1995, pp. 97-99; Ion Şuţa, op. cit., pp. 192-207;
Florin Constantiniu, Alesandru Duţu, Mihai Retegan, România în război. 1941-
1945. Un destin în istorie, Bucureşti, Editura Militară, 1995, pp. 162-177; Dinu
C. Giurescu, România în al doilea război mondial (1939-1945), Bucureşti,
Editura All, 1999, pp. 226-227, 234-235; Alesandru Duţu, Între Wehrmacht şi
Armata Roşie. Relaţii de comandament româno-germane şi româno-sovietice
(1941-1945), Bucureşti, Editura Enciclopedică, 2000, pp. 214-216.
28
În ceea ce priveşte situaţia din Bucovina, forţele române de aici
au acţionat diferit, în funcţie de dispozitivul în care se aflau şi de decizia
comandanţilor. Detaşamentul de grăniceri români din Bucovina a fost
prima formaţiune a Armatei Române care a trecut la acţiuni deschise
împotriva trupelor germane încă din noaptea de 23/24 august 1944,
reuşind iniţial să înregistreze unele succese datorită factorului
surpriză103. Concomitent s-a stabilit legătura cu forţele sovietice (Corpul
50 din subordinea Armatei a 40-a) din zonă. În următoarea lună,
grănicerii români au acţionat exclusiv sub comandă superioară sovietică
şi au provocat pierderi relativ importante reduselor trupe germane din
zonă, dar şi rândurile lor s-au rărit pe măsură104. Alte unităţi româneşti
s-au dezintegrat după schimbarea alianţelor, cum a fost cazul cu
Batalionul fix “Bucovina”. Formaţiunile române de partizani, strâns
integrate între unităţile germane şi supravegheate de acestea, nu s-au
putut desprinde la 23 august 1944 din frontul controlat de Divizia 3-a
Munte germană, aflată sub comanda generalului Paul Klatt. De altfel,
germanii şi-au menţinut poziţiile în vestul Bucovinei până în
septembrie-octombrie 1944105, ei părăsind regiunea numai când s-a ivit
pericolul atacului din flancul sudic ca urmare a înaintării trupelor
sovietice dinspre Transilvania. S-au înregistrat şi cazuri de militari
români, spre exemplu, din trupele de jandarmi, care, pentru a scăpa de
previzibile răzbunări, au colaborat cu trupele germane din zonă pentru
depistarea şi reţinerea altor soldaţi români care se ascundeau în
Bucovina după dezmembrarea unităţilor lor.106
Cum notam mai sus, evenimentele de la 23 august 1944 au găsit
grupurile de partizani români puternic integrate în dispozitivul forţelor
germane. În după-amiaza zilei de 24 august 1944, de la armatele a 6-a şi
a 8-a germane, precum şi de la alte comandamente germane, s-au primit
103
Eugen Bantea, Insurecţia română în jurnalul de război al grupului de
armate german “Ucraina de sud”, Bucureşti, Editura Militară, 1974, pp. 23,
32-33.
104
Ibidem, pp. 33-34; Leonida Loghin, Aurel Lăpuşneanu, Constantin Ucrain,
Bărbaţi ai datoriei. 23 august 1944-12 mai 1945. Mic dicţionar, Bucureşti,
Editura Militară, 1985, pp. 412-413, 418-419; D. Enache, et al., op. cit., pp.
296-302, 322-324; A. Marinescu, Ghe. Romanescu, op. cit., pp. 72-73.
105
Eugen Bantea, op. cit., p. 149.
106
Sentinţele nr. 394/16 martie 1945 şi nr. 539/19 aprilie 1945 ale Curţii
Marţiale a Corpului 4 Teritorial Iaşi, în A. Brişcă, R. Ciuceanu, (eds.), op. cit.,
vol. I, pp. 164-166 (doc. de la AMR, fond 5465).
29
dispoziţii ca de la trupele române care aveau o comportare “loială”,
adică nu atacau trupele germane, să se preia armamentul, autovehiculele
şi aparatura, fără a se recurge la forţa armelor. În schimb, unităţile
române care ar fi avut o atitudine ostilă urmau a fi dezarmate sau
lichidate.107
Producerea loviturii de la 23 august 1944 a avut efecte şi asupra
grupurilor de partizani. Unele dintre acestea şi-au încetat activitatea
definitiv după acea dată, cum a fost cazul cu grupul condus de Ion
Vatamaniuc.108 Vasile Motrescu a părăsit şi el a doua zi după
schimbarea alianţelor României grupul în care era încadrat, împreună cu
un consătean refugiindu-se în munţi, cu germanii pe urmele lor.109
În condiţiile în care trupele române din zonă erau dezarmate şi
internate în lagăre de către germani, iar de cealaltă parte se aflau
sovieticii care procedau la fel, dar care, în plus şi în mod logic, ar fi vrut
capturarea partizanilor români, cei mai mulţi dintre aceştia s-au retras
spre vest, în pofida faptului că au manifestat la un moment tendinţa de a
rămâne în Bucovina.110
Împreună cu familia sa, Vladimir Macoveiciuc s-a retras cu
germanii dincolo de munţi, abia în octombrie 1944, în zona Lipău-Satu
Mare, reuşind să se desprindă de coloana în care se afla alături de
grupul Cenuşă. După ce împreună cu ceilalţi partizani şi-au îngropat
armamentul, uniformele germane, decoraţiile şi alte bunuri de
provenienţă militară, cei din familia Macoveiciuc aveau să se
stabilească în comuna Pomi, judeţul Satu Mare, întreţinând relaţii
amiabile cu autorităţile locale.111 Constantin Chicher, probabil din
107
Eugen Bantea, op. cit., p. 55.
108
grupului Ion Vatamaniuc).
109
Mărturia lui Gheorghe Motrescu, Vicovu de Jos, 15 august 1995; A. Brişcă
(ed.), op. cit., vol. II, pp. 71-72 (doc. de la ASRI, fond “P”, dos. 4314, vol. 1,
ff. 120-168).
110
A. Brişcă (ed.), op. cit., vol. II, pp. 97, 123, 130-133, 156 (doc. de la ASRI,
fond “P”, dos. 3820, vol. 1, ff. 93-126, 45-50; vol. 5, ff. 23-33), 174 (doc. de la
AMR, fond 5465).
111
Mărturia lui Severin Macoveiciuc, Rădăuţi, 1 august 1994; A. Brişcă (ed.),
op. cit., vol. II, pp. 241, 276 (doc. de la ASRI, fond “P”, dos. 64332, ff. 44-58),
336 (doc. de la AMR, fond 5465); A. Brişcă (ed.), op. cit., vol. II, pp. 143, 147-
148, 162 (doc. de la ASRI, fond “P”, dos. 3820, vol. 1, ff. 38-43, 52-56; vol. 5,
30
comuna Bosanci, Grigore Zaremba (fost membru în grupul Ion
Vatamaniuc), din comuna Suceviţa şi Constantin Gireadă, elev fruntaş
de aviaţie, au fost singurii membri ai grupului Macoveiciuc despre care
se ştie că au urmat Wehrmachtul în retragere până în Germania.112
În septembrie 1944, grupul Cenuşă a participat, împreună cu
patrule de soldaţi germani, la reţinerea unor militari români răzleţiţi prin
Bucovina după actul de la 23 august. De asemenea, partizanii au mai
fost implicaţi în rechiziţionarea unor vite de la locuitorii români din
comuna Dorna Candreni. Oamenii din subordinea lui Cenuşă aveau să
declare ulterior că el dăduse ordine să nu se facă uz de armă în cazul
opunerii locuitorilor la rechiziţii, precizând expres “să se poarte bine cu
oamenii”. Cu toate acestea, în timpul acestei operaţiuni s-a produs şi o
crimă. O patrulă româno-germană a pătruns în incinta farmaciei din
Dorna Candreni, în condiţii incomplet elucidate fiind ucisă farmacista
evreică Erna Comşa. Din anchetele ulterioare şi din actele unor procese
desfăşurate după mai mulţi ani, se pare că a fost vorba doar de un jaf,
considerentele ideologice nejucând vreun rol, cei mai mulţi dintre
participanţi neştiind nici măcar despre cine era vorba.113
Alături de trupele germane, Cenuşă şi partizanii săi, la fel ca cei
ai lui Macoveiciuc - în total erau aproximativ 40-50 de oameni, pe lângă
cei dinainte de 23 august 1944 se mai adăugaseră câţiva voluntari - , au
ajuns până aproape de Satu Mare, abia acolo reuşind desprinderea, în
octombrie 1944. Ascunşi în mlaştinile Someşului, după două săptămâni,
partizanii au reuşit să scape atât de germani, cât şi de ruşi. După ce şi-au
îngropat armamentul şi efectele militare, bucovinenii s-au împrăştiat.
Constantin şi Maria (soţia) Cenuşă şi-au găsit adăpost în comuna
Dumitra, judeţul Năsăud. Cenuşă s-a deplasat în decembrie 1944 în
Putna, pe jos, dar a aflat că este urmărit. Pentru a evita capturarea de
ff. 23-33); A. Brişcă, Vladimir Macoveiciuc, p. 241; Idem, Silvestru

Macoveiciuc, p. 173.
112
A. Brişcă, R. Ciuceanu, (eds.), op. cit., vol. I, pp. 386, 390 (lista tip
dicţionar a grupului Ion Vatamaniuc).
113
Sentinţa nr. 86/31 ianuarie 1946 a Curţii Marţiale a Corpului IV Teritorial
Iaşi, în Ibidem, pp. 178-179 (doc. de la AMR, fond 5465); Sentinţa nr. 445/10
aprilie 1951 a Tribunalului Militar Iaşi, în A. Brişcă (ed.), Rezistenţa armată
din Bucovina, vol. II, pp. 46-49 (doc. de la AMR, fond 5465) şi Sentinţa nr.
508/19 mai 1952 a Tribunalului Militar Iaşi, în Ibidem, pp. 175-176 (doc. de la
AMR, fond 5465), 131-132, 136-137, 140-142, 156-161 (doc. de la ASRI, fond
“P”, dos. 3820, vol. 1, ff. 45-50, 38-43; dos. 4314, vol. 5, ff. 276-277, 23-33).
31
către sovietici şi probabile consecinţe extreme, el a plecat la Bucureşti,
unde ulterior şi-a adus şi soţia. Frica de o iminentă arestare avea să-i
determine să se refugieze în Munţii Tohani, iar în cele din urmă în zona
oraşului Mizil.114
Alţi membri ai grupului Cenuşă s-au întors pe jos în Bucovina,
în toamna anului 1944 (cazurile lui Samson Sposub şi Archip Rusu).115
Câţiva partizani din grupul Cenuşă aveau să continue retragerea până în
Germania: Ioan Ursuleanu zis Ţurlan (recrutat ulterior, după unele
indicii, în “Armata Naţională” a “Guvernului Naţional Român de la
Viena”), Gheorghe Vlaişan, Constantin Avarvarei, Ioan Cocoiciuc,
Gheorghe Neacşu, Cristofor Pojoga, Văcăreanu şi Ioan Prepeliţă.
Aceştia erau în majoritate refugiaţi din Bucovina de Nord, în pericol de
a fi deportaţi în Siberia dacă s-ar fi întors în locurile de baştină sau dacă
ar fi rămas în România.116
11. Persecutarea foştilor partizani antisovietici

După ocuparea Bucovinei, în toamna anului 1944, sovieticii au
început căutarea şi reţinerea foştilor partizani care luptaseră împotriva
lor117. Se apreciază că au fost duşi în URSS aproximativ 300 de oameni,
care în imensa lor majoritate nu s-au mai întors.118
La Câmpulung (ocupat la 12 septembrie 1944) poliţia română a
colaborat din plin cu NKVD-ul pentru capturarea partizanilor: “s-a stat
zi şi noapte la dispoziţia Comandamentului sovietic, dând informaţiuni
114
M. Cenuşă, op. cit., în loc. cit., nr. 36, 9-15 septembrie 1992, p. 7, nr. 37,
16-22 septembrie 1992, p. 4; A. Brişcă, R. Ciuceanu, (eds.), vol. I, p. 328 (doc.
de la ASRI, fond “P”, dos. 43363, vol. 1, ff. 270-272); A. Brişcă (ed.), op. cit.,
vol. II, pp. 97-100, 123-125, 133-134, 137-138, 140-143, 158-163 (doc. de la
ASRI, fond “P”, dos. 3820, vol. 1, ff. 93-126, 45-50, 38-43; vol. 5, ff. 54-63,
23-33; dos. 4314, vol. 5, ff. 276-277); Idem (ed.), O zi din viaţa unui
partizan… I, în “A.T.”, nr. 1-2/1994, pp. 270 (Memoriile Mariei Cenuşă);
Idem, Constantin Cenuşă, p. 325.
115
ASRI, fond “P”, dos. 3820, vol. 1, ff. 38-43).
116
A. Brişcă, R. Ciuceanu, (eds.), op. cit., vol. I, pp. 390, 393-396 (lista tip
dicţionar a grupurilor Ion Vatamaniuc şi Constantin Cenuşă); A. Brişcă (ed.),
op. cit., vol. II, p. 174 (doc. de la AMR, fond 5465).
117
“P”, dos. 64332, ff. 63-64).
118
Gavril Vatamaniuc, op. cit., p. 309.
32
despre ceea ce ni se cerea”, se preciza într-un raport al Siguranţei locale.
Între cei prinşi s-au numărat Ilie Toporaş, Emil Clepşa, Titus Ungur şi
Ştefan Coca, toţi din oraş, foşti membri ai grupului Macoveiciuc, duşi
apoi în Uniunea Sovietică.119 De asemenea, ocupanţii au ridicat şi trimis
în lagărul de la Roman peste 40 de locuitori din Câmpulung şi peste 60
din Vatra Dornei şi Humor; dintre aceştia, până în noiembrie 1944 nu se
întorsese vreunul120, fiind probabil şi ei deportaţi în URSS. Partizanii
din Câmpulung deportaţi de sovietici aveau să dispară fără urmă în
Gulag.121
Din grupul Macoveiciuc au mai fost arestaţi: Ioan Grosu, din
Horodnicu de Sus, ridicat de NKVD în octombrie 1944, condamnat şi
deportat în URSS, repatriat la 9 decembrie 1953122; Ioan Ursulean zis
Ţugui, din comuna Straja, condamnat în toamna anului 1944 de
tribunalul militar sovietic din Dej la 10 ani muncă forţată pentru “crimă
de război” şi dus în Kazahstan, de unde s-a întors în ianuarie 1954123;
Gheorghe Popescu, Petre Popescu, Aurel Sbiera, Dumitru Bădiliţă,
Gheorghe Grijincu, din Horodnicu de Jos, prinşi de NKVD în octombrie
1944, judecaţi de un tribunal militar sovietic şi deportaţi în URSS, de
unde au revenit la 1 decembrie 1955124; Luchian Lungoci, din comuna
Horodnicu de Sus, arestat şi el de NKVD în octombrie 1944, condamnat
la 10 ani muncă forţată şi deportat în URSS, unde a dispărut fără urmă;
Mihai Mihalescu, din comuna Marginea, prins de NKVD în toamna
119
“D”, dos. 9029, vol. 2, ff. 488-494), 386; A. Brişcă (ed.), op. cit., vol. II, p. 135
(doc. de la ASRI, fond “P”, dos. 3820, vol. 1, ff. 45-50). Ilie Toporaş şi Titus
Ungur încă mai erau deţinuţi în URSS în vara anului 1949 (Ibidem, p. 289, doc.
de la ASRI, fond “D”, dos. 64332, ff. 11-12).
120
“D”, dos. 9029, vol. 2, ff. 488-494).
121
122
Ibidem, p. 386 (lista tip dicţionar a grupului Vladimir Macoveiciuc).
123
A. Brişcă, R. Ciuceanu, (eds.), op. cit., vol. I, p. 432 (foto nr. 26), 384-385,
390 (lista tip dicţionar a plutoanelor fixe nr. 2 şi 3 Straja, precum şi a grupului
Vladimir Macoveiciuc).
124
Ibidem, pp. 385-386, 388-389 (lista tip dicţionar a grupului Vladimir
Macoveiciuc). Informaţiile referitoare la Gheorghe Grijincu şi Aurel Sbiera
sunt contradictorii; potrivit unora ei ar fi dispărut în Gulag (Ibidem, pp. 259,
263, 282 (doc. de la ASRI, fond “P”, dos. 64332, ff. 4-5, 50-58, 73-74), şi
notele 5-6, p. 259, notele 12-13, p. 282.
33
anului 1944, condamnat şi deportat în Siberia, după care nu s-a mai ştiut
nimic de el.125 Petru Tarnoveţchi zis Cobjan, din comuna Straja, a fost
prins de NKVD în urma denunţării de către fratele său. A fost
condamnat la 10 ani muncă forţată pentru “crimă de război” şi deportat
în Siberia, unde a şi murit.126 Sava Onica, din Horodnicu de Sus, a fost
arestat de NKVD la 17 august 1945, însă a reuşit să scape; la fel şi
Vasile Onica127, ei reprezentând cazuri fericite.
Vladimir Tironeac din Voitinel, fost comandant pentru scurt
timp al unui grup de partizani, a fost deportat timp de 11 ani în
Siberia.128 Din grupul Cenuşă au fost prinşi de NKVD şi deportaţi în
URSS: Emil Gherasim, din judeţul Câmpulung (în toamna anului
1944); Gheorghe Păduraru, din judeţul Rădăuţi (dispărut în Gulag).129
Şi foştii membri ai grupului Ion Vatamaniuc au fost urmăriţi de
sovietici după 23 august 1944, cu toate că nu mai activaseră după
această dată. Ion Vatamaniuc, fostul lider, a stat ascuns în păduri până
în octombrie 1944. Întors la domiciliul său, după scurtă vreme a fost
arestat şi anchetat de NKVD, apoi dus pe frontul din Ungaria, la
Nyiregyhaza, unde anchetele violente au continuat. În cele din urmă a
fost împuşcat în cap şi aruncat în şanţul unei şosele. A supravieţuit însă
datorită faptului că traiectoria glontelui a fost amortizată de gulerul
paltonului, creierul scăpând nelezat. Bucovineanul a fost îngrijit de
populaţia maghiară şi românească din zonă, iar apoi s-a întors pe jos
până la Suceviţa. Avea să poarte glontele în craniu aproape jumătate de
secol.130
Nu doar Ion Vatamaniuc a fost vânat de sovietici, ci şi alţi
partizani din grupul său. Vasile Cazacu a Margaretei a stat ascuns din
1944 până în 1947, fiind însă prins ca urmare a unui denunţ şi dispărând
fără urmă, probabil asasinat; Constantin Brăilean s-a ascuns şi el prin
păduri timp de cinci ani, din toamna anului 1944 până în 1949, în cele
125
126
Ibidem, pp. 384, 389 (lista tip dicţionar a plutoanelor fixe nr. 2 şi 3 “Straja”,
precum şi a grupului Vladimir Macoveiciuc).
127
Ibidem, pp. 247, 254 (doc. de la ASRI, fond “P”, dos. 64332, ff. 59-62, 63-
64), 388 (lista tip dicţionar a grupului Vladimir Macoveiciuc).
128
Ibidem, p. 432 (foto nr. 24).
129
Ibidem, pp. 394-395 (lista tip dicţionar a grupului Constantin Cenuşă); A.
Brişcă (ed.), op. cit., vol. II, p. 135 (doc. de la ASRI, fond “P”, dos. 3820, vol.
1, ff. 45-50).
130
C. D. Vasiliu, op. cit., p. 104; A. Brişcă, Ion Vatamaniuc, p. 189.
34
din urmă îmbolnăvindu-se şi decedând la câteva zile după întoarcerea
acasă; Constantin Mirăuţă a fost capturat de sovietici în octombrie
1944, torturat îngrozitor, dar în cele din urmă i s-a dat drumul deoarece
lipseau probele, pentru ca să fie împuşcat la scurt timp, într-o seară, pe
fereastra propriei locuinţe; Vasile Brăilean a scăpat de arestare
hălăduind prin diferite localităţi din ţară sau stând ascuns. Alţii din
acelaşi grup au fost prinşi în octombrie 1944 de NKVD: Ion Brăilean,
Gheorghe Ivaşcu şi Ferdinand Stadler. Judecaţi de un tribunal sovietic,
ei au fost condamnaţi în calitate de “criminali de război politici” şi
deportaţi în Siberia (dispăruţi în Gulag).131 Anton Silvestru
Golimbovschi, din comuna Suceviţa, prins în octombrie 1944 de
NKVD, a fost repatriat din URSS abia la 1 decembrie 1955.132
Vasile Motrescu, Gheorghe Roşca, Gheorghe Ţugui şi alţii din
Vicovu de Jos au fost puşi în urmărire de Comandamentul sovietic din
Putna, spre sfârşitul lunii septembrie 1944, scăpând de arestare doar
prin refugierea în munţi. În locul lor, sovieticii au ridicat oameni în
vârstă cu nume asemănătoare. După mai multe zile de detenţie şi de
cercetări aceştia aveau să fie eliberaţi. În acelaşi timp, sovieticii au emis
un ordin ca foştii militari români să se prezinte la Comandamentul
sovietic de la Siret pentru clarificarea situaţiei lor. În aceste condiţii,
aproape toţi foştii militari au devenit fugari. Cei care au răspuns
ordinului rusesc au fost consideraţi prizonieri şi au fost deportaţi în
Uniunea Sovietică. Abia în iunie 1945, după plecarea sovieticilor din
Putna, aveau să iasă foştii partizani la lumină, reuşind să-şi vadă pentru
o perioadă liniştiţi de viaţa lor.133
Ieşirea din frontul german a trupelor române în august 1944 nu
a adus şi liniştea pentru membrii Batalionului fix “Bucovina”. Ca şi
foştii partizani, ei au fost urmăriţi de NKVD în toamna anului 1944,
mulţi fiind arestaţi, anchetaţi şi condamnaţi pentru “crime de război” de
către tribunalele militare sovietice şi deportaţi la muncă forţată în
131
(ed.), O zi din viaţa unui partizan… III, în “A.T.”, nr. 4/1994, p. 94; A. Brişcă,
R. Ciuceanu, (eds.), op. cit., vol. I, pp. 390-392 (lista tip dicţionar a grupului
Ion Vatamaniuc); Vezi şi Gavril Vatamaniuc, op. cit., p. 309.
132
grupului Vladimir Macoveiciuc).
133
Mărturia lui Archip Rusu, Hurjuieni, 30 august 1994; A. Brişcă (ed.),
Rezistenţa armată din Bucovina, vol. II, pp. 50-51, 72 (doc. de la ASRI, fond
“P”, dos. 3820, ff. 349-354; dos. 4314, vol. 1, ff. 120-168).
35
Gulag.134 Spre exemplu, Vasile Juravle zis Gavriluţă, din comuna
Straja, a fost arestat de NKVD - cu complicitatea unor localnici - în
noaptea de 8/9 octombrie 1944, din bordeiul pe care şi-l construise în
munţi. Ancheta a avut loc “în condiţii de teroare cumplită”, mai întâi în
sediul din Câmpulung al NKVD-ului, o fostă cazarmă românească,
unde se aflau peste 50 de ţărani bucovineni, foşti luptători antisovietici.
De acolo, arestaţii au fost obligaţi să meargă pe jos, sub escortă, pe
măsură ce frontul înainta spre apus. Ziua aveau loc marşurile, iar
noaptea anchetele. Ca tortură suplimentară li se dădea mâncare sărată,
fără însă a primi şi apă. Prizonierii au trecut prin Vatra Dornei, Bistriţa-
Năsăud, Dej, Satu Mare, iar la începutul lunii noiembrie 1944 au fost
duşi cu camioanele la Debreţin, Ungaria. Au fost judecaţi de un tribunal
militar sovietic, potrivit Articolului 58, punctul 1, litera b din Codul
penal sovietic. Vasile Juravle a fost condamnat la 15 ani muncă forţată
pentru “crimă de război”. După patru zile, condamnaţii - luptători
antisovietici din Bucovina şi Transilvania, aproximativ 80 de persoane -
au fost urcaţi în două vagoane, anexate unui tren cu capturi, şi expediaţi
în URSS. Drumul a fost chinuitor, hrana constând în peşte sărat, fără
apă (“lingeam şuruburile vagonului, pe care se condensau aburii
proveniţi din respiraţia noastră şi îngheţau”). Abia în luna decembrie
1944 a ajuns Vasile Juravle la locul de destinaţie: Karaganda,
Kazahstan, de unde s-a reîntors abia la 1 decembrie 1955.135
Dimitrie Pătrăucean zis Guigă, din comuna Straja, a fost şi el
prins de ruşi, anchetat, judecat şi condamnat de un tribunal militar
sovietic în Dej pentru “crimă de război”, apoi deportat în URSS.136 Au
mai fost capturaţi în toamna anului 1944 şi deportaţi în Uniunea
Sovietică: Ioan Gheorghiţă zis Chidon, din comuna Straja; George
Juravle zis Gavrilan, Constantin Popescu zis Paraftemie şi Silvestru
Popescu zis Puţurincă, din comuna Straja, condamnaţi la 10 ani muncă
forţată pentru “crimă de război” şi trimişi în Siberia. Nici unul dintre ei
134
A. Brişcă, R. Ciuceanu, (eds.), op. cit., vol. I, p. 51, nota 1, p. 132, nota 14.
135
Interviu cu Vasile Juravle, Straja, 17 februarie 1992, apud A. Brişcă (ed.), O
zi din viaţa unui partizan… IV, în “A.T.”, nr. 1/1995, pp. 115, 128-129; A.
Brişcă, R. Ciuceanu, (eds.), op. cit., vol. I, pp. 382-383 (lista tip dicţionar a
plutoanelor fixe nr. 2 şi 3 “Straja”), 428 (foto nr. 14-16).
136
plutoanelor fixe nr. 2 şi 3 “Straja”).
36
nu s-a mai întors acasă.137 Vasile Hasna din Straja a fost o excepţie
fericită, el reuşind să revină în ţară în septembrie 1945.138 Ca o amară
ironie, la sfârşitul anilor ’90, batalionul nu figura între unităţile
operative, iar foştii luptători nu primeau drepturile prevăzute pentru
veteranii de război.139
La sfârşitul anilor ‘40-începutul anilor ’50, unii dintre foştii
ofiţeri ai Batalionului fix au fost arestaţi, judecaţi şi condamnaţi de
tribunalele militare româneşti. Spre exemplu, locotenentul în rezervă
(inginer silvic în viaţa civilă) Gheorghe L. Motrescu, fost comandant al
companiei “Putna”, a fost arestat în 1948 sub învinuirea de “crimă de
război”, apoi la 5 februarie 1955 sub aceeaşi acuzaţie. A fost reţinut
pentru a treia oară la 15 iunie 1958, iar prin sentinţa nr. 428 a fost
condamnat la 25 de ani muncă silnică. Avea să fie eliberat de la Aiud
abia la 1 august 1964.140
Foştii partizani antisovietici au fost persecutaţi şi de către
autorităţile române, aceasta producându-se nu numai atât timp cât
sovieticii au fost în regiune, ci şi după instalarea deplină a regimului
comunist. În vreme ce partizanii ajunşi în mâinile sovieticilor în 1944
populau nesfârşitele întinderi ale Siberiei sau Kazahstanului, cei reţinuţi
de jandarmi erau trimişi în faţa justiţiei româneşti. Nicolae Macriniuc,
din grupul Macoveiciuc, a fost reţinut la 19 octombrie 1944, fiind
acuzat nu doar de apartenenţă la această formaţiune de partizani, ci şi
pentru că a conlucrat cu germanii la ridicarea vitelor de la localnici,
precum şi la predarea ostaşilor români către armata germană după 23
august 1944. Judecat de Curtea Marţială a Corpului 4 Teritorial Iaşi,
Macriniuc nu a recunoscut nimic din cele ce i se imputau, prin sentinţa
nr. 2/11 ianuarie 1945 instanţa încă necomunizată apreciind că “simplul
fapt de a se fi înscris într-o organizaţie de partizani, fără a se face
dovada că a acţionat în mod concret în cadrul ei, nu constituie
infracţiunea imputată”. Drept urmare, fostul partizan a fost achitat de
crima de înaltă trădare.141 Gheorghe Hopincă, din grupul Macoveiciuc,
137
Ibidem, pp. 381-384 (lista tip dicţionar a plutoanelor fixe nr. 2 şi 3
“Straja”)..
138
Ibidem, p. 382 (lista tip dicţionar a plutoanelor fixe nr. 2 şi 3 “Straja”).
139
Ibidem, p. 51, nota 1, p. 128, nota 5, pp. 382-383, 385 (lista tip dicţionar a
plutoanelor fixe nr. 2 şi 3 “Straja”).
140
141
Ibidem, p. 163 (doc. de la AMR, fond 5465)
37
nu a mai avut ulterior aceeaşi şansă, el ajungând în temniţele
comuniştilor români.142
Împotriva bucovinenilor, partizani sau nu, retraşi cu trupele
germane, aveau să se ia măsuri punitive la sfârşitul anului 1944-
începutul anului 1945, întocmindu-se liste cu bunurile mobile şi imobile
rămase de pe urma lor. Spre exemplu, într-o astfel de listă întocmită în
comuna Putna era trecut şi Constantin Cenuşă, dar la domiciliul său nu
se găsise nimic143, situaţie logică dacă avem în vedere că locuinţa lui
arsese în timpul incendierii de către sovietici în vara anului 1944. Ioan
Ursuleanu zis Ţurlan, fost membru în grupul Cenuşă, ajunsese până în
Germania în toamna anului 1944, dar ulterior s-a întors în ţară. A fost
arestat, judecat şi condamnat prin sentinţa nr. 508/1952 la 25 de ani
muncă silnică pentru “crima de înaltă trădare”; a decedat în închisoarea
Văcăreşti, la 11 decembrie 1955.144
Toate aceste persecuţii postbelice i-au determinat pe alţi foşti
luptători antisovietici să redevină partizani. Cel mai important dintre ei
prin problemele puse serviciilor represive ale statului român, dar şi
celor sovietice, a fost Vladimir Macoveiciuc.
12. Vladimir Macoveiciuc şi grupul său în 1945-1946

De ce Vladimir Macoveiciuc a continuat să acţioneze şi după
1944? Potrivit unei declaraţii pe care o făcea la începutul lui 1946, el
considera că în primăvara-vara anului 1944 fusese “luptător partizan cu
armata română şi germană [subl. în text - nota D.D.] şi când s-au
terminat luptele din Carpaţi a vrut să se înapoieze acasă, dar simţind că
este urmărit [de către sovietici - nota D.D.] pentru motivul că a fost
partizan, a fost împins să ia calea pribegiei şi să se apere cum va putea”.
Cu altă ocazie avea să fie mai exact, descriindu-se pe sine ca “şeful
partizanilor români civili, luptând contra ruşilor în cadrul armatei
române şi germane pe teatrele de luptă din Munţii Carpaţi”.145
142
143
DJAN Suceava, fond “Prefectura judeţului Rădăuţi”, dos. 50/1946, ff. 194,
198.
144
grupului Constantin Cenuşă).
145
Ibidem, pp. 185-186 (doc. de la ASRI, fond “P”, dos. 3820, vol. 7, ff. 33-
41).
38
Iarna anului 1944-1945 avea să-l găsească pe Vladimir
Macoveiciuc în legătură cu unele cercuri anticomuniste de la
Bucureşti.146 S-a afirmat că a fost chemat în capitală de “Comitetul
Militar al Mişcării Naţionale de Rezistenţă”, care i-ar fi încredinţat
“misiunea de a organiza rezistenţa anticomunistă în munţii din nordul
ţării, inclusiv din Bucovina”. Acoperirea sa era un ordin în care era
trecut ca genist însărcinat cu deminarea munţilor; ar fi obţinut şi dreptul
de a purta uniforma de locotenent. De asemenea, a primit livrete
militare, ordine de serviciu, precum şi alte documente justificative.
Macoveiciuc a stabilit relaţii şi cu unii lideri ai Mişcării Legionare,
primind bani pentru desfăşurarea operaţiunilor subversive.147 Se ştie cu
siguranţă că între liderii legionari cunoscuţi că au avut legături cu
Vladimir Macoveiciuc a fost Constantin Stoicănescu148, trimis în
România de Horia Sima şi de “Guvernul Naţional Român” de la Viena,
cu concursul direct al germanilor, pentru realizarea unui “23 august pe
invers”, altfel spus readucerea României în tabăra Axei.149 Ulterior,
Macoveiciuc avea să intre în legătură cu lideri legionari din Bucureşti,
în special cu inginerul Filon Lauric, originar din Rădăuţi şi fost
comandant al garnizoanei legionare de acolo, şi cu Nistor Chioreanu,
ajutorul lui Nicolae Petraşcu, desemnat de Horia Sima ca locţiitor al său
în România. Întâlnirile lui Macoveiciuc au fost intermediate de diferite
persoane, care ulterior au avut un rol important şi în asigurarea
schimbului de mesageri între partizani şi legionarii din Bucureşti. Cei
din urmă i-au dat în mai multe rânduri bani lui Macoveiciuc pentru a-şi
putea desfăşura activitatea antisovietică/anticomunistă.150 Pentru
asigurarea legăturilor cu Bucureştiul sau cu alte localităţi, Vladimir
146
Ibidem, p. 241 (doc. de la ASRI, fond “P”, dos. 64332, ff. 44-49).
147
A. Brişcă, Vladimir Macoveiciuc, p. 241; Idem, Silvestru Macoveiciuc, p.
173.
148
“Notă informativă asupra organizaţiei «Mişcarea de rezistenţă» din
România”, în Florin Constantiniu, op. cit., în loc. cit., p. 74. Vezi şi Cartea
Albă a Securităţii, vol. I, 23 August 1944-30 August 1948, s.l. [Bucureşti],
Serviciul Român de Informaţii, 1997, p. 427 (doc. de la ASRI, fond “D”, dos.
909, ff. 56-71).
149
Vezi Dorin Dobrincu, op. cit., pp. 114-125.
150
Vasile Lazăr, Şase ani în infern, Timişoara, Editura Marineasa, 2000, pp.
11-17; A. Brişcă, R. Ciuceanu, (eds.), op. cit., vol. I, pp. 175-176, 241, 275,
301 (doc. de la ASRI, fond “P”, dos. 3820, vol. 7, ff. 30-32; dos. 64332, ff. 18-
19, 44-58), 336-337, 339-340 (doc. de la AMR, fond 5465).
39
Macoveiciuc a utilizat mai mulţi curieri: Sava Onica, Silvestru
Macoveiciuc, Gheorghe Cârdei.151 Desigur, scopul legionarilor era
câştigarea cunoscutului partizan bucovinean pentru cauza lor, mai ales
că în Bucovina exista un centru legionar de rezistenţă la Argestru-Tisa,
pe Muntele Giumalău, la 7 km nord de Vatra Dornei, format din
legionari veniţi prin paraşutare din Germania şi din legionari
localnici.152
Grupul lui Vladimir Macoveiciuc era localizat în vara anului
1945 în zona comunelor Voitinel-Huta-Horodnic-Vicov şi pădurile din
împrejurimi (Codrul Voivodeasa), fiind format, în afară de lider, din opt
membri: Silvestru Macoveiciuc, Sava Onica, Florea Arcade, Anghel
Coroamă, Dumitru Bădiliţă, Vasile Onica, Simion Tudose şi Gheorghe
Cârdei. Se adăugau cel puţin 14 gazde şi informatori ai partizanilor:
Mihai Hrişcă, Ion Crăciun, Dumitru Coroamă, Ion Leuciuc, Sofia
Crăciun, Constantin Chifan, Victoria Gheţău, Petre Cârdei, Petre
Coroamă şi Ion Coroamă, din comuna Voitinel; Arcadie Onica, Ilie
Onica şi Nicolae Prelipceanu, din comuna Horodnicu de Sus; Dumitru
Moisiuc, din comuna Brodina.153 În a doua jumătate a anului 1945
aveau să devină membri ai grupului şi Valerian Cozlovschi, Ioan Cârdei
şi Gheorghe Rusu.154 Oamenii lui Macoveiciuc erau de regulă îmbrăcaţi
în haine militare româneşti sau sovietice, dar şi în haine civile, ţărăneşti
sau de oraş, iar armamentul lor era eterogen, predominând cel rusesc şi
german, de regulă automat.155
Partizanii erau urmăriţi atât de Jandarmerie, cât şi de Siguranţa
română, care aveau o destul de extinsă reţea de agenţi în această
151
A. Brişcă, R. Ciuceanu, (eds.), op. cit., vol. I, pp. 241, 248, 278, 292-293
(doc. de la ASRI, fond “P”, dos. 64332, ff. 44-62, 101-102), 336-338 (doc. de
la AMR, fond 5465).
152
ASRI, fond “D”, dos. 144, ff. 435, 443.
153
Ibidem, ff. 438, 443. Vezi şi A. Brişcă, R. Ciuceanu, (eds.), op. cit., vol. I, p.
175 (doc. de la ASRI, fond “P”, dos. 3820, vol. 7, ff. 30-32); C. Nicoară, op.
cit., pp. 207-208.
154
5465).
155
Interviuri cu Victor Macoveiciuc, Rădăuţi, 27 martie 1992, şi Gheorghe
Cârdei, Voitinel, 13 iunie 1994, apud A. Brişcă (ed.), O zi din viaţa unui
partizan… III, în “A.T.”, nr. 4/1994, p. 98; A. Brişcă, R. Ciuceanu, (eds.), op.
cit., pp. 196-197, 201-202 (doc. de la ASRI, fond “P”, dos. 3820, vol. 7, ff. 47-
48, 51).
40
problemă.156 Potrivit unui fost jandarm, “activitatea lui Macoveiciuc era
socotită de către populaţie, care-i ţinea partea, ca haiducească şi
urmărirea lui era anevoioasă, mai ales că avea şi armament superior
nouă [jandarmilor - nota D.D.], iar potecile şi ascunzişurile din munţi îi
erau foarte bine cunoscute”.157 El era simpatizat de populaţia din zona
sa de acţiune, în pofida faptului că aceia care îl văzuseră, vorbiseră cu el
şi nu îl denunţaseră erau persecutaţi de autorităţi.158 Însă activitatea
grupului Macoveiciuc a fost posibilă atât timp după 23 august 1944 şi
pentru că a beneficiat de toleranţa sau chiar complicitatea autorităţilor
locale. În condiţiile în care situaţia politică era confuză în ţară şi se
spera în intervenţia americanilor, unii din funcţionarii statului au făcut
pentru o vreme un joc dublu, ceea ce fără îndoială a fost în favoarea
luptătorilor antisovietici/anticomunişti.159 Între februarie-august, apoi
iarăşi din octombrie 1945, comandant al Legiunii de Jandarmi Rădăuţi a
fost căpitanul I. D. Popescu (originar din comuna Horodnicu de Jos),
care câştigase experienţă în anihilarea grupurilor înarmate, de drept
comun sau politice, din Vrancea.160 Presiunile forurilor superioare
asupra lui pentru lichidarea grupului Macoveiciuc erau tot mai mari. În
acest scop a fost chemat şi la Marele Stat Major, unde i s-au promis
“întăriri masive”.161
I.D. Popescu a avut la 5 iunie 1945, pe Dealul Leahului, în
apropierea satului Voitinel, o întâlnire cu Vladimir Macoveiciuc, de faţă
fiind şi primarul comunei, Chifan. Macoveiciuc şi-a manifestat dorinţa
de a se preda autorităţilor române, dar solicita garantarea faptului că nu
va fi predat unei “puteri străine” (adică Uniunii Sovietice) şi nici nu va
fi împuşcat. Întrevederea s-a soldat cu încheierea unui “armistiţiu” de
două săptămâni, timp în care Macoveiciuc ar fi urmat să-şi desfiinţeze
156
DJAN Suceava, fond “Poliţia Oraşului Rădăuţi”, dos. 9/1945, ff. 3-4.
157
I. D. Popescu, Fragmente din autobiografie, manuscris depus la Societatea
pentru Cultura şi Literatura Română în Bucovina, p. 419. Mulţumim domnului
Cornel Nicoară pentru că ne-a pus la dispoziţie paginile privitoare la Vladimir
Macoveiciuc din acest manuscris.
158
“P”, dos. 3820, vol. 7, ff. 33-41).
159
C. Nicoară, op. cit., p. 209.
160
Arhivele Naţionale Istorice Centrale (în continuare ANIC), fond
“Inspectoratul General al Jandarmeriei”, dos. 106/1945, ff. 114-117; Vasile
Lazăr, op. cit., pp. 41-42.
161
I. D. Popescu, op. cit., p. 420.
41
organizaţia.162 Însă luna iulie 1945 a fost marcată şi de primirea de către
forţele de ordine din teritoriu a unor dispoziţii de la centru pentru
prinderea foştilor partizani, în acţiune fiind angrenate “organele poliţiei
şi jandarmeriei române şi sovietice”, cum aflăm dintr-un document
judiciar.163 Comandantul Legiunii Rădăuţi a fost schimbat, căpitanul
Popescu fiind trimis la Galaţi şi apoi la Focşani, ca “specialist în
bande”. În baza ordinelor de la Bucureşti, “problema Macoveiciuc” a
fost abordată diferit, urmăririle s-au intensificat, procedându-se la
arestări masive în rândurile populaţiei din zonă. În consecinţă, cei care
se simţeau vizaţi au fugit din nou în munţi şi i s-au alăturat lui
Macoveiciuc.164
În oraşul Câmpulung erau expuse afişe cu chipul lui
Macoveiciuc, se pare că şi din ordinul NKVD-ului, pentru prinderea sa
oferindu-se o recompensă consistentă. Autorităţile au reuşit în cele din
urmă să infiltreze grupul. Simion Tudose dezertase de pe front şi intrase
în grupul de partizani. El avea un frate (fost legionar) care deţinea
funcţia de şef al detaşamentului de gardieni la Poliţia din Câmpulung,
iar acesta l-a convins să predea grupul de rebeli în mâinile autorităţilor.
La 27/28 iulie 1945, Tudose a trădat locul - o casă din Câmpulung - în
care urma să se desfăşoare o întâlnire a membrilor grupului
Macoveiciuc cu un delegat al grupului legionar de la Argestru-Tisa. În
aceeaşi seară a sosit şi poliţia, având loc o luptă cu partizanii. Deşi rănit,
Vladimir Macoveiciuc a reuşit să scape, împreună cu Silvestru
Macoveiciuc, Aurel Coroamă şi Sava Onica, dar Florea Arcadie a fost
prins.165
162
“P”, dos. 3820, vol. 7, ff. 30-32); I. D. Popescu, op. cit., p. 420-427. I.D.
Popescu a lăsat o sugestivă descriere fizică a lui Vladimir Macoveiciuc:
“[Î]nalt, spătos, bărbat frumos, ochii negri înfundaţi, cu o privire pătrunzătoare,
proaspăt bărbierit şi cu ţinută îngrijită. Mersul îi era apăsat şi sigur” (Ibidem, p.
421).
163
Sentinţa nr. 1161/12 septembrie 1946 pronunţată de Curtea Marţială a
Corpului IV Teritorial Iaşi, în A. Brişcă, R. Ciuceanu, (eds.), op. cit., vol. I, p.
206 (doc. de la AMR, fond 5465).
164
I. D. Popescu, op. cit., pp. 427-428.
165
Mărturia lui Severin Macoveiciuc, Rădăuţi, 1 august 1994; A. Brişcă, R.
Ciuceanu, (eds.), op. cit., vol. I, pp. 176, 216, 242, 249 (doc. de la ASRI, fond
“P”, dos. 3820, vol. 1, ff. 453; vol. 7, ff. 30-32; dos. 64332, ff. 44-49, 59-62);
42
Înainte de încheierea războiului nu au existat relaţii între
formaţiunea lui Macoveiciuc şi centrul legionar de la Argestru-Tisa. Dar
Comandamentul legionar din capitală a intermediat legăturile, ceea ce
avea să ducă la unificarea pentru scurt timp a celor două grupări, la
sfârşitul lunii iulie-începutul lunii august 1945. Forţele de poliţie erau
însă pe urmele lor, astfel încât, în urma unui atac desfăşurat la 17 august
1945, au reuşit să-i disperseze pe legionari şi pe oamenii lui
Macoveiciuc, înregistrându-se morţi şi răniţi de ambele părţi. De
asemenea, s-au capturat cantităţi importante de armament, muniţii,
explozibili, echipament şi alimente. Aveau să fie arestate 30 de
persoane, înaintate apoi Curţii Marţiale Iaşi.166 Unii din cei prinşi au
fost duşi la scurt timp la comandamentul sovietic din Câmpulung.167
Din fostul grup al lui Vladimir Macoveiciuc, singurii care au scăpat
nearestaţi au fost liderul şi fiul său, Silvestru, ei reapărând în zona
Voitinel în a doua jumătate a lunii septembrie 1945. Pentru prinderea
celor doi, dar şi a legionarilor cu care fuseseră tovarăşi scurtă vreme în
vară, poliţia recrutase o serie de informatori.168 Ample acţiuni
poliţieneşti pentru prinderea lui Vladimiri Macoveiciuc s-au desfăşurat
şi în septembrie-octombrie 1945, dar fără rezultate pozitive.169
Simion Tudose avea să dezvăluie sovieticilor unde se afla
familia lui Macoveiciuc, astfel încât la 8 septembrie 1945 aceasta a fost
ridicată din satul Pomi, judeţul Satu Mare, şi adusă la Câmpulung.
Prietena lui Silvestru Macoveiciuc, Marioara Gabor, în vârstă de 16 ani,
a fost violată de ruşii aflaţi în camion, ceea ce i-a şi pricinuit moartea
ulterior. Familia lui Macoveiciuc a fost anchetată în condiţii dure în
arestul NKVD din Câmpulung, timp de o lună, cu declaraţii luate
Vasile Lazăr, op. cit., p. 39; A. Brişcă, Vladimir Macoveiciuc, p. 241; Idem,
Silvestru Macoveiciuc, p. 173; C. Nicoară, op. cit., p. 208.
166
ASRI, fond “D”, dos. 144, ff. 49-50, 257, 435-442, 443 (“Schema Centrului
de rezistenţă legionar Argestru-Tisa-Vatra Dornei”); dos. 909, f. 395; dos.
4244, f. 54; dos. 9029, vol. 4, ff. 48, 53, 62, 68 (v.); A. Brişcă, R. Ciuceanu,
(eds.), op. cit., vol. I, p. 168-172, 242-243, 249, 275-77 (doc. de la ASRI, fond
“D”, dos. 9046, vol. 1, ff. 88-95; fond “P”, dos. 64332, ff. 44-62), 337 (doc. de
la AMR, fond 5465).
167
A. Brişcă, R. Ciuceanu, (eds.), op. cit., vol. I, p. 243 (doc. de la ASRI fond
“P”, dos. 64332, ff. 44-49).
168
ASRI, fond “D”, dos. 144, f. 441.
169
“P”, dos. 3820, vol. 7, f. 70).
43
noaptea şi cu bătaie aplicată în acelaşi interval. Ancheta - executată
succesiv de către NKVD şi Siguranţă - a mai continuat în aceleaşi
condiţii timp de şase luni la Suceava, de această dată aplicându-se şi
altor bucovineni arestaţi pentru legături cu partizanii. Victor
Macoveiciuc, fiul cel mai mic al lui Vladimir, a fost purtat de NKVD-
işti prin pădurile din Bucovina şi pus să-şi strige tatăl să se predea.
Vladimir i-a scris şefului Siguranţei locale, Biener, că dacă nu-i
eliberează familia va trece la represalii. Inculpaţii în lotul Macoveiciuc
au fost transportaţi la închisoarea militară din Iaşi, dar aveau să fie
achitaţi de Curtea Marţială din lipsă de probe.170
Grupul Macoveiciuc a fost implicat şi în realizarea a două
atacuri soldate cu jafuri asupra unor comercianţi evrei, în trecere prin
zona controlată de partizani: David Montag, care a şi fost ucis, la 27
mai 1945, şi Aron Altman, numai prădat la 4 iunie 1946.171 Se pare că
cei doi au fost atacaţi întrucât oferiseră importante sume de bani pentru
constituirea unui premiu în vederea prinderii lui Vladimir
Macoveiciuc.172 Probabil se va fi adăugat dorinţa de a obţine bunuri
care să le permită partizanilor supravieţuirea şi recompensarea unora
dintre ei, nefiind excluse nici sentimentele antisemite care erau adânc
înrădăcinate în România postbelică, Bucovina nefăcând excepţie.
Hăituiţi de poliţie şi jandarmi, partizanii erau necruţători cu cei
care îi trădau. În noaptea de 25/26 septembrie 1945 au fost ucişi cu
focuri de armă automată Simion Tudose şi sora sa, Aurelia Tudose, mai
ales că primul denunţase locul de adunare al grupului la sfârşitul lunii
iulie 1945.173 Obsedaţi de acţiunile lui Macoveiciuc, poliţiştii au decis
utilizarea altor informatori pentru a-l captura. Arcadie Şumlanschi, şeful
Detaşamentului de Gardieni Publici din Rădăuţi, şi Teodor Brăileanu
din Suceviţa, fost prieten cu Macoveiciuc şi chiar fost membru al
170
Mărturia lui Severin Macoveiciuc, Rădăuţi, 1 august 1994; A. Brişcă,
Vladimir Macoveiciuc, pp. 241-242; Idem, Silvestru Macoveiciuc, p. 173;
Vasile Lazăr, op. cit., pp. 39-40.
171
A. Brişcă, R. Ciuceanu, (eds.), op. cit., vol. I, pp. 196-197, 201-202, 244,
274, 294-295, 301 (doc. de la ASRI, fond “P”, dos. 3820, vol. 7, ff. 47-48, 51;
dos. 64332, ff. 18-19, 44-49, 83-84, 101-102), 221 (doc. de la AMR, fond
5465). Vezi şi I. D. Popescu, op. cit., p. 420.
172
“P”, dos. 64332, ff. 44-49).
173
Ibidem, p. 176 şi nota 10 (doc. de la ASRI, fond “P”, dos. 3820, vol. 7, ff.
30-32); Vasile Lazăr, op. cit., p. 41.
44
grupului “Vladimir”, au fost implicaţi în pregătirea unei curse pentru
prinderea liderului de partizani. S-a înscenat arestarea lui Şumlanschi
(“acuzat” că ar fi autorul asasinării lui Simion Tudose şi, “în
consecinţă”, destituit) şi a lui Brăileanu, iar în timpul cercetărilor li s-a
înlesnit fuga. Începuse şi pentru ei viaţa de “bandit”, încercând să ia
legătura cu Macoveiciuc, în tot acest timp menţinând contactul cu
poliţia prin comisarul Arcadius Biener, de la Rădăuţi. Ultimele
informaţii au venit de la cei doi pe 17 decembrie 1945, ei urmând să
aibă o întâlnire cu Macoveiciuc pe 20 decembrie. La 4 ianuarie 1946,
cadavrele celor doi agenţi au fost găsite mutilate îngrozitor în pădurea
Slatina-Voitinel; după toate indiciile, moartea lor survenise în ultima
decadă a lunii decembrie 1945.174 Se pare că Macoveiciuc a fost
prevenit de Ioan Popescu, comandantul Legiunii de jandarmi Rădăuţi.
Cei doi agenţi au fost prinşi, “judecaţi” de Macoveiciuc şi executaţi
după “legile” partizanilor.175 Macoveiciuc avea să afirme că pe cei de
mai sus îi omorâse din cauza trădării, şi că “decât să moară el, care a
luptat pentru neam, mai bine să moară iudele [trădătorii - nota D.D.]”.176
În iarna dintre 1945-1946, legăturile lui Vladimir Macoveiciuc
cu legionarii din Bucureşti au încetat, Filon Lauric fiind nemulţumit de
faptul că partizanul nu dăduse ascultare ordinelor lui.177 Comandantul
Legiunii de jandarmi Rădăuţi avea să organizeze în prima parte a anului
1946 “un sistem de scotocire a terenului” pentru anihilarea grupului.178
Potrivit unor informaţii, Macoveiciuc făcea demersuri în ianuarie 1946
pentru întocmirea unei cereri către Consiliul de Miniştri şi Ministerul de
Interne de la Bucureşti în vederea încetării urmăririi sale, fiind dispus să
se predea autorităţilor române, cu condiţia de a nu fi dat în mâinile
ruşilor, temându-se că va fi deportat, având în vedere că luptase cu
încrâncenare împotriva lor. Gestul lui era determinat de hărţuirea
174
Mărturia lui Severin Macoveiciuc, Rădăuţi, 1 august 1994; A. Brişcă, R.
Ciuceanu, (eds.), op. cit., vol. I, pp. 176-177, 195-196, 243 (doc. de la ASRI,
fond “P”, dos. 3820, vol. 7, ff. 30-32; dos. 64332, ff. 44-49); p. 221 (doc. de la
AMR, fond 5465). Vezi şi I. D. Popescu, op. cit., p. 420.
175
A. Brişcă, Vladimir Macoveiciuc, p. 242; Idem, Silvestru Macoveiciuc, p.
173.
176
“P”, dos. 3820, vol. 7, ff. 33-41).
177
Ibidem, p. 244 (doc. de la ASRI, fond “P”, dos. 64332, ff. 44-49).
178
ANIC, fond “Inspectoratul General al Jandarmeriei”, dos. 106/1945, f. 117;
I. D. Popescu, op. cit., pp. 428-429; Vasile Lazăr, op. cit., p. 40.
45
continuă la care era supus, el exprimându-se la un moment dat că “îi
ajung 2 ani duşi cu o viaţă de câine, fără casă, fără soţie şi copii”. Pentru
înmânarea cererii la instituţiile amintite, el l-a desemnat pe Mihai
Surugiu, din comuna Grămeşti, judeţul Dorohoi. Arestarea acestuia la
sfârşitul lunii februarie 1946 a împiedicat depunerea memoriului lui
Macoveiciuc la Bucureşti.179
12.1. Sfârşitul unui lider de partizani

O consfătuire a avut loc în seara de 7 iulie 1946 în comuna
Vicovu de Jos, în casa Minodorei Sandu, sora lui Vladimir
Macoveiciuc, aflată chiar lângă biserica ortodoxă a satului. A participat
la discuţii şi Ştefan Veleşcu, din comuna Galbeni, judeţul Bacău,
cumnatul lui Macoveiciuc. Plutonierul Alexandru Sclipa, şeful postului
de jandarmi din sat, care până atunci îl ajutase pe Macoveiciuc, a
dezvăluit locul în care se afla temutul partizan. Casa a fost înconjurată
de jandarmi în timpul nopţii, iar în dimineaţa zilei de 8 iulie s-a deschis
focul fără somaţie, partizanii răspunzând la rândul lor. Sergentul major
Mihai Cimbru s-a urcat pe acoperişul casei, a stropit-o cu petrol şi i-a
dat foc. O înţelegere între jandarmi şi partizani a permis evacuarea
femeilor şi copiilor din locuinţă, în total 13 persoane. La scurt timp,
Silvestru Macoveiciuc a ieşit afară şi a spus că se predă, pentru a
distrage atenţia şi a permite tatălui său să dispară. Acesta a aruncat o
granadă şi a luat-o la fugă, dar a fost rănit într-un picior, apoi în torace
de Sclipa, instalat în clopotniţa bisericii, de unde putea supraveghea
foarte bine locul. Probabil intuind ce-l aşteaptă, Macoveiciuc a refuzat
să se predea şi şi-a tras un glonte în tâmplă. În pieptul său, pe haină, era
prinsă efigia regelui Mihai I, realizată prin plierea unei bancnote în
valoare de doi lei, practică frecventă în acei ani. De sub dărâmăturile
casei incendiate au fost scoase patru cadavre arse. Nouă bărbaţi au fost
prinşi, iar trei reuşiseră să scape.180 Vladimir Macoveiciuc avea să fie
179
A. Brişcă, R. Ciuceanu, (eds.), op. cit., vol. I, pp. 182-190, 200 (doc. de la
ASRI, fond “P”, dos. 3820, vol. 7, ff. 33-41, 50).
180
Mărturia lui Severin Macoveiciuc, Rădăuţi, 1 august 1994; Interviuri cu
Aurel Chifan, Gheorghe Cârdei, Voitinel, 11 august 1994, şi Victor
Macoveiciuc, Rădăuţi, 27 martie 1992, apud A. Brişcă (ed.), O zi din viaţa unui
partizan… III, în “A.T.”, nr. 4/1994, pp. 98, 106-107, şi Ibidem, IV, nr. 1/1995,
pp. 120-121; A. Brişcă, R. Ciuceanu, (eds.), op. cit., vol. I, pp. 192-194, 245
(doc. de la ASRI, fond “P”, dos. 3820, vol. 7, f. 43; dos. 64332, ff. 44-49), 220-
221 (doc. de la AMR, fond 5465); I.D. Popescu, op. cit., pp. 429-433; A.
46
înmormântat în cimitirul din Vicovu de Jos, alături de Ştefan Veleşcu,
care fusese rănit şi arsese de viu în casa incendiată. Numele său este
astăzi trecut pe monumentul eroilor din comuna Vicovu de Jos.181
12.2. Răsplată pentru foştii partizani: moarte sau temniţă

Oficialităţile poliţieneşti din Bucovina au încercat să “scape” de
persoanele arestate - femei şi copii, “grupul celor 13”, cum a fost
denumit - la 8 iulie 1946, punând la cale asasinarea lor prin înscenarea
unei “fugi de sub escortă” în Codrul Voivodesii. Potrivit cuvintelor
şefului Inspectoratului de Poliţie: “Nici urmă de Macoveiciuc nu trebuie
să mai rămână”. Iar şeful Siguranţei judeţului Rădăuţi a fost pe acelaşi
ton: “Câţiva bandiţi mai puţini ar fi un exemplu serios pentru toţi acei
care ar mai îndrăzni să facă la fel ca ei”; “să încheiem definitiv cu
capitolul Macoveiciuc”. Ducerea la îndeplinire a acestui plan ar fi fost o
dovadă de “patriotism”, potrivit celor instalaţi în fruntea instituţiilor de
ordine ale statului român după 6 martie 1945. În cele din urmă, datorită
căpitanului I.D. Popescu, comandantul Legiunii de Jandarmi Rădăuţi,
acest plan a fost dejucat, iar arestaţii aveau să fie eliberaţi din lipsă de
probe.182
Acţiunile împotriva foştilor membri ai grupului Macoveiciuc nu
au încetat o dată cu moartea liderului. Silvestru Macoveiciuc a fost
urmărit în lunile următoare, jandarmii temându-se de atacurile pe care el
şi alţi membri ai grupului le-ar fi putut întreprinde pentru răzbunarea
morţii lui Vladimir Macoveiciuc.183 La sfârşitul lunii iulie 1946 a avut
loc o reconstituire, în timpul căreia a fost asasinat Gheorghe Cârdei, dar
în actele ulterioare el avea să apară ca ucis în timpul unui atac al
partizanilor care scăpaseră din încercuirea de la 8 iulie.184
În septembrie 1946 a avut loc în faţa Curţii Marţiale a
Comandamentului IV Teritorial Iaşi procesul lotului Vladimir
Macoveiciuc. Din 16 inculpaţi, doar trei au fost prezenţi, 13 judecaţi în
Brişcă, Vladimir Macoveiciuc, p. 242; Idem, Silvestru Macoveiciuc, p. 174;

Vasile Lazăr, op. cit., pp. 43-45; Cornel Nicoară, op. cit., p. 209.
181
A. Brişcă, Vladimir Macoveiciuc, p. 242.
182
I.D. Popescu, op. cit., pp. 434-443; Vasile Lazăr, op. cit., p. 46.
183
DJAN Suceava, fond “Posturile de jandarmi din judeţul Rădăuţi. Postul
Vicovu de Sus”, dos. 1/1946, ff. 1-2.
184
5465) şi nota 15.
47
lipsă, doi dintre aceştia fiind, de fapt, morţi. În actul de acuzare s-a
folosit noţiunea de “trupe de partizani” pentru a se desemna activitatea
depusă de grupul Macoveiciuc înainte de 23 august 1944. S-a
recunoscut de asemenea că aceste formaţiuni nu au mai acţionat după
schimbarea alianţelor României. Prin sentinţa nr. 1161/12 septembrie
1946, acţiunea penală împotriva lui Vladimir Macoveiciuc şi Simion
Tudose a fost stinsă datorită morţii anterioare a celor doi. Întrucât
pentru unele fapte incriminate nu mai existau legi (se abrogaseră,
îndeosebi cele legate de deţinerea ilegală de armament) sau se
acordaseră amnistii, s-a decis stingerea acţiunii penale împotriva lui
Silvestru Macoveiciuc, Florea Arcadie, Aurel Coroamă, Sava Onica,
Gheorghe Cârdei, Vasile Aga, Filon Lauric, Ovidiu Găină, Alexandru
Şutea, Petre Rusu Corduneanu, Costan Porcuţan, Gheorghe Cazan,
Gheorghe Lauric şi Petre Cârdei.185
Un nou proces al unor persoane din grupul Macoveiciuc avea să
se desfăşoare în faţa Tribunalului Militar Iaşi în februarie 1947. Prin
sentinţa nr. 231/6 februarie 1947, erau condamnaţi în contumacie
(redăm pedepsele cele mai mari în fiecare caz): Ion Cârdei zis Luţă şi
Silvestru Macoveiciuc, din comuna Voitinel, la muncă silnică pe viaţă,
precum şi la achitarea a 50.000 de lei cheltuieli de judecată; Valeriu
Cozlovschi, din comuna Voitinel, la 15 ani muncă silnică şi 50.000 de
lei cheltuieli de judecată; Mihai Surugiu, din Rădăuţi, Eugen Hura şi
Ilie Sfichi, din Voitinel, la un an închisoare corecţională, 200.000 de lei
amendă corecţională şi 50.000 de lei cheltuieli de judecată fiecare. Au
fost achitaţi: Ion Coroamă şi Veronica Chifan, din Voitinel, precum şi
Anisia Pascariu din Rădăuţi.186
Arestat la 2 octombrie 1947187, Silvestru Macoveiciuc a fost
predat NKVD-ului care l-a anchetat în legătură cu acţiunile grupului de
partizani condus de tatăl său în anul 1944. A fost transferat apoi la
185
Sentinţa nr. 1161/12 septembrie 1946 pronunţată de Curtea Marţială a
Corpului IV Teritorial Iaşi, în Ibidem, pp. 204-208 (doc. de la AMR, fond
5465).
186
Sentinţa nr. 231/6 februarie 1947 a Tribunalului Militar Iaşi, în Ibidem, pp.
219-224 (doc. de la AMR, fond 5465).
187
Ibidem, p. 245 (doc. de la ASRI, fond “P”, dos. 64332, ff. 44-49);
48
Ministerul Afacerilor Interne, iar de acolo la Siguranţa/Securitatea din
Suceava, unde anchetele au continuat.188
Direcţia Generală a Securităţii avea să înainteze Regionalei
Suceava, la 29 martie 1949, un tabel cu 21 de persoane din Bucovina,
pentru care cerea identificarea, reţinerea şi cercetarea. Dintre cei avuţi
în vedere, doi erau morţi în acel moment (Vladimir Macoveiciuc din
Voitinel şi Constantin Roşca din comuna Vicovu de Jos), doi erau
deportaţi de sovietici în URSS (Gheorghe Grijincu şi Aurel Sbiera, din
Horodnicu de Sus), doi erau dispăruţi (Constantin Cenuşă din comuna
Putna şi Sebastian Rotaru din comuna Voitinel), ceilalţi (Silvestru
Macoveiciuc, Dumitru Rusu şi Aurel Sfichi, din comuna Voitinel;
Traian Ursache, din Frătăuţii Vechi; Gheorghe Ursache din comuna
Costişa; Vasile Grijincu, Vasile Onica, Sava Onica, Maximilian Albu,
din comuna Horodnicu de Sus; Archip Rusu, din comuna Hurjuieni;
Gheorghe Coneac, din comuna Frătăuţii Noi; Gheorghe Ţugui, Precup
Ţugui, Gheorghe Motrescu, din comuna Vicovu de Jos; Anania
Chicher, din comuna Bosanci) fiind reţinuţi şi răspândiţi prin diferite
aresturi ale Securităţii sau închisori din România189. În aprilie 1949 au
fost arestaţi numeroşi foşti luptători antisovietici (Archip Rusu,
Gheorghe Ursache, Gheorghe Coneac, Onica Savu, Vasile Savu,
Grijincu, Gheorghe Motrescu; în arestul Securităţii din Rădăuţi erau
circa 20 de reţinuţi, din 11 sate).190
Condiţiile de detenţie şi interogatoriile Securităţii nu s-au
dezminţit. Bătăile au fost cumplite, după cum reiese din mărturia lui
Archip Rusu: “O, Doamne! Cum mai băteau! N-am să-l uit pe Ivaniuc
din Putna şi Severin din Voitinel [torţionarii - nota D.D.]. M-au legat de
un scaun lung şi m-o îmblătit locotenentul. Spune ce ai făcut, că te
bătem până te omorâm. Ai să spui şi ţâţa pe care ai supt-o!”.191 Vasile
Onica din Horodnicu de Sus, fost sergent la vânătorii de munte şi
188
Ibidem, p. 223, nota 16; A. Brişcă, Silvestru Macoveiciuc, p. 174; V. Lazăr,
op. cit., p. 40.
189
A. Brişcă, R. Ciuceanu, (eds.), op. cit., vol. I, pp. 235-236 (doc. de la ASRI,
fond “P”, dos. 64332, ff. 1-2).
190
Mărturiile lui Archip Rusu, Hurjuieni, 30 august 1994, şi Gheorghe
Motrescu, Vicovu de Jos, 15 august 1995
191
Mărturia lui Archip Rusu, Hurjuieni, 30 august 1994.
49
decorat cu “Virtutea Militară” şi “Crucea de Fier”, a murit în timpul
anchetei.192
În octombrie 1949, la Securitatea Suceava se aflau 20 de
persoane arestate în lotul Silvestru Macoveiciuc. În acelaşi timp, mai
erau reţinute pentru apartenenţă la acelaşi grup lotul Valerian
Cozlovschi (din zona Rădăuţi) şi lotul Orest Nichiforel, format din trei
persoane, la Serviciul de Securitate Câmpulung-Moldovenesc.193 La 10
octombrie 1949 s-a dispus trimiterea în judecată a celor arestaţi din
grupul Macoveiciuc.194 Unii dintre ei au fost eliberaţi în februarie 1950:
Archip Rusu, Dumitru Raicu, Gheorghe Rusu, Onica Sava şi Gheorghe
Ursache195, alţii (spre exemplu, Gheorghe Motrescu) în septembrie
1950.196
Procesul (al treilea al grupului Macoveiciuc, folosindu-se chiar
denumirea “bandă de partizani”) s-a desfăşurat la Tribunalul Militar
Iaşi, în iunie 1950. Prin sentinţa nr. 487/6 iunie 1950 şi sub acuzaţia de
“uneltire contra ordinei sociale” au fost condamnaţi: Filon Lauric şi
Alexandru Şutea, 7 ani închisoare corecţională; Silvestru Macoveiciuc,
Sava Onica şi Gheorghe Cârdei, 6 ani închisoare corecţională. Pentru
delictul de “favorizare a infractorilor”, Constantin Porcuţan a primit 3
ani închisoare corecţională, iar Orest Nichiforel 2 ani închisoare
corecţională. Toţi condamnaţii au fost obligaţi să plătească 10.000 de lei
amendă corecţională fiecare, plus în mod solidar 40.000 de lei cheltuieli
de judecată. Cauza lui Petre Corduneanu era disjunsă, iar Ilie Dan,
192
“P”, dos. 64332, ff. 11-12); A. Brişcă, Silvestru Macoveiciuc, p. 174.
193
ASRI, fond “D”, dos. 9051, vol. 2, ff. 32, 110, 112.
194
A. Brişcă, R. Ciuceanu, (eds.), op. cit., vol. I, pp. 299-301 (doc. de la ASRI,
fond “P”, dos. 64332, ff. 18-19).
195
Mărturia lui Archip Rusu, Hurjuieni, 30 august 1994. Unii dintre aceştia
aveau să fie arestaţi iarăşi în 1951 şi implicaţi în procesul grupului Constantin
Cenuşă (acesta se predase în 1951) şi au primit ani mulţi de închisoare.
Bunăoară, Archip Rusu a fost condamnat la 25 de ani muncă silnică, fiind
eliberat abia în aprilie 1964 (Ibidem).
196
Justiţia comunistă - instrumente de opresiune. Cazul Gheorghe P. Motrescu, în
“Analele Sighet”, vol. 8, 2000, p. 580.
50
Valerian Cozlovschi şi Ioan Cârdei zis Luţă urmau a fi cercetaţi de
Parchetul Tribunalului Rădăuţi.197
Unii dintre condamnaţi au ajuns în închisorile Aiud (Filon
Lauric) sau la Canalul Dunăre-Marea Neagră (acelaşi Filon Lauric într-
o etapă ulterioară, Gheorghe Cârdei, Alexandru Şutea, Petru
Grijincu).198 După condamnare, Silvestru Macoveiciuc avea să mai
treacă pe la penitenciarul Jilava, în cele din urmă ajungând la
închisoarea Aiud, dar, întrucât se îmbolnăvise de tuberculoză
pulmonară, a fost trimis pentru scurtă vreme la penitenciarul-sanatoriu
Târgu Ocna. Eliberat, avea să lucreze la o exploatare forestieră din satul
natal, dar a murit în condiţii misterioase (“accident” de circulaţie) la 25
august 1969.199 Ca urmare a cumplitelor încercări din detenţie, la scurtă
vreme după eliberare au murit Petru Grijincu şi Onica Sava.200
13. Grupul banderiştilor din Ulma şi Brodina (1945-1946)

A doua parte a anilor ’40 a reprezentat pentru sovietici nu doar
controlarea unei mari părţi a Estului Europei, ci şi confruntarea cu
mişcări armate din partea populaţiilor cucerite. Una dintre cele mai
ample mişcări de rezistenţă a venit din partea ucrainenilor din teritoriile
care anterior aparţinuseră Poloniei, României şi Cehoslovaciei, iar după
1939-1940 şi 1945 intraseră sub stăpânirea URSS.201
197
Sentinţa nr. 487/6 iunie 1950 a Tribunalului Militar Iaşi, în A. Brişcă, R.
Ciuceanu, (eds.), op. cit., vol. I, pp. 332-344 (doc. de la AMR, fond 5465).
198
Vasile Lazăr, op. cit., pp. 49-50.
199
A. Brişcă, Silvestru Macoveiciuc, p. 174; A. Brişcă, R. Ciuceanu, (eds.), op.
cit., vol. I, p. 387; Vasile Lazăr, op. cit., p. 40.
200
Vasile Lazăr, op. cit., p. 50.
201
Pentru acest vast subiect, vezi The Ukrainian Insurgent Army in Fight for
Freedom, New York, United Comittee of the Ukrainian-American
Organizations of New York, 1954; P. Potichnyi, Y. Shtendera (eds.), Political
Thought of the Ukrainian Underground. 1943-1951, New York, Columbia
University Press, 1955; Y. Tys-Krokhmaliuk, UPA Warfare in Ukraine:
Strategical, Tactical and Organizational Problems of the Ukrainian Resistance
in the World War II, New York, Vantage Press, 1972; John A. Armstrong,
“The Chronicle of the Ukrainian Insurgent Army (UPA)”, în Harvard
Ukrainian Studies, XIV, no I/2, June 1990, pp. 171-175; Bohdan Nahaylo, The
Ukrainian Resurgence, London, Hurst & Company, 1990. David R. Marples,
pp. 3-18; Stalinism in Ukraine in the 1940’s, New York, St. Martin's Press,
1992, pp. 97-160; Orest Subtelny, Ukraine. A History, Second edition,
51
Statul român pierduse mai întâi în 1940, apoi definitiv în 1944,
nordul Bucovinei, regiune locuită preponderent de ucraineni. Însă între
graniţele sale rămăseseră şi după aceste date câteva zone restrânse în
care ucrainenii locuiau în comunităţi compacte, mai ales în Maramureş
şi în Bucovina, pe graniţa cu Ucraina sovietică. Aflaţi în legătură cu
naţionaliştii ucraineni încă din timpul războiului202, care în anumite
perioade au luptat atât împotriva sovieticilor, cât şi împotriva
germanilor - e vorba mai ales de OUN sau Organizaţia Naţională
Ucraineană, de sub conducerea lui Stepan Bandera - , unii ucraineni
cetăţeni ai statului român au continuat lupta lor antisovietică şi
anticomunistă, uneori şi cu accente antiromâneşti, şi după 1944. Grupuri
înarmate subordonate OUN atacaseră convoaiele de aprovizionare ale
Armatei Roşii în 1944-1945, îngreunând deplasarea trupelor spre front.
Organizaţia activase şi pe teritoriul judeţelor Rădăuţi şi Câmpulung,
sediul principal fiind în comuna Ulma (dar şi în Brodina), judeţul
Rădăuţi, unde dispunea de organizatori, membri activi, tăinuitori sau
favorizatori.203 În iarna anului 1944-1945 jandarmii români din judeţul
Rădăuţi au purtat lupte cu banderiştii, încununate de succes, potrivit
unor declaraţii ulterioare.204 Începutul lunii iulie 1945 a reprezentat
descoperirea pe teritoriul judeţului Rădăuţi a unei organizaţii iredentiste
ucrainene, de inspiraţie banderistă.205
Procesul grupului din Ulma şi Brodina - 36 de persoane, dintre
care o parte, cel puţin după nume, erau etnici români (probabil că
sentimentele antisovietice îi atrăseseră în grup); 18 dintre inculpaţi nu
au fost prezenţi - s-a judecat în septembrie 1946 în faţa Curţii Marţiale a
Toronto, Buffalo, London, Published by the University of Toronto Press in

association with the Canadian Institute of Ukrainian Studies, 1994, pp. 441-
446, 481-495.
202
Vezi D. Şandru, Bucovina şi nordul Basarabiei în planurile iredentei
ucrainene. 1940-1944, în “Revista istorică”, tom VIII, nr. 3-4, martie-aprilie
1997, pp. 203-218; Idem, Bucovina şi Maramureşul în planurile iredentei
ucrainene (1940-1947), în “Relaţii româno-ucrainene. Istorie şi
contemporaneitate”, Satu Mare, Editura Muzeului Sătmărean, 1999, pp. 349-
374.
203
Sentinţa nr. 1188/21 septembrie 1946 a Curţii Marţiale a Corpului IV
Teritorial Iaşi, în A. Brişcă, R. Ciuceanu, (eds.), op. cit., vol. I, pp. 211-212
(doc. de la AMR, fond 5465).
204
ANIC, fond “Inspectoratul General al Jandarmeriei”, dos. 106/1945, f. 116.
205
ASRI, fond “D”, dos. 144, ff. 42-43.
52
Comandamentului 4 Teritorial Iaşi. Prin sentinţa nr. 1188/21 septembrie
1946 erau condamnaţi: Pavel Tiron, din comuna Brodina, la trei ani
închisoare corecţională, trei ani interdicţie corecţională şi 20.000 de lei
cheltuieli de judecată; Petru Setriuc şi Mihai Setriuc, din comuna Ulma,
la 1 an închisoare corecţională şi 50.000 de lei cheltuieli de judecată.
Urmărirea penală împotriva celor mai mulţi dintre inculpaţi era stinsă
prin moartea lor sau prin abrogarea legii: Petre Maruseac, Vasile
Maricico, Procopie Vişineac, Vasile Moscaliuc, Ion Cobiniuc, Dumitru
Crăciun, Vasile Ignatiuc, Gheorghe Maruseac, Macsim Alexiuc, Vasile
Luncan, Marcu Spetcu, Ion Ignatiuc, Nicolae Metcan, Orest Păunel,
Dumitru Cureş, Vasile Cobiniuc, toţi din comuna Ulma; Victor Omania,
Ion Siminiuc, Ion Cobiliţă, Dumitru Cobiliţă, Constantin Moisiuc,
Vasile Calancea, Ion Piatcovschi, Ilie Zub, Ion Zbercea, Simion
Ursulean, Sidonia Zelenco, Silvestru Scraba, Ana Scraba, Victor Leca,
Miron Dănistran, toţi din comuna Brodina; Petre Maricico, din comuna
Izvoarele, judeţul Câmpulung; Iftimie Zub, din comuna Suliţa Moldova,
judeţul Câmpulung; Gheorghe Irimia (fost plutonier la Legiunea de
Jandarmi Rădăuţi).206
14. Rezistenţa antisovietică din nordul Bucovinei

Rezistenţa armată anticomunistă şi antisovietică a fost
importantă şi în nordul Bucovinei în primii ani postbelici, fiind
implicaţi nu doar ucraineni, ci şi români. Spre exemplu, în zona fostului
judeţ Storojineţ, unde românii erau numeroşi, partizanii erau cunoscuţi
sub numele de “oamenii din pădure”/ “oamenii pădurii”.207 Denumirea
este asemănătoare cu cea prin care erau desemnaţi luptătorii
antisovietici din ţările baltice208, dar şi cu aceea prin care în anii
206
Sentinţa nr. 1188/21 septembrie 1946 a Curţii Marţiale a Corpului IV
Teritorial Iaşi, în A. Brişcă, R. Ciuceanu, (eds.), op. cit., vol. I, pp. 209-215
(doc. de la AMR, fond 5465).
207
Dumitru Nimigeanu, Însemnările unui ţăran deportat din Bucovina, Prefaţă
de Grigore Nandriş, Ediţie îngrijită de Ştefan Munteanu, Timişoara, Editura De
Vest, 1993, p. 132.
208
Vezi K. V. Tauras, Guerilla Warfare on the Amber Coast, New York,
Voyages Press, 1961; A. Silde, Resistance Movement in Latvia, Stockholm,
Latvian National Foundation, 1972; Juozas Daumantas, Fighters for freedom:
Lithuanian partisans versus the USSR (1944-1947), translated from the
Lithuanian by E.J. Harrison and Manyland Books, New York, Manyland
Books, 1975, passim; Thomas Remeikis, Opposition to Soviet Rule in
53
următori aveau să fie cunoscuţi partizanii anticomunişti din nordul
Transilvaniei.209 În toamna anului 1946, partizanii din nordul Bucovinei
au răpit mai mulţi funcţionari sovietici (primari, chiar şi pe “prefectul”
Storojineţului etc.) pe care i-au “judecat” potrivit “legilor” lor
(“prefectul” a fost spânzurat cu picioarele în sus, iar prin limbă i s-a
trecut o sârmă de care au fost atârnate o seceră şi un ciocan). Alte
acţiuni constau în împiedicarea sătenilor de a transporta cotele de
cereale (veritabile rechiziţii) la centrele de colectare, distrugerea căilor
ferate pe care erau duse în Rusia aceleaşi produse agricole, toate acestea
în contextul unor mari lipsuri alimentare în zonă, în fapt o foamete
generalizată210, cum se întâmpla, de altfel, şi în sudul Bucovinei, care
rămăsese României.
15. Noile persecuţii împotriva partizanilor şi drumul spre a

doua fază a rezistenţei din Bucovina
Relansarea persecuţiilor împotriva foştilor luptători antisovietici
la sfârşitul anilor ’40 avea să-i determine pe unii dintre ei să ia din nou
drumul munţilor şi pădurilor.
Constantin Cenuşă a fost urmărit în anii 1944-1948, dar
autorităţile nu reuşiseră să-i dea de urmă. La Primăria comunei Putna
exista un dosar trimis de Comisia Română de Legătură cu Comisia
Aliată (Sovietică) de Control din Bucureşti în vederea confiscării averii
sale, “deoarece susnumitul a fost urmărit [pentru] că a avut o atitudine
duşmănoasă faţă de U.R.S.S.”211. El a fost judecat în contumacie de
Lithuania. 1945-1980, Chicago, Illinois, Institute of Lithuanian Studies Press,

1980, pp. 39-64; Andres Küng, A dream of freedom. Four decades of national
survival versus Rusian impperialism in Estonia, Latvia and Lithuania. 1940-
1980, Cardiff-New York-Stockholm-Sydney-Toronto, Boreas Publishing
House, 1981, passim; Mart Laar, War in the Woods. Estonia's Struggle for
Survival. 1944-1956, translation by Tüna Ets, Foreword by Tönu Parming,
Washington, D.C., The Compass Press, 1992, passim; Anatol Lieven, The
Baltic Revolution. Estonia, Latvia, Lithuania and the Path to Independence,
New Haven and London, Yale University Press, 1994, pp. 87-90.
209
Mărturia lui Ion Mâţ zis “Haiducul”, în Ştefan Bellu, Pădurea răzvrătită.
Mărturii ale rezistenţei anticomuniste, Baia Mare, Editura Gutinul, 1993, pp.
64, 67. Vezi şi pp. 102-103.
210
D. Nimigeanu, op. cit., pp. 132-133.
211
“P”, dos. 3820, vol. 3, ff. 94).
54
Curtea Marţială a Corpului IV Teritorial Iaşi, într-un lot de şase foşti
partizani (Dumitru Ursuţ, Gh. Păduraru, Titu, E. Rădoiceanu, E.
Gliceariu, din Dorna Cândrenilor). Toţi au fost acuzaţi că – organizaţi în
bandă înarmată şi cu uniforme militare - au comis mai multe furturi de
vite şi alte bunuri, precum şi că au ucis-o pe farmacista Erna Comşa, în
toamna anului 1944. Prin sentinţa nr. 86/31 ianuarie 1946, toţi au primit
aceleaşi pedepse: 3 ani temniţă grea şi câte 5 ani degradare civică pentru
furt calificat, 1 an închisoare corecţională şi 20.000 de lei amendă
pentru deţinere de armă, 20 de ani muncă silnică şi 20 de ani degradare
civică pentru omor, 5 ani muncă silnică şi 5 ani degradare pentru port
ilegal de uniformă. Aveau să execute pedeapsa cea mai grea.212
Arestată în primăvara anului 1946, în condiţii neclare, Maria
Cenuşă a fost depusă în arestul Poliţiei Rădăuţi. Deşi însărcinată în luna
a patra, anchetatorii au fost extrem de brutali cu ea (“Începe şi mă bate
de mă usucă”), pentru a o determina să spună unde se ascundea soţul ei.
Pentru a-i frânge voinţa, pentru ea s-a găsit o soluţie inedită: toată ziua
era ţinută sub pază într-un closet, iar noaptea era închisă într-o cameră
cu peste 20 de bărbaţi, arestaţi şi ei. “Veneau şi mă scoteau la anchetă
de trei-patru ori pe noapte. Până la 7 luni m-au tot bătut. După aceea nu
m-au bătut, dar îşi băteau joc tare: mă puneau să rag ca vaca, să latru
precum câinele, să orocăiesc ca broasca”. Maria Cenuşă a născut pe 5
august 1946 singurul ei copil cu Constantin Cenuşă, Iliodor, dar după
câteva zile a fost readusă în aceeaşi celulă plină de bărbaţi. “După o
lună mă ia iar la anchetă şi mă bate de mă găteşte să spun unde-i soţu’.
Eu tot că nu ştiu de la evacuare de el, nici că-i viu, nici că-i mort. Era o
uşă înaltă şi deasupra uşii, la mijloc, era un hihom zdravăn. Mă leagă de
mâini cu o curea şi pune o ladă de campanie în mijlocul uşii şi mă pune
pe ea. Un ofiţer din echipă fulger scoate lada de sub picioare şi rămân
spânzurată acolo. Intâi am simţit o mare căldură şi pe urmă un mare
frig. Nu ştiu cât m-or ţinut spânzurată. Într-un timp m-am trezit jos şi-
am auzit: Scoală, târfă!. Mă uit la ei, toţi pe lângă mine, îi aud ca prin
vis, nu mă doare nimic, numai nu mă pot mişca. Mă ia unu de jos şi-mi
zice: Nici amu nu vrei să spui? Lasă că te pun la curent electric!.
Ceilalţi zic: Pune-o mai repede. Eu am uitat că am copil, eram pierdută
212
Sentinţa nr. 86/31 ianuarie 1946 pronunţată de Curtea Marţială a Corpului
IV Teritorial Iaşi, în Ibidem, pp. 178-179 (doc. de la AMR, fond 5465); A.
Brişcă (ed.), Rezistenţa armată din Bucovina, vol. II, p. 134 (doc. de la ASRI,
fond “P”, dos. 3820, vol. 1, ff. 45-50).
55
de tot. Mă duce la o masă. Mă pune cu mâinile pe masa aceea. Aud
bâzâind. De la un timp simţesc că umblă ca furnicile prin mâna
mea….”.213
Apreciind că urmărirea sa a încetat şi crezând în cuvântul
autorităţilor locale că vor dovedi clemenţă, Constantin Cenuşă a revenit
în localitatea sa natală, Putna, la 5 septembrie 1948, prezentându-se de
bună voie la postul de jandarmi. Lăsat liber, după două zile a fost arestat
de jandarmi în timp ce se afla la lucru în pădure, legat şi predat
Securităţii Rădăuţi. A fost acuzat că a fost “şef de legionari”, ceea ce
era fals, având în vedere că după evenimentele din ianuarie 1941
participase ca jandarm la urmărirea legionarilor.214 Deşi era considerat
“destul de periculos” şi se recomanda ţinerea lui “în strictă
supraveghere”215, în noaptea de 18/19 septembrie 1946, el a reuşit să
evadeze din arestul Securităţii Rădăuţi şi a luat drumul munţilor216,
sperând şi el ca atâţia alţi partizani în apropiata venire izbăvitoare a
americanilor. În anii următori avea să se dovedească unul din cei mai
importanţi luptători anticomunişti din Bucovina, pe urmele sale aflându-
se importante forţe de miliţie şi securitate, precum şi un mare număr de
informatori. Aceasta este însă o perioadă distinctă a vieţii lui de
partizan, astfel încât se cere tratată într-un alt studiu.
Vasile Motrescu şi-a văzut de obişnuita viaţă ţărănească în anii
1945-1949. Numai că în primăvara celui din urmă an era în pericol de a
fi arestat, ceea ce l-a determinat şi pe el să redevină partizan. Avea să
ajungă unul din cei mai cunoscuţi partizani bucovineni în anii ’50.217
Arestat în 1953, fostul comandant de grup Ion Vatamaniuc a
fost anchetat de celebrul căpitan Feller la Suceava. Tribunalul Militar
213
Maria Cenuşă, op. cit., în loc. cit., nr. 37, 16-22 septembrie 1992, p. 4.
214
A. Brişcă, R. Ciuceanu, (eds.), op. cit., vol. I, pp. 227, 308, 311, 328 (doc.
de la ASRI, fond “P”, dos. 3820, vol. 3, f. 94; dos. 43363, vol. 1, ff. 34, 125,
270-272); A. Brişcă (ed.), op. cit., vol. II, pp. 100, 125, 163 (doc. de la ASRI,
fond “P”, dos. 3820, vol. 1, ff. 93-126; vol. 5, ff. 54-63, 23-33).
215
“P”, dos. 3820, vol. 3, f. 94).
216
Ibidem, pp. 227-230, 311, 320, 328 (doc. de la ASRI, fond “P”, dos. 3820,
vol. 3, ff. 90-91; dos. 43363, vol. 1, ff. 34, 222-223, 270-272); A. Brişcă (ed.),
op. cit., vol. II, pp. 43, 100, 125, 163 (doc. de la ASRI, fond “P”, dos. 3820,
vol. 1, ff. 93-126, 506-509; vol. 5, 54-63, 23-33).
217
A. Brişcă (ed.), op. cit., vol. II, pp. 51, 72 (doc. de la ASRI, fond “P”, dos.
3820, ff. 349-354; dos. 4314, vol. 1, ff. 120-168).
56
Iaşi în deplasare la Suceava l-a condamnat la 8 ani temniţă grea sub
acuzaţia de “crimă de înaltă trădare”. A fost deţinut la penitenciarul
Piteşti, de unde a fost eliberat în urma decretului 421/24 septembrie
1955. După aproape şase luni, mai exact la 14 martie 1956, a fost iarăşi
arestat şi trecut prin ancheta aceluiaşi Feller, acum maior. De această
dată, a fost condamnat de Tribunalul Militar Bucureşti, în deplasare la
Suceava, acordându-i-se 7 ani muncă silnică şi confiscarea averii (din
inventarul de sechestru şi confiscare reiese că era ţăran sărac: 0,92 ha de
teren, o casă, un grajd, o vacă, trei paturi, două mese şi două scaune din
lemn de brad) pentru “favorizarea infractorului”. Referirea era la
ajutorul pe care între 1949-1955 îl dăduse fratelui său, celebrul partizan
Gavril Vatamaniuc. Încarcerat la Suceava, Jilava şi Piteşti, a fost
eliberat prin decretul nr. 406/9 noiembrie 1960. Deşi a fost persecutat
neîncetat de Securitate, a supravieţuit căderii comunismului, decedând
la 17 martie 1992, la vârsta de 89 de ani.218
Unii dintre membrii grupului “Vulturii” au fost judecaţi în
decembrie 1954, la mai bine de un deceniu de la încheierea războiului
în Bucovina, sub acuzaţia că au dovedit atitudini antisovietice. Prin
sentinţa nr. 2173/30 decembrie 1954 a Tribunalului Militar Bucureşti,
Dumitru Bălan (originar din comuna Crasna-Storojineţ, URSS), Nicolae
Semaca (originar din comuna Igeşti, URSS) şi Constantin Gherman
(originar din comuna Crasnaeţchi, URSS) erau condamnaţi la câte 4 ani
temniţă grea, 10 ani degradare civică şi confiscarea averii; Simion
Ignatiuc şi Dumitru Calinici, de origine ucraineană (ambii din comuna
Brodina, raionul Rădăuţi, regiunea Suceava), împreună cu Constantin
Iuraşcu, fost plutonier-major activ (din Roman, regiunea Iaşi), au fost
condamnaţi la câte 3 ani închisoare corecţională, 10 ani degradare
civică şi confiscarea averii. De asemenea, fiecare dintre cei de mai sus a
fost obligat să achite câte 100 de lei cheltuieli de judecată.219
16. Concluzii
Primăvara anului 1944 a reprezentat pentru România aducerea
războiului terestru pe propriul ei teritoriu, în partea de nord-est, ca
urmare a unei ample ofensive sovietice. Epuizarea elanului ofensiv al
sovieticilor a dus în martie-aprilie 1944 la stabilizarea frontului pe o
218
A. Brişcă, Ion Vatamaniuc, p. 189.
219
Sentinţa nr. 2173/30 decembrie 1954 a Tribunalului Militar Bucureşti, în Cu
unanimitate de voturi, pp. 230-235.
57
linie care urma Obcinele Bucovinei-Fălticeni-Paşcani-Dealu Mare-Iaşi-
Chişinău-Nistru-Marea Neagră. În partea de nord linia frontului
româno-german era pe culmile Obcinei Mari, în vreme ce cel sovietic
urma linia Putna-Suceviţa-Gura Humorului-apa Moldovei.
Marele Stat Major al Armatei Române crease, încă din 1942, un
număr de unităţi teritoriale - batalioanele fixe - pe graniţa cu Ungaria,
care, în caz de invazie a armatei maghiare, ar fi urmat să ducă inclusiv
acţiuni de gherilă. Unul dintre aceste batalioane fixe era “Bucovina”.
Pătrunderea sovieticilor pe teritoriul României a determinat schimbarea
planului iniţial şi aruncarea sa în luptă la sfârşitul lunii martie 1944.
Soldaţii sovietici s-au dedat în primăvara anului 1944 la
numeroase abuzuri în nord-estul României: devastări, incendieri de
locuinţe, vătămări corporale, violuri, crime. La acestea s-a adăugat
politica susţinută a Armatei Roşii de rechiziţionare a bunurilor
personale, deseori chiar a celor de strictă necesitate, a produselor
agricole, animalelor, atelajelor şi a mâinii de lucru pentru construirea
liniilor de fortificaţii, pentru întreţinerea drumurilor etc., toate fără a se
plăti vreo despăgubire. În plus, sovieticii au decis evacuarea satelor din
zona frontului. Toate acestea au determinat o parte a populaţiei să se
refugieze în păduri şi în munţi, între liniile frontului. Pentru a se apăra
de atacurile patrulelor ruseşti, refugiaţii aveau să se adune pe
comunităţi, în aceste condiţii fiind propulsaţi unii lideri, care ulterior
aveau să devină comandanţi de partizani.
În Bucovina s-au constituit cu sprijinul direct al
Comandamentului româno-german grupurile de partizani conduse de
Vladimir Macoveiciuc, Ion Vatamaniuc, Vladimir Tironeac şi
Constantin Cenuşă. Acestea grupuri au avut în medie 15-20 de membri,
recrutaţi dintre ţăranii localnici, premilitari, dispensaţi sau militari aflaţi
în concediu, bine înarmaţi şi instruiţi în şcoala de la Sadova de către
instructori germani şi români. Excelenţi cunoscători ai terenului, ei au
îndeplinit misiuni diverse: aducerea populaţiei refugiate între fronturi în
zona controlată de trupele române şi germane, patrulare prin păduri,
recunoaştere, culegerea de informaţii despre poziţiile sovietice şi
efectuarea unor diversiuni în spatele Armatei Roşii. Dintre aceste
grupuri, cel mai important s-a dovedit cel condus de Vladimir
Macoveiciuc. De asemenea, din însărcinarea serviciilor speciale, avea
să se constituie şi un grup de culegere de informaţii şi diversiune,
denumit “Vulturii”, şi instalat pe muntele Dumitriţa, Falcău.
58
Activitatea grupurilor antisovietice a încetat practic la 23 august
1944, ca urmare a loviturii de stat de la Bucureşti. Strâns integraţi în
dispozitivul german, cei mai mulţi dintre partizanii români au fost
nevoiţi să se retragă spre vest, reuşind desprinderea abia în octombrie
1944, în zona Satu Mare. Câţiva dintre ei, îndeosebi refugiaţi din nordul
Bucovinei, au ajuns până în Germania.
Foştii luptători din Batalionul fix “Bucovina” sau din grupurile
de partizani au fost hăituiţi în toamna anului 1944 de către sovietici, cei
prinşi fiind în cea mai mare parte arestaţi, judecaţi, condamnaţi şi duşi
în Gulag, de unde s-au întors după mulţi ani ori au dispărut fără urmă.
Autorităţile române locale au colaborat uneori cu sovieticii pentru
prinderea foştilor partizani. Toate acestea i-au determinat pe unii dintre
aceştia să ia din noul drumul pădurilor şi al munţilor, cum s-a întâmplat
cu Vladimir Macoveiciuc şi cu o parte a oamenilor săi. Acest grup a fost
definitiv distrus abia în iulie 1946. Partizani antisovietici nu s-au
recrutat doar dintre românii din sudul Bucovinei, ci şi dintre ucrainenii
de aici. De asemenea, în rezistenţa antisovietică au fost implicaţi în
primii ani postbelici şi românii din nordul Bucovinei, regiune care mai
întâi în 1940 şi apoi în 1944 fusese anexată de Uniunea Sovietică. Alţi
partizani din sudul Bucovinei au reuşit să se ascundă ani de zile sau au
trecut pur şi simplu neobservaţi.
Reluarea arestărilor de către serviciile represive ale statului
român la sfârşitul anilor ’40 i-au determinat pe unii dintre aceştia să
redevină partizani, cei mai cunoscuţi dovedindu-se în anii următori
Constantin Cenuşă şi Vasile Motrescu. De această dată, lupta se ducea
împotriva regimului comunist din România, instalat, de fapt, de aceeaşi
armată împotriva căreia luptaseră ei în urmă cu câţiva ani.
Lista martorilor:
1. Severin Macoveiciuc. Al treilea copil al lui Vladimir Macoveiciuc.

În primăvara anului 1944 era minor şi s-a refugiat împreună cu
părinţii şi fraţii săi între liniile frontului, apoi la Câmpulung
Moldovenesc. După 23 august 1944 şi-a urmat familia spre Vest,
ajungând până în zona Satu Mare. A fost arestat în 1945 împreună
cu alţi membri ai familiei sale şi anchetat în condiţii dure de NKVD
şi Siguranţă. A fost intervievat în Rădăuţi la 1 august 1994.
2. Gheorghe Motrescu. Premilitar în momentul invaziei sovietice, a
făcut parte din grupul lui Vladimir Macoveiciuc în iunie-iulie 1944.
59
Ulterior a fost persecutat de autorităţile comuniste pentru calitatea
sa de fost partizan, dar şi pentru acţiunile fratelui său, celebrul
partizan Vasile Motrescu, fiind arestat în 1949-1950 şi închis în
urma unor condamnări între 1954-1964. A fost intervievat în
Vicovu de Jos la 15 august 1995.
3. Archip Rusu. Militar activ (sergent) în 1944. A fost membru al
grupului Vladimir Macoveiciuc între mai-octombrie 1944. Arestat
în 1949-1950 şi iarăşi în 1951, a fost condamnat la 25 de ani pentru
activitatea sa de partizan antisovietic şi a fost închis până în 1964. A
fost intervievat în Hurjuieni la 30 august 1994.
Bucovinians against Soviets. Antisoviet/Anticommunist Armed

Resistance in Bucovina (March-August 1944 - July 1946)
(Summary)
For Romania, the Spring of 1944 meant the bringing of land

war within its own borders, on the North-Eastern side, as a result of a
huge Soviet attack. The ending of Soviet offensive impetus led, during
March-April 1944, to stabilisation of the field on a direction that
followed the Obcinele Bucovinei-Fălticeni-Paşcani-Dealu Mare-Iaşi-
Chişinău-Nistru-Black Sea. On the Northern side, the Romanian-
German front line reached the Obcina Mare, while the Soviet one
reached Putna-Suceviţa-Gura Humorului-Moldova river.
The Great General Staff of Romanian Army had created, since
1942, several territory units – fixed battalions – on the Hungarian
border, which, in case of Hungarian Army invasion, would have also
determined guerrilla acts. One of these fixed battalions was named
“Bucovina”. Soviet invasion of Romania turned up side down the initial
plan and led to its entering the fight at the end of 1944.
During the spring of 1944, Soviet soldiers committed lots of
abuses in north-eastern Romania: devastations, setting on house fires,
body damages, rapes and murders. To all these there was added the Red
Army’s politics of requisitioning personal goods, often strictly
necessary, agricultural harvests, animals, teams and workers who were
building defence works, or keeping up roads, etc.; all these required no
compensation. Even more, the Soviets compelled evicting the villages
on the front line. These determined the people to take refuge in forests
and mountains, between borderlines. In order to defend themselves
60
against Russian patrols’ attacks, the refugees formed entire committees;
thus, same of them became leaders, and later, even partisans’
commanders.
Directly backed up by Romanian-German Headquarters,
partisans’ groups set up in Bucovina; they were led by Vladimir
Macoveiciuc, Ion Vatamaniuc, Vladimir Tironeac and Constantin
Cenuşă. These groups numbered 15-20 members, recruited from
peasants, pre-militaries, exempted or soldiers in holiday, well armed
and trained at the school of Sadova, by German and Romanians
instructors. Their excellent knowledge of the field allowed them to
manage in several missions: bringing the refugees between fronts,
within the area under control of Romanian and German troops,
patrolling through forests, gathering data about Soviet positions and
making side-tracking behind Red Army. Among these groups, the most
important one proved to be that led by Vladimir Macoveiciuc. Also,
there was linked a group for diversion and gathering information,
named “The Eagles”, and set on Dumitriţa Mountain, in Falcău.
In August 23rd, 1944, the putsch from Bucharest put an end to
the activity of Antisoviet partisans. Closely linked within German
ordinance, most of Romanian partisans were forced to withdraw toward
West and managed to take off in October 1944, in Satu Mare. Some of
them, mostly refugees from Northern Bucovina, eventually reached
Germany.
The former fighters from the fix battalion “Bucovina” or from
partisans’ groups were harassed by Soviets in Autumn 1944; some were
caught and arrested, tried, sentenced and taken to Gulag, from where
some of them managed to come back, while others disappeared without
track. Local Romanian authorities sometimes co-operated with Soviets,
in order to discover and take in former partisans. Because of this, some
of them sought refuge, again, in forests and mountains, namely
Vladimir Macoveiciuc and some of his men. This group was eventually
crashed in July 1946. Antisoviet partisans were not recruited only
among Romanians from Southern Bucovina, but also from Ukrainians
within this territory. During the first after-war years, the Antisoviet
resistance was also represented by Romanians from Northern Bucovina,
an area which, in 1940 and 1944, was enclosed to Soviet Union. Some
other partisans from Southern Bucovina managed so hide for years, or
simply were unobserved.
61
At the end of 40s, the repressive organisms of Romanian State
resumed the arrests; this fact determined some to become, again,
partisans and the most known were Constantin Cenuşă and Vasile
Motrescu. This time the fight was against Communist Regime in
Romania, brought to power by the same army against whom they had
fought some years before50.
62

Dobrincu Bucovina

Încărcat de

Informații document

Titlu original

Drepturi de autor

Formate disponibile

Partajați acest document

Partajați sau inserați document

Opțiuni de partajare

Vi se pare util acest document?

Este necorespunzător acest conținut?

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Dobrincu Bucovina

Încărcat de

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Dorin DOBRINCU

Bucovineni contra sovietici.

Până la începutul anilor ’90 ai secolului trecut, despre rezistenţa

2. Batalionul fix “Bucovina”

3. Cauzele rezistenţei armate antisovietice în Bucovina.

4. Grupul Vladimir Macoveiciuc (sau grupul “Vladimir”)

dincolo de toate alegaţiile contra lui Macoveiciuc, autorul încearcă să-şi

5. Grupul Vladimir Tironeac

a celor implicaţi în acţiunea de partizanat, în special în celebra ambuscadă din

6. Grupul Constantin Cenuşă (sau “Grupul de roze”)

7. Grupul Ion Vatamaniuc

ff. 23-33); A. Brişcă, Vladimir Macoveiciuc, p. 241; Idem, Silvestru

11. Persecutarea foştilor partizani antisovietici

12. Vladimir Macoveiciuc şi grupul său în 1945-1946

12.1. Sfârşitul unui lider de partizani

12.2. Răsplată pentru foştii partizani: moarte sau temniţă

Brişcă, Vladimir Macoveiciuc, p. 242; Idem, Silvestru Macoveiciuc, p. 174;

13. Grupul banderiştilor din Ulma şi Brodina (1945-1946)

Toronto, Buffalo, London, Published by the University of Toronto Press in

14. Rezistenţa antisovietică din nordul Bucovinei

15. Noile persecuţii împotriva partizanilor şi drumul spre a

Lithuania. 1945-1980, Chicago, Illinois, Institute of Lithuanian Studies Press,

1. Severin Macoveiciuc. Al treilea copil al lui Vladimir Macoveiciuc.

Bucovinians against Soviets. Antisoviet/Anticommunist Armed

For Romania, the Spring of 1944 meant the bringing of land

S-ar putea să vă placă și