Universitatea 

„1 Decembrie 1918” Alba-Iulia​​
Facultatea de Istorie, Litere și Științe ale Educației
Departamentul de Istorie, Arheologie și Muzeologie​​
Specializare: Istorie, anul III​​
Seminar: Istoria Războiului Rece
Student: Fărău Vlad

Criza Suezului și Revoluția

maghiară (1956)
Criza Canalului Suez
 Introducere
• Canalul Suez este situat la vest de Peninsula Sinai, fiind construit în nordul Egiptului și
la sud de Marele Lac Amar, sub supravegherea diplomatului francez Ferdinand de
Lesseps. Construcția a durat zece ani, fiind inaugurat în anul 1869, la 17 noiembrie,
având ca scop transportul maritim între Marea Mediterană și Oceanul Indian prin Marea
Roșie. Canalul navigabil are o lungime de 193 km (120 mile) și o lățime minimă de 300
m, permițând trecerea în ambele sensuri a navelor maritime. Face legătura între orașele
Suez de la Marea Roșie și Port Said de la Marea Mediterană direct, fără a mai fi
necesară înconjurarea Africii. Avantajul acestui canal este și acela că nu necesită ecluze,
întrucât nu există o diferență de nivel între cele două capete ale canalului. Canalul Suez
se afla înainte de 1956 în proprietatea franco-britanică aflată sub control egiptean.
Cauzele izbucnirii crizei Canalului Suez

• Criza Suezului arată clar interesele divergente ale actorilor internaționali

importanți, imediat după încheierea Războiului, dar în plină evoluție a Războiului
Rece. Această criză a fost determinată atât de interese economice – deoarece, pe
aici, tranzitează spre Europa din Orientul Mijlociu zeci de milioane de tone de
petrol – cât și din punct de vedere politic - de obținere a sferelor de influență în
zonă.
• După Al Doilea Război Mondial, Marea Britanie nu își mai putea permite să-și susțină
baza militară (80000 militari) din Canalul Suez, fiind de acord în 1954 ca până în
1956 să retragă forțele militare din Suez. Această retragere era urmărită îndeaproape
de Statele Unite ale Americii cu scopul de a îngrădi expansiunea URSS-ului în
Orientul Mijlociu. Irakul a avut inițiativa formării unui pact numit ,,Pactul de la
Bagdad”, adunând Turcia, Irak, Iran, Marea Britanie și Pakistan sub conceptul de
Parteneriatul de nord al națiunilor.
• Canalul avea atât pentru Franța, cât și pentru Marea Britanie un rol important deoarece
taxele încasate de Compania Canalului Suez veneau din tranzitul petrolier dinspre
Golf spre Europa. De exemplu, în 1955, din tonajul care era exportat din Orient spre
Europa, 76,5% trecea prin canal. Numai Franța în același an, 1955, a tranzitat 90% din
24 de milioane de tone de petrol prin canal, iar 10% prin conductele din Marea
Mediterană care trec tot prin Canalul Suez. La fel, Marea Britanie tranzita 75% din
importurile de petrol din Irak, Kuweit, Arabia Saudită, Qatar prin canal, iar 60% din
flota comercială tranzita canalul.
• Situația politică în Egipt era, în jurul anului 1952, ambiguă, deoarece guvernele se
succedau foarte des, având orientări diferite. Mai exact, o grupare ducea o politică
prooccidentală, iar cealaltă naționalistă. La 23 iulie 1952, printr-o lovitură de stat,
generalul Neghib impune atât regelui Faruk, cât și Egiptului un guvern naționalist.
Totuși, guvernul instaurat nu părea chiar ostil occidentului, motiv pentru care, la 10
februarie 1954, generalul Gamal Abdel Nasser, cu ajutorul Consiliului Revoluției, a
preluat toate atribuțiile de prim-ministru. Acest general Nasser era un antioccidental
convins, dar avea o mare antipatie față de națiunea sionistă, forțele militare ale
Egiptului angajându-se în lupte soradice la granița cu Israelul.
• Totuși, Statele Unite și Marea Britanie îi propun la 24 decembrie 1955 Egiptului,
generalului Nasser, de altfel, o ofertă de construire a unui baraj pe Nil la Aswan,
necesar pentru regularizarea irigării văii Nilului. Însă scopul anglo-american era să
transforme Egiptul dependent de Occident în așa fel cum făcuseră anglo-francezii în
secolul XIX prin construcția Canalului Suez.
Barajul de la Aswan
• Nasser, fiind un antioccidental, este ajutat de
URSS cu arme și bani. Mai mult decât atât,
recunoaște guvernul condus de Mao Zedong,
stabilind relații diplomatice cu Republica
Populară Chineză. În iunie 1956 primește o
ofertă din partea URSS prin ministrul de
externe sovietic sosit la Cairo, de construire a
barajului de la Aswan. Drept rezultat a
afinității guvernului de la Cairo pentru URSS
și țările socialiste, anglo-americanii își retrag
oferta de construire a barajului.
• Nasser, primind arme atât de la URSS, cât și
din Cehoslovacia, pe 26 iulie 1956, anunță și
publică un decret de naționalizare a
Companiei Canalului Suez, preluând controlul
canalului cu forțele armate egiptene.
Argumentul naționalizării a fost acela că din
Gamal Abdel Nasser
taxele de tranzit a navelor prin Canal Suez ar
putea plăti construcția barajului de la Aswan.
 Criza Canalului Suez

• Decizia de naționalizare a Canalului Suez era dezastroasă atât pentru Franța, cât și pentru
Marea Britanie deoarece erau principalele beneficiare ale acestei rute maritime, dar și
deținătoare a multor acțiuni ale Companiei Canalului Suez. Acestora două li s-a alăturat și
Israelul. Aceste trei state ajung urgent la un acord care prevedea intervenția armată, având ca
scop eliminarea de la putere a lui Nasser. Franța era interesată în eliminarea dictatorului de la
Cairo, întrucât acesta susținea material rebelii algereni. Politica externă a Franței urmărea
alegerile din Algeria din 1956, având interese strategice.
• Dacă Franța și Anglia pregătesc un conflict armat în vederea cuceririi canalului, având
ca justificare naționalizarea, Statele Unite ale Americii nu acceptă folosirea forței
armate, considerând că acțiunile franco-britanice au fost greșit luate.
• Israelienii atacă Egiptul în 29 octombrie 1956, iar două zile mai târziu trupele franco-
britanice au aterizat la Port Said și Port Fuad, preluând controlul asupra zonei din jurul
Canalului Suez.
• Moscova, prin liderul său Nikita Hrușciov, se arată împotriva invaziei și amenință cu
bombardarea cu rachete nucleare țările din vestul Europei dacă forța armată israileano-
francezo-britanică nu se retrage imediat.

Nasser, alături de Nikita

Hrușciov
• Președintele Dwight Eisenhower, avertizează URSS-ul că aceste amenințări, având
ca subiect conflictele nucleare, nu fac decât să accentueze criza, propunându-i
președintelui Uniunii Sovietice, Nikita Hrușciov, să renunțe la o asemenea
intervenție. În același timp, somează sever cele trei state - Franța, Marea Britanie și
Israelul - să se retragă din teritoriul Egiptului. La amenințările Statelor Unite, trupele
de ocupație franco-britanice se retrag până în decembrie 1956, iar trupele armate ale
Israelului, în martie 1957, lasă liberă partea dinspre Egipt a canalului.
• Însă, trebuie subliniat că, la 7 noiembrie 1956, Adunarea Generală a ONU dispune la
ideea Canadei, formarea unei Forțe de Urgență a Națiunilor Unite (UNEF) - acest
grup armat este trimis în zona canalului Suez, având ca scop supravegherea
retragerii celor trei armate de ocupație și sfârșitul ostilităților.
 Urmările crizei
• Această criză a făcut din Nasser un erou, care în următorii ani urma să aibă o
influență mare în zona arabă, rămânând un adept al Uniunii Sovietice.
• Israelul nu a câștigat dreptul de a utiliza canalul, dar i s-a acordat dreptul de a
transporta mărfuri prin strâmtoarea Tiranului (între Peninsula Sinai și Peninsula
Arabică, care separă Golful Aqaba de Marea Roșie).
• Ruptura dintre politica externă a Statelor Unite și politica externă a Franței și
Angliei, privind deciziile luate în timpul crizei, arată necesitatea urgentării
constituirii Comunității Europene.
• Pentru SUA, criza canalului Suez a arătat apropierea politicii externe a Canadei de
Statele Unite și îndepărtarea acesteia de Marea Britanie. De asemenea, a fost
momentul de asumare a rolului de putere în Orientul Mijlociu a Statelor Unite.
• Uniunea Sovietică, la fel ca și în cazul Statelor Unite, și-a arătat rolul de super-
putere, având un rol important în Orientul Mijlociu. În același timp, Moscova a
beneficiat de criza din Egipt, putând să rezolve destul de dur criza determinată de
revoluția Ungară, evitând atenția occidentului.
Revoluția Ungară
 Cauzele revoluției

• După moartea lui Stalin din 5 martie1953, întreaga Europă de Est a început să spere. Chiar
Nikita Hrușciov, la al XX-lea Congres al Partidului Comunist Sovietic, condamnă crimele făcute
de Stalin împotriva colegilor de partid.
• La Budapesta, liderul stalinist Matyas Racosy (cel care a instaurat comunismul în Ungaria), se
retrage, rămânând secretar general al partidului, lăsându-i conducerea guvernului lui Imre Nagy.
Acesta reprezenta un socialist care a luat apărarea țăranilor în timpul colectivizării din anii 1940.
• În aprilie 1955, Imre Nagy este înlocuit din fruntea guvernului sub acuzația de ,,deviaționism de
dreapta”. La indicațiile Moscovei, stalinistul Matyas Rakosi este înlocuit cu Erno Gero în fruntea
Partidului Popular Muncitoresc din Ungaria.
 Izbucnirea revoluției
• În data de 23 octombrie 1956, în urma unor mișcări populare, care au avut loc în Polonia
în același an, studenții încep un protest la Budapesta. Instantaneu atrag mii de oameni în
marșul lor către centrul Budapestei. Protestatarii se îndreaptă spre clădirea Radioului
Budapesta, cu scopul de a face publice cererile lor prin intermediul radioului. Clădirea
radioului era păzită de Poliția Secretă (AVH), care a deschis focul asupra demonstranților.
• Acest lucru a dus la amplificarea revoltei atât în Budapesta, cât și în țară. Atât în orașele
mari, cât și în capitală, simbolurile comunismului au fost distruse (mai ales statuia lui
Stalin). Urgent, secretarul general al partidului, Erno Gero, a cerut intervenția militară a
Uniunii Sovietice pentru înăbușirea revoltei. Tot în aceea noapte de 23 octombrie 1956,
determină ieșirea pe străzile Budapestei a peste 200 000 de cetățeni. Speriați, conducătorii
comuniști îl numesc pe Imre Nagy premier. Acesta, fiind un socialist mai moderat, decide
să ceară retragerea trupelor sovietice din teritoriul Ungariei. Pe plan economic ia măsuri de
trecere spre o economie de piață liberă. A desființat instituția securității, noul guvern și-a
anunțat intenția de a retrage Ungaria din Pactul de la Varșovia, a eliberat mulți deținuți
politici, iar, pe plan politic, a susținut pluralismul, vechile partied politice refăcându-și
apariția.
23 octombrie 1956, Budapesta
 Oprimarea revoluției
• Hrușciov trimite la Budapesta o
delegație condusă de Anastas Mikoian și
Mihail Suslov, care îl informează pe
liderul sovietic de direcția pe care
Ungaria vrea să o urmeze. Dar noul
guvern al Ungariei a avut o perioadă
scurtă, de doar zece zile, deoarece Biroul
Politic al URSS a hotărât înlăturarea
guvernului lui Imre Nagy și înăbușirea
revoltei. Astfel, la 4 noiembrie 1956
soldații sovietici au invadat Budapesta și
alte regiuni fierbinți ale Ungariei.
Rezistența ungară a cedat la data de 10
noiembrie 1956. Revoluția maghiară a
dus la uciderea a 3000 de oameni, zeci
de mii de maghiari arestați (26000 de
maghiari), din care aproximativ 300 de
combatanți anticomuniști executați.
• Maghiarii anticomuniști au așteptat în zadar intervenția Occidentului. Imre Nagy a cerut
ajutor Națiunilor Unite prin ambasada Marii Britanii de la Budapesta, dar nu a fost auzit;
țările Europei de Vest erau ocupate cu criza Canalului Suez. Astfel, Imre Nagy și colegii
săi s-au refugiat la ambasada Iugoslaviei din Budapesta. A fost numit premier Janos Kadar,
un apropiat al Moscovei, care ia garantat libertatea lui Imre Nagy și membrilor guvernului
său. Totuși, aceștia au fost arestați, duși la Snagov, iar după doi ani aduși la Budapesta,
judecați cu ușile închise, iar la 16 iunie 1958 au fost executați prin spânzurare. Imre Nagy
a devenit erou național după căderea comunismului în 1989.
 Bibliografie
• Duroselle, Jean-Baptiste; Kaspi, Andre, Istoria relațiilor internaționale, Vol. II,
București, Editura Științelor Sociale și Politice, 2006.
• Ionescu, Crăciun, Zile fierbinți în Orient, București, Editura Politică, 1988.
• McCauley, Martin, Rusia, America și Războiul Rece, 1949-1991, Iași, Editura
Polirom, 1999.
• Sprințeroiu, Gheorghe, Independență, nealiniere, pace, București, Editura Politică,
1989.
• Purcăruș, Alexandru, În vâltoarea războiului rece, Revoluția maghiară din 1956,
Iași, Editura Cetatea de Scaun, 2009.