Criza Suezului.

Revoluția maghiară (1956)

Criza Canalului Suez

Introducere

Canalul Suez este situat la vest de Peninsula Sinai, fiind construit în nordul Egiptului și la
sud de Marele Lac Amar, sub supravegherea diplomatului francez Ferdinand de Lesseps.
Construcția a durat zece ani, fiind inaugurat în anul 1869, la 17 noiembrie, având ca scop
transportul maritim între Marea Mediterană și Oceanul Indian prin Marea Roșie. Canalul
navigabil are o lungime de 193km (120 mile) și o lățime minimă de 300 m, permițând trecerea în
ambele sensuri a navelor maritime. Face legătura între orașele Suez de la Marea Roșie și Port
Said de la Marea Mediterană direct, fără a mai fi necesară înconjurarea Africii. Avantajul acestui
canal este și acela că nu necesită ecluze, întrucât nu există o diferență de nivel între cele două
capete ale canalului. Canalul Suez se afla înainte de 1956 în proprietatea franco-britanică aflată
sub control egiptean.

POZA CU HARTA CANALULUI

Cauzele izbucnirii crizei Canalului Suez

Criza Suezului arată clar interesele divergente ale actorilor internaționali importanți,
imediat după încheierea Războiului, dar în plină evoluție a Războiului Rece. Această criză a fost
determinată atât de interese economice – deoarece, pe aici, tranzitează spre Europa din Orientul
Mijlociu zeci de milioane de tone de petrol – cât și din punct de vedere politic - de obținere a
sferelor de influență în zonă.

După Al Doilea Război Mondial, Marea Britanie nu își mai putea permite să-și susțină
baza militară (80000 militari) din Canalul Suez, fiind de acord în 1954 ca până în 1956 să retragă
forțele militare din Suez. Această retragere era urmărită îndeaproape de Statele Unite ale
Americii cu scopul de a îngrădi expansiunea URSS-ului în Orientul Mijlociu. Administrația
Eisenhower a SUA a creat un pact numit ,,Pactul de la Bagdad”, adunând Turcia, Irak, Siria și
Pakistan sub conceptul de Parteneriatul de nord al națiunilor.
 Canalul avea atât pentru Franța, cât și pentru Marea Britanie un rol important deoarece
taxele încasate de Compania Canalului Suez veneau din tranzitul petrolier dinspre Golf spre
Europa. De exemplu, în 1955, din tonajul care era exportat din Orient spre Europa, 76,5% trecea
prin canal. Numai Franța în același an, 1955, a tranzitat 90% din 24 de milioane de tone de petrol
prin canal, iar 10% prin conductele din Marea Mediterană care trec tot prin Canalul Suez. La fel,
Marea Britanie tranzita 75% din importurile de petrol din Irak, Kuweit, Arabia Saudită, Qatar
prin canal, iar 60% din flota comercială tranzita canalul.

Situația politică în Egipt era, în jurul anului 1952, ambiguă, deoarece guvernele se
succedau foarte des, având orientări diferite. Mai exact, o grupare ducea o politică
prooccidentală, iar cealaltă naționalistă. La 23 iulie 1952, printr-o lovitură de stat, generalul
Neghib impune atât regelui Faruk, cât și Egiptului un guvern naționalist. Totuși, guvernul
instaurat nu părea chiar ostil occidentului, motiv pentru care, la 10 februarie 1954, generalul
Gamal Abdel Nasser, cu ajutorul Consiliului Revoluției, a preluat toate atribuțiile de prim-
ministru. Acest general Nasser era un antioccidental convins, dar avea o mare antipatie față de
națiunea sionistă, forțele militare ale Egiptului angajându-se în lupte soradice la granița cu
Israelul.

Totuși, Statele Unite și Marea Britanie îi propun la 24 decembrie 1955 Egiptului,

generalului Nasser, de altfel, o ofertă de construire a unui baraj pe Nil la Aswan, necesar pentru
regularizarea irigării văii Nilului. Însă scopul anglo-american era să transforme Egiptul
dependent de Occident în așa fel cum făcuseră anglo-francezii în secolul XIX prin construcția
Canalului Suez.

Nasser, fiind un antioccidental, este ajutat de URSS cu arme și bani. Mai mult decât atât,
recunoaște guvernul condus de Chang Kai-Shek, stabilind relații diplomatice cu Republica
Populară Chineză. În iunie 1956 primește o ofertă din partea URSS prin ministrul de externe
sovietic sosit la Cairo, de construire a barajului de la Aswan. Drept rezultat a afinității
guvernului de la Cairo pentru URSS și țările socialiste, anglo-americanii își retrag oferta de
construire a barajului.

Nasser, primind arme atât de la URSS, cât și din Cehoslovacia, pe 26 iulie 1956, anunță
și publică un decret de naționalizare a Companiei Canalului Suez, preluând controlul canalului
cu forțele armate egiptene. Argumentul naționalizării a fost acela că din taxele de tranzit a
navelor prin Canal Suez ar putea plăti construcția barajului de la Aswan.

Criza Canalului Suez

Decizia de naționalizare a Canalului Suez era dezastroasă atât pentru Franța, cât și pentru
Marea Britanie deoarece erau principalele beneficiare ale acestei rute maritime, dar și deținătoare
a multor acțiuni ale Companiei Canalului Suez. Acestora două li s-a alăturat și Israelul. Aceste
trei state ajung urgent la un acord care prevedea intervenția armată, având ca scop eliminarea de
la putere a lui Nasser. Franța era interesată în eliminarea dictatorului de la Cairo, întrucât acesta
susținea material rebelii algereni. Politica externă a Franței urmărea alegerile din Algeria din
1956, având interese strategice.

Dacă Franța și Anglia pregătesc un conflict armat în vederea cuceririi canalului, având ca
justificare naționalizarea, Statele Unite ale Americii nu acceptă folosirea forței armate,
considerând că acțiunile franco-britanice au fost greșit luate.

Israelienii atacă Egiptul în 29 octombrie 1956, iar două zile mai târziu trupele franco-
britanice au aterizat la Port Said și Port Fuad, preluând controlul asupra zonei din jurul
Canalului Suez.

Moscova, prin liderul său Nikita Hrușciov, se arată împotriva invaziei și amenință cu
bombardarea cu rachete nucleare țările din vestul Europei dacă forța armată israileano-francezo-
britanică nu se retrage imediat.

Președintele Dwight Eisenhower, avertizează URSS-ul că aceste amenințări, având ca

subiect conflictele nucleare, nu fac decât să accentueze criza, propunându-i președintelui Uniunii
Sovietice, Nikita Hrușciov, să renunțe la o asemenea intervenție. În același timp, somează sever
cele trei state - Franța, Marea Britanie și Israelul - să se retragă din teritoriul Egiptului. La
amenințările Statelor Unite, trupele de ocupație franco-britanice se retrag până în decembrie
1956, iar trupele armate ale Israelului, în martie 1957, lasă liberă partea dinspre Egipt a
canalului.

Însă, trebuie subliniat că, la 7 noiembrie 1956, Adunarea Generală a ONU dispune la
ideea Canadei, formarea unei Forțe de Urgență a Națiunilor Unite (UNEF) - acest grup armat
este trimis în zona canalului Suez, având ca scop supravegherea retragerii celor trei armate de
ocupație și sfârșitul ostilităților.

Urmările crizei

Această criză a făcut din Nasser un erou, care în următorii ani urma să aibă o influență
mare în zona arabă, rămânând un adept al Uniunii Sovietice.

Israelul nu a câștigat dreptul de a utiliza canalul, dar i s-a acordat dreptul de a transporta
mărfuri prin strâmtoarea Tiranului (între Peninsula Sinai și Peninsula Arabică, care separă Golful
Aqaba de Marea Roșie). POZA CU STRÂMTOAREA

Ruptura dintre politica externă a Statelor Unite și politica externă a Franței și Angliei,
privind deciziile luate în timpul crizei, arată necesitatea urgentării constituirii Comunității
Europene.

Pentru SUA, criza canalului Suez a arătat apropierea politicii externe a Canadei de Statele
Unite și îndepărtarea acesteia de Marea Britanie. De asemenea, a fost momentul de asumare a
rolului de putere în Orientul Mijlociu a Statelor Unite.

Uniunea Sovietică, la fel ca și în cazul Statelor Unite, și-a arătat rolul de super-putere,
având un rol important în Orientul Mijlociu. În același timp, Moscova a beneficiat de criza din
Egipt, putând să rezolve destul de dur criza determinată de revoluția Ungară, evitând atenția
occidentului.

Revoluția Ungară

Cauzele revoluției

După moartea lui Stalin din 5 martie1953, întreaga Europă de Est a început să spere.
Chiar Nikita Hrușciov, la al XX-lea Congres al Partidului Comunist Sovietic, condamnă crimele
făcute de Stalin împotriva colegilor de partid.

La Budapesta, liderul stalinist Matyas Racosy (cel care a instaurat comunismul în

Ungaria), se retrage, rămânând secretar general al partidului, lăsându-i conducerea guvernului lui
Imre Nagy. Acesta reprezenta un socialist care a luat apărarea țăranilor în timpul colectivizării
din anii 1940.

În aprilie 1955, Imre Nagy este înlocuit din fruntea guvernului sub acuzația
de ,,deviaționism de dreapta”. La indicațiile Moscovei, stalinistul Matyas Rakosi este înlocuit cu
Erno Gero în fruntea Partidului Popular Muncitoresc din Ungaria.

Izbucnirea revoluției

În data de 23 octombrie 1956, în urma unor mișcări populare, care au avut loc în Polonia
în același an, studenții încep un protest la Budapesta. Instantaneu atrag mii de oameni în marșul
lor către centrul Budapestei. Protestatarii se îndreaptă spre clădirea Radioului Budapesta, cu
scopul de a face publice cererile lor prin intermediul radioului. Clădirea radioului era păzită de
Poliția Secretă (AVH), care a deschis focul asupra demonstranților.

Acest lucru a dus la amplificarea revoltei atât în Budapesta, cât și în țară. Atât în orașele
mari, cât și în capitală, simbolurile comunismului au fost distruse (mai ales statuia lui Stalin).
Urgent, secretarul general al partidului, Erno Gero, a cerut intervenția militară a Uniunii
Sovietice pentru înăbușirea revoltei. Tot în aceea noapte de 23 octombrie 1956, scoate pe străzile
Budapestei peste 200 000 de cetățeni. Speriați, conducătorii comuniști îl numesc pe Imre Nagy
premier. Acesta, fiind un socialist mai moderat, decide să ceară retragerea trupelor sovietice din
teritoriul Ungariei. Pe plan economic ia măsuri de trecere spre o economie de piață liberă. A
desființat instituția securității, noul guvern și-a anunțat intenția de a retrage Ungaria din Pactul de
la Varșovia, a eliberat mulți deținuți politici, iar, pe plan politic, a susținut pluralismul, vechile
partied politice refăcându-și apariția.

Oprimarea revoluției

Hrușciov trimite la Budapesta o delegație condusă de Anastas Mikoian și Mihail Suslov,

care îl informează pe liderul sovietic de direcția pe care Ungaria vrea să o urmeze. Dar noul
guvern al Ungariei a avut o perioadă scurtă, de doar zece zile, deoarece Biroul Politic al URSS a
hotărât înlăturarea guvernului lui Imre Nagy și înăbușirea revoltei. Astfel, la 4 noiembrie 1956
soldații sovietici au invadat Budapesta și alte regiuni fierbinți ale Ungariei. Rezistența ungară a
cedat la data de 10 noiembrie 1956. Revoluția maghiară a dus la uciderea a 3000 de oameni, zeci
de mii de maghiari arestați (26000 de maghiari), din care aproximativ 300 de combatanți
anticomuniști executați.

Maghiarii anticomuniști au așteptat în zadar intervenția Occidentului. Imre Nagy a cerut

ajutor Națiunilor Unite prin ambasada Marii Britanii de la Budapesta, dar nu a fost auzit; țările
Europei de Vest erau ocupate cu criza Canalului Suez. Astfel, Imre Nagy și colegii săi s-au
refugiat la ambasada Iugoslaviei din Budapesta. A fost numit premier Janos Kadar, un apropiat al
Moscovei, care ia garantat libertatea lui Imre Nagy și membrilor guvernului său. Totuși, aceștia
au fost arestați, duși la București, apoi în URSS, iar după doi ani aduși la Budapesta, judecați cu
ușile închise, iar la 16 iunie 1958 au fost executați prin spânzurare. Imre Nagy a devenit erou
național după căderea comunismului în 1989.

Bibliografie

Ionescu, Crăciun, Zile fierbinți în Orient, București, Editura Politică, 1988.

Sprințeroiu, Gheorghe, Independență, nealiniere, pace, București, Editura Politică, 1989.

Purcăruș, Alexandru, În vâltoarea războiului rece, Revoluția maghiară din 1956, Iași,
Editura Cetatea de Scaun, 2009.