DOCTRINE ȘI PARTIDE

POLITICE MODERNE
 Sistemul partidist românesc reflectat în bibliografia de specialitate

Tema supusă atenţiei atât sub aspectele ei istoriografice, cât și sub cele politologice,
poate fi identificată de timpuriu, ca preocupare, în istoriografia românească. Cu toate
acestea, lista lucrărilor care o tratează nu conține foarte multe titluri.
Un exemplu notoriu al începuturilor este lucrarea lui A. D. Xenopol, Istoria partidelor
politice din România, apărută la București, în anul 1920. Deși a făcut parte din cea de-a doua
generație de junimiști, Xenopol însuși se considera un economist liberal. De o indiscutabilă
valoare teoretică și documentară, lucrarea reflectă totuși o poziție partizană. Pentru
INTRODUCERE Xenopol, liberalii erau „suflete altruiste”, „cugete adăpate la izvorul dreptății”. În același
timp, conservatorii îi apăreau marelui istoric drept o grupare de spirite egoiste, la care
„simțământul cedează pasul înaintea interesului”. Nici pentru o analiză istoriografică, nici
pentru una politologică, criteriile de mai sus nu sunt valide pentru individualizarea celor
două partide.
De pe o poziție liberală și mai clară a conceput Dimitrie Drăghicescu lucrarea Partidele
politice și clasele sociale, apărută la București, în 1923. Fiind unul dintre ideologii Partidului
Național Liberal și făcând efectiv politică liberală, Drăghicescu a intrat în mod automat în
polemică cu partidele care se deosebeau, sub aspect doctrinar și programatic, de
liberalismul românesc postbelic.
 În același gen de preocupări, o inițiativă cu totul remarcabilă a avut-o sociologul Dimitrie
Gusti. Demersul acestuia s-a încadrat în dezbaterea națională având ca temă viitorul României
Mari. În 1923, profesorul Gusti a invitat la Institutul Social Român lideri de marcă ai partidelor
politice românești de toate orientările. Într-o serie de conferințe, personalități ca Virgil
Madgearu, Alexandru Marghiloman, I. G. Duca, Mihail Manoilescu, Nicolae Iorga, Ilie
Moscovici și alții au expus doctrinele și tendințele grupărilor pe care le reprezentau. Sub aspect
editorial, inițiativa s-a concretizat în lucrarea Doctrinele partidelor politice. 19 prelegeri publice
organizate de Institutul Social Român, publicată la București, în 1923.
Ridicându-se, ca și Xenopol, dintr-un mediu junimist, Petre P. Negulescu s-a numărat
printre discipolii lui Titu Maiorescu. Acesta şi-a denumit concepția filosofică drept „empirism
realist”. Politologul Negulescu apăra cu abnegație valorile democrației și a criticat toate
regimurile totalitare ale vremii. Consecințele acestei atitudini au constat in pensionarea sa
abuzivă de către guvernul legionar, în 1940, și apoi, după 1945, exproprierea sa, nu numai de
casă, ci și de valoroasa bibliotecă, constituită pe parcursul unei jumătăți de veac. În 1926, P. P.
Negulescu a publicat lucrarea Partidele politice. Este vorba de strângerea în volum a studiilor
apărute în Arhiva pentru știință și reformă, socială, publicația Institutului Social Român condus
de Dimitrie Gusti. În lucrarea amintită, Negulescu a abordat instituția partidului politic, din
perspectivă mondială. A fost însă pentru el un prilej de plasare într-un context general a
partidelor politice românești.
 Concluzia sa generală, valabilă și pentru România, a fost aceea că numai partidele mari, naționale,
susținute prin opțiunea electorală liberă, pot asigura stabilitatea politică necesară creșterii organice
istorice a unui popor. Modelele asupra căruia s-a oprit autorul au fost partidele democrațiilor anglo-
saxone, Marea Britanie și Statele Unite ale Americii. Ca exemplu contrar, Negulescu a indicat Franța,
unde multitudinea și instabilitatea partidelor era tocmai expresia unei crize cronice a vieții politice.
Un autor mai puțin cunoscut, Marcel Ivan, a publicat în 1932, la Sibiu, cartea intitulată Evoluția
partidelor noastre politice 1919-1932. Este vorba de un real studiu politologic. Din analizele statistice,
care combină perspectiva cronologică cu cea geografică, au rezultat graficele anexe, extrem de utile
pentru înțelegerea evoluției partidelor românești în perioada dată. Studiul lui Marcel Ivan s-a focaliza
asupra unor fenomene politice negative, devenite acute prin 1931-1932: „zestrea guvernului’’ și
„scăderea popularității guvernului”, aceasta din urmă fiind un efect a fărâmițării partidelor politice.
O lucrare cu un caracter mai descriptiv, dar importantă datorită intenției de cuprindere detaliată a
sistemului partidist românesc, este cea scrisă de Constantin Gr. Zotta și N. Tulceanu şi publicată în
1934, la București, intitulată Partidele politice din România, istoricul și programele lor.
În 1936, vedea lumina tiparului, la Londra, cartea intitulată Politics and Political Parties in Romania.
Deși nu are un autor sau un editor consemnat, este cunoscut faptul că volumul a apărut sub îngrijirea
istoricului și omului politic Gheorghe Brătianu. Lucrarea reflectă intenția realizării unui Who’s Who al
vieții politice și al partidelor din România. Gradul ei de interes este asigurat și de faptul că articolele
referitoare la fiecare partid în parte au fost oferite de oficiali ai formațiunilor politice respective
 În 1976, a apărut la București cartea lui Alexandru Gh. Savu, Sistemul partidelor politice din România 1919-
1940. Lucrarea poartă amprenta regimului politic sub care a fost scrisă. Sub presiunea ideologiei comuniste,
autorul a tratat prea apăsat așa-zisele interese și limite ale „partidelor claselor exploatatoare și a subliniat „rolul
revoluționar și progresist al P.C.R.”. Dar, având acces la arhive importante, precum şi la lucrările unor politologi
occidentali, a realizat o interesantă clasificare a partidelor şi a urmărit fenomene importante, ca disocierea
partidelor politice românești în deceniul patru al secolului XX.
Istoricii Ion Alexandrescu, Ion Bulei, Ion Mamina și Ioan Scurtu au realizat în 1995, Enciclopedia partidelor
politice din România (1862-1994). Deși titlul e pretențios, lucrarea constituie un instrument util, prin
componentele sale: un dicționar de partide și alte formațiuni politice, o listă a partidelor și o listă a guvernelor
României pentru perioada indicată în titlu.
În 1998, sub coordonarea Alinei Mungiu-Pipidi, la Polirom a apărut lucrarea Doctrine politice. Concepte
universale și realități românești, în care un colectiv de autori prezintă principalele curente de gândire politică
(liberalismul, conservatorismul, naționalismul, creștin-democrația, social-democrația, populismul, legionarismul
etc.), specificul românesc al acestora, precum și partidele de la noi care au aderat la fiecare dintre acestea.
 Una dintre problemele teoretice generale dar care, în mod implicit, se
referă și la România, este aceea a apariției partidelor politice. Sociologul
german Max Weber era de părere că grupările politice instabile din
Antichitate și din Evul Mediu pot fi considerate partide politice. Dar aceste
partide, având la origine o semnificație negativă, dăunătoare vieții de stat,
sunt total diferite de partidele politice moderne.
Partidul, Chiar în Marea Britanie, în secolul al XVII-lea, în zorii epocii moderne,
apelativele de Whig și Tory aveau o conotație peiorativă. În limba veche
instituție scoțiană, whig însemna hoț de cai. Termenul era aplicat nonconformiștilor
fundamentală a politici, acelora care se considerau oricând îndreptățiți să-l conteste pe
moștenitorul tronului Marii Britanii. Tory, în aceeași epocă, însemna
regimului politic proscris, catolic papist, opus anglicanismului ca religie de stat. Se va reveni
asupra faptului că abia în secolul al XIX-lea, odată cu cristalizarea
parlamentarismului modern, grupările Whig și Tory s-au identificat cu
Partidul Liberal și, respectiv, cu Partidul Conservator.
Păstrând proporțiile, dispunem de exemple și în istoria românilor. Este
deci lipsit de sens să căutăm la partidele - facțiunile - Cantacuzinilor și
Bălenilor din secolul al XVII-lea trăsăturile unor partide politice stricto sensu.
 În concluzie, partidele politice moderne s-au format efectiv în secolul al XIX-lea. Apariția lor a avut
loc odată cu instituirea guvernărilor reprezentative, a constituționalismului și cu extinderea drepturilor
electorale. În acest context, partidele politice sunt prezentate ca instituții ale regimurilor democratice în
accepțiunea actuală a acestora din urmă.
Importantă, și interesantă în același timp, este distincția făcută de unii politologi între partidele
apărute în interiorul parlamentelor și cele cu o origine extraparlamentară. Pentru înțelegerea acestei
distincții, nu mai este necesar să căutăm exemplificări anglo-saxone. Partidele politice democratice
românești s-au născut într-un mediu parlamentar autohton. Statutul dezvoltator al lui Cuza, din 1864, a
instituit un legislativ bicameral, iar Constituția din 1866 a fundamentat Parlamentul modem al țării.
Astfel, în deceniile opt și nouă ale veacului al XIX-lea, Partidul Național Liberal și Partidul Conservator s-
au format prin gruparea unor membri ai Parlamentului României. La rândul său, Partidul Social
Democrat al Muncitorilor din România a luat ființă, în 1893, în afara Parlamentului. Abia mai târziu și
sporadic, acest partid s-a bucurat de o reprezentare parlamentară.
P. P. Negulescu a identificat, pentru gruparea cetățenilor unui stat într-un partid politic, motivații
logice și motivații psihologice. El a exemplificat motivațiile logice cu faptul că au existat în România și
mari proprietari funciari care au susținut ideea exproprierii. Această concluzie i-a situat, în mod automat,
pe o poziție atipică pentru clasa lor socială, predispunându-i pentru liberalismul reformator. Pentru a
ilustra motivațiile de natură psihologică, Negulescu l-a citat pe istoricul britanic Thomas Macaulay.
 Acesta din urmă considera, pe la jumătatea secolului al XIX-lea, că opoziția dintre conservatori și liberali a
existat și va exista întotdeauna, deoarece „își are originea în deosebirea temperamentelor, care se găsește și
se va găsi pretutindeni, atâta timp cât spiritul omenesc va fi atras în direcții opuse de farmecul obișnuinței și
de prestigiul noutății”. P. P. Negulescu a acceptat deci existența unui conservatorism temperamental, precum
și a unui liberalism temperamental. Prin extindere, se poate presupune existența unui socialism, anarhism,
naționalism sau totalitarism, temperamentale.
În secolul al XIX-lea a fost mai clară funcția partidelor politice ca reprezentante ale unor interese de clasă.
Totuși, determinări de natură logică sau psihologică i-au putut motiva pe unii aristocrați funciari, al căror loc ar
fi fost în rândul conservatorilor, să adere la partidele liberale.
După Primul Război Mondial, situația s-a complicat sub acest aspect. Marile partide politice din
democrațiile stabilite au început să-și asume programe social-economice globale. S-au identificat tot mai
puțin cu interesele unei singure clase sociale, devenind, într-o măsură tot mai mare, partide naționale.
 Enciclopedia Britanică, ediția din 1994, oferă una dintre cele mai
la obiect definiții dată partidului politic:

„Un partid politic este un grup organizat pentru a obține și a exercita

puterea politică în interiorul unui sistem politic”.
Partidele
politice: Dintre încercările românești de definire a partidului politic, ar fi
de reținut ca interesantă, prin concepția pe care o reflectă, aceea a
definiții și lui Dimitrie Gusti:
clasificări „Partidul politic este o asociație liberă de cetățeni, uniți în mod
permanent prin interese și idei comune, de caracter general, asociație ce
urmărește, în plină lumină publică, a ajunge la puterea de a guverna
pentru realizarea unui ideal etic social”.
 Deosebite prin epocă, zonă geografică și stil, cele două definiții conțin o referință fundamentală
comună, aceea de putere. Nu este vorba de cinism, ci de obiectivitate în recunoașterea, așa cum spunea
Gusti, „în plină lumină, publică”, a faptului că principalul scop al unui partid este acela de a obține și de a
exercita puterea. Doar printr-un guvern și cu o majoritate parlamentară, un partid politic poate să aplice
în practică o doctrină și un program care, altfel, ar rămâne doar simple teorii.
Referitor la clasificarea partidelor politice, dacă ne-am opri la abordarea de până acum, am omite un
fenomen important. Curentele sau regimurile autoritare, ori totalitare, nu se pot lipsi de serviciile
partidelor politice. Dacă în democrații partidul politic este mecanismul de legătură între stat și cetățeni,
în dictaturi, partidele devin instrumente prin care statul își controlează cetățenii. Sub acest aspect,
politologia contemporană identifică două tipuri: partide de cadre și partide de masă. Cele două forme
coexistă în multe țări, îndeosebi în Europa occidentală, unde alături de vechile partide conservatoare și
liberale au luat ființă partide socialiste și comuniste. Multe formațiuni au fost la origine partide de masă,
pentru ca apoi să devină partide de cadre, pentru a-și asigura șansa exercitării puterii. Este cazul
partidelor social-democrate, care au făcut mari compromisuri doctrinare: au renunțat la revoluție, la
lupta de clasă, la redistribuirea proprietății, pentru a se adapta cadrului politic al democrațiilor. Un bun
exemplu îl constituie Partidul Laburist britanic. Tipologia arătată mai sus a fost prezentă într-o formă
clasică și în România anilor 1866-1947. Partidul Țărănesc a renunțat la principiul luptei de clasă și la un
anumit stil politic pentru a dobândi șansa de a ajunge la guvern.
 Din categoria partidelor de masă fac parte și formațiunile de extremă dreaptă: Partidul Fascist italian,
Partidul Nazist din Germania etc. În România și-a desfășurat activitatea Legiunea Arhanghelul Mihail și
Frontul Renașterii Naționale. Acesta din urmă n-a fost un partid de extremă dreaptă; a fost totuși expresia
unui regim de tendință totalitară.
Evoluția vieții de partid din România face necesară consemnarea unei alte clasificări, în funcție de
sistemul partidist. Această clasificare cuprinde sistemul bipartidist (two party system), pluripartidist și
monopartidist. România a parcurs toată această tipologie. A început cu sistemul bipartidist, asemănător
cu cele din Marea Britanie şi Statele Unite ale Americii. Este notorie rotativa guvernamentală la care
participau Partidul Național Liberal și Partidul Conservator sub domnia lui Carol I. Au existat atunci și
alte partide: P.S.D.M.R. (1893), Partidul Conservator Democrat (1908) şi Partidul Naționalist Democrat
(1910). Dar un sistem este considerat bipartidist sau pluripartidist în funcție de numărul partidelor care
participă efectiv la lupta electorală pentru putere.
După Primul Război Mondial s-a instituit, aparent, în România un sistem pluripartidist. Dar, în pofida
multitudinii partidelor, puterea era exercitată, în mod direct sau indirect, de Partidul Național Liberal. Prin
înființarea Partidului Național Țărănesc, în 1926, a apărut perspectiva revenirii la un bipartidism autentic.
Politica Regelui Carol al II-lea față de partide a anulat însă această perspectivă. Sub regimul carlist, la
începutul regimului antonescian și apoi pe întreg parcursul dictaturii comuniste, România a cunoscut un
sistem monopartidist. Acest sistem este propriu regimurilor autoritare și totalitare.
 Politologia actuală mai operează o clasificare a formațiunilor care participă la viața publică a unei țări. Este
vorba de partiția grupuri de interes - grupuri de presiune - partide politice. Deosebirea dintre acestea este
relevată de poziția față de puterea politică.
De exemplu, grupuri de interes pot fi sindicatele, atâta vreme cât își desfășoară activitățile tipice, de
natură social-economică, fără implicații politice. Atunci când un grup de interes întreprinde imixtiuni în
activitatea guvernului, pentru a realiza scopurile membrilor săi, devine un grup de presiune. Totuși, grupul de
presiune se deosebește de partidul politic prin faptul că nu urmărește exercitarea directă a puterii prin
guvernare. În România interbelică, în categoria grupurilor de presiune intrau formațiunile minorităților etnice:
Uniunea Maghiară, Partidul German, Uniunea Evreilor din România etc.
 Una dintre condițiile realizării obiectivelor naționale majore ale românilor în
epoca modernă - unirea principatelor, independența, unirea de la 1918 - a fost
angrenarea într-un sistem de relații internaționale.
În deceniile opt și nouă ale secolului al XIX-lea, Marea Britanie, alte state
Modele externe occidentale, precum și Statele Unite ale Americii, aveau deja o tradiție a

în perioada instituțiilor și a funcțiilor statale democratice. Însăși Constituția de la 1866 a

României a avut-o ca model pe cea belgiană. De aceea, ar fi greșit să vedem o
formării simplă coincidență în asemănarea bipartidismului românesc cu cel britanic, mult

partidelor mai vechi. Se va vedea însă că existența modelelor nu înseamnă doar imitație.
Evoluția organică spre modernitate a națiunii române a dus la apariția
politice partidelor politice autohtone. Deși, cel puțin pentru secolul al XIX-lea, partidele
românești britanice apar ca prototipuri ale partidelor democratice de pretutindeni, sub
aspect cronologic ele au fost devansate, însă, de cele americane.
Primul partid politic modern din lume a fost Partidul Democrat din SUA,
înființat în 1828. Sprijinit de fermieri și de alte categorii producătoare, Partidul
Democrat milita pentru limitarea puterii guvernului federal și pentru
consolidarea puterii statelor americane.
 Partidul Republican din SUA a luat ființă abia în 1854, în cadrul campaniei aboliționiste. Era
sprijinit de oameni de afaceri, comercianți, fermieri din nord și din vest, interesați de abolirea sclaviei
populației de culoare.
S-a văzut că, o dată cu cristalizarea celor două formațiuni, ele au făcut, într-un fel, schimb de
roluri. Partidul Republican a devenit partidul americanilor tradiționaliști, albi, anglo-saxoni,
protestanți. Partidul Democrat a început să fie sprijinit de minoritățile rasiale și religioase, precum și
de imigranții de ultimă oră. Acest proces a dobândit amploare, în special, după Primul Război Mondial.
Apariția partidelor modeme britanice este strâns legată de Reform Bill, din 1832, lege care a
dublat numărul alegătorilor din insulă, a atras în viața politică centrele industriale din nord și a sporit
importanța Camerei Comunelor.
Din sânul partidei Tory a luat ființă modernul Partid Conservator, întemeiat de Sir Robert Peel.
Actul de naștere al formațiunii este considerat Tamworth Manifesto din 1834. S-a consacrat ca partid
al tradiției, al anglicanismului și al grupurilor oficiale din administrație. După Primul Război Mondial a
primit o infuzie, constând într-un puternic grup de afaceriști care a părăsit Partidul Liberal, aflat în
degringoladă. Principalul exponent al acestui grup era Winston Churchill. În felul acesta, sub numele
de Partid Conservator a început să acționeze un adevărat bastion al liberalismului politic și economic.
 Trecerea de la partida Whig la Partidul Liberal s-a produs în jurul anului 1870, sub semnul personalității lui
William Gladstone. De la început, liberalii s-au identificat cu un reformism din care, prin guvernare, a rezultat
dreptul de vot pentru clasa muncitoare, votul secret, legalizarea sindicatelor etc. Pe de altă parte, Partidul
Liberal britanic a promovat liberalismul, liberul schimb și a sprijinit tot ceea ce înseamnă întreprindere privată.
Sciziunile interne au afectat Partidul liberal la sfârșitul secolului al XIX-lea și la începutul celui următor.
După Primul Război Mondial, incapacitatea de adaptare l-a slăbit și mai mult. Secțiuni fundamentale ale
programului său au fost preluate în parte de conservatori și, în parte, de nou-apărutul Partid Laburist.
 Această sumară incursiune în societatea, economia și viața politică a
secolului al XIX-lea românesc este cerută de existența unei dispute care s-
a prelungit până la cel de-al Doilea Război Mondial. Această dispută a
fost generată de avatarurile unei mai vechi teorii, conform căreia
II. SOCIETATEA partidele politice, ele însele o expresie a formei fără fond, au scos

ROMÂNEASCĂ România din pacea unei evoluții organice și au declanșat o dezvoltare

artificială a țării, bazată pe un model străin, occidental.
Șl APARIȚIA Promotori ai amintitelor avataruri, mai moderați sau mai radicali, au
PARTIDELOR fost, succesiv, junimiștii, Nicolae Iorga și ceilalți sămănătoriști, Constantin
Rădulescu-Motru, Nichifor Crainic și Nae Ionescu și formațiunile de
POLITICE extremă dreaptă. Tot aici se încadrează, prin antiliberalismul și
MODERNE antipartidismul lor, susținătorii regimului autoritar carlist.
Fără intenția de a perpetua această dispută, este inerentă constatarea
că partidele politice modeme românești nu au declanșat modernizarea.
Dimpotrivă, ele au apărut la sfârșitul unuia dintre ciclurile de modernizare
a societății și a vieții statale românești.
 În a doua jumătate a secolului al XIX-lea, la apogeul primei revoluții industriale, Europa a
cunoscut o adevărată explozie demografică. Populația continentului a crescut cu peste 50%,
ajungând să reprezinte aproape o treime din populația mondială.
1. Cadrul statal. Cu toate că nu a cunoscut revoluția industrială, România s-a încadrat și ea în această
tendință ascendentă. În 1861, populația tânărului stat român număra aprox. 4.000.000 de
Implicații politice locuitori. În penultimul an al veacului, la 1899, populația totală a țării se ridica la aproape
6.000.000. Această înaltă rată de creștere s-a menținut, ajungându-se, la 1918, la o populație
а. Transformări de 7.250.000 de cetățeni români.
petrecute în Este cunoscut faptul că în Europa creșterea demografică a constituit un suport natural

societatea rurală pentru dezvoltarea social-economică. Pe de altă parte, dat fiind faptul că până la Primul
Război Mondial un partid politic era mai strâns corelat cu o clasă socială anume, este
relevantă și structura societății.
În jurul anului 1900, 82% din populația țării trăia în mediul rural. Este o proporție mare, dar
nu alarmantă, dacă se ține seama de epocă. La începutul secolului XX, populația rurala a
Ungariei reprezenta 83% din total, iar a Rusiei, 84%.
 Europa Occidentală nu se distingea în mod radical sub acest aspect. În Franța și în Olanda locuitorii din
mediul rural reprezentau 62% din totalul populației. Cea mai evoluată, Germania, cu 55%, nu dispunea,
prin urmare, nici ea de o majoritate demografică urbană.
În cadrul populației rurale, majoritatea, covârșitoare o reprezenta țărănimea. Dar, până la Primul
Război Mondial, stratul subțire al marilor proprietari funciari a constituit clasa dominantă a societății
românești.
Desființarea rangurilor și a privilegiilor boierești în 1858 nu a produs nicio tulburare și nici nu a stârnit
proteste. Actul nu făcea decât să legifereze o realitate statornicită. Vechea boierime românească încetase
de mult să mai aibă o existență de sine stătătoare. Ea fusese scoasă de pe făgașul tradiției, nu atât prin
acte juridice, cât prin schimbarea statutului său economic. Articolul 5 al Tratatului de pace între Rusia și
Poarta otomană, de la Adrianopol, din 1829, a abolit obligațiile Principatelor Române de a furniza Turciei
mărfuri și a instituit deplina libertate a comerțului acestora. Accesul la piețele Europei Occidentale a spart
autarhia economică a moșiilor boierești. Marii proprietari funciari au început să producă masiv pentru
piață, depășind astfel cadrele tradiționalismului boieresc.
Tratatul de la Adrianopol, care a declanșat modernizarea de ansamblu a economiei și a societății
românești, a dus la apariția unei clase rurale noi, moșierimea. Favorizată și de Regulamentele organice,
aceasta a rămas în vârful piramidei sociale și exercita o dominație economică și politică fără rival.
 Totuși, această clasă socială se eroda treptat, declinul său fiind un proces vizibil și constant. La
începutul secolului XX, 2.000 de mari moșieri dețineau un total de 3.000.000 de hectare, circa 40%
din pământul arabil al țării. Dar cei mai mulți moșieri s-au înstrăinat de activitatea economică directă.
Preferau să trăiască în București sau să-și petreacă timpul în Franța, Italia sau Elveția. Își arendau
moșiile contra unor sume fixe, pe care le cheltuiau în străinătate, privând astfel agricultura
românească de capitalurile necesare dezvoltării și modernizării producției.
Se impune sublinierea faptului că această atitudine cvasigenerală de indiferență economică și de
consum neproductiv al veniturilor agricole nu-i caracteriza, în epocă, doar pe latifundiarii români. Ea
putea fi întâlnită, în aceeași proporție, în celelalte state agrare din centrul și estul Europei, din
Ungaria și până în Rusia.
Stratul intermediar al marilor arendași a dobândit o considerabilă putere economică. În special în
Moldova, mulți arendași erau evrei austrieci - spre exemplu familia Fischer - și aveau acces liber la
capitalurile bancare austriece. Ei organizau nu numai producția, ci și înmagazinarea și transportul
cerealelor spre piață. Trustul Fischer, înființat pe la 1890, a luat în arendă moșii din zece județe,
însumând aproape 240.000 de hectare.
Concomitent, în majoritatea lor, moșierii treceau prin grave dificultăți financiare. Pe la 1900,
multe moșii erau ipotecate la Creditul Funciar Rural. Neglijarea și adesea abandonarea preocupărilor
agricole directe, principala sursă de venituri și bază a poziției sociale și politice, a antrenat disoluția
clasei moșierești.
 Dezechilibrele și inadecvările s-au reflectat și asupra Partidului Conservator. Deși a ajuns la o
formă instituțională angrenată în viața politică și recunoscută juridic, acesta a fost în permanență
subminat de sciziuni și imobilism.
Procesul de modernizare a societății românești, declanșat la 1829, a cuprins și țărănimea.
Dobândindu-și libertatea juridică, țăranii au rămas dependenți, sub aspect economic, datorită lipsei
generalizate de pământ. Termenul de neoiobăgie prin care Constantin Dobrogeanu Gherea
definea, la 1900, statutul social-economic al țăranilor români constituie o exagerare. Dar poate fi
identificată persistența unor relații de producție de tip feudal: claca și dijma în schimbul lotului pe
care țăranul îl primea în folosință de la moșier. Marea producție cerealieră destinată pieței a făcut
ca, îndeosebi claca, să capete o extensie, dincolo de limitele suportabilului.
Reforma agrară din 1864 a rezolvat, parțial, nevoia de pământ a țăranilor și i-a eliberat de clacă.
Au rămas însă dijma și munca forțată stabilite prin așa-numitele învoieli agricole.
Țărănimea română era departe de a constitui o clasă omogenă. În general, statisticile nu se
referă la numărul total al țăranilor, ci la numărul capilor de familie sau al gospodăriilor. În primul
deceniu al secolului XX, în România existau circa 300.000 de familii țărănești total lipsite de pământ.
Acestora li se adăugau 750.000, care posedau sub 5 ha, minimul admisibil pentru întreținerea unei
familii de cinci persoane.
 Prin urmare, peste 1.000.000 de familii țărănești se aflau într-o stare de sărăcie profundă. Membrii
acestora erau masiv marcați de analfabetism, total lipsiți de drepturi politice, incapabili de a se
organiza. Singura lor reacție social-politică era răscoala, așa cum, din păcate, a confirmat-o realitatea
istorică de la 1888 și 1907.
Existau, în același timp, circa 175.000 de familii țărănești cu proprietăți între 5 și 10 ha. Este vorba
de stratul țăranilor mijlocași.
Doar 40.000 de familii dețineau suprafețe între 10 și 50 ha, formând categoria țăranilor înstăriți.
Pentru aceștia, denumirea de burghezie rurală este forțată și se justifică parțial, doar în măsura
existenței unei producții destinate pieței. Împreună cu învățătorii, preoții și micii comercianți sătești, ei
formau clasa de mijloc rurală. În marea lor majoritate, ei făceau parte din corpul electoral pentru
colegiul al III-lea, îndeosebi după reforma electorală din 1884. De asemenea, clasa de mijloc rurală a
constituit suportul electoral al Partidei Țărănești înființate la 1895 de Constantin Dobrescu-Argeș,
acțiune reluată la 1918 de Ion Mihalache. Doar membrii acestei categorii aveau mijloacele și
competența pentru a beneficia de politica agrară a guvernelor liberale, respectiv de creditul rural,
cooperativele de arendare etc. Clasa de mijloc rurală era deci singura categorie politică din totalul
țărănimii românești.
 Burghezia autohtonă este congenitală cu statul modern român. Avându-și
începuturile în perioada 1864-1866, s-a constituit ca o burghezie națională
b. Modernizarea românească. Deși reprezenta un segment limitat al societății, gândea și

societății urbane. acționa în numele întregii națiuni. Mercantilismul se află în strânsă legătură cu
idealul național al burgheziei moderne. Astfel, ea a înlocuit clasa eterogenă,
Burghezia română străină, în majoritate evreiască a negustorilor și cămătarilor din secolul al XVIII-
de la mercantilism lea și de la începutul secolului al XIX-lea.
la faza industrial- În concepția principalului gânditor român al acestui fenomen, Ștefan
bancară. De la Zeletin, mercantilismul s-a dezvoltat în Principatele Române după 1829, odată
cu pătrunderea mărfurilor occidentale, datorită abolirii monopolului otoman.
meseriașul urban la
După spusele lui Zeletin, burghezia română a „sărit”, imediat după 1900,
muncitorul de direct din faza mercantilă în cea financiară, înaintea deplinei maturizări a
fabrică industriei. Este vorba de o interpretare forțată, deoarece România
independentă a cunoscut forme clasice ale industriei mari, firește, fără, ca
acestea să aibă extinderea celor occidentale.
 Marea burghezie română s-a format în ultimele decenii ale secolului al XIX-lea. De o mare
importanță în stimularea acestui proces a fost politica guvernelor liberale: crearea Băncii
Naționale a României la 1880, tariful protecționist din 1886 și legea pentru încurajarea industriei
naționale din 1887.
Constituie un fapt comun preponderența burgheziei mijlocii față de marii industriași și
bancheri. O anchetă industriala din 1901-1902 înregistra 7.000 de afaceri de dimensiuni medii.
În lipsa unor statistici detaliate, este greu de determinat numărul persoanelor din fiecare
categorie. Totuși, o evidență din 1903 -1904 a persoanelor care plăteau o patentă indică 10.000 de
întreprinzători, 1.300 de avocați, 150 de ingineri și 42 de bancheri.
Din cele arătate se deduce faptul că clasa burgheză nu se limita la industriași, comercianți și
bancheri. Era mult mai complexă, cuprinzând, spre exemplu, și intelectualitatea tehnică (așa-
numitele „gulere albe” din industrie) și o bună parte a funcționarilor de stat.
Unirea principatelor și apoi independența au favorizat dezvoltarea administrației centrale și
locale a statului, ducând automat la creșterea aparatului birocratic. La 1900, existau în România
peste 100.000 de funcționari. Oficianții mărunți trăiau modest, la nivelul muncitorilor industriali,
dar ceilalți puteau ajunge la standardele sociale ale burgheziei mici și mijlocii.
 Acest tablou arată că, deși reprezenta doar câteva procente (poate 4-5) din totalul populației, la
sfârșitul secolului al XIX-lea și la începutul veacului XX burghezia română, activă și expansivă, constituia o
realitate socială și un suport electoral pentru Partidul Național Liberal.
Trecând la clasa producătoare urbană, un fenomen specific ultimului sfert al secolului al XIX-lea a fost
decăderea și adesea dispariția meseriașilor tradiționali. Principalul lor inamic nu a fost concurența marii
industrii locale. Declinul acestei categorii s-a agravat după 1875. Acordul vamal cu Austro-Ungaria a făcut
ca piața românească să fie invadată de bunuri industriale de consum ieftine și de calitate. Lipsiți de orice
șansă, în cea mai mare parte a lor, meșterii și calfele au devenit muncitori salariați.
Dezvoltarea industriei și a burgheziei a fost însoțită de o creștere proporțională a muncitorimii
industriale. În 1860, Dionisie Pop Marțian aprecia la 28.000 numărul muncitorilor, angajați în special în
mori, distilerii și în alte întreprinderi de această talie. La izbucnirea Primului Război Mondial, clasa
muncitoare număra circa 200.000 de persoane sau 10% din populația activă.
Procesul de concentrare a muncitorilor salariați în întreprinderi mari era relativ accelerat. Imediat
după 1900, jumătate dintre ei erau angajați în întreprinderi cu cel puțin 100 de muncitori. Fenomenul era
mai pregnant în București, pe Valea Prahovei, precum și în porturile Galați și Brăila.
O sursă practic inepuizabilă pentru extinderea muncitorimii o constituia migrarea țărănimii spre
marile orașe. După reforma agrară din 1864, până spre sfârșitul veacului, 300.000 de țărani lipsiți de
pământ s-au stabilit la oraș.
 Fenomenul s-a repetat, la aceleași dimensiuni (300.000), dar într-un interval mult mai scurt, în contextul
crizei sociale care a culminat cu răscoala de la 1907. Cei dislocați și-au găsit doar în parte locul în industrie,
îndeosebi în activități necalificate. S-a produs astfel o supraofertă de forță de muncă. În perioada crizei
economice din 1899-1903, s-a putui vorbi pentru prima dată în România despre existența șomajului
industrial.
Sub aspectul vocației politice, muncitorii salariați români au avut o atitudine specială. În realitate, ei
nu s-au separat total de mediul rural. Au păstrat o mentalitate tradițională care percepea socialismul
ateist ca pe ceva străin și chiar ostil. De aceea, mișcarea socialistă, dar într-o oarecare măsură și cea
sindicală, nu s-au bucurat de audiență în rândurile lor.
 Știința de carte, ca prim pas spre cultură, constituie un indiciu elementar al
modernizării. Acest aspect social general are implicații directe asupra vieții
politice, fiind o premisă minimală a atitudinii civice. Este important, în
contextul de față, cu atât mai mult cu cât știința de carte a fost una dintre
exigențele impuse prin legea electorală din 1884 pentru dreptul de vot în
colegiul al treilea.
c. Știința de Datele absolute, pentru o perioadă dată, pot genera concluzii pesimiste,
chiar și în cazul deceniilor interbelice. În 1930, spre pildă, știau carte 75% dintre
carte orășeni și jumătate dintre săteni. Importante sunt însă creșterile înregistrate,
chiar dacă ritmul lor nu este întotdeauna corespunzător. Spre pildă, ritmul
alfabetizării a fost mai intens în România între 1899 și 1914 decât în perioada
1920-1938.
La 1877, în România existau cu puțin peste 100.000 de elevi și studenți. În
același an, Elveția număra 300.000 de elevi, iar Belgia peste 500.000, la o
populație aproximativ egală.
 Politica inițiată de Spiru Haret, măsurile luate de acesta în calitate de ministru al
Instrucțiunii, și-au confirmat din plin eficiența. Între 1899 și 1912, știința de carte a
populației rurale de peste opt ani a crescut de la 13 la 33%. Tot în 1912, două treimi dintre
locuitorii urbani de peste opt ani știau să scrie și să citească.
 Liberalismul este moștenitorul fiziocraților secolului al XV-lea, care
vedeau în pământ sursa bogăției, deoarece, pornind de la fructele sale se
amorsează un circuit economic: vânzarea produselor agricole permite
cumpărarea bunurilor manufacturate. Există deci, după părerea
economiștilor, legi care guvernează acest circuit care trebuia descoperit,
fiind necesar ca rolul Statului să se limiteze la favorizarea schimburilor.
4. Originea şi De unde revendicările de libertate a comerțului, a muncii, a producției, a
concurenței (Laissez faire, laissez passer), care se opuneau atunci
metamorfozele multiplelor reglementări (corporații), taxe (vămi interne și externe),
liberalismului monopoluri, controale de tot felul etc.
Odată cu nașterea industriei in Anglia, Adam Smith face din munca
umană sursa bogăției (Cercetări asupra naturii şi cauzelor bogăției
națiunilor, 1776). După părerea sa, interesul privat reprezintă motorul
economiei şi există 0 armonie între interesele private şi interesul general,
din momentul în care acționează, fără constrângeri exterioare (ale
Statului), în baza legii cererii şi a ofertei.
 LIBERALISMUL ECONOMIC

a. Întâietatea relațiilor economice

Pentru Adam Smith, care este considerat adesea ca fiind adevăratul fondator al economiei politice,
primele relații între oameni nu au fost acelea de dominație şi de supunere, ci au fost relații economice,
care îi făceau „să negoţeze, să facă troc şi schimb de lucruri”.
Există două sentimente naturale la om: sentimentul de simpatie în fata spectacolului a ceea ce se
întâmplă altuia (bucurie sau durere) şi principiul preferinței a ceea ce-i aparține, adică „fiecare dintre noi e
cu mult mai preocupat de ceea ce-l interesează pe sine decât ceea ce-l interesează pe altul” (Teoria
sentimentelor morale). Dar, comun tuturor oamenilor este principiul interesului egoist şi a pasiunilor pe
care acesta le naște. De aici rezultă, de exemplu, violența oarbă de care se folosesc conducătorii pentru
a-și realiza proiectele. Dar, dacă politica oferă omului prilejul de a da frâu liber propriei nebunii, urmărirea
interesului propriu nu conduce neapărat la război şi violență. Atâta timp cât aceste pasiuni rămân în
cadrul relațiilor de schimb, ele duc la pacificarea raporturilor dintre oameni astfel încât o societate de
ticăloși, în care fiecare şi-ar urmări propriul interes, ar fi totodată liniștită şi ordonată.
 b. Societatea ca piață
Principala intenție a primilor teoreticieni ai economiei a fost să pună în valoare funcția socială de
reglare a interesului egoist în cadrul schimburilor de bunuri. În timp ce relația politică de dominație şi
supunere este, prin definiție, ierarhică şi inegalitară, legătura de piață dintre vânzător şi cumpărător este
egalitară şi liberă. Economia politică consideră oamenii ca actori raționali, liberi şı egali. Ea face din
întreaga societate o piață în care se schimbă bunuri şi servicii după legea cererii şi ofertei şı urmând doar
regula interesului propriu.
„Nu de la bunăvoința măcelarului, berarului sau brutarului așteptăm noi să ne fie servită masa, ci de la
grija cu care aceștia işi privesc interesele lor. Ne adresăm nu omeniei, ci dragostei lor pentru propria
persoană şi niciodată nu le vorbim de nevoile noastre, ci de avantajele lor”, scria Adam Smith într-o frază
celebră din Avuția națiunilor (1776). Dar de vreme ce actorii economici nu au nicio grijă pentru interesul
altuia, cum se poate evita un conflict general? Cum poate fi principiul interesului generator de ordine?
Aici apare celebra doctrină a „mâinii invizibile”.

c. „Mâna invizibilă”
Teza majoră a economiei politice liberale este că din jocul liber al intereselor în schimburile de piață,
se naște, prin mecanismul reglator al prețurilor, o situație economică globală de echilibru.
 Această situație de echilibru se realizează natural, spontan, fără să fie urmărită realizarea ei nici de
către agenții economici, nici de către stat. Există astfel o reglare naturală a pieței, datorită efectului a
ceea ce Adam Smith numea „mâna invizibilă”. Chiar dacă pot apărea situații de dezechilibru temporar,
întotdeauna trebuie să lăsăm piața, si nu statul, să regleze această disfuncționalitate.
Economia politică liberală vrea astfel să răspundă la problema ordinii sociale reducând la minimum
rolul statului şi constrângerea legii, fără a face apel la virtute şi la grija dezinteresată pentru binele
comun. Din acest motiv, ea părea a fi răspunsul modern al problemei „celei mai bune guvernări”, Totuși,
această soluție presupune egalitatea între oameni, care în fapt nu se realizează niciodată în mod
spontan. Cum s-ar putea crede că toţi actorii economici sunt liberi şi egali pe piață, atâta timp cât
bunurile economiei, chiar şi cele culturale, sunt împărțite inegal şi nedrept şi când cea mai mare
majoritate depinde material de alții?

d. Complotul stăpânilor
Înaintea lui Marx, Smith a perceput clar ruptura care există între situația teoretică pe care 0 descrie
şi realitatea socială concretă a timpului său. El recunoaște că între oameni nu există în mod real
egalitate şi că, datorită acumulării de capital condițiile sociale sunt, de asemenea, foarte inegale.
 Astfel, există conflicte de interes între muncitori, care vor, înainte de toate, să câștige şi stăpâni, care
vor să-i remunereze cu un minimum necesar subzistentei. Or, lupta este inegală, căci primii sunt într-o
situație de dependență, în timp ce ultimii dispun de capital şi au la dispoziție timpul.
Cu toate acestea, pentru Smith aceste lipsuri nu justifică 0 transformare radicală a teoriei. Principiile-
cheie ale libertății industriale şi comerciale, ale neintervenției statului pe piața economică nu se pot
trece ușor cu vederea.

LIBERALISMUL POLITIC

Principalii gânditori liberali de la începutul secolului al XIX-lea, cum ar fi Edmund Burke (1729-1797) și
Benjamin Constant (1767-1830), au interpretat doctrina lui Rousseau asupra contractului social ca pe un
sistem teoretic care constă în a face tabula rasa societățile politice existente. Prin justificarea pe care o
aduceau folosirii violenței, ele conduceau, în final, spre o nouă formă de tiranie. Libertății cetățeanului,
membru organic al corpului social, filosofia liberală îi opune independența individului, protejând sfera
intimă a existentei sale împotriva tendințelor statului modern de a se înstăpâni asupra întregii societăți.
Apărarea libertăților individuale şi salvarea autonomiei societății nu puteau fi asigurate decât prin
limitarea suveranității statului.
 Filosofia politică liberală s-a născut din critica conservatoare asupra Revoluției Franceze, a
fundamentelor sale filosofice (doctrina lui Rousseau despre suveranitatea populară), ca şi a consecințelor
sale (Teroarea). Dar judecata pe care liberalii o fac asupra acestui eveniment major al timpurilor moderne
este complexă: ei denunță, pe de o parte, violențele care au însoțit Revoluția, precum şi motivările ei
teoretice, dar recunosc, prin Alexis de Tocqueville (1805-1859), caracterul ineluctabil al ruinării Vechiului
Regim.

CRITICA STATULUI MODERN ŞI APĂRAREA LIBERTĂŢILOR INDIVIDUALE

a. Centralizarea Statului
Alexis de Tocqueville rezumă la trei trăsăturile principale ale societăților democratice moderne:
întâietatea principiului egalității, creșterea statului centralizator şi uniformizarea modului de a trăi şi de a
gândi. Odată cu dispariția claselor de mijloc, caracteristice Franței Vechiului Regim, s-a dezvoltat o
administrație centralizată, având tendința de a-şi asuma sarcini sociale din ce în ce mai numeroase,
răspunzând astfel dorințelor indivizilor slabi, atomizați şi dependenți: „Nu doar puterea suveranului [adică
a statului] s-a întins, cum tocmai am arătat, în sfera vechilor puteri; acestea nu sunt de ajuns pentru a o
cuprinde; ea năvălește din toate pârțile şi se va răspândi pe domeniul care până acum era rezervat
Iibertăţii individuale” (Despre democrație în America, vol. 1, IV, V). De aici deducem că existența individuală
este în fiecare zi „tot mai slabă, tot mai subjugată şi tot mai precară”.
 b. Despotismul majorității
Alexis de Tocqueville şi filosoful utilitarist englez John Stuart Mill (1806-1873) prevedeau în
democrațiile moderne o formă nouă de despotism care ținea de puterea exorbitantă a opiniei
majoritare: „Nu există niciun monarh atât de puternic care să poată uni cu mâinile sale toate forțele
societății şi să învingă rezistentele așa cum o poate face 0 majoritate investită cu dreptul de a face
legile şi de a le pune in practică”.
Dar nu numai în domeniul politic majoritatea își impune legea, ci şi acolo unde este mult mai
periculos, in materie de opinii. Libertatea de gândire şi de expresie este amenințată de considerația
arătată opiniei majoritare. Astfel, Tocqueville scria, prefigurând poate ceea ce în prezent am numi-o
gândire „corectă politic”: „Nu cunosc vreo ţară în care să domnească, în general, mai puțină
independență a spiritului şi a libertății de polemică decât America”.

APĂRAREA LIBERTĂŢILOR INDIVIDUALE

a. Libertatea ca independență
Liberalismul are ca valoare absolută libertatea individuală. De aici şi-a căpătat şi numele. Dar cum
o definește?
 Benjamin Constant a arătat că în societățile moderne nu mai putem concepe libertatea așa cum o
făceau grecii, ca 0 participare directă a fiecărui cetățean la treburile şi la deciziile cetății, fiecare fiind supus
unei „jurisdicții sociale cvasinelimitate”. Datorită mărimii statelor moderne, exercițiul suveranității se
poate face numai prin metoda reprezentării. În plus, libertatea civilă trebuie să fie apărată împotriva
voinței de putere care animă statul şi împotriva presiunii opiniei majoritare. Libertatea semnifică, deci,
independența individului; apărarea drepturilor acestuia cere o strictă delimitare între sfera privată şi sfera
publică. Protejarea independenței individuale conduce, de asemenea, liberalismul la susținerea unei teorii
a limitării suveranității Statului.

b. Limitarea suveranității
Principiul fundamental în politică al gânditorilor liberali este ca întreaga putere, oricare ar fi
legitimarea sa, să fie limitată: „Nu există pe pământ o autoritate atât de onorabilă în ea însăși sau investită
cu vreun drept atât de sacru pe care să vreau să 0 las să acționeze fără control sau să domine fără piedici”,
scria Tocqueville.
Benjamin Constant a teoretizat principiul care face din garantarea libertăților individuale - ceea ce azi
numim libertăți publice - sursa legitimității puterii. Acest principiu este şi restrictiv, de vreme ce aceste
drepturi constituie tot atâtea limite pe care statul nu trebuie să le încalce.
 Principiul liberal al limitării puterilor reia faimoasa expresie a lui Montesquieu, „puterea oprește
puterea”. Şi totuși, contrar a ceea ce gândea autorul Spiritului legilor, democrația este probabil singurul
regim capabil de a limita, el însuși, creșterea puterii. De aici afirmația lui Tocqueville, soluția la
problemele puse de democrație nu pot veni decât de la democrația însăși.
Numeroși autori contemporani, influențați de analizele lui Tocqueville, văd în statele moderne
organizații politice raționale dispunând de imense puteri, necunoscute în societățile tradiționale.
Apariția unei clase de birocrați atestă, pentru marele sociolog german Max Weber (1864-1920),
tendința de raționalizare a societății al cărei dirijor a fost statul. Din acest motiv, nașterea, la sfârșitul
secolului al XIX-lea, a Statului-providenţă, care ia în sarcina sa nevoile de protecție ale individului, se
înscrie in această creștere fără precedent a scopurilor şi mijloacelor statului. Se înțelege, astfel, motivul
pentru care teoreticienii politici ai scolii liberale se arată foarte rezervați în privința Statului-providenţă.
PARTIDUL
NAȚIONAL
LIBERAL
DE LA ÎNFIINȚARE LA PRIMUL
RĂZBOI MONDIAL
 În perioada 1875-1916 s-au succedat două generații de lideri liberali.
Generația întemeietorilor – I. C. Brătianu, C. A. Rosetti, Ion Ghica, Mihail
Kogălniceanu, Dimitrie A. Sturdza etc. - provenea din diferitele straturi ale boierimii
românești, devenită între timp moșierime. Pe reprezentanții ei îi distingeau ideile
liberale și preocupările economice de tip capitalist. I. C. Brătianu avea în București
depozite din care produsele moșiilor Florica și Drăgășani erau distribuite pe piețele
1. Partidul capitalei. El s-a străduit să-și plaseze vinurile pe piața externă, pentru a-și procura
Național Liberal: capitaluri. Ca și Kogălniceanu, I. C. Brătianu folosea pe moșiile sale muncitori salariați.

elita politică, Aceste preocupări economice directe l-au îndreptățit pe istoricul Apostol Stan să-l
considere pe I. C. Brătianu un fermier modern pentru care agricultura reprezenta o
baza socială și adevărată întreprindere capitalistă. Liderii liberali amintiți, și alții asemenea lor,
electorală făcuseră studii în Occident. Pregătirea intelectuală era, firește, o condiție a competenței
politice. Totuși, regimurile politice preconstituționale impuneau o dependență între
ocuparea unei funcții politice și poziția persoanei implicate sub aspectul proprietății
funciare.
Asigurându-și, după obținerea independenței, accesul la capitalul bancar și
industrial, elita liberală de primă generație s-a autocreat ca burghezie bancară și
industrială.
 Efectuarea schimbului între cele două generații ale elitei liberale s-a petrecut, în linii mari, în
ultimii ani ai secolului al XIX-lea și la începutul celui următor. Noua generație a beneficiat de cadrul
economic și politic fundamentat de predecesori. De aceea, numim noua generație a elitei liberale
acel grup de lideri care a debutat în cadrul constituțional și electoral de la 1866 și 1884.
Unii dintre ei, ca Ionel și Vintilă Brătianu, spre exemplu, au beneficiat de pozițiile materiale și
politice realizate de părinții lor. Alții însă, au inversat cursul urmat de predecesori. Au pornit de la
capacitatea și prestigiul personal dobândite prin studiu, ajungând abia după aceea la puterea
politică și la averi materiale. Acest curs reprezintă o confirmare a existenței unui regim politic
democratic în România anilor 1866-1914.
Scutirea de cens, la 1884, a licențiaților în drept, litere, filosofie și științe a deschis calea
meritocrației spre ambele camere ale Parlamentului și spre portofoliile ministeriale.
Reprezentativi pentru această generație, alături de amintiții Ionel și Vintilă Brătianu, au fost
Petre S. Aurelian, Spiru Haret, Mihail Pherekide, I. G. Duca, Alexandru Constantinescu. Cu unele
excepții, acest contingent a stat la cârma vieții politice românești și în primul deceniu de după 1918.
I. C. Brătianu a deținut președinția Partidului Național Liberal de la înființare, în 1875, până la
moartea sa, survenită în 1891. După 1880, s-au intensificat divergențele între Brătianu și C. A.
Rosetti. Facțiunea radicală condusă de acesta din urmă exercita presiuni în vederea lărgirii dreptului
de vot, democratizării alegerilor etc. A rezultat ruptura între cei doi lideri. Facțiunea radicală s-a
destrămat imediat după moartea lui Rosetti, survenită în 1885.
 Lui Ion C. Brătianu i-a succedat la președinția partidului, pentru puțin timp, până în 1892, fratele său,
Dimitrie. În perioada 1892-1908, președinte al P.N.L. a fost Dimitrie A. Sturdza. Conducând partidul fără
întrerupere din 1908 până în 1927, Ion I. C. Brătianu a reușit să-l readucă la forța și la prestigiul de pe
vremea tatălui său.
Încă din 1898, Ionel Brătianu a început să colaboreze cu elementele cu vederi liberale din P.S.D.M.R.
Rezultatul acestor demersuri a constat în înscrierea efectivă în P.N.L., în 1900, a așa-numiților „generoși”:
Vasile G. Morțun, Ion Nădejde, Constantin Stere, oameni cu o pregătire intelectuală remarcabilă.
Preluarea conducerii Partidului Național Liberal de Ionel Brătianu nu a marcat o simplă schimbare de
lider, ci o înnoire a liniei politice generale. În ultimii ani ai președinției sale, Dimitrie A. Sturdza a fost
marcat de povara vârstei și a sănătății șubrede. În plus, el era exponentul aripii „bătrânilor liberali”, grevată
de opiniile și de interesele moșierilor din partid. În special în perioada guvernării 1901-1904, aceștia au fost
tot mai puternic atacați în Parlament de către „tinerii liberali”.
Promovarea lui Ionel Brătianu are deci semnificația victoriei aripii liberale burgheze. Reprezentanții
acestei orientări au tras concluziile de rigoare din experiența dramatică a răscoalei de la 1907, apoi din a
celui de-al Doilea Război Balcanic, din 1913.
La 7 septembrie 1913, Ion I. C. Brătianu a publicat în Viitorul o scrisoare program cuprinzând, între
altele, propunerea referitoare la aplicarea celor două reforme fundamentale: împroprietărirea țăranilor
prin expropriere și colegiul electoral unic, primul pas spre instituirea sufragiului universal.
 Concomitent cu schimbările petrecute la nivelul elitei, a cunoscut o extindere și baza electorală a
Partidului Național Liberal. Creșterea numărului de alegători, în urma reformei electorale din 1884, a
adus, în general, foloase liberalilor. Aceleași efecte le-a avut dezvoltarea clasei de mijloc urbane și
rurale. În sfârșit, „zestrea guvernului”, implicarea administrației locale în campaniile electorale, au
constituit fenomene negative, dar care au deservit la fel de bine guvernele conservatoare ca și pe cele
liberale.
 Deși conservatorismul românesc are antecedente istorice mai timpurii, primul
partid politic din România, în sensul strict al termenului, a fost Partidul Național
Liberal. S-a arătat, anterior, că Tratatul de la Adrianopol, din 1829, a deschis calea
modernizării societății românești, prin abolirea monopolului comercial otoman și
racordarea Principatelor Române la piața occidentală. Totuși, Revoluția de la 1848 a
determinat antrenarea elitelor politice românești în două tendințe distincte. Pe de o
2. De la grupările parte, s-a conturat atunci un curent modernizator, adept al unei politici de reforme
liberale la care să apropie Principatele de Europa Occidentală. De cealaltă parte au rămas
tradiționaliștii, care s-au constituit ulterior într-un curent și mai apoi într-un partid
partidul politic conservator.
propriu-zis Criticile mai târzii ale junimiștilor confirmă ascendența pașoptistă a liberalismului
românesc. Junimiștii, în special Titu Maiorescu, i-au acuzat pe tinerii revoluționari de
la 1848 că ar fi capitulat în fața culturii occidentale într-o vreme în care românii erau
total lipsiți de experiența pe care Occidentul o dobândise pe calea modernizării.
Același Maiorescu, însă, a trebuit să accepte că pașoptiștii au deșteptat conștiința
națională a românilor și au încercat să le insufle ambiția de a se înălța la un nivel mai
înalt de civilizație.
 Ascendența menționată este confirmată și de faptul că principalii conducători ai revoluției de la
1848 din Principatele Române s-au constituit apoi în prima generație de liberali: Ion C. Brătianu și
fratele său Dimitrie, Constantin A. Rosetti și frații Golești, Mihail Kogălniceanu și Ion Ghica. Alexandru
Ioan Cuza însuși, prin rolul jucat la 1848 și apoi prin natura reformelor pe care le-a introdus în calitate
de prinț domnitor al României, a vădit o clară orientare liberală.
Grupările liberale au premers formarea unei burghezii românești propriu-zise. Membrii lor
aparțineau, în general, boierimii mici și mijlocii sau chiar marii boierimi, cum a fost cazul Goleștilor. Îi
distingea opțiunea politică definită la începutul acestui capitol, precum și preocupările economice de
esență capitalistă. Mihail Kogălniceanu, de exemplu, avea pe întinsele sale moșii mori echipate cu
mașini cu abur, deservite de „mașiniști” salariați. Avea o fabrică de postav la Târgu Neamț și era
angrenat în navigația fluvială. Prin preocuparea sa de a identifica primele utilizări ale expresiilor de
„liberal” sau „partid liberal”, A. D. Xenopol a făcut o introducere sui generis în preistoria acestei
formațiuni. Despre o orientare sau despre opinii liberale s-a vorbit mai întâi la 1859, în contextul unirii
principatelor. Dar denumirea de partid liberal a apărut abia după 1866.
Mișcarea liberală a avut o evoluție clasică, de la grupările liberale la Partidul Național Liberal.
Existența, în a doua jumătate a secolului al XIX-lea, a unor grupări liberale este expresia existenței
unor interese economice și politice de esență burgheză.
 Prin urmare, politicienii liberali s-au constituit mai întâi în grupuri de interes sau în grupuri de
presiune, în măsura în care participau la guvern sau exercitau o influență asupra guvernului. Cea mai
coerentă și mai activă grupare liberală a fost aceea a radicalilor. Liderii ei erau I. C. Brătianu și C. A.
Rosetti. S-au reunit, mai întâi, în jurul ziarului Românul, condus de C. A. Rosetti.
În Dictionnaire de la pensée politique, Paris, 1989, apare următoarea definiție a radicalismului:
„Radicalii pun în discuție situațiile existente, cerând reforme sau abolirea a ceea ce nu li se
pare justificat pe planul principiilor. Este vorba mai mult de o atitudine decât de un curent de
gândire organizat în mod veritabil [...]. În cea mai mare parte, radicalii sunt « liberali » sau socialiști.
Veritabilul contrariu al radicalismului este conservatorismul [...]”.
Radicalii români din a doua jumătate a secolului al XIX-lea se încadrează cu exactitate în această
definiție.
Într-o vreme în care în România „socialismul nu exista, nici vorba nu era cunoscută”, cum
consemna Constantin Bacalbașa, ca martor al evenimentelor, radicalii reprezentau stânga spectrului
politic românesc. Ei înșiși se numeau „radicali”, „partid național” și se considerau „oameni de stânga”.
Conservatorii, în schimb, speriați și indignați de tactica radicalilor de a antrena masele orășenești în
lupta politică, îi tratau cu cele mai diverse epitete peiorative: „roșii”, „revoluționari”, „novatori” etc.
Radicalii și-au asumat aceste epitete, îndeosebi pe acela de „roșii”, încercând, așa cum constata
Xenopol, citându-l pe Vasile Alecsandri, să „schimbe porecla în renume”.
 Radicalii erau puternici în Muntenia. Forța lor și poziția de principală grupare liberală se datora în
primul rând remarcabilei lor capacități de a se organiza. În acest sens, scopul lor, urmărit cu perseverență,
consta în înființarea de organizații în întreaga țară.
În anul 1861, ei au creat în București, la Hotelul Concordia, Clubul Național care conducea întreaga
activitate a grupării. În septembrie 1866, adaptându-se noului regim politic, radicalii au fondat Societatea
Amicilor Constituțiunii. În realitate, aceasta juca rolul unui comitet politic central. Profitând și de
participările la guvernare, au reușit să-și înființeze, până în 1868, comitete județene în întreaga Muntenia.
Conducătorul grupării radicale era Ion C. Brătianu. Om politic desăvârșit, acesta era un spirit
pragmatic, evitând aspectele teoretice, ideologice, lăsându-le în seama lui C. A. Rosetti, care manifesta o
adevărată vocație în acest sens. Rosetti se ocupa cu activitatea de propagandă a grupării, formându-și un
adevărat corp de agitatori care acționau pentru sporirea influenței „roșilor”.
Legislația în vigoare le asigura conservatorilor preponderența în ambele camere ale legislativului.
Nedispunând deci de o reprezentare parlamentară corespunzătoare, radicalii au recurs la ceea ce
conservatorii numeau cu dispreț „strada”. Îndeosebi prin corpul de agitatori ai lui C. A. Rosetti, „roșii” au
reușit să organizeze adunări și chiar demonstrații de stradă cu un mare număr de participanți. Locul
predilect al manifestațiilor de acest gen era Câmpul Libertății din București. Evocarea evenimentelor de la
1848 îi prilejuia întotdeauna lui Rosetti lansarea unor programe de revendicări politice.
 Suportul social al radicalilor provenea din cele mai diverse straturi ale populației urbane. Se bucurau
de sprijinul elementelor burgheze: comercianți, meseriași și industriași. Adunările le erau frecventate de
liber profesioniști și intelectuali: avocați, medici, profesori, de asemenea, studenți și chiar elevi.
Pentru acțiunile considerate de conservatori „iacobine” - demonstrații de stradă, adunări în localuri și
piețe publice, radicalii făceau apel cu succes la cele mai de jos straturi urbane: „tabacii” [muncitorii din
tăbăcării] și băcanii, calfele, ucenicii și rândașii.
Au existat mai multe personalități de orientare liberală moderată care nu împărtășeau ideile și
metodele radicalilor. Tot în Muntenia, Ion Ghica a încercat fără succes să contracareze activitatea
radicalilor prin înființarea unei puternice grupări liberale de centru. Nereușind, s-a mulțumit să patroneze
un grup liberal moderat.
Politica radicalilor nu se bucura de audiență peste Milcov. Liberalii moldoveni dezavuau antrenarea
maselor urbane în acțiuni de stradă. Mihail Kogălniceanu a întreprins un demers asemănător cu al lui Ion
Ghica, dar cu rezultate mai slabe.
Un grup de profesori cu vederi liberale ai Universității din Iași au înființat Fracțiunea liberă și
independentă, condusă de Nicolae Ionescu, profesor de istorie. În discursuri rostite în Parlament sau la
întrunirile politice, Ionescu pleda pentru acordarea de libertăți democratice și pentru instaurarea
republicii. De altfel, conform opiniei șefului său, Fracțiunea milita mai mult pentru formarea unei opinii
publice decât pentru accederea la guvern. Se conforma, prin urmare, trăsăturilor unui grup de presiune.
 Fracționștii, asemeni celorlalte grupuri liberale din Moldova, împărtășeau convingeri
antisemite.
„Vă spun domnilor - declara Mihail Kogălniceanu într-un discurs din 1864 - că nu este nici
o cestiune mai mare pentru Moldova decât cestiunea israeliților”.
Trăind într-un mediu social-economic diferit, radicalii aveau, dimpotrivă, o atitudine
favorabilă față de evrei. Multă vreme, poziția în această problemă a prejudiciat apropierea
liberalilor munteni de cei din Moldova.
S-a arătat anterior că burghezia, în general, în cazul de față burghezia română, a fost, în
perioada sa de formare, principalul promotor al idealurilor naționale de unitate, independență și
suveranitate. O proporție de trei până la patru procente, cât au reprezentat evreii din totalul
populației României până pe la 1900, n-ar fi trebuit să-i alerteze pe purtătorii de opinie ai
burgheziei române. În Moldova însă, situația elementelor burgheze românești era precară.
Grupurile liberale din această provincie erau marcate de o stare de izolare socială. Nu beneficiau
de girul unei clase de mijloc urbane românești, în condițiile în care evreii reprezentau 32% din
populația orașelor. Tabloul cel mai frapant îl oferea capitala, Iași, cu 42% populație evreiască. În
Moldova, evreii erau cei mai importanți deținători de capitaluri, pe care le fructificau prin mijloace
cămătărești.
 Puteau, prin urmare, să exercite o influență considerabilă asupra procesului de formare a statului
român modern. De aceea, antisemitismul liberalilor moldoveni a constat în combaterea dobândirii
drepturilor politice de către evrei. Nu a avut o semnificație rasială sau religioasă.
Grupările liberale din Moldova se confruntau și cu concurența exercitată de lojile masonice, al
căror număr a crescut, în special după 1866. Liberalii vedeau în ele, de multe ori cu temei, centre de
opoziție conservatoare. Este cazul lojii ieșene l’Etoile de Roumanie, înființată în 1866 și din care făceau
parte cei mai mulți dintre junimiști. Fracțiunea liberă și independentă i-a tratat cu o ostilitate fățișă pe
francmasoni, se poate înțelege pe junimiști, acordându-le epitete ca „anticriști” sau „cosmopoliți”. La
rândul său, junimistul Petre P. Carp i-a numit pe fracționiști, într-un discurs parlamentar, „acești tauri
sălbatici”.
În general, lojile masonice, mult mai frecvente în Moldova, desfășurau activități filantropice și de
culturalizare a poporului, propovăduind abținerea de la viața politică. Ele au atras un mare număr de
persoane emancipate sub aspect economic și intelectual, iritându-i pe radicali prin faptul că le limitau
astfel audiența în Moldova. S-a ajuns la situația aparent paradoxală în care I. C. Brătianu, fratele său
Dimitrie, C. A. Rosetti, ei înșiși francmasoni, inițiați în perioada studiilor sau a exilului parizian, să
acționeze în scopul subminării lojilor moldovene. Atașamentul lor față de francmasonerie era minor
în comparație cu dorința de a înființa un partid liberal puternic.
 În vederea alegerilor parlamentare din 1875, grupările liberale muntene și moldovene și-au
coordonat eforturile, însușindu-și metodele „roșiilor”. Campania electorală liberală le-a apărut
conservatorilor ca preludiul unei revoluții:
„prăvălirea unor maniaci cu tăciuni aprinși în mână - după cum relata ziarul Pressa - asupra
satelor și orașelor”.
Beneficiind de serviciile întregului aparat administrativ, conservatorii au câștigat totuși alegerile.
Înfrângerea i-a convins în sfârșit pe liderii opoziției că nu-și vor putea disloca adversarii decât
contopindu-și facțiunile într-un mare partid liberal.
Reprezentanții radicalilor, ai grupurilor conduse de Kogălniceanu și Ion Ghica, ai Fracțiunii libere și
Independente din Iași, acestora adăugându-li-se disidentul conservator Manolache Costache
Epureanu, s-au întrunit, hotărând înființarea Partidului Național Liberal. Locul lor de întâlnire a fost
casa din București a maiorului englez Stephen Lakeman, care servise în armata otomană sub numele
de Mazar Pașa. De aceea, formațiunea politică fondată în 1875 a fost inițial cunoscută sub numele de
„coaliția de la Mazar Pașa”.
I. C. Brătianu a devenit șeful Partidului Național Liberal, secondat îndeaproape de vechiul său
colaborator, C. A. Rosetti. Până la sfârșitul anului, liberalii au desfășurat o intensă campanie politică al
cărei rezultat principal a constat în reactivarea organizațiilor locale din întreaga țară.
 Pornindu-se de la ideile autorilor din secolele XVIII-XIX – Montesquieu,
Adam Smith, John Stuart Mill – s-a ajuns la o definiție standard a
liberalismului clasic. Aceasta ar cuprinde următoarele principii:
emanciparea politică a poporului și separația puterilor în stat, iar pe plan
economic, nonintervenția statului, individualismul, libertatea totală a
producției și a schimbului, exprimată prin celebra formulă laissez faire,
3. Întemeietorii laissez aller.
În pofida existenței acestui „portret robot”, se constată că atât pe plan
doctrinei liberale mondial, cât și pe plan național, românesc, liberalismul nu se pretează
românești unei definiri facile. Doctrinarii liberalismului nu au fost filosofi politici,
preferând, în general, abordarea pragmatică a problemelor politice,
economice și sociale. A rezultat de aici o diversitate adesea creatoare de
confuzii și neînțelegeri. De exemplu, liberalii germani, italieni și români
din secolul al XIX-lea, luptând pentru unificarea națională, au sprijinit un
stat centralizator, distanțându-se astfel de statul minimal al liberalilor
anglo-saxoni.
 Modul pragmatic de abordare a problemelor economice și sociale i-a caracterizat și pe întemeietorii
doctrinei liberale românești. Aceștia au fost, în general, oameni cu pregătire economică și și-au formulat
ideile pornind de la date statistice și de la rezultatele unor cercetări în teren. În România, diversitatea a
constat în existența a două curente liberale: agrarienii și industrialiștii.
Liberalii agrarieni vedeau, ca și conservatorii, în România o țară eminamente agrară. Totuși, inamicii
industriei erau puțini. Majoritatea susțineau dezvoltarea unor industrii casnice sau a unor ramuri
industriale complementare agriculturii.
Cei mai mulți dintre agrarieni fiind moșieri anticipau o dezvoltare capitalistă a agriculturii românești,
la scara marii proprietăți. Agrarienii erau, în mod firesc, adepții fervenți ai liberului schimb, necesar
valorificării produselor agricole românești pe piața externă.
Cel mai influent reprezentant al acestui curent a fost Ion Ghica. El nu se îndoia că, în viitorul
previzibil, tot agricultura va constitui baza economiei românești. Totuși, nu s-a opus extinderii industriei.
Îndeosebi în ultimii săi ani a fost tot mai convins de oportunitatea dezvoltării unei industrii românești,
complementară agriculturii. A conchis că agricultura nu se va mai putea dispensa multă vreme de o
tehnologie modernă asigurată, de preferință, prin mijloace interne.
Între liberalii agrarieni, Ion Ionescu de la Brad s-a singularizat prin interesul pentru viața economică a
satului românesc, gândind agricultura la nivelul micii proprietăți. Adept al reformei agrare, el a susținut,
implicit, intervenția statului, a guvernului, singurul care ar fi putut să aplice o astfel de politică.
 Reprezentanții celui de-al doilea grup de opinie liberală, industrialiștii, nu ignorau complet
agricultura. Ei respingeau însă cu fermitate ideea că României îi este în mod fatal rezervată
condiția de „țară eminamente agrară”. În viziunea lor, o astfel de condiție ar fi expus perpetuu
România la hazardul factorilor de climă și la fluctuațiile pieței internaționale. Un argument pentru
ei era supraproducția agrară relativă a României, provocată de invadarea piețelor europene de
cerealele americane, mai ieftine și mai de calitate.
Prin urmare, industrializarea ar fi fost soluția supremă pentru progresul social-economic și
cheia bunăstării generale a societății.
Această opțiune făcea însă din industrialiști inamicii evoluției naturale, organice, a economiei
românești. Inexistentă, marea industrie românească trebuia creată și pentru acest proces erau
insuficiente capitalurile private autohtone. De aceea, ei rezervau statului un rol activ, de principal
întreprinzător și inițiator al unei legislații vizând încurajarea industriei.
Față de Europa occidentală, industrialiștii aveau o atitudine bivalentă. Occidentul, cu evoluția
sa, reprezenta modelul absolut pentru industrializarea României. Pe de altă parte, teama de a
ajunge dependenți de capitalul străin i-a determinat să pretindă statului o politică protecționisță.
Un personaj insolit încadrat în acest curent a fost austriacul Enric Winterhalder, naturalizat în
România. Tribuna ideilor sale economice era ziarul Românul, editat de C. A. Rosetti.
 Winterhalder studiase istoria Europei. Era convins că industria reprezintă apogeul progresului
mondial și că Occidentul este, sub acest aspect, modelul suprem pentru întreaga omenire. Crescut
și format în alt mediu economic, el era convins că liberul schimb reprezintă cheia progresului
industrial și pentru România.
La cumpăna dintre cele două veacuri, un influent susținător al industrializării a fost istoricul A.
D. Xenopol. O făcea în cunoștință de cauză, deoarece, la Universitatea din Berlin, pe lângă istorie,
studiase dreptul și economia. Ca autor de doctrină liberală, el se considera continuatorul lui
Dionisie Pop Marțian. Ca și predecesorul său, Xenopol credea că România poate să scape de
înapoierea economică și culturală doar prin industrializare și prin protecționism. Intrând în
polemică cu agrarienii, Xenopol considera că lipsa capitalurilor românești nu reprezintă un obstacol
de netrecut. Pentru constituirea capitalurilor interne cerute de marea industrie, el propunea soluția
societăților pe acțiuni. În privința viabilității acestei metode în România, el invoca succesul
companiilor de asigurări dm București, „Dacia” și „România”, ambele societăți anonime.
Naționalismul, componentă a doctrinei formulate de industrialiști, a fost evident în evoluția
gândirii lui Xenopol. Până pe la 1880, el a salutat pătrunderea capitalului străin în România ca pe un
mijloc rapid și eficient de dezvoltare industrială. Dimensiunile dobândite de acest proces spre
sfârșitul veacului l-au determinat să considere independența economică o condiție a independenței
politice.
 O evoluție similară a avut-o agronomul și economistul Petre S. Aurelian. La data unirii principatelor,
acesta fiind un adept al liberului schimb. Spre sfârșitul veacului, el a început să perceapă, ca și Xenopol,
competiția internațională pentru piețe ca pe un război economic, purtat „prin metode moderne de
cucerire”. Implicit, în viziunea celor doi, marile puteri se situau în tabăra adversă, pe care România n-o
putea combate decât prin protecționism și industrializare.
Aparent, această dispută doctrinară între liberalii agrarieni, liberalii industrialiști și junimiști a avut un
caracter abstract, academic. Prin guvernare, disputa s-a deplasat din domeniul teoriei în cel al practicii
politice. Liberalii industrialiști au reușit să-și aplice principiile atât cât le-a permis-o propria forță politică și
nivelul de dezvoltare al economiei românești.
Cenzurate și selecționate sub presiunea condițiilor concrete ale guvernării, ideile conținute în
curentele descrise anterior s-au sedimentat într-o doctrină coerentă de partid.
DE LA LIBERALISM
LA
NEOLIBERALISM
 În Europa occidentală, liberalismul clasic a avut mai întâi baze economice și sociale, ulterior
dobândindu-și o susținere teoretică. Liberalismul, ca doctrină economică și politică s-a născut în
mediile anglo-saxone, în pofida devizei care îi exprimă esența: laissez faire, laissez passer. Acest
enunț datează din secolul al XVIII-lea și exprimă aspirația burgheziei de a lichida toate barierele
puse de monarhie, nobilime și biserică în calea unei activități capitaliste absolut libere în domeniul
producției și în cel al comerțului. Liberalismul lui laissez faire, laissez passer mai era cunoscut și sub
denumirea de „liberalism manchesterian”.
Principalii teoreticieni britanici ai liberalismului clasic, David Ricardo și Adam Smith, considerau
că societatea și economia au resorturi proprii de autoreglare. Ei și adepții lor considerau că
libertatea individuală absolută trebuie să stea la baza vieții politice și a celei economice. Ei se
refereau în scrierile lor la „statul minimal”. Instituțiile acestuia ar fi trebuit să se limiteze doar la
garantarea respectului legilor.
Teoreticienii și practicienii liberalismului clasic au supralicitat capacitatea de autoreglare a
mecanismului economic. Lumea capitalului a cunoscut, în secolele XIX-XX, crize economice de
amploare mondială, în 1884, 1893, 1918-1921, și fenomenul rămas în istorie sub denumirea de
„marea criză”, din perioada 1929-1933.
 Concepția anglo-saxonă asupra liberalismului clasic nu a fost valabilă pentru națiunile din Europa
central-estică și sudică, germanii, italienii și chiar românii. Aceste națiuni și-au constituit structurile
politico-statale târziu, în secolul al XIX-lea, cu un decalaj de un secol sau două față de Anglia sau Franța.
Din această cauză, statul german, cel italian și chiar cel român nu și-au putut rezerva roluri minimale, nu
au putut fi neutre în raport cu societățile respective. Cele trei state amintite au trebuit să se
autoconstruiască, să conceapă și să pună în aplicare reforme.
Domnitorul Alexandru Ioan Cuza și prim-ministrul său, Mihail Kogălniceanu, erau liberali sub aspectul
ideilor politice și economice. Dar opțiunile lor doctrinare se conformau modelului german. Nici nu putea fi
altfel în condițiile în care statul pe care l-au construit ei, într-o etapă în 1859, în alta în 1862, prindea
contur de la un an la altul și era rodul propriilor acte politice: reforma agrară, reforma învățământului,
reforma judiciară etc.
Liberalismul german, cel italian și cel românesc au promovat o viziune proprie asupra conceptului de
libertate, care excludea individualismul. În aceste medii etnice, interesele colective ale națiunii primau
întotdeauna asupra intereselor individului.
Nu a fost respinsă deviza revoluției franceze din 1789-1792 (Liberté, egalité, fraternité), dar aceste
valori erau proiectate asupra grupului etnic, nu asupra individului.
 Germanii aveau o perspectivă organică asupra națiunii, concepând-o ca pe o persoană și vorbind
despre națiuni tinere, națiuni mature și națiuni bătrâne.
Capitaliștii situați în orizontul liberalismului clasic credeau în progresul economic infinit și în
caracterul infinit al acumulării profitului. Lipsa lor de interes pentru funcționarea organismului social
a determinat succedarea crizelor economice cu o amploare crescândă și a conflictelor sociale: greve
și demonstrații ale muncitorilor. Pentru capitaliști, deocamdată, repausul duminical, concediul de
odihnă plătit, protecția muncii, presupuneau costuri prea mari pentru a merita atenție. Distrugerile
provocate de Primul Război Mondial, criza economică postbelică (1918-1921) și mai ales cea din
1929-1933 au determinat însă abandonarea acestei atitudini. Socialiștii și comuniștii care adoptaseră
marxismul, concepție politică și economică fondată de Karl Marx prin lucrarea sa Das Kapital (1867),
credeau că crizele economice ciclice vor deveni din ce în ce mai grave, culminând cu una catastrofală,
care va pune capăt vechii lumi și vor da proletariatului ocazia de a-și îndeplini misiunea de „gropar al
capitalismului”.
Lucrurile nu au evoluat însă în această direcție. Capitaliștii înșiși au înțeles necesitatea renunțării
la perspectiva progresului și a profitului infinit. Ei au resimțit necesitatea de a direcționa o parte a
profitului spre diminuarea amplorii conflictelor sociale.
 În doctrina liberală și în programele de guvernare liberale au pătruns idei din doctrina și din
programele politice socialiste.
Sub denumirea de neoliberalism sunt cunoscute mai multe curente de gândire și de practică
economică, unele poziționate în perioada de după Primul Război Mondial, altele, mai târzii, din anii 1960-
1980. Atunci când a apărut, în 1844, conceptul definea acel regim liberal care permitea o intervenție
limitată a statului în economie și în societate. Această orientare s-a prelungit și în deceniile dintre cele
două războaie mondiale.
Idealizată adesea, perioada interbelică a fost de fapt catastrofală în plan economic. A cuprins două
mari crize, cea din 1918-1921 și cea din 1929-1933, și a fost jalonată de două conflagrații care au zguduit
planeta. Impresia generală era aceea că însăși lumea capitalului este pe cale de a se nărui. Dincolo de
falimentele răsunătoare cărora le-au căzut victime mii de bănci, de societăți industriale și comerciale, în
timpul marii crize era terifiant spectrul șomajului, care a cuprins 30.000.000 de persoane numai în statele
care supuneau unei analize statistice acest flagel aducător de foamete și de mizerie.
Alternativa economiei comuniste, oferită de Uniunea Sovietică, nu era acceptabilă pentru economiștii
liberali. Unii dintre ei au început să supună capitalismul liberalismului clasic și al „statului minimal” unor
critici severe.
 Britanicul John Maynard Keynes (1883-1946) este considerat întemeietorul neoliberalismului
economic. Principalele sale opere, care s-au bucurat de un mare interes public încă de la publicare, au
fost The Economic Consequences of the Peace (1919) și The General Theory of Employment, Interest and
Money (1936).
Despărțindu-se în mod radical de convingerile economiștilor tradiționaliști, adepți ai „statului
minimal”, Keynes a susținut în studiile și în discursurile sale necesitatea intervenției directe a statului în
economie. El pleda pentru despărțirea statului de doctrina laissez faire, laissez passer. Statul, în viziunea
lui Keynes, trebuia să-și asume un „socialism antimarxist”, dar să se abțină de la preluarea proprietății
asupra mijloacelor de producție. Mijloacele social-economice ale statului ar fi fost investițiile,
stimularea consumului prin subvenții, controlul prețurilor și protecția muncii .
În România, promotorii neoliberalismului au fost Ștefan Zeletin, Mihail Manoilescu, I. G. Duca și
Vintilă Brătianu.
În ceea ce-l privește pe Ștefan Zeletin, concepția sa generală asupra neoliberalismului nu se
deosebește de cea a lui John Maynard Keynes. El a supus liberalismul clasic acelorași critici și a avut în
vedere soluții asemănătoare. Importanța contribuției sale este aceea de a fi încercat să teoretizeze
neoliberalismul românesc.
 „De la tratatul din Adrianopol şi până astăzi – scria Zeletin în 1927 -, Constituţia noastră din martie 1923
rămâne cel mai revoluționar act din istoria noastră politică; ea stă la hotarul a două lumi. Tratatul din
1829 inaugurează era nouă a liberalismului, Constituția plămădită în anul 1923 indică transformarea
liberalismului în forma sa opusă: aceea a neoliberalismului. De acum politica noastră de stat intră cu
deplină conștiință pe calea organizării sociale, așa cum impune noua structură financiară a
capitalismului nostru”.

Neoliberal declarat, Ștefan Zeletin nu a fost membru al Partidului Național Liberal. Dimpotrivă, a fost
un aspru critic al acestei formațiuni și al liniei sale politice. El considera că legea fundamentală din 1923
marchează și sfârșitul misiunii istorice a PNL. Partidul Poporului, aprecia el, era, de asemenea, un partid
liberal, în sensul curent al termenului, adică neoliberal. În consecință, lui îi revine misiunea de a duce mai
departe ștafeta liberalismului românesc în ipostaza sa neoliberală .
Mihail Manoilescu, ca și Zeletin, și-a început carierea politică în Partidul Poporului. Etatismul pe care-l
presupuneau ideile sale neoliberale l-au predispus, în deceniul patru al secolului XX, la adoptarea unor
teorii economice și politice de esență totalitară. Este vorba de economia planificată și de corporatism. Cu
aceste preocupări, el s-a pus în slujba proiectelor autoritare ale regelui Carol al II-lea, inspirând politica
economică a Guvernului Gheorghe Tătărescu
PARTIDUL
CONSERVATOR
DE LA ÎNFIINȚARE LA
PRIMUL RĂZBOI MONDIAL
 Din această perspectivă, Partidul Conservator este departe de a înfățișă
diversitatea întâlnită la Partidul Național Liberal. Făcând abstracție de
conservatorii democrați conduși de Take Ionescu, Partidul Conservator se
prezenta ca un adevărat partid de clasă. Cu inerentele excepții atât elita, cât și
electoratul său proveneau din rândurile moșierimii. Totuși, nu poate fi
contestată calitatea sa de „partid național”. Petre P. Negulescu susținea că
1. Partidul orice partid politic adevărat este un partid național. Dacă doar liberalii aveau
în titulatură termenul „național”, aceasta nu înseamnă că rivalii lor,
Conservator: elita
conservatorii, nu urmăreau scopuri la un asemenea nivel. Partid agrarian,
politică, baza apărător al marii proprietăți funciare, Partidul Conservator concepea, prin
socială și electorală prisma acestor determinări, viitorul întregii națiuni.
Caracterul compact, de clasă, al Partidului Conservator explică tenacitatea
cu care s-a opus modificării Constituției și a Legii electorale de la 1866. Acest
cadru legislativ făcea ca moșierimea să-și fie sieși, suficientă pentru a domina
viața politică a țarii. Monopolul asupra primelor două colegii electorale pentru
Cameră și asupra primului colegiu pentru Senat îi scutea pe conservatori de
nevoia unor voturi provenite din alte medii sociale.
 Reacția lui Lascăr Catargiu la revizuirea din 1884 a Constituției și a Legii electorale, anume
înființarea Partidului Liberal Conservator, s-a soldat cu un eșec.
În galeria liderilor Partidului Conservator, Titu Maiorescu și Take Ionescu au reprezentat niște
excepții prin originea lor socială modestă. Ceilalți, aparțineau unor familii moșierești, multe dintre
ele cu rădăcini în boierimea de altădată.
După constituirea partidului, în 1880, din vechea generație de conservatori a reușit să se
mențină doar Lascăr Catargiu. Apartenența la o altă generație explică faptul că el a fost singurul lider
conservator care nu a depășit nivelul studiilor medii, și acelea făcute în țară. Totuși, inteligența
nativă, susținută de o fire autoritară, l-au propulsat la conducerea partidului.
Junimiștii Titu Maiorescu și Petre P. Carp au fost singurii fruntași conservatori cu studii în
Germania. Faptul le-a marcat cariera; timp de peste o jumătate de veac, Titu Maiorescu a fost figura
dominantă a culturii românești, reușind să se impună și în elita politică a Partidului Conservator.
Cariera culturală a lui Petre Carp, cu începuturi la fel de strălucite, a trecut mai repede pe planul al
doilea datorită angajării sale politice.
Restul șefilor conservatori au urmat studii universitare la Paris. Totuși, Alexandru Marghiloman a
aderat la Junimea politică și a manifestat o atitudine progermană.
 Gheorghe Grigore Cantacuzino și Alexandru Lahovari, personalități de prim-rang ale partidului,
proveneau din Juna Dreaptă. Primului amintit i se spunea „Nababul”, datorită imenselor sale moșii.
Alte două personalități, dintr-o generație mai târzie, n-au ajuns în vârful piramidei politice, dar s-
au distins prin atitudini specifice. Nicolae Filipescu a fost liderul disidenței pro-antanta de la 1915. În
sfârșit, Constantin Garoflid a adus o notă aparte prin concepțiile sale economice. După dramatica
experiență de la 1907, Garoflid a fost primul conservator, chiar înaintea lui Take Ionescu, care și-a
însușit principiul exproprierii pentru rezolvarea problemei agrare. El nu a încercat însă să aplice
această idee. A propus revitalizarea moșiilor prin aplicarea unor sisteme de exploatare capitalistă.
Garoflid s-a menținut printre cei mai importanți economiști agrari ai perioadei interbelice.
 Principalul istoric contemporan al acestei formațiuni o numea cu
îndreptățire „al doilea partid de guvernământ al României moderne”. A fost al
doilea sub aspect cronologic și sub aspectul autorității, deși a fost partidul cu
cea mai veche tradiție istorică. La originile conservatorismului românesc stau
privilegiile politice ale boierimii din epoca medievală. Așezămintele
constituționale din secolul al XIX-lea - Regulamentele Organice din 1831-1832,
2. De la grupările Convenția de la Paris, din 1858, în sfârșit, Constituția de la 1866, au consacrat
conservatoare la dominația marilor proprietari funciari asupra corpurilor legiuitoare. Prin
urmare, principalul scop care a polarizat forțele conservatoare a fost apărarea
partidul politic și conservarea unor privilegii de natură economică, socială și politică.
propriu-zis În privința originilor acestei orientări, sunt relevante, ca și în cazul
liberalismului, primele utilizări ale termenului conservator. Încă de la 1863,
Mihail Sturdza se referea la principiile politice conservatoare în jurul cărora se
grupaseră unii dintre demnitarii timpului. La 1858, fostul caimacam moldovean
antiunionist Teodor Balș îi scria unui demnitar turc despre „partidul nostru
conservator”. La acea dată, expresia era impropriu folosită, referindu-se, de
fapt, la acea grupare a marilor proprietari funciari ostili unirii principatelor.
 După unirea din 1859, conservatorilor li s-a mai oferit un motiv de strângere a rândurilor: este
vorba de pericolul pe care îl reprezenta pentru ei activitatea politică a liberalilor.
Conservatorii moldoveni s-au alăturat celor munteni în a-l recunoaște ca lider pe Barbu Catargiu.
Casa din București a acestuia a devenit sediul primului comitet coordonator conservator. Asasinarea
lui Barbu Catargiu în 1862 a făcut ca viața acestei prime grupări să fie foarte scurtă.
În România constituțională, conservatorii, sau „albii”, reprezentau o forță politică considerabilă,
fiind sprijiniți de cea mai mare parte a moșierimii. Aveau de partea lor și numeroși intelectuali, oameni
de cultură, între care se remarcau membrii Junimii, înființată la Iași, în 1863. Cu toate acestea,
conservatorii erau extrem de divizați. Până în 1870, toate tentativele de a forma un partid sau măcar o
coaliție în cadrul acestei orientări au eșuat. Distingându-se doar prin interese economice și politice
deja satisfăcute, conservatorii nu aveau deocamdată alt program care să-i grupeze, decât pe cel
defensiv antiliberal.
După moartea lui Barbu Catargiu, singura persoană care a manifestat suficientă autoritate și
credibilitate pentru a-i atrage pe toți conservatorii a fost Lascăr Catargiu. El s-a impus prin fermitatea
cu care combătea opiniile și acțiunile radicalilor. S-a angajat să aducă la cârma țării un guvern
autoritar care să perpetueze puterea economică și politică a moșierilor conservatori.
 Influența lui Lascăr Catargiu s-a bazat și pe sprijinul de care s-a bucurat din partea lui Carol I.
Domnitorul, a cărui poziție fusese slăbită de mișcările antidinastice din 1870-1871, l-a încurajat pe
acest posibil lider al unui regim autoritar. Speranțele lui Carol I au fost confirmate, deoarece, prin
guvernarea 1871-1876, Lascăr Catargiu a pus capăt instabilității guvernamentale.
Conformându-se parcă unei reguli politice, marea coaliție conservatoare din 1871 s-a bazat pe o
guvernare. Au recunoscut atunci șefia lui Catargiu conservatori notorii între care Manolache
Costache Epureanu, Vasile Boerescu, principele Grigore Mihail Sturdza și alții. S-au raliat coaliției
junimiștii și Juna Dreaptă de la București, formațiune conservatoare de factură intelectuală. Ziarul
Pressa de la Iași a devenit oficiosul coaliției.
De fapt, coaliția conservatoare din 1871 cuprindea oameni cu interese distincte, manifestând,
aproape toți, veleități de conducător. Facțiunile au acceptat să se grupeze doar cu condiția de a-și
păstra, fiecare, autonomia. Din această cauză, Clubul conservator din București era un centru de
dezbateri, dar prea eterogen pentru a adopta decizii politice, care ar fi reclamat unanimitatea sau,
cel puțin, constituirea unei majorități.
În aceste condiții, au eșuat toate încercările vizând contopirea tuturor acestor grupări într-un
partid unitar și omogen.
 În cele din urmă, unul dintre temeiurile constituirii coaliției - autoritarismul lui Lascăr Catargiu - a
dus la destrămarea ei, în 1875. Rămânând înconjurat doar de o minoritate reacționară, Catargiu era
acum caracterizat de Vasile Boerescu „un om dur și incult”.
În pofida tuturor disensiunilor, succesele politice ale liberalilor - independența, proclamarea
regatului, guvernarea neîntreruptă în perioada 1876-1888 - i-au determinat pe conservatori să finalizeze
procesul înființării unui partid propriu.
Ziua de 15 februarie 1880 este considerată data de naștere a Partidului Conservator. 88 de oameni
politici, în frunte cu Lascăr Catargiu și Manolache Costache Epureanu, au adoptat atunci un program și
statutul formațiunii.
Procesul organizatoric al conservatorilor a beneficiat de modelul oferit de rivalii lor, liberalii, care îi
devansaseră cu cinci ani.
Clubul politic central conservator, cu sediul în București, era compus din cei 88 de membri
fondatori, anume semnatarii programului și ai statutului din februarie. Ulterior au fost admise și alte
persoane, cu statutul de membri permanenți.
În martie 1880, s-a constituit comitetul central al Partidului Conservator, avându-l ca președinte pe
Manolache Costache Epureanu.
 Șefia acestuia a făcut ca mulți fruntași conservatori să rămână pe dinafară. Se considera că aparține
altei generații și nu i se ierta apostazia liberală. De aceea, în septembrie 1880, la moartea lui Epureanu,
Titu Maiorescu a exclamat „Fie-i țărâna ușoară, dar bine că am scăpat de el”.
Lascăr Catargiu a fost ales președinte al Partidului Conservator. Faptul a favorizat ralierea și a altor
grupări conservatoare, între care, și junimiștii.
La alegerea lui Catargiu, principele Carol I a făcut următoarea remarcă, sugestivă pentru misiunea
politică și istorică a Partidului Conservator: „Alegerea lui mi-a făcut plăcere și m-aș bucura dacă
conservatorii ar deveni capabili de guvernământ, căci liberalii nu pot sta mereu la cârmă”.
Lascăr Catargiu a lăsat impresia unei preocupări speciale pentru dezvoltarea organizatorică a
partidului. El a lansat imediat un apel pentru înființarea de comitete județene, pretutindeni în tară.
Membrii fondatori și permanenți ai Clubului politic central, împreună cu șefii organizațiilor locale,
formau principalul for decizional al partidului, Adunarea generală. Mihai Eminescu era redactorul șef al
oficiosului conservator Timpul.
Aparent, Partidul Conservator se constituise într-o formațiune politică disciplinată și riguros
organizată. În spatele aparenței se afla însă o realitate diametral opusă. Sub acest aspect, conservatorii
erau departe de a atinge performanțele rivalilor lor, liberalii.
 Majoritatea membrilor Partidului Conservator erau moșieri, fapt care le conferea o independență
economică. Pe de altă parte, Constituția de la 1866 le asigura dominația politică. Statutul privilegiat
nu era de natură să-i predispună la o atitudine disciplinată în cadrul partidului. Tonul îl dădea chiar
președintele, Lascăr Catargiu, care își petrecea majoritatea timpului la moșie. Trecea sporadic prin
București, să vadă, după propria expresie, „ce-i mai face partidul”.
Un savuros cronicar ai acelei epoci, situat, ce-i drept, în tabăra liberalilor, Constantin Bacalbașa,
este autorul următoarei constatări:
„boierii conservatori erau luptători de sezon. Luptau primăvara și iarna, însă când venea vara,
plecau la Paris, în Elveția, în Italia sau pe la moșii; nu erau mulți cari și-ar fi jertfit petrecerile din
stațiile balneare sau din capitala Franței pentru ca să asude la munca politică în București. De
aceea, cum au dat căldurile, mai toți corifeii s-au risipit, iar agitația politică a încetat [anul 1884]”.
Acestea sunt motivele pentru care îndemnurile la organizare ale lui Lascăr Catargiu nu au dat
roade. În perioada 1882-1884 au luat ființă vreo șase comitete locale, dintre care, cel din Olt avea 14
membri, iar cel din Teleorman 15. Inconsistența organizatorică se reflectă și în ideile vagi ale
programului conservator din februarie 1880. Documentul pretindea că opune „ființa adevărului”
frazelor goale de conținut ale programelor liberale.
Această expresie, „ființa adevărului”, a trezit ironii atât în tabăra conservatoare, din partea lui Titu
Maiorescu, cât și în cea liberală.
Programul din 1880 pleda pentru armonia între marii proprietari și muncitorii agricoli. Cerea
protejarea celor dintâi contra „intrigilor de jos” și protejarea micii proprietăți prin legi speciale. Se
mai preconiza combaterea întreprinderilor costisitoare, care ar fi sporit impozitele. Această
prevedere era îndreptată împotriva politicii liberale de încurajare a industriei.
Mai presus de toate era pusă aplicarea corectă a regimului reprezentativ, adică a votului
cenzitar pe colegii. Și mai vagi erau, în programul conservator din 1880, principiile de politică
externă. Se cerea ca România să promoveze o politică modestă și respectuoasă față de toate
puterile, dar demnă și stăruitoare.
 Lascăr Catargiu a rămas la conducerea Partidului Conservator tot restul
vieții. În 1899, la moartea sa, cârma formațiunii a fost preluată de
Gheorghe Grigore Cantacuzino care a exercitat funcția până în 1907,
cedând atunci în favoarea liderului junimist Petre P. Carp. Ca șef al
partidului, Carp a fost o persoană incomodă, atât pentru colaboratori, cât și
3. Conservatorismul pentru Regele Carol I. Stările conflictuale datorate autoritarismului său l-au
românesc (1880- determinat să se retragă. A fost urmat, în 1913, de Titu Maiorescu. De la
moartea acestuia, în 1914, președinte al Partidului Conservator a devenit al
1914) – organizare treilea junimist, consecutiv, Alexandru Marghiloman. Sfârșitul lui
și activitate Marghiloman a coincis cu sfârșitul partidului, în 1925.
Prezența, în fiecare etapă, a unui șef unic este o realitate mai degrabă
convențională. Partidul Conservator unitar a fost un simplu deziderat. Au
existat, în schimb, mai multe grupări conservatoare. Fiecare pendula între
convergență și independență față de formațiunea de bază, în funcție de
împrejurări și de interese.
 Societatea literară Junimea a manifestat la început indiferență și chiar desconsiderare pentru
viața politică. Dezbaterile privind destinul prezent și viitor al României i-au condus totuși pe
junimiști spre activitatea de partid și spre cea guvernamentală. Junimea politică a intrat, în 1871,
în marea coaliție conservatoare. În 1880 a devenit parte constitutivă a Partidului Conservator.
Junimiștii s-au menținut totuși, în permanență, ca un grup autonom în cadrul formațiunii. Au
pendulat între ruptura din 1884, nici aceea totală, și exercitarea președinției Partidului
Conservator prin Petre Carp și Titu Maiorescu. Junimea a avut totuși o contribuție însemnată la
viața politică a țării. A fost singura grupare conservatoare cu o doctrină coerentă.
Pe parcursul celor două guvernări conduse de Theodor Rosetti, din martie 1888, în martie
1889, junimiștii nu au apucat să-și aplice programul de guvernare intitulat Era nouă. Acest text
junimist a devenit însă programul general de guvernare al Partidului Conservator.
În 1913, Titu Maiorescu a prezidat guvernul sub care România a participat la războiul balcanic
și a încheiat Pacea de la București care a adus țării Cadrilaterul.
Junimiștii de prim-rang: Petre Carp, Titu Maiorescu, Theodor Rosetti, Vasile Pogor și Iacob
Negruzzi s-au remarcat și prin activitatea desfășurată ca membri ai Parlamentului.
Partidul Conservator a apărut în viața politică în toiul unei lungi guvernări liberale, care s-a
desfășurat, neîntrerupt, timp de 12 ani, între 1876 și 1888. De aceea, Lascăr Catargiu a întreprins
negocieri pentru constituirea Opoziției Unite care să-i asigure accesul la cârma țării.
 Demersurile sale au avut ca rezultat coalizarea Partidului Conservator cu dizidența „liberalilor
sinceri” conduși de George Vernescu și cu liberalii moldoveni ai lui Mihail Kogălniceanu. În martie
1884, a luat ființă Partidul Liberal Conservator, condus de Lascăr Catargiu și George Vernescu.
Revizuirea Constituției și a legii electorale, în 1884, lărgise participarea burgheziei la viața politică.
Lascăr Catargiu susținea că a înființat noul partid din dorința de a ține pasul cu vremea, prin asimilarea
elementelor liberale pătrunse în colegiile electorale. În plan teoretic, argumentele lui Lascăr Catargiu
erau valide, ele fiind expresia unei tendințe de adaptare politică.
Apariția Partidului Liberal Conservator nu a avea cum să aducă un plus de omogenitate în frontul
conservatorilor. Junimiștii, nemulțumiți, s-au apropiat tot mai mult de Partidul Național Liberal,
acceptând din partea lui Ion C. Brătianu funcții diplomatice și mandate în Parlament. Nemulțumită de
alianța cu Vernescu era și gruparea condusă de Nicolae Filipescu. Acesta din urmă milita pentru unirea
tuturor conservatorilor, dar fără „liberalii sinceri”.
Partidul Liberal Conservator a fost o grupare ineficientă. După o jumătate de an de guvernare în
1889, s-a istovit într-o opoziție parlamentară sterilă. Nu s-a ajuns niciodată la o omogenizare a celor
două componente ale sale. În 1891, Partidul Liberal Conservator, „partidul nemulțumiților”, s-a
dezmembrat, grupul lui Vernescu întorcându-se în Partidul Național Liberal.
Lipsa de coeziune organizatorică a fost o cauză cronică a labilității Partidului Conservator și, în
final, a dispariției acestuia după 1918.
 Dumitru Ionescu, cel care avea să fie cunoscut în epocă și reținut de
istorie sub numele de Take Ionescu, a avut o evoluție politică interesantă.
După studii strălucite și un doctorat în drept obținut la Paris, s-a întors
în țară, intrând de îndată în viața politică.
Impulsurile juvenile, dar mai ales o mare ambiție personală, i-au
4. Partidul marcat începuturile carierei. A debutat în grupul de simpatizanți ai lui C. A.
Conservator Rosetti din jurul ziarului Românul. La retragerea lui Rosetti din Parlament și
din Partidul Național Liberal, în 1884, Take Ionescu nu a rămas legat de
Democrat – cercul de adepți ai acestuia. S-a orientat spre Ion C. Brătianu și, în același an,
„marea ruptură lansat de acesta din urmă, a pătruns în Adunarea Deputaților.
conservatoare” Talentul oratoric pe care l-a manifestat de la început i-a adus
măgulitorul supranume de „Gură de Aur”.
Take Ionescu a constatat însă că locurile de la vârful ierarhiei liberale
sunt ocupate pentru multă vreme. De aceea, în 1886, a părăsit partidul în
cadrul unei dizidențe conduse de Nicolae Fleva. A știut să-și prezinte gestul
cu abilitatea care îl caracteriza:
 „Dezertori noi? - răspundea el unui atac - Nu. Dezertor e soldatul care fuge de frica gloanțelor și
trece la învingător. Nu e dezertor acela care părăsește banchetul, un banchet la care de altfel nu a
participat și nu voește să participe și trece de partea asupriților”.
Ca membru al Opoziției Unite, și-a sporit faima prin discursurile parlamentare prin care ataca
guvernul liberal. „Strălucirea lui Take Ionescu - aprecia Delavrancea - orbește pe cei ce nu pot privi în sus
cu admirație”.
Este de menționat că până atunci, deși făcuse partizanat în mai multe grupări, nu fusese înscris
efectiv în niciun partid. Faptul l-a pus într-o situație delicată; în 1891, nefiind ales în Parlament, a rămas
în afara vieții politice.
Soluția acestui impas a constat în înscrierea lui Take Ionescu în Partidul Conservator. Evenimentul s-
a consumat într-o formă clasică. Desemnat să formeze noul guvern în 1891, Lascăr Catargiu i-a
încredințat Ministerul Cultelor și Instrucțiunii Publice. S-ar putea spune că Take Ionescu și-a însușit din
mers experiența în domeniu, impunând câteva inițiative legislative importante, între care proiectul
Legii învățământului primar, din 1893.
Cu timpul, Take Ionescu a reușit să atragă un grup de adepți. În primii ani ai secolului XX, alături de
numeroasele facțiuni mai vechi din Partidul Conservator, au apărut takiștii.
 Desprinderea lui Take Ionescu nu trebuie pusă doar pe seama atitudinii revendicative a
acestuia. Într-adevăr, în pofida celor câteva portofolii ministeriale, ascensiunea îi era blocată de
prezența la vârf a unor lideri mai vechi, Gh. Gr. Cantacuzino, Titu Maiorescu, Petre P. Carp, sau
mai noi, ca Alexandru Marghiloman.
Starea conflictuală s-a acutizat o dată cu venirea lui Petre Carp la președinția Partidului
Conservator, în 1907. Dur și inflexibil, Carp se situa, după răscoală, pe poziția marilor moșieri și
arendași care se opuneau oricărei reforme. Dimpotrivă, Take Ionescu concepea proiecte de
democratizare a Partidului Conservator, de adaptare a acestuia la realitățile istorice. În
realitate, el venea cu propuneri social-economice minimale: înființarea unei bănci agrare și
supravegherea învoielilor agricole de către guvern. Nici acestea nu erau acceptabile pentru
Carp, dar mai ales nu-i convenea ideea de înnoire pe care o cultiva Take Ionescu.
De fapt, „marea ruptură” nu a constat în plecarea lui Take, ci în înlăturarea acestuia de către
Petre Carp. Profitând de lipsa din țară a celui pe care-l considera un inamic politic, l-a exclus,
împreună cu aderenții săi, din comitetul executiv al partidului, considerând separarea un fapt
împlinit.
 Întors în țară, Take Ionescu a demonstrat că se află la o cotă maximă de audiență și popularitate.
La 20 ianuarie 1908, peste 300 de delegați conservatori din întreaga țară l-au proclamat președinte al
nou-înființatului Partid Conservator Democrat.
De fapt, toate organizațiile locale ale Partidului Conservator s-au scindat, apărând astfel în
județe organizațiile noii formațiuni. În București, aproape toți alegătorii conservatori din colegiul al
doilea s-au constituit în electoratul Partidului Conservator Democrat.
Organizarea noului partid s-a făcut după modelul oferit de Partidul Național Liberal, ulterior de
Partidul Conservator, adică pe baza cluburilor locale conduse de comitete, iar în Capitală, existau un
club central și un comitet executiv.
Partidul Conservator Democrat a fost susținut de un electorat divers: moșieri conștienți de
inevitabilitatea reformelor, dar și de țărani înstăriți; de întreprinzători de diverse talii, de comercianți,
de liber-profesioniști și de profesori. Era confirmată concepția lui Take Ionescu, conform căreia
partidele de clasă n-ar fi partide ci „clici vrăjmașe”.
Simpatia largă de care se bucurau Take Ionescu și partidul său a fost pusă în evidență de
rezultatele electorale. Partidul Conservator Democrat a câștigat, în perioada 1908-1910, zece alegeri
parțiale, liberalii șapte, iar vechii conservatori, niciuna.
Fapt fără precedent, la Congresul din 1910 al P.C.D, au participat 3.000 de delegați din întreaga
țară.
 Intrând în viața politică în epoca rotativei guvernamentale, P.C.D. s-a confruntat cu mentalitatea
conform căreia un al treilea partid de guvernământ ar fi fost inoportun. Acest punct de vedere era
împărtășit de liberali, de vechii conservatori și de rege.
De la început, din 1908, Carol I nu i-a acordat lui Take Ionescu nicio șansă. Pe rege îl deranja și
simpatia manifestă a noului lider de partid față de cauza românilor din Transilvania. Această atitudine
venea în contradicție cu linia politică externă susținută de suveran.
Carol I și-a diminuat totuși intransigența în 1912-1913, în contextul crizei balcanice. Pentru a avea un
guvern puternic, el l-a desemnat pe Titu Maiorescu președinte al Consiliului de Miniștri și l-a numit pe
Take Ionescu titular la Interne.
Programul Partidului Conservator Democrat depășea cu mult cadrul politic acceptat de vechii
conservatori. Take Ionescu propunea o reformă electorală eșalonată, constând în reducerea colegiilor la
două și apoi în trecerea la colegiul unic. În domeniul agrar, propunea schimbarea raportului între marea
proprietate și cea mică, în favoarea celei din urmă. Accepta o expropriere care să afecteze până la
600.000 ha din proprietatea privată.
Dezintegrarea partidului la moartea lui Take Ionescu, în 1922, s-a datorat într-o mare măsură
devansării categorice a acestor reforme de cele aplicate de liberali. De asemenea, în pofida prezenței în
partid a unor oameni ca Gheorghe Mironescu și Nicolae Titulescu, echipa de conducere conservator-
democrată nu putea concura cu cea liberală.
 Conservatorismul, ca doctrină politică, promovează o serie de valori
specifice. Persoana umană şi comunitatea din care aceasta face parte au
locuri egale în viziunea conservatorilor, indivizii trăind solidari cu
comunităţile. Acestea fiindu-le familiare, ei sunt legaţi afectiv de ele.
Persoanele umane sunt diferite prin nevoile şi aspiraţiile pe care le au.
Sunt însă valori absolut necesare care trebuie garantate, precum
5. Doctrina proprietatea şi viaţa. Instituţiile sociale tradiţionale, familia, Biserica,
acţionează pentru protejarea acestora şi pentru asigurarea unui climat
conservatoare confortabil indivizilor într-o comunitate. Din această perspectivă, diferenţa
faţă de doctrinele socialiste este însemnată.
A fi conservator, reprezenta și un stil de viață, precum și o serie de
preferințe culturale. Se preferă familiarul, cunoscutul, limitatul, aproapele,
acceptabilul, în dauna contrarelor acestora. De asemenea, stilul de viaţă
conservator presupune păstrarea şi cultivarea prieteniilor şi a legăturilor
sociale, a ataşamentelor afective, împotriva relaţiilor profitabile.
 O componentă importantă a concepțiilor doctrinare conservatoare este cea a schimbării
sociale. Deşi este notorie ostilitatea conservatorilor faţă de schimbarea socială, în realitate este
vorba doar de prudenţă, de calcul al riscurilor, de prevedere. Sunt excluse doar mistica schimbării
sociale, caracteristică socialismului, precum şi ideile progresului social continuu şi nelimitat. În
locul acestora sunt acceptate modalităţile de adaptare la schimbare, inovaţiile cu risc bine
calculat, practicile de autoguvernare ale grupurilor şi comunităţilor locale.
Astfel, politica conservatorismului se rezumă la practica „de zi cu zi” a rezolvării problemelor
cu care se confruntă o comunitate pe baza unui consens preexistent, urmărindu-se, în continuare,
dezvoltarea consensului social.
Apariţia conservatorismului a fost o reacţie, mai întâi la radicalismul revoluţiilor, în special a
celei franceze de la 1789, iar apoi la procesele rapide de industrializare şi la schimbările sociale din
prima parte a secolului al XIX-lea în Europa de Vest.
În esenţă, această reacţie a fost, în principal, de natură culturală, caracteristică păstrată şi
după trecerea conservatorismului peste Atlantic în SUA. Acolo el s-a suprapus cu un fond social
preexistent şi care ţinea, mai degrabă, de cultura politică americană şi de istoria formării noului
stat, SUA, anume individualismul.
 Conservatorismul impută atât liberalismului, cât și socialismului – doctrine ce derivă din gândirea
iluministă - faptul că ambele optează pentru așezarea vieţii comunitare pe instituţii, pe reglementări
juridice şi pe construcţii politice rezultate din abstracţii teoretice: principii, idealuri etc. În concepţia
conservatorismului, adevărata temelie a societăţii este reprezentată de formele fixate prin tradiţie şi
care susţin consensul public. Acolo unde această bază lipseşte, toate ideile promovate sau impuse îşi
dovedesc neadecvarea, reducându-se la a fi simple „forme fără fond”.
În România, conținutul acestei teme constă, aproape în întregime, în partea politică și în denotațiile
politice ale doctrinei junimiste. Desigur, de la Barbu Catargiu și Gh. Gr. Cantacuzino, la Take Ionescu și
Nicolae Filipescu au existat autori de doctrină conservatoare din exteriorul junimii. Dar, în general,
multe dintre ideile acestora din urmă se regăsesc în interiorul coerentei doctrine junimiste.
Un caz, în aparență special, îl constituie Mihai Eminescu. Datorită consistentei serii de articole
publicate în ziarul Timpul, el intră în galeria autorilor de doctrină conservatoare. Dar, apartenența lui la
Junimea, faptul că împărtășea, deși nu în exclusivitate, vederile acestei societăți, exclude necesitatea
unei tratări separate a scrierilor sale doctrinare.
Dintre junimiști, contribuțiile politice teoretice cele mai însemnate le-au avut Titu Maiorescu, Mihai
Eminescu și Petre P. Carp.
 Pe la 1942, Mihail Manoilescu aprecia:
„De la Eminescu și până la Octavian Goga, toate marile personalități ale culturii noastre au fost
situate în afara și împotriva partidului liberal”.
În parte exagerată, această apreciere poate fi totuși aplicată conservatorismului junimist. Aici, un
grup de cărturari remarcabili, împărtășind aceleași convingeri, a creat o doctrină coerentă, jalonată de
principii convergente: teoria formei fără fond, tradiționalismul, evoluționismul, armonia socială etc.
Istoricul Ion Bulei insistă, pe bună dreptate, asupra rădăcinilor economice și sociale interne ale
conservatorismului românesc. Dar el susține că acest curent „moștenește ideologic pătura
conducătoare a Principatelor române”. Este puțin probabil însă ca această pătură să fi avut o ideologie
proprie coerentă și explicită. Junimiștii au asimilat idei culturale, social-politice și economice de la
școlile occidentale, îndeosebi germane, pe care le-au frecventat.
La mijlocul secolului al XIX-lea, în Germania, se bucura de mare trecere școala istorică a dreptului.
Aceasta era o un ecou al restaurației postnapoleoniene. Contesta ideea iluministă a drepturilor naturale
universale ale omului. Susținea, în schimb, ideea romantică a drepturilor specifice fiecărui popor,
determinate de o evoluție istorică organică. Fără a aparține conservatorismului politic, ideea era, în
sine, conservatoare. Prin urmare, la modul general, conservatorismul românesc se încadrează în cel
european mai mult decât prin simpla asemănare susținută de Ion Bulei.
 În centrul doctrinei politice junimiste se află teoria formei fără fond. Enunțată, în prealabil, de Ion
Heliade Rădulescu, Barbu Catargiu, Mihail Kogălniceanu, Vasile Alecsandri și alții, această concepție și-a
găsit expresia cea mai elaborată în scrierile lui Titu Maiorescu și în discursurile politice ale lui Petre P.
Carp.
Trecând de la capitalismul primar de la începutul secolului al XIX-lea, prin capitalismul mercantil, de
după 1829, și ajungând, la sfârșitul veacului, la capitalismul industrial bazat pe protecționism, românii ar
fi „ars” etapele evoluției capitaliste. În Occident, aceste fenomene avuseseră o evoluție îndelungată.
Transformările și redimensionările s-au petrecut acolo în mai multe veacuri.
Ținta principală a criticilor junimiste au constituit-o revoluționarii români de la 1848. Ei erau acuzați
de a fi capitulat în fața civilizației occidentale. Pașoptiștii, scria Titu Maiorescu, nu au atins decât formele
exterioare ale acestei civilizații, fără a-i cunoaște temeliile istorice adânci. Oricum, temeliile istorice
lipseau în România sau erau total inadecvate formelor occidentale.
Înainte de a avea un partid politic, considera Maiorescu, românii au înființat gazete politice,
compromițând ideea de jurnalism. Înaintea apariției unei burghezii române, a luat ființă Partidul
Național Liberal. Tot în lipsa unei burghezii autohtone, România a fost dotată cu o constituție liberală
pentru a se crea, cum ironic aprecia Eminescu, „o Belgie a Orientului aici, la gurile Dunării”. Se constată o
inconsecvență între doctrina conservatoare și practica politică a acestei grupări. Constituanta de la 1866
era dominată de oameni politici cu vederi și cu interese conservatoare.
 Maiorescu le-a găsit totuși pașoptiștilor o circumstanță atenuantă, apreciindu-le rolul în
deșteptarea conștiinței naționale a românilor.
Teoria formei fără fond a marcat și celelalte principii fundamentale ale doctrinei junimiste, spre
exemplu, tradiționalismul, care era pentru conservatori o noțiune abstractă. Ca și Nicolae Iorga, ca și
alți autohtoniști sau naționaliști de mai târziu, nici conservatorii n-au știut să definească forma unor
instituții modeme rezultate din tradiția românească. Tradiția nu putea să însemne decât instituțiile și
relațiile sociale din secolele XIV-XVII. În a doua jumătate a veacului al XIX-lea, acestea reprezentau o
realitate apusă, întreruptă în evoluție. Astfel, pentru junimiști și pentru succesorii lor ideologici,
tradiționalismul se limita la constatarea critică a inadecvării unor instituții și relații moderne, cu modele
europene, la tradiția istorică românească.
Un principiu înrudit este acela al naționalismului. Accepțiunea conservatoare a termenului se
deosebește fundamental de cea liberală. Naționalismul liberal era unul activ. El consta în aspirația spre
ridicarea națiunii române la nivelul celor occidentale. Pe plan economic, naționalismul liberal se
ipostazia în protecționismul vamal. Pe plan politic, el a adus în palmaresul liberalilor mari înfăptuiri:
independența și Unirea de la 1918. Naționalismul conservator era pasiv. El consta în tendința de
conservare a ființei etnice specifice poporului român. Adepți ai „progresului treptat”, conservatorii nu
respingeau categoric elementele străine. Ei doreau doar ca introducerea acestora să fie lentă, pentru a
nu se compromite asimilarea lor organică în mediul românesc.
 Atitudinea prezentată se explică și prin legăturile moșierilor conservatori cu piața străină prin
comerțul cu cereale. De aceea, nu vor fi întâlnite în discursul politic conservator - excepție făcând
Mihai Eminescu - accente xenofobe sau antisemite.
„Dacă voiți să scăpați, de evrei - declara Petre P. Carp în Parlament -, nu este decât un singur
mijloc: munciți și civilizați-vă [...]. Singura cale ce poate să ne scape este munca pe cale
economică; căci și în concurența evreilor eu nu văd decât un stimulent de a dezvolta, pe câmpul
economic, o muncă mai intensivă decât cea de astăzi”.
Poate cel mai rațional principiu al doctrinei conservatoare este cel al evoluționismului. Ideile
doctrinare expuse anterior nu trebuie să lase impresia existenței unui reacționarism funciar
conservator. Junimiștii au promovat ideea de progres. Doreau și ei să asigure evoluția României
spre o civilizație modernă. În urmărirea acestui scop, au ținut seama de modelele occidentale. Au
asimilat teoriile evoluționiste europene, fiind familiarizați, spre exemplu, cu scrierile lui Herbert
Spencer. De fapt, intenția lor era aceea de a proteja România de șocurile unei evoluții în salturi, de
traumatismele provocate de revoluții. Progresul preconizat de junimiști trebuia să fie un „progres
treptat”, un „progres măsurat”.
 „Noi junimiștii - declara Titu Maiorescu în 1887 - nu suntem revoluționari. Nu doară că
revoluția nu ar fi una din căile pe care, în general vorbind, s-a văzut uneori silită istoria
popoarelor a merge spre progres. Dar pentru țara noastră, o țară mică, intercalată între două
mari puteri cotropitoare, o revoluție este întotdeauna o calamitate. Cine începe știe pentru ce
o începe, dar nu știe niciodată în al cărui folos o sfârșește”.
Sub acest aspect, nu există vreo contradicție teoretică între conservatori și liberali. Aceștia din
urmă, o dată constituiți în partid, au respins orice cale sau metodă revoluționară. În plan concret
însă, pentru conservatori, revizuirea constituției și exproprierea erau considerate răsturnări
revoluționare.
Un principiu doctrinar care, aparent, nu-i deosebea pe conservatori de liberali era acela al
armoniei sociale. Dar junimiștii concepeau într-un mod cu totul aparte acest concept. În viziunea
lor, în societatea românească nu existau decât două clase sociale propriu-zise: moșierimea și
țărănimea. Aveau interese comune legate de pământ și de aceea, raporturile între ele trebuiau să
fie armonice. Scopul politic al conservatorilor ar fi constat doar în ameliorarea relațiilor între cele
două clase.
 Pentru junimiști, burghezia română nu era o clasă socială cu o existență reală. În România,
marii industriași, comercianți și bancheri erau prezenți într-o proporție insignifiantă. La noi,
burghezia era doar o stare socială parazitară și bugetivoră, alcătuită din funcționari, avocați și
profesori.
Dacă România nu avea burghezie, conform concepției junimiste, cu atât mai puțin exista aici
un proletariat industrial. De aceea, pentru conservatori, socialismul românesc era o anomalie
mai frapantă decât liberalismul, fiind considerat „o plantă exotică”.
Definirea acestor principii relevă faptul că doctrina politică junimistă, doctrină critică, se
remarcă printr-o coerență logică și stilistică. Eficiența ei în practica politică s-a limitat la
argumentarea conservării unui statu quo social și economic al moșierimii. De aceea, guvernările
conservatoare au fost frecvent jalonate de abateri de la propria doctrină politică.
ÎNCEPUTURILE
ȚĂRĂNISMULUI
POLITIC
1880-1914
 Partidul Conservator a fost, prin urmare, un partid agrarian al marilor proprietari funciari. Dar spre
sfârșitul secolului al XIX-lea, modificările produse în structura proprietății rurale au dus la
individualizarea unei alte categorii sociale, țărănimea înstărită. Deținând proprietăți între 10 și 50
ha, membrii acestei categorii reprezentau circa 3% din totalul țărănimii, cu 18% din suprafața arabilă
a țării. Ponderea lor numerică era îmbunătățită de faptul că, împreună cu învățătorii, preoții,
funcționarii comunali și comercianții sătești, formau clasa de mijloc rurală.
Această realitate social-economică nu putea rămâne multă vreme fără consecințe politice.
Fenomenul nu era izolat, deoarece în toate statele cu un pronunțat caracter agrar din centrul și estul
Europei s-au conturat, la sfârșitul secolului trecut, mișcări politice țărăniste.
Așa cum era de așteptat, inițiativa politică a pornit din zona cea mai instruită a clasei de mijloc
rurale. Încă din deceniul opt al secolului al XIX-lea, a început să se desfășoare activitatea
reprezentativă a învățătorului Constantin Dobrescu-Argeș. În legătură cu personalitatea acestuia,
sunt relevante aprecierile de mai târziu ale publicistului radical George Panu. După ce observa că
Dobrescu-Argeș (1856-1903) este singurul deputat îmbrăcat țărănește, Panu sublinia că acesta „nu e
țăran, oricât i-ar plăcea această denumire”.
 Constantin Dobrescu absolvise Seminarul
teologic de la Curtea de Argeș. La 40 de ani și-a luat
doctoratul în drept la Universitatea Liberă din
Bruxelles, titlu recunoscut de Universitatea din Iași
abia în 1903.
În tinerețe, ca învățător, a militat pentru
emanciparea culturală și economică a țăranilor. A
organizat cursuri pentru adulți și biblioteci
populare. S-a ocupat de înființarea unor bănci
poporale și de cooperative sătești.
 Sprijinit de învățători și de țărani înstăriți din Argeș și din județele înconjurătoare, el a înființat în
1880 Comitetul țărănesc, în satul său natal, Mușătești. Organul de presă al comitetului era
săptămânalul Țăranul. Deși au avut o existență efemeră, acestea au fost de fapt prima organizație și
prima gazetă țărăniste din România.
Constantin Dobrescu-Argeș și-a continuat acțiunea politică în Parlament, considerându-se
reprezentant al țărănimii. Una dintre ideile sale politice postula că fiecare categorie socio-profesională
trebuie să-și aleagă deputații: boierii pe boieri, meseriașii pe meseriași, țăranii pe țărani ș.a.m.d. Între
1885 și 1895 a fost ales, în repetate rânduri, deputat de Argeș.
Prin noul său periodic, Gazeta țăranilor, Dobrescu-Argeș a început acțiunea directă pentru
înființarea unui partid.
La 4 octombrie 1895 a avut loc la București Congresul de constituire a Partidei Țărănești. Delegați
din 24 de județe, reprezentând circa 14.000 de țărani, au votat programul formațiunii și au ales un
comitet de acțiune, în frunte cu Constantin Dobrescu-Argeș și avocatul Ioan Rădoi.
Partida Țărănească a fost o formațiune a clasei de mijloc rurale. Liderii aveau în vedere colaborarea
cu straturile superioare ale societății. Dobrescu-Argeș a căutat să-i atragă și pe marii proprietari,
invocând interesele comune în exportul de cereale și în refacerea căilor de comunicație.
 Într-o audiență la rege, în august 1895, Ioan Rădoi l-a asigurat pe Carol I că Partida Țărănească
nu are nimic în comun cu mișcarea socialistă și că va acționa într-un cadru legal.
Programul formațiunii se adresa întregii țărănimi. Avea însă un caracter moderat, punctele
sale asemănându-se cu cele din programele liberale și conservatoare. Nu propunea exproprierea
sau o reformă agrară globală, ci emanciparea diferențiată a diverselor straturi țărănești.
Pe plan politic, programul preconiza o nouă reformă electorală. Cerea dreptul de vot pentru
toți țăranii, direct pentru știutorii de carte, și indirect, prin delegați (unul la 10), pentru analfabeți.
La împroprietărirea prin vânzarea moșiilor statului erau propuse unele priorități: țăranii fără
pământ, cei cu mai puțin de cinci hectare, preoții, învățătorii etc. Programul mai cerea o nouă
lege a învoielilor agricole, consolidarea creditului rural și înființarea de cooperative. Mai erau
cerute dezvoltarea învățământului, inclusiv a celui agricol, autonomia comunală și impozitul
progresiv pe venit.
În 1895, Partida Țărănească a trimis în Parlament doi deputați. Eforturile s-au concentrat spre
atragerea de aderenți. Au fost obținute rezultate însemnate în acest sens, deși „sutele de mii de
membri” despre care scria Gazeta țăranilor constituie o exagerare.
 Cele mai puternice organizații activau în județele de sub munte din Muntenia și Oltenia: Argeș,
Muscel, Olt, Dâmbovița, Gorj, Vâlcea, Mehedinți și Ialomița.
Partida Țărănească nu a reușit să-și finalizeze structurile organizatorice. Activitatea acestuia era
susținută de comitetele de acțiune comunale.
Deși gruparea se prezenta ca fiind consubstanțială cu marile partide, liberalii și conservatorii
erau jenați de noua concurență politică. Prin autoritățile locale erau luate măsuri împotriva
țărăniștilor. În 1898, Constantin Dobrescu-Argeș a fost arestat pe motivul că ar fi falsificat o poliță.
Profund afectat și decepționat, el s-a retras din viața politică. Nereușind să trimită niciun deputat în
Parlament în alegerile din 1899, Partida Țărănească și-a încetat activitatea.
Acțiunea politică țărănistă nu a fost sistată complet. Alexandru Vălescu, cumnatul lui Constantin
Dobrescu-Argeș, a preluat conducerea Gazetei țăranilor și a editat-o în continuare. În 1906,
Alexandru Vălescu și Vasile Kogălniceanu au înființat Partidul Țărănesc, cu un program asemănător
celui din 1895. Noua formațiune a apărut însă într-un moment nefast. În urma răscoalei țărănești
din 1907, guvernul a dispus arestarea tuturor instigatorilor. Printre victimele suspiciunii generale s-
au numărat și Alexandru Vălescu și Vasile Kogălniceanu. Arestarea lor a pus capăt și efemerei
activități a Partidului Țărănesc din 1906-1907.
 La sfârșitul secolului al XIX-lea și la începutul celui următor, toate
acțiunile vizând emanciparea culturală și economică a țăranilor s-au
bucurat de sprijinul lui Spiru Haret. Unul dintre adepții entuziaști ai
acestuia a fost învățătorul Ion Mihalache (1882-1963) din Topoloveni-
Argeș. El avea o pregătire intelectuală și un talent oratoric cu mult peste
condiția sa profesională.
Ideile promovate de Nicolae Iorga în revista Sămănătorul și de
Constantin Stere în Viața Românească au avut o influență majoră în
formarea lui Ion Mihalache ca om politic. În 1910, el a început editarea
gazetei Vremea Nouă, în care a publicat o serie de articole reunite, în
1914, în volumul intitulat Ce politică să facem? Aceste texte prefigurează
doctrina Partidului Țărănesc, înființat de Mihalache în decembrie 1918.
Afirmarea lui Ion Mihalache ca personalitate de prim-rang a mișcării
țărăniste a avut loc în 1913. A doua jumătate a acestui an a fost marcată
de ecourile politice ale programului liberal ce cuprindea exproprierea și
votul universal.
 În decembrie 1913, a avut loc la București Congresul în cadrul căruia Ion Mihalache a fost ales
președinte al Asociației învățătorilor din România. Ideea care a dominat congresul a fost aceea că
învățătorii de la țară trebuie să-și asume rolul de reprezentanți politici ai țărănimii.
1. Doctrina
țărănistă
 Curentul a apărut la începutul secolului XX ca o reacție a cercurilor
literare și politice tradiționaliste românești față de ceea ce membrii lor
considerau imitarea valorilor occidentale. Adepții mișcării s-au grupat în
jurul revistei Semănătorul, fondată în 1901 la București, la inițiativa lui Spiru
Haret, ministru al Cultelor și instrucțiunii publice în guvernul liberal condus
de Dimitrie A. Sturza. Directorii revistei au fost, în primii doi ani de apariție,
Antecedente de la
Alexandru Vlahuță și George Coșbuc. Din 1902, pentru a se sublinia și mai
începutul secolului XX mult programul literar tradiționalist al periodicului, numele său a început să
a. Sămănătorismul fie ortografiat Sămănătorul.
În anii 1905-1906, direcțiunea Sămănătorului a fost deținută de Nicolae
Iorga, susținut de trei redactori: Ștefan O. Iosif, Mihail Sadoveanu și Ioan
Scurtu. Cel care avea să devină marele istoric al românilor a înzestrat revista
și grupul coagulat în jurul acesteia cu o adevărată doctrină, având
componente culturale și politice.
 Curentul de gândire pe care l-a inițiat, sămănătorismul, a fost marcat de faptul că, în aceeași
perioadă, Iorga aderase, în cadrul Partidului Conservator, la Societatea Literară Junimea. De aici el a
preluat o serie de idei conservatoare, tradiționaliste, cărora le-a imprimat o notă personală. Ca și
junimiștii (Titu Maiorescu, Petre Carp, Iacob Negruzzi, Theodor Rosetti ș.a.), Nicolae Iorga (1871-
1940) a susținut în cadrul sămănătorismului său superioritatea morală, culturală și spirituală a satului
românesc, care ar fi fost adevăratul depozitar al sufletului național. Prin antiteză, orașul era
prezentat ca un mediu corupt, alienat, loc de manifestare a capitalismului inuman, loc în care străinii
atentau la manifestarea sufletului național, punând în pericol însăși limba română, concurată de cea
franceză, vorbită în mod curent de elitele urbane românești. În mod paradoxal, sămănătorismul îi
plasa în aceeași tabără pe țărani și pe boierii de viță veche, ambele categorii fiind exponente ale
rezistenței împotriva străinilor, a capitalismului și a orașelor pervertite. Nu se poate ignora tenta
naționalistă a acestei doctrine.
Aceste idei s-au concretizat și în acțiuni de stradă, deschise. În 1906, Teatrul Național din
București a cuprins în stagiunea sa un număr important de piese în limba franceză. Indignat de
marginalizarea limbii române pe prima scenă a țării, Iorga și-a mobilizat studenții la demonstrații
menite să ducă la românizarea repertoriului Teatrului Național. Inițiativele sale au culminat cu o
demonstrație amplă și violentă în seara zilei de 13 martie. Acțiunea studenților a determinat
intervenția poliției călare care a șarjat în mulțime, rănind mulți tineri și arestându-i pe alții.
 Iorga nu avea însă vocație de lider revoluționar și, în zilele
următoare, și-a moderat discursul și acțiunile. În același an, el a
părăsit direcțiunea Sămănătorului și și-a înființat propriul ziar,
Neamul Românesc. În 1908, el și-a creat o altă tribună a ideilor sale
culturale cu denotații politice, Universitatea Populară de la
Vălenii de Munte. În 1910, alături de A. C. Cuza, Nicolae Iorga a
înființat Partidul Conservator Democrat.
Pe lângă cei amintiți anterior, mișcarea sămănătoristă i-a mai
cuprins pe Ion Agârbiceanu, Alexandru Vlahuță, Ilarie Chendi,
Duiliu Zamfirescu, Sextil Pușcariu ș.a.
 Sămănătorismul, în ipostaza sa de curent literar, nu a pus pe primul loc valoarea estetică a
textelor literare. Reprezentanții săi trebuiau să scrie o literatură aplicată, simplă, accesibilă țăranilor,
menită să le fortifice identitatea națională și să contribuie la edificarea a ceea ce Nicolae Iorga și
susținătorii săi numeau „sufletul românesc”. Ei acordau prioritate valorilor etnice și etice asupra
celor estetice.
Viața satului era prezentată într-o formă idilică și idealizată. În literatura sămănătoristă, țăranul
apărea ca o ființă puternică, robustă, caracterizată printr-o sănătate fizică și sufletească desăvârșită.
În general, creațiile literare sămănătoriste au avut o valoare modestă, fiind niște scrieri teziste,
subordonate scopului pedagogiei naționale. Dintre ele n-au lipsit însă contribuțiile de valoare,
datorate lui George Coșbuc, Ion Agârbiceanu, Mihail Sadoveanu sau Duiliu Zamfirescu.
Ideile sămănătoriste s-au regăsit în doctrina țărănistă conturată după 1918.
 Concomitent cu sămănătorismul, a evoluat în România un alt curent de
gândire, care a avut și similitudini cu cel dintâi, dar și importante deosebiri.
Fondatorul poporanismului a fost Constantin Stere (1865-1936). Originar
din Basarabia, așadar din Imperiul Țarist, el provenea dintr-o veche familie
boierească. Încă din anii liceului, pe care l-a urmat la Chișinău, el a aderat la
o mișcare social-politică rusească. Narodnicismul, manifestat la sfârșitul
secolului al XIX-lea, extins pe fondul revoluției ruse din 1905, pornea de la
ideea că singura forță revoluționară autentică este țărănimea.
b. Poporanismul Narodnicismul a fost o formă a populismului politic, el fiind promovat, nu
de țărani, ci de intelectuali care vorbeau și acționau în numele țărănimii.
Asumările narodnice ale lui Constantin Stere i-au adus șase ani de
închisoare la Odessa, la Moscova, apoi deportarea în Siberia.
În 1892 s-a stabilit în România, la Iași, unde și-a continuat studiile de
drept, reușind să-și obțină licența. Încurajat de Ion I. C. Brătianu s-a
apropiat de Partidul Național Liberal, devenind membru al acestei
formațiuni în 1900.
 În tot acest timp a avut succese profesionale, devenind profesor
la Universitatea din Iași (1901) și rector al acestei instituții (1913).
Atitudinea sa în timpul Primului Război Mondial a fost
determinată de cunoașterea politicii opresive a regimului
autocratic țarist și de suferințele îndurate în închisorile rusești și în
deportarea siberiană. În consecință, el s-a opus intrării României în
război de partea Antantei, deoarece acest lucru ar fi însemnat o
alianță cu Rusia și a devenit un partizan al Puterilor Centrale. Acest
fapt i-a prejudiciat grav imaginea în opinia publică românească și
cariera politică ulterioară.
Din aprilie până în noiembrie 1918 el a îndeplinit funcția de
președinte al Sfatului Țării de la Chișinău.
 Constantin Stere a desfășurat și o importantă activitate publicistică, fondând în 1906, alături de
Garabet Ibrăileanu, revista Viața Românească, ce a devenit tribuna ideilor sale. Experiența sa politică
din tinerețe l-a inspirat în conturarea curentului de gândire politică și literară numit poporanism,
termen care nu reprezintă altceva decât traducerea în română a cuvântului rusesc narodnicestvo.
Poporanismul, creație ideologică a lui Constantin Stere, afirma supremația civilizației rurale
românești, pe care o opune mediului urban, considerat unul de imitație străină, fără o legătură
organică cu esența sufletului românesc.
Fiind mai realist decât sămănătorismul, poporanismul constata starea de înapoiere a țăranilor
români, sărăcia, precaritatea biologică, punând aceste stări negative pe seama lipsei culturii.
Intelectualii erau responsabilizați, cerându-li-se să se dedice inducerii în mediul rural a unei culturi
naționale autentice. Dacă Stere s-a preocupat mai mult de aspectele sociale și politice, combătând
capitalismul de pe o poziție naționalistă și ruralistă, Garabet Ibrăileanu s-a dedicat mai mult
componentei literare a curentului. De fapt, în cadrul poporanismului, programul social și politic a
fost mai important decât cel literar. Totuși nici acesta din urmă nu a lipsit. Urmărind acest aspect,
constatăm că unii dintre scriitori pot fi revendicați în același timp de ambele curente: Calistrat
Hogaș, Mihail Sadoveanu, Gala Galaction, Octavian Goga, Ion Agârbiceanu.
 Una dintre notele specifice ale poporanismului literar constă în tratarea realistă a lumii
rurale, spre deosebire de viziunile idilice ale sămănătorismului.
S-a insistat asupra celor două sisteme de gândire din două motive. Pe de o parte, Constantin
Stere a fost unul dintre fondatorii Partidului Țărănesc, în 5 decembrie 1918, și unul dintre
principalii săi ideologi. Pe de altă parte, Ion Mihalache, fondator, președinte și ideolog al
formațiunii, și-a format gândirea politică puternic influențat de Spiru Haret, Nicolae Iorga și
Constantin Stere.
 Autorul care a avut cea mai importantă contribuție în elaborarea doctrinei
țărăniste a fost Virgil Madgearu (1887-1940). El a urmat studii de economie
politică în Germania, unde şi-a luat doctoratul la Universitatea din Leipzig, în
1911. La început, el a fost preocupat de industrie, pe care o considera esențială
pentru dezvoltarea unei țări. Evoluția ulterioară a ideilor sale a fost determinată
de locul preponderent al agriculturii în economia României. La sfârșitul
c. Autorii doctrinei Primului Război Mondial el își îndreptase atenția îndeosebi spre această ramură
țărăniste și economică. Madgearu era deja convins că viitorul României depindea în primul
conținutul acesteia rând de o agricultură sănătoasă și de o țărănime prosperă, independentă.
Eforturile sale se îndreptau acum spre sublinierea superiorității social-
economice a micii gospodării țărănești. Noile sale asumări teoretice se datorau,
într-o mare măsură, poporanismului promovat de Constantin Stere. El se
străduia să impună doctrina politică a statului țărănesc. Aprecia că gospodăriile
țărănești, în ciuda inferiorității tehnologice față de ferma capitalistă, nu numai
că nu au dispărut, dar au devenit între timp mai puternice.
 Se gândea că sosise momentul creării unei a treia căi țărănești
între capitalism si socialism. Statisticile îi susțineau punctul de
vedere. Ca rezultat al reformei agrare, aproximativ șase milioane
de hectare fuseseră expropriate de la marile proprietăți private și
de stat şi până în 1943 trei milioane și jumătate de hectare
intraseră în proprietatea țăranilor. Aproximativ un milion si
jumătate de persoane primiseră pământ. Mica proprietate alcătuia
deja aproape 90% din tot pământul arabil, spre deosebire de
aproximativ 52% înainte de reformă.
În urma acestor schimbări în forma de proprietate a
pământului, pe care le considera revoluționare, Madgearu era
convins în anii 20 de viabilitatea gospodăriei familiale.
 În anii 20 Madgearu s-a opus cu fermitate extinderii sistemului capitalist şi industriei pe scară mare
în România, gândind că acestea nu se potriveau în mod fundamental cu caracterul agrar al țării. Opoziția
lui Madgearu față de capitalism avea la bază analiza sa asupra dezvoltării acestuia în România secolului
al XIX-lea, dezvoltare pe care o considera „anormală”. El vedea capitalul autohton ca pe o simplă anexă a
capitalului străin pătruns în țară.
„Industria internă, aprecia el, era artificială deoarece oligarhia liberală o susținea forțat prin
protecționism tarifar şi alte stimulente, iar Occidentul o susținea prin exportul de tehnicieni şi
capital”.
Condițiile predominante din lumea satului erau însă de așa natură încât puneau sub semnul
întrebării întreaga teză despre trăinicia micii gospodării familiale. Un număr mare de gospodării ţără-
neşti, poate o treime, deveniseră nepotrivite pentru rezolvarea celor mai simple necesități. Condițiile de
hrană și de locuit se aflau mult sub nivelul minim, contribuind la o morbiditate și la o mortalitate
anormal de ridicate. Eliberarea de sărăcie era împiedicată de suprapopulație, iar gospodăriile erau prea
mici şi prea împrăștiate pentru a fi viabile din punct de vedere economic. Metodele înapoiate de
cultivare a pământului determinau un nivel scăzut al productivității.
Căutând soluții, Madgearu concepea cooperativa sub forma unei asociații bazate pe ajutor reciproc
şi pe venituri provenite din muncă excluzând ideea profitului.
 Caracteriza această formă drept necapitalistă și potrivită pentru agricultura țărănească. Acestea
erau și idealurile exprimate în noua lege asupra cooperativelor, adoptată de guvernul național-
țărănist în 1929.
Madgearu era însă îngrijorat de controlul pe care piața capitalistă îl exercita deja asupra
producției țărănești prin sistemul său comercial, prin cel al finanțelor și al creditului. Scopul principal
al cooperativelor, din punctul său de vedere, era de a le da posibilitatea țăranilor să aibă un control
asupra tuturor verigilor dintre ei și piața mondială. El era totuși profund nemulțumit de starea în
care se găsea mișcarea cooperatistă, în ciuda creșterilor statistice. Deși prosperau şi creșteau în mod
constant ca număr, nu erau guvernate de un adevărat spirit de cooperare, ci, mai degrabă, erau
întreprinderi capitaliste dominate de burghezia sătească şi uneori de proprietarii de pământuri, a
căror principală grijă era să obțină dividende cât mai ridicate pentru ei înșiși sau pentru alți acționari.
Au existat și alți țărăniști care împărtășeau ideile lui Madgearu asupra proprietății țărănești. Ion
Mihalache (1882-1963), fondatorul Partidului Țărănesc în decembrie 1918, o personalitate politică
proeminentă a perioadei interbelice, a încercat să pună de acord doctrina țărănistă cu problemele
curente de organizare economică. Scriind în 1925, el a avut o atitudine mai radicală față de problema
agrară decât colegul său mai erudit, Madgearu.
 Sub „noul regim agrar” pe care îl anticipa în România, marea proprietate urma să nu mai existe
decât sub forma fermelor model și a altor suporturi pentru agricultura la scară mică. Oricum,
aceasta nu ar mai fi fost baza unei clase sociale care, considera el, exploata alți muncitori în
agricultură. El mergea chiar mai departe cu viziunea sa, prevăzând că nu avea să mai existe o
țărănime stratificată, așadar, nici o țărănime mijlocie, nici un proletariat agricol, deoarece
singurele persoane care rămâneau în agricultură erau acelea de care era nevoie pentru muncă.
Asemeni altor țărăniști, el acorda industriei rolul de ajutorare a agriculturii.
Și pentru Mihalache, forma ideală de organizare economică şi socială, cât şi baza noului său
regim agrar era mica gospodărie independentă. El definea mica proprietate drept cantitatea de
pământ arabil pe care un țăran și familia sa puteau să-l lucreze fără a exploata munca altor
categorii sociale.
Doctrina țărănistă concepută de Virgil Madgearu avea așadar şi principii de esență social-
economică, „proprietatea de muncă” și cooperația ca alternativă la capitalism. Conținea însă și un
concept pur politic, acela al „luptei de clasă”. Ideea, ca atare, a fost exploatată de oponenții
politici. Invocând-o, aceștia etichetau țărănismul drept un socialism rural.
 Pentru a se disculpa, țărăniștii subliniau că viziunea lor asupra „luptei de clasă” este în esență
diferită de cea marxistă. Lupta de clasă, sublinia Ion Mihalache și colegii săi, este în concepția lor o
luptă pașnică, purtată în presă și în dezbaterile parlamentare. Ea nu are nimic de-a face cu
demonstrațiile, cu luptele de stradă ale proletariatului industrial și cu obiectivul distrugerii
sistemului liberal-capitalist.
Trecerea anilor a slăbit încrederea țărăniștilor în viabilitatea „proprietății de muncă” pe care ei o
evaluau, în anii 20, la cinci hectare. Au observat că, de fapt, dată fiind înapoierea tehnică a
gospodăriei țărănești, cele cinci hectare nu sunt decât o sursă de sărăcie și de înapoiere. Impresia
lor s-a transformat în convingere datorită experienței dobândite din 1928, ca formațiune de
guvernământ, în ipostaza de Partid Național Țărănesc. În august 1929, ei au adoptat un act juridic
cu însemnate consecințe social-economice. Este vorba de Legea privind libera circulație a
terenurilor dobândite prin legea de împroprietărire (Legea Mihalache). Scopul declarat al legii era
„selecția naturală a producătorilor agricoli”. Efectul ei a constat în consolidarea categoriei țăranilor
mijlocași. Legea permitea sporirea, prin cumpărare, a proprietății familiale până la 25 de hectare.
Pe de altă parte, țăranii care nu aveau mijloacele sau capacitatea de a-şi cultiva loturile, vânzându-
le, au decăzut din calitatea de proprietari, rămânând simpli muncitori agricoli.
 Un important teoretician al țărănismului politic a fost Constantin Stere. El a promovat în cadrul
Partidului Țărănesc și apoi în Partidul Național Țărănesc ideile poporaniste. Radicalismul său l-a izolat
treptat de colegii săi de partid. Permanentele dispute, în special cu Iuliu Maniu, l-au determinat în
1930 să părăsească partidul.
Partidul
Național-
Țărănesc
 După încheierea Primului Război Mondial, în România Mare, viața politică a devenit cu mult mai
complexă. Legiferarea votului universal (noiembrie 1918) a lărgit considerabil cadrul de desfășurare a
activității politice, având însemnate repercusiuni asupra sistemului partidist.
Un aspect important a fost destrămarea rapidă a celor două partide conservatoare - Partidul
Conservator-Progresist şi Partidul Conservator-Democrat -, care reprezentau interesele moșierimii.
O altă caracteristică a perioadei a reprezentat-o creșterea rolului Partidului National Liberal, care
reprezenta interesele burgheziei industriale şi bancare.
Acestora li se adaugă şi apariția de noi partide, cu o mai largă bază socială, între care amintim
Liga Poporului (aprilie 1918) şi Partidul Țărănesc (decembrie 1918). La rândul său, Partidul
Naționalist-Democrat, întemeiat in 1910, şi-a lărgit influenta. Acestora li se adaugă şi partidele din
provinciile unite cu Vechiul Regat în 1918, respectiv Partidul National Român, Partidul Democrat al
Unirii din Bucovina şi Partidul Țărănesc din Basarabia. De asemenea, în peisajul politic al României
au apărut şi partidele minorităților naționale: Partidul German (1919) şi Partidul Maghiar (1922).
 În lupta lor pentru dobândirea de drepturi naționale, românii din Transilvania
și-au făurit instrumente politice proprii, menite să atragă și să implice întreaga
populație în vederea salvgardării intereselor naționale, politice, sociale și
culturale. Procesul de creare a unui partid politic propriu a cunoscut mai multe
etape. La 26 ianuarie/7 februarie 1869, a avut loc la Timișoara o conferință în
cadrul căreia s-au pus bazele Partidului Național al Românilor din Banat și
Partidul Ungaria; ca președinte al partidului a fost ales Alexandru Mocioni (1841-1909).
Național Român O lună mai târziu, în 23 și 24 februarie/7 și 8 martie 1869, s-a desfășurat la
Miercurea Sibiului conferința fruntașilor politici ai românilor transilvăneni, în
care s-a decis întemeierea Partidului Național Român, în fruntea căruia a fost
ales Ilie Măcelariu. La 30 aprilie-2 mai/12-14 mai 1881, a avut loc la Sibiu
conferința cercurilor electorale a românilor din Transilvania, Banat, Crișana și
Maramureș, care a stabilit ca cele două partide să se unească sub numele de
Partidul Național al Românilor din Ungaria și Transilvania.
 Programul partidului prevedea: lupta pentru redobândirea autonomiei Transilvaniei; dreptul de
folosire a limbii române în administrație și justiție în zonele locuite de români, numirea în aceste ținuturi a
unor funcționari români sau a unor buni cunoscători ai limbii române, revizuirea legii naționalităților,
ajutor material pentru școlile și pentru instituțiile culturale românești, revizuirea legii electorale in sensul
lărgirii dreptului de vot ș.a.
Pe baza hotărârilor conferinței de la Sibiu, s-a alcătuit un Memoriu (Memorand) care analiza, sub
toate aspectele, situația românilor din Monarhia Austro-Ungară. Memorandul și activitatea pentru
susținerea acestuia, cunoscută sub numele de mișcarea memorandistă, a reprezentat un moment
important al luptei de emancipare națională a românilor transilvăneni.
În acest demers, Partidul Național Român a colaborat și cu partide aparținând altor naționalități
aflate în aceeași situație cu românii transilvăneni. Astfel, in 1895 s-a constituit „Comitetul de luptă“
româno-sârbo-slovac împotriva politicii de maghiarizare forțată a naționalităților din imperiu. Această
colaborare a continuat până la sfârșitul Primului Război Mondial, când s-a realizat coordonarea eforturilor
de emancipare de sub dominația monarhiei dualiste.
De seamenea, Partidul Național Român a organizat și coordonat acțiunile care au culminat cu
Adunarea Națională de la Alba Iulia din 1 decembrie 1918.
 Partidul Național Român intra în România întregită cu un mare prestigiu, cu experiență în
disputele politice și cu un mare capital politic. Structura sa socială era eterogenă, iar programul și
ideologia erau foarte flexibile, ceea ce-i va permite să se miște pe aproape întreg spectrul vieții
politice din România.
Gheorghe Pop de Băsești, Stefan Cicio-Pop, Teodor Mihali, Iuliu Maniu, Vasile Goldiș, Octavian
Goga, Alexandru Vaida-Voevod, Aurel Vlad, Sever Bocu, Aurel Lazăr, Ioan Suciu ș.a. sunt câțiva dintre
fruntașii partidului. Concepțiile acestora asupra problemelor politice si sociale erau însă sensibil
diferențiate, fapt ce-și va pune amprenta asupra evoluției Partidului Național Român.
După Unirea Transilvaniei cu România, Partidul Național Român - care a început să se intituleze
Partidul Național - a adoptat ca program propriu Declarația de la Alba Iulia din 1 decembrie. La
Conferința din 9 august 1919, Iuliu Maniu a fost ales în funcția de președinte al Partidului Național, în
locul lui Gheorghe Pop de Băsești, care încetase din viață la 23 februarie 1919, și s-a decis
reorganizarea partidului, în conformitate cu noile realități istorice create prin unirea Transilvaniei cu
România.
La 17 septembrie 1919, redacția și tipografia ziarului Patria – organul de presă al Partidului
Național - au fost mutate de la Sibiu la Cluj, unde se afla și sediul central al partidului.
 Pe baza hotărârii Marii Adunări Naționale din 1 decembrie 1918, s-a constituit Marele Sfat Național
Român, organism din care a fost ales Consiliul Dirigent, cu misiunea de a conduce treburile Transilvaniei
până la întrunirea Adunării Naționale Constituante. În timpul guvernării Consiliului Dirigent (2
decembrie 1918-4 aprilie 1920), al cărui președinte a fost Iuliu Maniu, au fost întocmite legile pentru
reformele electorală și agrară și au fost luate măsuri pentru integrarea Transilvaniei în cadrul regatului
român.
 În alegerile parlamentare din 2-4 noiembrie 1919 pentru Adunarea
Deputaților și din 7-8 noiembrie pentru Senat, Partidul Național a depus liste
doar în Transilvania, adică, numai acolo unde avea constituite organizații. La fel
stăteau lucrurile și în cazul unor formațiuni politice de dincolo de Carpați.
Partidul Țărănesc a depus liste de candidați numai în Vechiul Regat. Alegerile
au marcat o importantă schimbare a raportului dintre forțele politice. Deși s-a
Primii pași spre bucurat de toate avantajele oferite de instituțiile statului, Partidul Național
Liberal nu a reușit să câștige alegerile. Cel mai mare număr de mandate a fost
fuziune - obținut de Partidul Național - 169, fiind urmat de Partidul Național Liberal -

colaborarea 103, Partidul Țărănesc din Basarabia - 72 și Partidul Țărănesc din Vechiul
Regat - 61.
PNR - PŢ La 18 noiembrie 1919, în ziarul Patria era publicat un articol despre Partidul
Naționalist-Democrat și Partidul Țărănesc, în care se prezenta un scurt istoric al
celor două formațiuni politice, din care se desprindea ideea că, având în vedere
orientarea lor politică, Partidul Național putea colabora cu ele.
Pe de altă parte, în urma consfătuirii din 18-19 noiembrie 1919, Partidul
Țărănesc a decis să lupte „pentru realizarea integrală a punctelor din programul
său, fiind gata de a colabora în acest scop cu toate grupările politice noi“.
 Întruniți la Sibiu, in ziua de 16 noiembrie a aceluiași an, senatorii și deputații Partidului
Național au decis să ia legătura cu partidele din Bucovina și Basarabia, precum și cu formațiunile
politice noi din Vechiul Regat, in vederea unei colaborări în Parlament.
În urma tratativelor, la 25 noiembrie 1919 s-a semnat un acord de colaborare între Partidul
Național, Partidul Țărănesc, Partidul Naționalist-Democrat, Partidul Democrat al Unirii din
Bucovina și Partidul Țărănesc din Basarabia pentru constituirea unei majorități parlamentare. La 1
decembrie s-a format guvernul Blocului parlamentar, prezidat de Alexandru Vaida-Voevod, în care
majoritatea posturilor era deținută de Partidul Național. Partidul Țărănesc ministerul Agriculturii și
Domeniilor și pe cela al Instrucțiunii și Cultelor.
La 13 martie 1920, regele Ferdinand a semnat decretul de numire a lui Alexandru Averescu în
funcția de președinte al Consiliului de Miniștri - act ce marca, între altele, intrarea Partidului
Național și a Partidului Țărănesc în opoziție, pentru o lungă perioadă de timp. Participarea
comună la guvern a contribuit la mai buna cunoaștere între liderii celor două partide. Această
colaborare va fi mereu evocată în anii următori, mai ales de adepții fuziunii Partidului Național cu
Partidul Țărănesc.
 La 24 aprilie 1920, a avut loc Congresul Partidului Național, care a adoptat un nou program al
partidului, prin care se preconiza: deplina libertate a alegerilor, asigurarea drepturilor şi libertăților
democratice înscrise în Constituție, descentralizarea administrativă, unificarea învățământului, o
legislație a muncii similară celei existente în țările dezvoltate, înfăptuirea reformei agrare, dezvoltarea
cooperației etc. Partidul Național cerea „egalitatea de tratament“ pentru capitaliștii străini, fapt ce
facilita o masivă pătrundere a acestora în economia României, considerând că aceasta era calea pentru
refacerea și dezvoltarea economiei naționale.
Alegerile parlamentare organizate de guvernul Averescu, în mai-iunie 1920, s-au soldat cu victoria
Partidului Poporului, care a obținut 206 mandate în Adunarea Deputaților, urmat de Partidul Național
cu 27 mandate și de Partidul Țărănesc cu 25 mandate, fapt ce arată că cele două partide erau
principalele forțe ale opoziției.
În activitatea politică, naționalii și țărăniștii s-au situat pe poziții similare sau foarte apropiate. Cu
prilejul dezbaterii reformei agrare în parlament, Partidul Țărănesc şi Partidul Național au susținut
proiectul de lege elaborat în martie 1920 de Ion Mihalache, iar după respingerea acestuia de către
majoritățile averescane şi-au concentrat atenția spre îmbunătățirea proiectului prezentat de guvern.
 Îmbunătățirile obținute au fost considerate nesatisfăcătoare, astfel că în iulie 1921, deputații și
senatorii țărăniști şi naționali au votat împotriva proiectului de lege agrară privind Vechiul Regat și n-au
participat la votul asupra reformei agrare în Transilvania şi Bucovina. După votarea legilor pentru reforma
agrară, Partidul Național Liberal și Partidul Poporului declarau că problema agrară a fost „definitiv
rezolvată“, în timp ce Partidul Național și Partidul Naționalist-Democrat afirmau că aceasta rămânea în
continuare deschisă, dar nu în sensul unor noi exproprieri, ci al organizării producției pe baza micii
proprietăți, al procurării de credite pentru țărani.
În anii care au urmat, atât Partidul Național cât și Partidul Țărănesc au depus eforturi pentru a-și întări
prezența în zonele țării în care erau mai slab reprezentate. În urma tratativelor purtate la Cluj în zilele de
19 și 20 noiembrie 1922, s-a hotărât fuziunea Partidului Conservator-Democrat cu Partidul Naţional.
După fuziune, sediul central al Partidului Naţional s-a mutat de la Cluj la București, iar ziarul Universul - al
cărui director, Stelian Popescu, era membru al acestui partid - a devenit un instrument de propagandă
politică în favoarea lui Iuliu Maniu. Astfel, Partidul Naţional făcea un pas important pe calea extinderii
organizaţiei sale în Vechiul Regat. Potrivit aprecierii lui O. Goga, fuziunea cu conservator-democrații a
marcat o „categorică îndrumare spre dreapta” a Partidului Naţional. În conducerea acestui partid au
intrat o serie de oameni politici ca: Mihai Cantacuzino, Gheorghe Derussi, Stelian Popescu, Constantin
Xeni, Pavel Brătășanu, Emil Lahovari, Emanoil Antonescu, Gheorghe Gh. Mironescu ş. a.
 La 11 iunie 1922 s-a constituit organizația provincială a Partidului Țărănesc din Bucovina, fapt care
marca extinderea acestuia la scara întregii țări. Mai mult, după 1922 se constată o transformare a
doctrinei țărăniste, ca urmare a mutațiilor ce aveau loc în baza social-economică a Partidului Țărănesc,
care a dus la înlăturarea unor obstacole în calea colaborării Partidului Național cu Partidul Țărănesc. O
asemenea colaborare era resimțită de ambele partide, care doreau să împiedice adoptarea unei
Constituții elaborate de Partidul Național-Liberal, aflat la guvernare.
O nouă Constituție, care să consfințească toate schimbările teritoriale, economice, sociale şi politice
survenite după 1866 și să dea un cadru corespunzător pentru organizarea statului, era o necesitate
recunoscută de toate partidele, inclusiv de Partidul Național şi de Partidul Țărănesc. De altfel, cele două
partide au și elaborat proiecte de Constituție care exprimau concepția lor asupra acestei probleme.
Partidul Național și Partidul Țărănesc au prezentat declarații comune în parlament, prin care-și
exprimau hotărârea de a lupta împotriva adoptării Constituției propuse de liberali, organizând în acest
sens întruniri atât în București, cât și în alte orașe din țară, în cadrul cărora se protesta împotriva încercării
liberalilor de a impune țării o Constituție care, în opinia lor, garanta doar formal drepturile și libertățile
cetățenești, permițând intervenția guvernului în disputa dintre forțele politice; se făcea apel la rege să nu
semneze noua lege fundamentală și se exprima angajamentul celor două partide de a nu o recunoaște,
declarând-o „de drept nulă“.
 Bazându-se pe confortabila majoritate parlamentară pe care o avea, guvernul liberal a asigurat
votarea Constituției de către Adunarea Deputaților la 26 martie şi, de către Senat, la 27 martie.
Sancționată de rege, noua Constituție a fost a fost publicată în „Monitorul oficial” la 29 martie 1923.
Cu acel prilej, Ion Mihalache a citit în Adunarea Deputaților o declarație prin care condamna
modul în care s-a adoptat Constituția și anunța că Partidul Național și Partidul Țărănesc „[...]
consideră această Constituție fără putere de a lega voința cetățenilor, fără putere de lege şi de drept
nulă! [...] Ceea ce s-a născut la adăpostul baionetelor nu va trăi decât prin baionete”.
 Reprezentând o parte a burgheziei, fără capital suficient pentru a face față
concurenței liberale, Partidul Național şi Partidul Țărănesc şi-au fundamentat o
concepție economică proprie, sintetizată în formula „porților deschise". Dacă
Partidul Național s-a pronunțat, de la început, pentru „colaborarea” cu capitalul
străin, Partidul Țărănesc a manifestat o anumită reticență. Referindu-se la lupta
dintre marile trusturi internaționale pentru acapararea petrolului, Virgil Madgearu
arăta că „intervenția politică a statelor mari capitaliste, a Angliei şi în special a
Concepții Statelor Unite, în ce privește rezervele de petrol din statele mijlocii și mici e un

doctrinare element de expansiune imperialistă, e un element provocator care amenință pacea

lumii”. De aceea, el aprecia că realizarea programului economic al Partidului
Național-Liberal „ar fi desigur un bine pentru țară” și că „nimeni nu poate să nege
importanța majorității capitalului românesc în întreprinderi dinlăuntrul țării”. Dacă
ar exista suficient capital românesc şi destule energii autohtone pentru a valorifica
bogățiile naturale - continua fruntașul Partidului Țărănesc - „nebun sau criminal ar fi
omul de stat care n-ar da toată încurajarea și tot îndemnul acestui capital și acestor
energii să fructifice bogățiile țării românești”.
 După opinia țărăniștilor şi naționalilor, doctrina liberală era inaplicabilă, întrucât în România nu
existau nici suficiente cadre, nici capitalul necesar pentru a asigura refacerea și dezvoltarea
economică a țării. În aceste condiții, trebuiau primite capitalurile străine „în condițiuni de egalitate
cu capitalul românesc”. Prin această prismă, cele două partide îi criticau pe liberali, întrucât puneau
stavile în calea capitalului străin, împiedicând opera de refacere și de dezvoltare economică a
României. Ele arătau că Partidul Național Liberal făcuse din naționalismul economic un paravan, la
adăpostul căruia burghezia liberală colabora, nu o dată, cu capitalul străin în condiții
dezavantajoase pentru țară.
 La 10 februarie 1924, Partidul Țărănesc a adresat partidelor din opoziție o
scrisoare, prin care propunea crearea unui „front unic” pe baza următoarei
platforme: împiedicarea guvernului de a realiza „legiuirile de aplicare a
Constituțiunii sale și a legilor de acaparare a avuțiilor statului”; răsturnarea
guvernului liberal; stabilirea unui regim legal și constituțional. Partidele
coalizate trebuiau să se angajeze că nu vor accepta puterea decât dacă li se va
îngădui „anularea legislației liberale”, asigurarea funcționării normale a
Pași spre „regimului constituțional și parlamentar”.

fuziune Peste numai trei zile, la 13 februarie, Partidul Național a anunțat că primește
propunerea Partidului Țărănesc. Celelalte partide au refuzat, într-o formă sau
alta, inițiativa țărăniștilor.
În fața acestei situații, Delegația Permanentă a Partidului Țărănesc a trebuit
să constate că propunerea sa „n-a găsit ecoul așteptat”, declinându-şi orice
răspundere pentru nereușita blocului. Totodată, s-a hotărât ca Partidul Țărănesc
să continue lupta împotriva liberalilor „rezemându-se numai pe propriile sale
forțe”.
 La mijlocul lunii mai 1924, între Vasile Goldiș și Constantin Stere au început tratative în
vederea fuziunii Partidului Național cu Partidul Țărănesc, pe baza unui program în zece puncte,
alcătuit de liderul țărănist. La 1 iunie 1924 ziarul Aurora anunța că Delegația Permanentă a
Partidului Țărănesc, ascultând raportul asupra convorbirilor dintre Constantin Stere și Vasile
Goldiș a hotărât să stabilească contacte oficiale cu conducerea Partidului Național pentru
precizarea punctelor stabilite și „discutarea celorlalte chestiuni în legătură cu eventuala fuziune“.
Un comunicat similar a fost difuzat și de Partidul Național. În favoarea fuziunii acționau mai
mulți factori: structura socială apropiată a celor două partide, lupta împotriva liberalilor, dorința
de a asigura funcționarea normală a regimului democratic, dar şi voința liderilor naționali și
țărăniști de a ajunge la putere. Fuziunea era cerută şi de o bună parte a opiniei publice,
nemulțumită de politica guvernului liberal și dornică să vadă înfăptuite reformele economice,
sociale și politice promise de Partidul Național şi de cel Țărănesc.
Tratativele oficiale au fost purtate de Virgil Madgearu și de Mihai Popovici, iar în faza finală
de Ion Mihalache și Iuliu Maniu, care au și semnat acordul de fuziune
 Documentul adoptat era îndreptat împotriva Partidului Național Liberal, formațiunea politică, ce
urma să rezultate după fuziunea celor două partide, intenționând să înlocuiască cu o nouă legislație ceea
ce era în vigoare şi fusese elaborat de liberali. Noul partid excludea protecția industriilor lipsite de baze
naturale de dezvoltare, urmărind aplicarea doctrinei „porților deschise”.
Țărăniștii au făcut mari concesii doctrinare, renunțând la principiul luptei de clasă şi la ideea
„proprietății de muncă” care reprezenta, chiar de la constituirea partidului, baza programului său
economic. Concesiile făcute nu au fost doar de natură principială, programatică, ci și în legătură cu
conducerea noului partid. Deși Partidul Țărănesc avea organizații în 45 de județe, iar Partidul Național
numai în 27, s-a hotărât ca în organele superioare ale noului partid să fie aleși, în număr egal, țărăniști și
naționali, iar președinția Partidului Național-Țărănesc să fie încredințată lui Iuliu Maniu. Conducerea
provizorie era alcătuită din membrii Delegației Permanente a Partidului Țărănesc și ai Biroului Comitetului
Executiv al Partidului Național - în număr de șase fiecare.
La 12 iunie 1924, Comitetul Executiv Central al Partidului Țărănesc a aprobat cele 10 puncte-program,
precum și aranjamentul privind conducerea provizorie a Partidului Național-Țărănesc, Congresul general
fiind convocat pentru 22 iunie, în vederea ratificării fuziunii.
În aceeași zi, Comitetul Central al Partidului Național a acceptat fuziunea cu Partidul Ţărănesc. În 22
iunie, Congresele celor două partide, au aprobat fuziunea pe baza celor 10 puncte programatice, dar
problema prezenței lui Constantin Stere în structura de conducere a noului partid, susținută de o
parte a țărăniștilor, a blocat nașterea noii formațiuni politice.
În cadrul congresului din luna octombrie 1925, Partidul Țărănesc a adoptat o serie de schimbări
doctrinare care marcau o oarecare evoluție spre dreapta a formațiunii politice. A fost inclusă în
programul politic teza „liberei circulații” a pământurilor obținute prin reforma agrară, „în scopul
selecționării naturale a cultivatorilor serioși”; colaborarea cu capitalul străin era socotită o „chezășie”
pentru dezvoltarea economică a României, ceea ce atestă faptul că acest partid îmbrățișa concepția
„porților deschise”.
Modificările operate în programul Partidului Țărănesc au contribuit la diminuarea deosebirilor
programatice dintre acest partid și Partidul Național, creând condiții mai favorabile pentru
colaborarea lor.
Pe de altă parte, Partidul Național a continuat eforturile pentru a se întări, crescând numărul de
organizații în Vechiul Regat, la 15 ianuarie 1925, formațiunea politică fuzionând cu Partidul Naționalist
al Poporului, al lui Nicolae Iorga. Fuziunea a fost ratificată la 8 martie 1925, noul partid a adoptând
titulatura, programul și statutul Partidului Național.
 Prin această fuziune, Partidul Național a ajuns să aibă organizații în aproape toate județele din
Vechiul Regat şi beneficia de aportul lui Nicolae Iorga, personalitate politică, dar mai ales culturală
de excepție, precum şi al lui Constantin Argetoianu, om cu o vastă experiență politică.
Alegerile comunale din 18-19 februarie 1926 au fost o ocazie pentru liderii partidelor Național
şi Țărănesc pentru a strânge legăturile. Au încheiat un acord de guvernare şi au semnat un cartel
electoral, la care erau invitate să adere şi alte partide din opoziție.
După alegerile comunale, câștigate de liberali, între naționali și țărăniști au reînceput
tratativele pentru definitivarea acordului de guvernare. Reprezentanții Partidului Țărănesc cereau „o
colaborare frățească, în condițiuni de egalitate”. Regele se arăta foarte preocupat de evoluția
tratativelor dintre naționali şi țărăniști, exprimându-și temerea că Maniu ar accepta pretențiile lui
Mihalache. Primit în audiență, șeful Partidului Național a dat asigurări suveranului că, dacă i se va
încredința președinția Consiliului de Miniștri, iar țărăniștii din guvern „s-ar apuca de nebunii”, el va
depune imediat demisia cabinetului.
În acest context, văzând că nu se ajungea la acordul dorit, iar ziua plecării liberalilor de la
putere se apropia vertiginos, Delegația Permanentă a Partidului Țărănesc a hotărât, la 18 martie,
încetarea tratativelor cu Partidul Național.
 La 27 martie 1926, Ion I. C. Brătianu și-a depus mandatul, întrucât se încheiau cei patru ani de
existență, stabiliți prin Constituție, a corpurilor legiuitoare alese în 1922. Cele mai serioase șanse de a
prelua puterea le aveau Partidul Național și Partidul Țărănesc. La 28 martie, Regele i-a primit,
succesiv, pe Nicolae Iorga, Alexandru Averescu și Ion Mihalache, propunându-le să realizeze un guvern
de concentrare politică, iar în caz de nereușită, să prezinte liste separate.
Convinși că vor avea un cuvânt greu de spus în alcătuirea guvernului, țărăniștii au respins
propunerea lui Averescu de fuziune „fără condiții” cu Partidul Poporului. Ei au reluat tratativele cu
liderii Partidului Național, fiind siguri că numai un guvern național-țărănesc era în măsură „să-i
împiedice pe liberali de a-și continua guvernarea sub președinția generalului Averescu”. Dar Maniu nu
voia să facă nicio concesie țărăniștilor.
În timp ce Iuliu Maniu stabilea ultimele posturi în guvernul pe care se pregătea să-l prezideze,
Alexandru Averescu era învestit cu funcția de președinte al Consiliului de Miniștri. Acest eșec a
declanșat o criză în Partidul Național, trei lideri ai acestuia – Vasile Goldiș, Ioan Lupaş şi Ioan Lapedatu
– părăsind formațiunea şi intrând în guvernul Averescu.
 Primele alegeri parlamentare în care toți cetățenii României votau pe baza
aceleiași legi au fost fixate în zilele de 25 mai, pentru Adunarea Deputaților și de
28 mai 1926, pentru Senat.
Congresul extraordinar al Partidului Național, întrunit la 18 aprilie 1926, a
adoptat o moțiune prin care se făcea apel la Partidul Țărănesc pentru fuziune sau
pentru încheierea unui cartel electoral. O grupare din conducerea Partidului
Țărănesc - în frunte cu Constantin Stere și Virgil Madgearu – susținea că Partidul
Crearea Partidului Țărănesc trebuia să renunţe la punctele radicale din programul său şi să dea
Național-Țărănesc mâna cu Partidul Național, pentru a-i înfrânge pe averescani - care erau un
paravan pentru dominația politică a Partidului Național-Liberal.
După numeroase discuții, Delegația Permanentă a hotărât, la 24 aprilie 1926,
să răspundă pozitiv apelului făcut de Partidul Național. În comunicatul dat
publicității se aprecia că timpul rămas până la alegeri era prea scurt pentru
realizarea fuziunii și, de aceea, Partidul Țărănesc cerea să se înceapă de urgență
tratative pentru încheierea unui cartel electoral. Propunerea de fuziune,
acceptată în principiu, era amânată până după alegeri.
 Cartelul electoral semnat de Iuliu Maniu și Ion Mihalache preciza că fuziunea celor două partide nu
s-a putut realiza din lipsă de timp, dar ea urma să se rezolve în viitorul apropiat. Până atunci, Partidul
Național și Partidul Țărănesc încheiau un cartel electoral la nivelul întregii țări. În trei circumscripții din
Transilvania au fost puși în fruntea listelor comune membri ai Partidului Țărănesc, iar în 8 circumscripții
din Vechiul Regat, primul loc a fost ocupat de membri ai Partidului Național. Astfel, Maniu a reușit să
evite concurența electorală a țărăniștilor în Transilvania, sacrificând, în schimb, pe membrii fostului
Partid Naționalist al Poporului, fapt ce va contribui la amplificarea divergențelor sale cu Nicolae Iorga
şi cu Constantin Argetoianu.
După o campanie electorală caracterizată prin masiva intervenție a aparatului de stat în favoarea
guvernului, alegerile au consemnat victoria Partidului Poporului care a obținut 52,09% din totalul
voturilor pe țară și 292 mandate în Adunarea Deputaților, în timp ce Blocul Național-Țărănesc a întrunit
27,7% din voturi şi 69 mandate, Partidul Național Liberal - 7,34% din voturi și 16 mandate, Liga Apărării
Naţional-Creștine (L.A.N.C.) - 4,7% din voturi și 10 mandate.
Așadar, deși au candidat pe liste comune, naționalii şi țărăniștii n-au putut obține victoria. Din cele
69 de mandate, 38 aparțineau țărăniștilor și 31 naționalilor, cifre semnificative pentru aprecierea
raportului de forțe dintre cele două partide.
 Întrunit la 10-11 iulie 1926, Comitetul Central Executiv al Partidului Țărănesc a apreciat că, având
în vedere propunerea făcută de Partidul Național înainte de alegeri, venise momentul fuziunii celor
două partide. În acest scop, Delegația Permanentă era autorizată să precizeze, împreună cu
conducerea Partidului Național, condițiile concrete ale fuziunii, iar Ion Mihalache a fost împuternicit să
conducă discuțiile cu reprezentanții acestui partid.
La 12 iulie 1926, Mihalache a adresat lui Maniu o scrisoare prin care-i aducea la cunoștință
hotărârea Comitetului Central Executiv al Partidului Țărănesc și declara că „stă la dispoziție“ pentru a
examina problema fuziunii. Primind scrisoarea, Iuliu Maniu a intrat în tratative cu președintele
Partidului Țărănesc, fără a mai cere aprobarea organelor conducătoare ale Partidului Național.
În urma tratativelor, desfășurate „cu ușile închise“, Maniu și Mihalache au ajuns, spre jumătatea
lunii septembrie, la un acord care prevedea: fuziunea Partidului Național cu Partidul Țărănesc, sub
numele de Partidul Național-Țărănesc; principiile programatice de bază erau cele 10 puncte stabilite în
iunie 1924, organizarea definitivă a partidului fuzionat urma să se facă pe baza statutului întocmit în
1924. Până la congresul general al partidului, la care urma să se voteze statutul, conducerea centrală a
partidului era încredințată unui Comitet Central compus din Delegația Permanentă a Partidului
Național și din Comitetul Central Executiv al Partidului Țărănesc existente în momentul fuziunii,
întregite în număr egal de fiecare partid.
 Documentul prevedea că președintele Partidului Național-Țărănesc era Iuliu Maniu, secretarul
general fiind desemnat dintre membrii Partidului Țărănesc, iar casierul dintre cei ai Partidului Național.
Fiecare partid va desemna câte doi vicepreședinți. În cadrul discuțiilor, s-a stabilit că cele patru posturi
reveneau lui Ion Mihalache și dr. Nicolae Lupu, din partea Partidului Țărănesc, și lui Alexandru Vaida-
Voevod și Pavel Brătășanu din Partidul Național. Secretar general a fost desemnat Virgil Madgearu, iar
casier Mihai Popovici. Președintele, secretarul general, casierul și vicepreședinții alcătuiau Biroul
partidului, care era un organ executiv, organele deliberative fiind Comitetul Central și Comitetul de
Direcție; în caz de paritate, votul președintelui era hotărâtor. După cum se observă, din Biroul Partidului
Național-Țărănesc nu făcea parte Constantin Stere, care era astfel sacrificat, sub pretextul că era bătrân și
bolnav. La rândul său, Iuliu Maniu a acceptat să nu susțină alegerea foștilor takiști Mihai Cantacuzino și
Gheorghe Gh. Mironescu în funcția de vicepreședinți ai Partidului Național-Țărănesc.
La 26 septembrie 1926, a avut loc ședința Delegației Permanente a Partidului Național. Prezent la
prima parte a lucrărilor, Nicolae Iorga a declarat că Delegația nu avea dreptul să ia o hotărâre în legătură
cu fuziunea, acest drept avându-l numai congresul partidului.
 De asemenea, el a cerut adoptarea unui nou statut al Partidului Național, întrucât cel
existent era de dinaintea fuziunii cu Partidul Naționalist ai Poporului. Maniu a replicat că
problema care interesa în acel moment era fuziunea, iar în cazul acceptării ei, „discuția asupra
statutului ar deveni inutilă”. După ce Maniu a făcut o expunere asupra tratativelor de fuziune și a
bazei pe care aceasta urma să se realizeze, Delegația Permanentă a aprobat fuziunea cu Partidul
Țărănesc și a decis convocarea Congresului general al partidului pentru 10 octombrie.
În aceeași zi, s-a desfășurat ședința Comitetului Central Executiv al Partidului Țărănesc, în
cadrul căreia Mihalache a prezentat o informare privind discuțiile purtate cu Maniu și a scos în
evidență principalele elemente ale acordului încheiat. El a afirmat că noul partid susținea toate
revendicările țărănimii, inclusiv o nouă reformă agrară.
Comitetul Central Executiv a hotărât, cu 27 voturi pentru şi 1 contra, fuziunea, convocând
congresul general al Partidului Țărănesc pentru 10 octombrie 1926. În Comitetul Central Executiv
au fost cooptați Vasile Rădulescu, Armand Călinescu, Alexandru Răutu și Teofil Sauciuc-Săveanu,
cunoscuți pentru atitudinea lor favorabilă fuziunii.
 Dacă pregătirea Congresului Partidului Țărănesc a decurs fără nici un fel de incidente, în Partidul
Național evenimentele s-au precipitat. Nicolae Iorga i-a comunicat lui Iuliu Maniu că nu va participa la
Congresul Partidului Național și considera hotărârile acestuia „nule și neavenite”. El s-a declarat
împotriva unei fuziuni „în condițiile voite de Partidul Țărănesc și cu preponderența evidentă a
acestuia”. La 28 septembrie 1926, Iorga își lua libertatea de acțiune pentru a reconstitui vechiul său
partid - pe care-l aprecia ca fiind „național de stânga burgheză”.
Aprecierile supra fuziunii, a rolului şi caracterului noului partid au fost dintre cele mai diferite.
Național-țărăniștii susțineau că fuziunea „constituie cel mai important eveniment de la Unire încoace”.
În timp ce Ion Mihalache socotea că fuziunea era „o izbândă a democrației și un mare câștig pentru
țară”, Alexandru Vaida-Voevod declara: „Ceea ce Majestatea Sa a dorit: partide mari şi omogene, iată,
s-a împlinit. Țara dispune de Partidul Liberal și de partidul nostru”.
Oficiosul liberal Viitorul scria că întemeierea Partidului Național-Țărănesc „nu numai că nu
înseamnă crearea unui organism politic care reprezintă vreo utilitate pentru viața politică a țării, dar
înseamnă perpetuarea, sub o firmă nouă, a aceleiași politici de negațiune şi disoluțiune”. Liberalii,
averescanii și iorghiștii apreciau că, prin fuziune, Partidul Național și-a însușit programul și metodele
de acțiune ale Partidului Țărănesc.
 Pentru a determina caracterul Partidului Național-Țărănesc și pentru a înțelege evoluția lui în anii
următori, se cuvine o analiză a programului și statutului pe care se întemeia. Primul capitol al Programului
Partidului Național-Țărănesc se referea la necesitatea adoptării unei noi Constituții. Aceasta trebuia să
cuprindă toate garanțiile drepturilor și libertăților cetățenești, precum și mijloacele de apărare legală
împotriva oricărui abuz de putere. De asemenea, Constituția urma să prevadă o reală responsabilitate
ministerială și a funcționarilor publici, independența justiției, precum și asigurarea autonomiei locale și a
descentralizării administrative.
În privința administrației publice, se prevedea că organele centrale aveau numai dreptul de îndrumare şi
control, putând, în cazuri de abuz, să cheme pe agenții administrațiilor locale în judecata unor tribunale
administrative, ce urmau să se înființeze. Corpul judecătoresc trebuia să fie scos de sub influența politică, în
acest scop se propunea recrutarea lui pe baza unui examen de admitere, precum și o retribuire
corespunzătoare. Pe lângă acestea, se avea în vedere unificarea legislativă, reorganizarea justiției militare și
reorganizarea contenciosului administrativ.
Programul prevedea întărirea armatei. Se cerea organizarea industriei de război, standardizarea
armamentului, reducerea treptată a serviciului militar. Același capitol prevedea ca solda și retribuția ofițerilor
să fie potrivite cu situația şi demnitatea lor.
 Programul economic avea la bază concepția potrivit căreia România era un stat agrar, astfel încât, atenția
guvernelor trebuia concentrată spre agricultură. Iuliu Maniu a ținut să precizeze că revizuirea, pe cale
legislativă, a reformei agrare, „nu intră între problemele actuale” ale politicii Partidului Național-Țărănesc.
În vederea „protecției proprietății țărănești” şi pentru creșterea producției agricole, se cerea legiferarea
unui „Cod sistematic”, care să prevadă libera circulație a pământului țărănesc, „în scop de selecționare naturală
a cultivatorilor serioși”. Programul prevedea organizarea creditului rural - care prin acordarea de împrumuturi
cu dobânzi mici să permită țăranilor să-și cumpere vite și unelte agricole, precum și pământ -, organizarea vieții
cooperative, atât în scopul valorificării produselor agricole, cât și pentru procurarea mașinilor și uneltelor
necesare gospodăriilor agricole. În aceeași ordine de idei, se preconiza organizarea unui serviciu de stat menit
să îngrijească de fermele model, reorganizarea Camerelor agricole, asigurarea dreptului de preempțiune al
statului asupra moșiilor scoase de bună voie în vânzare.
În privința industriei, atenția era îndreptată spre industria „țărănească”. Se pronunța, de asemenea, pentru
dezvoltarea acelor ramuri industriale care aveau asigurată în țară baza de materii prime (petrol, cărbune, gaz
metan, sare, cereale, in, cânepă, sfeclă de zahăr, lână, piei, carne ș.a.); accentul era pus pe industria ușoară, dar,
se considera că niciun efort nu trebuia cruțat pentru asigurarea producerii în țară a materialului necesar
înzestrării armatei, pentru ca aceasta să-și poată îndeplini misiunea de a apăra integritatea teritorială a patriei.
Urmărind să lovească în liberali, Partidul Național-Țărănesc se declara împotriva industriei „parazitare” care
solicita un protecționism vamal ridicat şi sprijin financiar din partea statului.
ORIGINILE
INTELECTUALE ALE
EXTREMEI DREPTE
 Marea diversitate a mișcărilor de extremă dreaptă face ca fiecare dintre ele să
poată revendica existența unei tradiții intelectuale și culturale proprii. Au existat, de
asemenea, autori și curente de gândire ale căror influențe se regăsesc în majoritatea
ipostazierilor extremei drepte europene.
Generația precursorilor se suprapune, desigur nu în întregime, cu noua dreaptă de
la cumpăna secolelor XIX-XX. Aceasta a promovat un naționalism organicist, irațional,
opus naționalismului liberal, rațional, al generației anterioare.
1. Antecedente Prin expresiile sale radicale, extrema dreaptă s-a ridicat împotriva

ideologice conservatorismului. Totuși, extrema dreaptă și conservatorismul au unele rădăcini

comune. În mediile culturale germane pot fi identificate o parte dintre cele mai vechi
germane atitudini și concepții ale căror reverberații se găsesc în fondul ideologic comun al
„fascismului generic” interbelic.
La sfârșitul secolului al XVIII-lea, în Germania a câștigat teren Școala istorică a
dreptului. Este vorba de o reacție împotriva ideologiei iluministe franceze, formulată
de pe poziția romantismului filosofic și literar german. Școala istorică a dreptului a
contestat existența „drepturilor naturale”, individuale, ale omului, postulate de
iluminism. A susținut, în schimb, drepturile comune, solidare, ale fiecărui popor,
rezultate dintr-o evoluție istorică organică.
 Principalii exponenți ai acestui curent au fost Gustav Hugo și, în special, Friedrich Karl von Savigny.
Datorită operei lor, doi titani ai gândirii și artei germane au fost revendicați, ca precursori, de
nazism. Este vorba de Friedrich Nietzsche și de Richard Wagner.
Prin intențiile sale, Nietzsche a depășit cadrul filozofiei academice. El ar fi dorit să-și influențeze
cititorul inducându-i o nouă concepție asupra lumii. Ideile sale au marcat gândirea occidentală a secolului
XX.
Friedrich Nietzsche a supus unei critici radicale bazele kantiene ale cunoașterii și raționalismul
științific. Pentru el, esența oricărei acțiuni umane este „voința de putere”, percepută, în veacul următor,
ca un concept politic. „Morala stăpânilor”, definită de Nietzsche, opusă „moralei sclavilor”, a venit în
întâmpinarea conceptului de „rasă superioară”, herrenmensch din ideologia nazistă. De asemenea,
principiul național-socialist al Fuhrer-ului, Fuhrerprinzip, se poate încadra în modelul oferit de „supraom”,
alt concept aparținând orizontului ideologic al lui Nietzsche. Compozitorul german Richard Wagner s-a
îndepărtat de virtuozitatea vocală a operei italiene și a intensificat participarea orchestrală. El și-a realizat
libretele prin prelucrarea miturilor și a legendelor germanice. Au fost create astfel operele Lohengrin,
Inelul Nibelungilor, Parsifal etc. Ideologii nazismului au văzut în acestea reprezentările originilor mitice ale
propriului regim. Hitler însuși asista cu o plăcere deosebită la reprezentările cu operele lui Wagner,
apreciindu-le drept alegorii sau parabole artistice ale propriului regim.
 Scrierile lui Nietzsche sau operele wagneriene au oferit nazismului o filiație ideologică
imaginară. Nu același lucru se poate spune despre contribuțiile doctrinare ale noii drepte
austriece.
Sfârșitul secolului al XIX-lea a fost pentru întreaga Austria, dar mai ales pentru Viena
imperială, o epocă de mari transformări. Un proces amplu de dezvoltare industrială, apoi
introducerea, în 1907, a votului universal, a determinat extinderea socialismului, de
asemenea, creșterea rolului economic și politic al evreilor.
2. Antecedente Mutațiile economice și sociale au dus la extinderea categoriilor marginalizate sau care

ideologice se considerau astfel. Primele nuclee ale noii drepte austriece i-au cuprins pe studenții
universităților din Viena și Graz. În aceste centre luaseră ființă, încă de la jumătatea
austriece secolului al XIX-lea, confrerii studențești cu programe social-naționaliste. Ele cultivau un
pangermanism radical, ajungând să revendice, spre sfârșitul veacului, Anschluss-ul Austriei
germane.
În 1876, confreriile studențești vieneze au început să caute colaborarea liberalului de
stânga, ultranaționalist, Georg Ritter von Schönerer (1842-1921). Acesta a asimilat de la
studenți un antisemitism agresiv. El a reușit, în schimb, să-i convingă pe membrii
confreriilor de utilitatea grefări revendicărilor sociale pe programul naționalist. A luat
astfel naștere un național-socialism austriac, puternic antisemit.
 Fructificând colaborarea studenților, Schönerer a înființat în 1885 propria formațiune, Partidul
Pangermanist (Alldeutsch).
Trăsătura caracteristică a gândirii lui Schönerer era negativismul politic. El era împotriva evreilor,
slavilor, liberalilor. Era, în schimb, pentru unitatea germană și pentru dreptatea socială. Pentru a-i
caracteriza stilul politic violent și intransigent, adepții îl considerau radical. Pe același fundal s-a
produs ascensiunea politică a lui Karl Lueger, fost liberal radical, convertit la naționalism și
antisemitism. Pentru a fundamenta Anschluss-ul, catolicul Georg von Schönerer, mergând pe urmele
studenților pangermaniști, a cochetat cu ideea convertirii la luteranism, considerat „religia germană”.
Karl Lueger, în schimb, a aderat la o mișcare politică izvorâtă din medii catolice și care milita pentru
conservarea Austriei catolice și imperiale.
În 1890, a luat ființă Partidul Social Creștin condus de Karl Lueger, care promova un program
antisemit, anticapitalist, antiliberal și antimarxist.
Lider charismatic, el a reușit să obțină, în 1897, cu două treimi din voturi, funcția de primar al
Vienei. Popularitatea sa a crescut considerabil datorită eficienței dovedite în administrarea sarcinilor
primăriei: introducerea curentului electric, a gazului metan și a tramvaiului, extinderea parcurilor,
școlilor și spitalelor.
 Larga difuzare a ideilor politice ale lui Lueger s-a datorat și calităților sale native de orator.
Istoricul Andrew Whiteside, autorul articolului dedicat Austriei în volumul Dreapta Europeană, îl
considera pe Lueger „cel mai înzestrat demagog din Austria”.
Prin influența pe care au exercitat-o, ideile Iui Lueger au depășit cu mult frontierele Austriei.
Efectele difuzării lor au fost resimțite în toată Europa Centrală, din Germania până în România.
În cartea sa, publicată în 1925, Mein Kampf, Hitler și-a consemnat experiența vieneză din
tinerețe. S-a arătat deopotrivă îndatorat ideilor lui Georg von Schönerer și Karl Lueger, balanța
înclinând totuși în favoarea acestuia din urmă.
„La emoția mea lăuntrică - scria Hitler evocând moartea, în 1910, a primarului Vienei - se
adaugă sentimentul că toată opera acestui bărbat fusese zadarnică, pentru că soarta ducea
inexorabil statul acesta la pieire. Dacă doctorul Karl Lueger ar fi trăit în Germania, el s-ar fi situat
printre primele minți ale poporului nostru; a fost un nenoroc pentru operă și pentru el însuși că a
trăit în acest stat imposibil”.
 Numeroși naționaliști și antisemiți români au apreciat și au asimilat ideile lui Karl Lueger.
Îndeosebi naționaliștii transilvăneni au fost tentați de lozinca „Judeo-magyaren” sub care își
susținea Lueger perorațiile antisemite. În perioada studenției vieneze, Alexandru Vaida Voevod a
fost un familiar al Iui Lueger, frecventându-i locuința și cercurile politice. Naționalismul antisemit al
lui Vaida s-a format la școala lui Lueger și a lui A. C. Popovici.
Francisco Veiga scrie despre Karl Lueger, „vechiul prieten al poetului naționalist Octavian
Goga”. Influențele antisemitismului vienez sunt evidente în programul și în doctrina Partidului
Național Creștin înființat în 1935, condus de Goga, în colaborare cu A. C. Cuza.
Ideile lui Lueger l-au atras și pe Nicolae Iorga care, însă, din perioada Primului Război Mondial,
a abandonat în întregime antisemitismul. Acest lucru nu se poate spune însă despre colegul lui
Iorga, din 1910, la conducerea Partidului Naționalist Democrat. Concepțiile lui Lueger l-au marcat
pe A.C. Cuza până la sfârșitul zilelor. Antisemitismul academic al lui Cuza, care i-a exasperat pe
legionari, nu include, spre exemplu, femeile.
 Italia iredentistă de la începutul secolului XX era marcată de dezechilibrele
economice și sociale între provincii și de subdezvoltarea industrială.
Intelectualii italieni au dar curs impulsului de a respinge liberalismul rațional al
vechii drepte.
În Italia, și nu numai, s-a manifestat paradoxul în virtutea căruia gânditorii
și literații au jucat, succesiv, rolul de precursori, dar și de protagoniști ai
fascismului. Exemple în acest sens sunt filosoful Giovanni Gentile și scriitorul
3. Antecedente Gabrielle D’Anunzio. Eroii caracterizați prin vitalism și personalism ai acestuia
ideologice din urmă sunt avataruri italiene ale „supraomului” lui Nietzsche.
Totuși, în patria fascismului, este surprinzător de inconsistent orizontul
italiene intelectual care a anunțat și a pregătit apariția mișcării și a regimului de
extremă dreaptă.
Giovanni Gentile, spre exemplu, a contribuit mai puțin la prefigurarea
fascismului prin filosofia sa idealistă care nega existența rațiunii individuale și a
distincției între subiect și obiect. A servit însă în mod direct regimul totalitar
prin funcțiile pe care le-a îndeplinit în calitate de membru al Marelui Consiliu
Fascist, în perioada 1925-1929.
 Vilfredo Pareto a pregătit în plan intelectual apariția fascismului prin fundamentarea elitismului.
În virtutea concepției sale cu conținut sociologic și semnificație politică, societatea este întotdeauna
dominată de o minoritate - elitele. Nu este vorba de elitele universitare și de tehnocrații din societățile
democratice de mai târziu. În viziunea lui Pareto, societățile se împart în mod spontan în conducători
(elite) și conduși. Elitele sunt constituite din „cei aleși”, care se autoimpun la cârma societății.
 Cel mai consistent front ideologic preliminar al „fascismului generic” a
luat naștere într-o țară care nu a cunoscut până la al Doilea Război Mondial
un regim fascist, dar care a avut, de timpuriu, mișcări de extremă dreaptă.
Georges Sorel a contestat rolul pozitiv și existența obligatorie a statului
capitalist, devenind astfel promotorul unei a treia căi, între dreapta liberală
și stânga socialistă.
4. Antecedente Teoria lui Sorel s-a născut din experiența acțiunii sindicale franceze. El
și-a fundamentat concepția asupra organizării societății în lucrarea
ideologice Réflections sur la violence, publicată în 1908.
franceze Sorel considera că greva generală a muncitorilor poate duce la abolirea
statului capitalist. În viziunea sa, sindicatele ar fi putut coordona, în plan
local, activitatea economică și viața socială, făcând inutilă existența unei
autorități politice centrale.
Ideea de bază a lui Sorel a fost, mai târziu, dezvoltată și aplicată în
cadrul doctrinei corporatiste care a fundamentat organizarea statului fascist
italian.
 Maurice Barrès a inițiat, la trecerea spre secolul XX, o deschidere mult mai directă spre
ideologiile ultranaționaliste ale extremei drepte interbelice. Audiența în epocă a ideilor sale a fost
confirmată de faptul că în perioada 1889-1923 a fost mereu ales deputat pe baza unui program
naționalist și antisemit.
Maurice Barrès considera că existența statului francez este amenințată de dezbinarea
națiunii. El enumera, între factorii de disoluție, liberalismul, raționalismul, democrația și
marxismul. Salvarea ar fi constat în activarea unei solidarități naționale bazate pe un principiu
irațional: sufletul național. Maurice Barrès a fost promotorul unui naționalism biologic, având ca
valori supreme sângele și pământul patriei, implicând astfel și un cult al morților. Implicit, el a
adoptat o viziune organicistă a națiunii, care ar fi avut o evoluție comparabilă cu cea a unei ființe
vii.
Publicistul și omul politic francez Charles Maurras a conceptualizat naționalismul integral și a
fost liderul mișcării naționaliste, monarhiste și antisemite l’Action Française.
Maurras era un adept convins al statului-națiune. Dar spre deosebire de naționalismul biologic
al lui Barres, el a teoretizat un naționalism metafizic cu conotații estetice. A scris și a vorbit despre
„Zeița Franța”, entitate mistică înzestrată cu trup, suflet și frumuseți naturale.
 Inamicii „Zeiței Franța” erau, în viziunea lui Maurras, în primul rând, toate contribuțiile
intelectuale și politice datorate iluminismului și Revoluției Franceze: dreptul natural al individului,
democrația etc.
Forma de guvernământ care ar fi asigurat aplicarea naționalismului integral și salvarea „Zeiței
Franța” ar fi fost monarhia autoritară, Regele fiind garantul unității și al suveranității națiunii.
Maurras a susținut și teoria inamicului interior, care nu ar fi fost altcineva decât străinul stabilit
în patrie, prin excelență evreul. Ideile lui Barrès și Maurras se regăsesc, în forme originale sau
adaptate în fascism, național-socialism și legionarism, în numeroasele ultranaționalisme europene
din secolul XX.
 A. C. (Alexandru Constantin) Cuza (1857-1947) a fost un longeviv, păstrându-și
limpezimea intelectului până la o vârstă înaintată. A trăit 90 de ani, dintre care,
aproape 60 i-a dedicat politicii. Este importantă însă, în acest context, perioada 1890-
1920, când, prin scrierile și prin activitatea sa politică, a dobândit poziția de precursor
al extremei drepte românești interbelice. Ulterior, a devenit el însuși un protagonist al
acestei orientări politice, în calitate de președinte al Ligii Apărării Naționale
5. Antecedente Creștine, din 1923, apoi de copreședinte, alături de Octavian Goga, al Partidului

ideologice Național Creștin, înființat în 1935.

În privința convingerilor sale naționaliste și antisemite, A. C. Cuza s-a format într-
românești un mediu pregătit de generația anterioară. Intelectualii și oamenii politici români
activi în perioada 1860-1880 au reacționat la amplificarea afluxului populației evreiești
spre zona carpato-dunăreană. Evreii se stabileau acolo pentru a se proteja de
măsurile antisemite din Rusia țaristă sau pentru a profita, pe plan economic, de
precaritatea legislativă și instituțională a Principatelor Române. În special în Moldova,
evreii au început să ocupe poziții importante în economie (domeniul creditului), în
profesiunile liberale (avocatură, medicină, farmacie), în general, în populația orașelor.
 Intelectualii români împărtășeau temerea că de la o dominație economică, evreii ar fi putut
ajunge la o dominație politică și culturală. În Principatele Române, și apoi în România lipsită de o
burghezie națională, se prefigura cristalizarea unor elite economice și politice alogene. De aceea,
antisemitismul intelectualilor români ai epocii consta într-o opoziție acerbă la împământenirea
evreilor, la dotarea lor cu drepturi civile și politice.
Între opozanții emancipării evreilor, în anii 1860-1880, s-au numărat Mihail Kogălniceanu, Ion
Ghica, Ion C. Brătianu, Vasile Alecsandri, Mihai Eminescu, Bogdan Petriceicu Hașdeu, Vasile Conta
etc.
Conformându-se parcă unui model biografic caracteristic liderilor extremei drepte, A. C. Cuza
a fost atras, în prima tinerețe, de radicalismul de stânga, pentru a-l schimba, spre sfârșitul
veacului, cu un radicalism intelectual de dreapta. Și-a început studiile juridice la Paris,
continuându-le, din 1882, la Universitatea Veche din Bruxelles, unde a aderat la grupul socialist
condus de Vasile G. Morțun și Constantin Mille. Atras, ca și alți reprezentanți ai generației sale, de
materialismul istoric marxist și de determinismul economic, a publicat în revista Dacia Viitoare
versuri cu conținut ateu. Întors în țară în 1886, a publicat în revista Contemporanul versuri de
inspirație socialistă.
 Reorientarea sa politică datează de la începutul secolului XX,
când a aderat la gruparea Junimea, schimbând socialismul cu un
conservatorism de dreapta.
Libera cugetare însușită în tinerețe a făcut ca asumările sale
creștine de mai târziu să aibă prea puțin de a face cu învățătura
propriei sale biserici.
„În contradicție cu întreaga tradiție a bisericii - scria Sterie
Diamandi în 1934 - stabilită de către sfinții părinți și sinoadele
ecumenice, A. C. Cuza tăgăduiește valoarea Vechiului
Testament, ca și originea iudaică a lui Iisus Christos. Punându-și
în gând să revizuiască creștinismul, cu scopul de a-l curăța de
toate impuritățile iudaice, el izbutește să-l altereze până la
completa lui denaturare”.
 De altfel, ca și pentru adepții săi de mai târziu, ortodoxismul constituie pentru Cuza doar unul
dintre elementele doctrinei sale politice.
În 1906 Nicolae Iorga a înființat ziarul Neamul Românesc. A. C. Cuza a publicat în paginile
acestuia, din primul an de apariție, articole în care demasca pretinsa acaparare a presei românești de
către evrei.
În 1910 Nicolae Iorga și A. C. Cuza au înființat Partidul Naționalist Democrat, formațiune cu
program naționalist și antisemit. Primele texte în care A. C. Cuza și-a conturat doctrina politică au
fost Despre poporație (1899) și Naționalitatea în artă (1905).
Se poate vorbi de o situație paradoxală a omului politic A. C. Cuza. Poziția sa extremă a constat
în revendicarea excluderii complete a evreilor din societatea românească. Radicalismul său doctrinar
a coexistat însă cu moderația care i-a caracterizat activitatea politică propriu-zisă. El a acceptat, în
intervalul 1919-1937, să participe la viața parlamentară democratică, fără a milita pentru schimbarea
bazelor acesteia.
Lui A. C. Cuza îi poate fi atribuită condiția de precursor al extremei drepte românești, deoarece
a fost principalul „profesor de antisemitism” al generației intelectuale care a intrat în viața politică a
țării imediat după încheierea Primului Război Mondial.
 Principalii exponenți ai acestei generații au fost Corneliu Zelea Codreanu (1899-1938) și Ioan
I. Moța (1902-1937). Acceptarea acestui rol i-a adus critici, în primul rând din partea colegilor de la
Universitatea din Iași: Petre Andrei, profesor de sociologie și Matei B. Cantacuzino, profesor de
drept civil.
„Vinovat e Cuza - spunea acesta din urmă, în 1924 - căci a profitat de situația de profesor
universitar pentru a crea în Universitate și pentru studenți o școală străină de învățământ, o
școală politică sub cuvânt de naționalism și creștinism și a ultragiat și religia creștinismului”.
Bazele ideologice ale cuzismului, ca doctrină politică românească, au rezultat din influența
naționalismului de extremă dreaptă occidental asupra lui A. C. Cuza. Acesta din urmă a asimilat
discursul lui Charles Maurras, teoreticianul naționalismului integral și al importanței supreme a
națiunii în viața omenirii. Cuza s-a delimitat însă de Maurras și de l’Action Française, considerând că
organizația și conducătorul său au o poziție prea moderată în „problema evreiască”.
 Între mentorii lui A. C. Cuza s-au mai numărat doi dintre teoreticienii europeni ai rasismului;
este vorba de Étienne Drumont, autorul cărții La France Juive (1886) și de Houston Stewart
Chamberlain, englez naturalizat în Germania, care a întreprins, în ultimii am ai sectorului al XIX-lea, o
analiză rasistă a istoriei Europei, pledând pentru superioritatea „rasei ariene”.
Primele texte în care A. C. Cuza și-a conturat doctrina au fost Despre poporație (1899) și
Naționalitatea în artă (1905).
În lucrarea din 1899, autorul a întreprins formularea teoriei națiunii. El a încercat să obțină o
justificare a antisemitismului. „Poporațiunea” - a se înțelege națiunea română - considera Cuza, este
determinată în existența sa de cantitatea mijloacelor de existență. Aceste mijloace fiind concentrate
în orașele României, dominate de evrei, consecința ar fi fost extinderea populației evreiești și,
concomitent, discriminarea populației românești. Concluzia, pentru A. C. Cuza, consta în necesitatea
aplicării unei politici antisemite.
Pornind de la premise false, raționamentul lui Cuza nu putea ajunge decât la concluzii eronate.
 Într-adevăr, la sfârșitul secolului al XIX-lea și la începutul veacului XX, în orașele din Moldova
existau puternice comunități evreiești, care, în unele cazuri, depășeau numărul românilor. Dar, în
general pentru România, creșterea populației urbane se datora exodului din lumea satelor, și era
aproape în întregime românească.
În lucrarea Naționalitatea în artă, autorul a susținut două teze principale. Prima postula, fără a
putea fi contrazisă, că „popoarele nu au ființă decât prin cultura lor deosebită”. Dar, continua el
îndepărtându-se deja de adevăr, cultura românească nu poate fi creată decât de „românii de sânge”.
Orice influență culturală străină, și autorul se gândea în primul rând la evrei, nu poate duce decât la
alterarea specificului etnic românesc și la moartea culturală a națiunii.
A doua teză, în întregime falsă, postula că evreii au fost incapabili să-și creeze o cultură proprie.
Influențele lor în plan cultural asupra altor națiuni sunt nocive, provocând ficțiuni distrugătoare precum
umanitarismul și cosmopolitismul.
Cuzismul, ca doctrină politică, a ajuns la forme definitive în anii de după Primul Război Mondial. A
devenit, în 1923, doctrina Ligii Apărării Naționale Creștine. Ulterior, a suferit doar completări și
adaptări.
 Deși A. C. Cuza pretindea în 1928 că doctrina sa cuprinde zece teze, numărul acestora poate fi
restrâns la trei: I. naționalitatea; II. antisemitismul; III creștinismul.
A. C. Cuza a dat națiunii o definiție rasistă și organicistă, considerând-o o personalitate colectivă
compusă din totalitatea indivizilor de același sânge. Contrazis de realitatea naturală, Cuza considera că
amestecul între rase duce la degenerare și sterilitate.
Parafrazându-l pe Nietzsche, Cuza afirma că scopul suprem al unei națiuni este „conștiința de
sine”, a cărei expresie este „voința națională”.
Aplicând principiul străvechi al tripartiției, el a definit cele trei „organe ale națiunii”:
1) clasa rurală, producătoare a materiilor prime;
2) clasa de mijloc, care transformă materiile în bunuri utile și asigură schimbul comercial;
3) clasa „dirigentă”, care conduce destinele națiunii și creează valorile superioare ale acesteia.
Teza antisemitismului pornește de la o definiție a „nației jidănești”, aberantă și extrem de
jignitoare la adresa evreilor. Aceștia sunt considerați o națiune degenerată, „corcită”, fără pământ
(patrie), parazitară datorită faptului că este lipsită de o clasă rurală producătoare. Aceleași aprecieri
infamante, dar străine de realitate, sunt formulate la adresa religiei mozaice.
 Creștinismul, ca teză în cadrul cuzismului, a fost total înstrăinat de esența sa originară, devenind
o adevărată erezie. A. C. Cuza vorbea despre „Iisus Hristos galileeanul de rasă ariană”, negând
realitatea originii evreiești a Mântuitorului. Văzând în El un luptător împotriva Vechiului Testament,
considerat „legea veche jidănească”, Cuza considera creștinismul un „antisemitism superior”.
În concluzie, pentru mulți dintre teoreticienii ultranaționalismului și ai antisemitismului,
combaterea raționalismului iluminist și liberal a coincis cu arogarea unei uluitoare libertăți de a crea
principii și teorii străine, în aceeași măsură, de rațiune și de realitate.
Despărțindu-se politic în 1926 de A. C. Cuza, Corneliu Zelea Codreanu și adepții săi au repudiat
numele cuzismului, dar nu și cuzismul ca atare, care a devenit baza doctrinei Mișcării Legionare.
 S-a încercat adesea să se definească o raportare directă și globală de tipul
„țărănimea și extrema dreaptă”, „intelectualii și extrema dreaptă” etc. Această
raportare este schematică și irelevantă, deoarece în cadrul niciuneia dintre categoriile
consemnate nu s-a manifestat o adeziune liberă și generală la extremismul de
dreapta.
Fascismul și variantele acestuia s-au bucurat de o audiență mai mare în diversele

6. Bazele sociale niveluri ale clasei de mijloc: meseriași, comercianți, deținătorii unor exploatări
agricole, rentieri, mult mai vulnerabili la fenomenul marginalizării sociale. Extrema
ale extremei dreaptă i-a tentat, de asemenea, într-o măsură semnificativă, pe liber-profesioniști,

drepte funcționari sau tehnicieni. În general, reprezentanții ultimelor trei categorii au avut o
atitudine mai dinamică, aderând la extrema dreaptă nu de teama degradării statutului
lor social, ci din oportunism. În regimurile de extremă dreaptă, apartenența la partidul
aflat a putere asigura o parvenire profesională și socială mai rapidă.
Au existat însă motivații de o natură particulară. Spre exemplu, după război,
avocații români au fost puternic concurați, în unele zone depășiți numeric, în mod
detașat, de colegii lor evrei. Această stare le-a indus convingeri antisemite și i-a făcut
dispuși să adere la mișcarea legionară.
 Una dintre realitățile sociale conflictuale postbelice a constat în apariția „noilor bogați” și a „noilor
săraci”. Primii, numiți adesea „îmbogățiți de război”, au provenit, în primul rând, dintre industriașii
beneficiari ai comenzilor guvernamentale de materiale pentru front. Ei au manifestat, în mod frecvent,
un lux ostentativ și o aroganță care i-au determinat pe oamenii aflați la celălalt pol al societății să
adopte o atitudine justițiară agresivă. În legătură cu „noii săraci”, abordăm conceptul social-politic de
marginalizare. Acesta poate fi definit astfel:
„Proces de degradare a situației unei persoane, grup social, prin care acestea sunt împinse la
periferia vieții sociale”.
Marginalul sau marginalizatul, în cele mai multe cazuri, nu vede o soluție rațională la nenorocirea
sa. Explicarea logică a cauzelor decăderii sale nu-i este de folos, tot astfel cum bolnavul incurabil nu se
vindecă dacă îi este explicat în mod științific mecanismul evoluției bolii sale. În această situație,
marginalul devine receptiv la discursul politic irațional, specific extremei drepte.
„Noii săraci”, marginalii, erau, în majoritatea cazurilor, reprezentanți ai nivelurilor inferioare ale
clasei de mijloc. Meseriașii și comercianții cu afaceri modeste nu aveau rezerve financiare suficiente
pentru a supraviețui economic dezorganizării provocate de război sau crizei postbelice. Micii rentieri au
decăzut aproape fără excepție, datorită inflației sau deprecierii grave a hârtiilor de valoare pe care le
dețineau (titluri de rentă, acțiuni etc.).
 În Europa centrală și de est, muncitorimea nu a constituit un mediu social favorabil propagării
extremei drepte. Pe de o parte, cu excepția unor zone din Austria, Cehia și Polonia, țările din această
zonă se aflau la un nivel incipient al industrializării și aveau o clasă muncitoare puțin numeroasă. Pe
de altă parte, muncitorii calificați, cu un statut profesional bine definit, erau membri ai unor sindicate
aflate sub influența partidelor social-democrate. Disponibili pentru extrema dreaptă erau marginalii
clasei muncitoare, șomerii și muncitorii necalificați, veniți de curând din lumea satelor.
Aceste considerații sunt, în general, valabile pentru mișcările de extremă dreaptă. Atunci când
extrema dreaptă devenea regim, apartenența la partidul aflat la putere căpăta un caracter imperativ.
Este cazul României anilor 1940-1941, când Garda de Fier era partid unic de guvernământ. În 1940, a
luat ființă Corpul Muncitoresc Legionar, lumea satelor devenind un mediu de interes secundar
pentru conducerea gărzii.
În octombrie 1940, existau deja în București circa 1.400 de cuiburi legionare, cu peste 13.000 de
membri. Conform estimărilor lui Horia Sima, Garda de Fier avea, la sfârșitul anului 1940, aproape
500.000 de membri.
Cu toate acestea, în Europa centrală și de est, zona socială de interes maxim n-a reprezentat-o
clasa muncitoare, ci țărănimea. Mediul tradiționalist țărănesc putea fi mult mai receptiv la mistica
politică și la antisemitismul extremei drepte.
 De fapt, în acest context, contează mai mult interesul liderilor extremiști pentru țărănime
decât interesul țăranilor pentru extrema dreaptă. Legionarii, spre pildă, vedeau în mediul urban un
mediu pervertit, înstrăinat sub aspect etnic. Pentru ei, lumea satelor și țăranii, feriți de
modernizare, constituiau depozitul valorilor naționale sacre, tradiționale.
Interesul pentru Mișcarea Legionară a fost limitat în satele din Transilvania și Banat, unde
trăia o țărănime mai emancipată cultural și care beneficia de o bunăstare relativă. Legionarii se
bucurau de o audiență sporită în mediul rural al Moldovei, unde nu dispăruse încă amintirea
marilor arendași evrei și a manifestărilor antisemite din cadrul răscoalei de la 1907.
În privința adeziunii intelectualilor la mișcările de extremă dreaptă, nu sunt întotdeauna
suficiente explicațiile de natură social-economică. Este adevărat că statele din centrul și estul
Europei nu au dispus de mijloacele necesare pentru a-i utiliza pe toți intelectualii dispuși să se
angajeze în campaniile de emancipare culturală a națiunilor. În zona amintită, și România
constituie un bun exemplu în acest sens, s-a manifestat, după Primul Război Mondial, un interes
remarcabil al tineretului pentru studiile secundare și superioare. Oferta de locuri de muncă, de
mijloace de angajare, nu era însă pe măsura acestui interes.
 Unii intelectuali s-au apropiat de extrema dreaptă și în virtutea unor motivații de natură culturală.
Noua lor atitudine s-a datorat și decăderii generale a interesului pentru valorile bazate pe raționalismul
de esență iluministă sau liberală.
Tinerii intelectuali din jurul lui Nae Ionescu: Mircea Eliade, Emil Cioran, Constantin Noica etc. erau
avizi de experiențe existențiale autentice. Ei au devenit adepții trăirismului, un existențialism sui generis
românesc, de factură mistică.
Aceste asumări intelectuale l-au împins, spre exemplu, pe Mircea Eliade să manifeste interes pentru
personalitatea lui Corneliu Zelea Codreanu, în pofida imenselor diferențe de nivel cultural și intelectual
dintre cei doi.
Noile asumări ideologice ale celor vizați aici s-au datorat și vârstei lor. Erau exponenții unei generații
tinere, dornice de noi orizonturi spirituale. Mircea Eliade însuși sublinia că aparține unei generații lipsite
de program politic. Predecesorii luptaseră în Primul Război Mondial și înfăptuiseră România Mare.
Mircea Eliade și colegii săi de generație, liberi de constrângerile unui program politic național, s-au trezit
în fața unei largi palete opționale, din care nu a lipsit extrema dreaptă.
Una dintre realitățile social politice cu care s-au confruntat fostele state combatante a constat în
reîntoarcerea la viața civilă a unui mare număr de militari, ofițeri și simpli soldați. În Italia spre exemplu,
au fost demobilizați peste 160.000 de ofițeri.
 Pe de o parte, toți aceștia, precum și soldații, mult mai numeroși, au trecut printr-o criză de
adaptare. Duritatea vieții de campanie și permanenta iminență a morții i-au marcat creându-le mari
dificultăți în reluarea vechilor ocupații pașnice. în Italia, Germania sau Austria, ei au rămas disponibili
înregimentării în cele mai diverse formațiuni paramilitare subordonate extremelor politice.
Pe de altă parte, sentimentul importanței corpului ofițeresc în timp de război i-a determinat pe
mulți militari să-și asume, și după încheierea păcii, responsabilități publice de natură politică,
culturală sau socială. Ei abordau aceste domenii ale vieții civile marcați de o mentalitate cazonă,
indiferentă sau chiar ostilă față de regulile democrației parlamentare pluraliste.
În Franța, spre pildă, de pe noile lor poziții, ei au supus unor critici aspre activitatea partidelor
politice tradiționale, optând pentru soluții radicale.
În România pot fi identificate situații asemănătoare, în forme interesante. Alexandru Averescu,
fostul general triumfător de la Mărăști, a devenit în 1918 fondatorul unei formațiuni politice
populiste. În anii următori, el a recunoscut, de circumstanță, regulile parlamentarismului. A cochetat
însă cu ideea unei lovituri de stat care să-l aducă în fruntea unui regim de dictatură personală. În
1927, a luat măsuri concrete în acest scop, concentrând în jurul capitalei unități de jandarmi. Nu a
avut îndrăzneala să meargă până la capăt, deși Mussolini se număra printre modelele pe care le-ar fi
urmat.
 Generalul Gheorghe Cantacuzino Grănicerul a fost unul dintre membrii fondatori ai Ligii
Poporului. El a părăsit această formațiune, atras de proiectele lui A. C. Cuza, apoi de cele ale lui
Corneliu Zelea Codreanu. În 1935, a devenit președintele partidului Totul Pentru Țară, avatar
politic al Mișcării Legionare.
Idei similare au susținut inițiativele altor ofițeri superiori. În iarna anilor 1917-1918, Colonelul
Ion Manolescu a înființat la Onești, aproape de linia frontului, Societatea Caselor Naționale, cu
un program cultural dedicat soldaților țărani. După încheierea războiului, stabilindu-și sediul la
București, adoptând numele de Centrala Caselor Naționale, instituția a reușit să înființeze o rețea
de filiale în întreaga țară. Colonelul Gheorghe Bacaloglu a inițiat, tot pe frontul din Moldova, o
activitate care, după stabilirea sa la Oradea, s-a concretizat în Reuniunea Culturală „Cele Trei
Crișuri”. Principalul scop urmărit de cele două societăți consta în educația adulților, sau pedagogia
socială. Paternalismul cu care era tratat publicul lor țărănesc, promovarea unei atitudini ostile față
de parlamentarism și pluripartidism, au creat un mediu favorabil receptării ideilor extremei
drepte. La sfârșitul deceniului următor, stabilit în București, Bacaloglu a devenit un susținător fățiș
al Mișcării Legionare.
 PARTIDUL SOCIAL-
VECHEA
MIŞCARE
DEMOCRAT AL
SOCIALISTĂ
MUNCITORILOR DIN
ROMÂNIA (1893-1899)
 Procesul de modernizare a societății românești care a urmat Tratatului
de la Adrianopol (1829) a facilitat, între altele, contactul tineretului din
principate plecat la studii cu ideile noi ale timpului și, inevitabil, și cu cele
socialist-utopice. În acest context, în deceniul al patrulea al secolului al XIX-
lea, în Principatele Române se semnalează primele manifestări ale
acestora.
Mișcarea socialist-utopică de la noi este legată de numele lui Teodor
1. Începuturile Diamant (1810-1841) care, în perioada 1834-1841, a propagat ideile lui
Charles Fourier (1772-1837), al cărui adept a devenit în perioada când s-a
mișcării aflat la studii la Paris. Întors în țară, în aprilie 1834, Teodor Diamant a
socialiste în început să militeze pentru crearea unui falanster după modelul celui de la
Condé-sur-Vesgres, de lângă Paris, fondat la 31 mai 1833. La București,
România unde erau bine cunoscute ideile Revoluţiei Franceze de la 1789, Teodor
Diamant a fost primit cu căldură, toate saloanele fiindu-i deschise. În
capitala Țării Românești exista o adevărată efervescență creată în jurul
noilor idei. „Saloanele boierești, balurile jupânițelor, mesele de joc, seratele
sub clar de lună, nimic nu se petrece fără ca în unghere să se nască discuții
asupra libertății, egalității - şi fără să se pună la cale lovituri“, constata
Constantin-Titel Petrescu (1888-1957). În această atmosferă, Diamant
propaga ideile fourieriste, cărora va încerca și să le dea viață.
 După cum își amintea Ion Ghica, el găsise însă mai mulți „auditori”, decât „prozeliți”. Realizând asta,
Diamant a intrat în legătură cu cercurile politice şi culturale progresiste, în încercarea de a le câștiga
sprijinul. Se bucura de prietenia şi de sprijinul lui Ion Heliade Rădulescu, cunoscător al doctrinei
fourieriste, care îi punea la dispoziție ziarul Curierul românesc, în care își va expune principalele teze ce
stăteau la baza sistemului falansterian. Concomitent, Teodor Diamant întreținea legături cu Charles
Fourier, căruia îi împărtășea preocupările sale, invitându-l chiar la București, pentru ca, împreună, să
supravegheze lucrările de constituire a falansterului preconizat. La rândul său, Charles Fourier i se adresa
lui Ion Ghica pentru a afla noi știri despre activitatea discipolului său.
Cu sprijinul boierului Manolache Bălăceanu, Teodor Diamant a pus, în primăvara anului 1835, bazele
falansterului de la Scăieni (Prahova). Colonia de tip fourierist înființată pe moșia boierului Manolache
Bălăceanu, denumită Societatea agronomică şi manufacturieră, era formată din foști robi ai acelei
moșii, țărani iobagi eliberați, meseriași, de cele mai diverse profesii, foști militari, câțiva agronomi şi
profesori. Cei doi conducători, Manolache Bălăceanu şi Teodor Diamant, au adus ca aport pământul,
iobagii eliberați şi vitele, iar foștii robi, forța de muncă. În falansterul de la Scăieni, producția era
complexă (agricolă şi meșteșugărească), ziua de muncă era de 8 ore (6 dimineața şi 2 după-amiaza), în
timp ce în Țările Române, la acea dată, timpul de muncă zilnic ajungea la 16 ore. Repartiția bunurilor se
făcea în funcție de munca depusă şi de pricepere, apreciate prin vot de membrii asociației falansteriene,
şi în raport cu capitalul adus.
 După o existență de circa un an şi jumătate (1835-1836), Societatea agronomică şi
manufacturieră de la Scăieni a fost desființată de autorități. După prealabile somații, rămase fără
rezultat, domnitorul Alexandru Dimitrie Ghica a trimis o companie de dorobanți pentru a dizolva
falansterul. Membrii coloniei s-au împotrivit cu puținele arme pe care le aveau. După toate
probabilitățile, experimentul lui Diamant ar mai fi continuat dacă Muntenia n-ar fi fost sub controlul
rusesc, atât de refractar la orice idei liberale. Experimentul utopic de la Scăieni, oricum predestinat
eșecului, va constitui, în schimb, un precedent care va fi invocat mereu de mișcarea socialistă
românească.
În 1841, fără să se lase descurajat de sfârșitul dramatic al falansterului de la Scăieni, Teodor
Diamant a făcut o ultimă încercare, de data aceasta în Moldova, de a crea familistere, un fel de
colonii agricole-industriale, în care pământul urma să fie lucrat cu ajutorul forței de muncă a
țiganilor robi şi în cadrul cărora urmau să coexiste forme de producție şi de repartiție capitaliste şi
socialiste, precumpănind cele dintâi.
Constantin-Titel Petrescu constata: „Diamant contribuie imens la radicalizarea curentelor şi
oamenilor [...]”, însă „[...] opera lui, chiar efemeră de va fi socotită, trebuie așezată la locul cuvenit
în istoria socialismului internațional, acolo unde capitolul fourierismului are cunoscutul loc de
cinste“.
 În perioada care a urmat, ideile socialiste au pătruns, pe cele mai diverse căi, în unele medii
intelectuale radicale românești. Presa înrolată (Telegraful român - 1865, Analele tipografice - 1869,
Uvrierul şi Lucrătorul român - 1872 şi Basarabia - 1879) a avut un rol important în propagarea elementelor
de gândire socialistă. Terenul pentru răspândirea ideilor socialiste a fost pregătit de un complex de
factori, cum ar fi: moștenirea pașoptistă, radicalismul democratic, activitatea de propagandă
desfășurată în țară de aderenții Internaționalei I şi de participanții români la apărarea Comunei din Paris.
Pe de altă parte, cu toată toleranța guvernelor de factură liberală, penetrarea curentelor de gândire
socialistă în România a întâmpinat greutăți, generate de reticențele față de o ideologie care preconiza
reforme radicale şi chiar schimbarea, prin mijloace revoluționare, a ordinii sociale existente. Cu toate
acestea, începând cu deceniul al VII-lea al secolului al XIX-lea, în București, ca şi în alte orașe din țară, au
început să apară primele organizații socialiste, sub forma unor grupuri, a unor cercuri restrânse, de
dezbateri şi propagandă, care reuneau tineri intelectuali animați de idealurile socialiste.
În aceeași perioadă şi-au făcut apariția astfel de organizații şi în localități din Transilvania, dintre
care cea mai importantă a fost Asociația generală a muncitorilor din Timișoara, care își începea
activitatea în 1868 şi milita pentru apărarea intereselor muncitorilor din orașul de pe Bega şi din zonă.
Asociația era condusă de reprezentanți ai muncitorilor celor patru naționalități care conviețuiau acolo -
români, maghiari, germani şi sârbi - Gheorghe Ungureanu, Carol Farcaș, A. Platzer, G. Novotni.
 În cererea adresată Ministerului de Interne maghiar, prin care se solicita aprobarea statutelor
Asociației generale a muncitorilor din Timișoara, se afirma: „Peste o mie de muncitori pașnici, respectuoși
față de legi, solicită, spre cinstea secolului al XIX-lea, încuviințarea de a-şi putea exercita neîngrădit
drepturile lor cetățenești, respectiv drepturile omului”. În 1869, Asociația a aderat la Internaționala I,
devenind secție a acesteia. Asociații asemănătoare s-au înființat la Arad (1870), Reșița (1871), dar şi în alte
localități, precum Anina, Oradea, Oravița, Brașov, Sibiu şi Cluj.
În deceniul al VIII-lea al secolului al XIX-lea, în acțiunea politică din România lua naștere un fenomen
nou - constituirea primelor cercuri socialiste la București şi la lași, iar mai târziu şi în alte centre urbane
importante ale țării (Galați, Brăila, Ploiești, Pitești, Curtea de Argeș ş.a.).
Cu toate interdicțiile autorităților austro-ungare, n-au lipsit nici pe teritoriul Transilvaniei încercări de
constituire sau de refacere a unor organizații socialiste, în orașe ca Arad, Brașov, Timișoara, Oradea şi
Sibiu.
Înființarea cercurilor socialiste în deceniul al VIII-lea semnifică transformarea socialismului într-un
curent de idei şi apoi într-o mișcare politică care-și propunea să analizeze realitatea românească şi să
acționeze pentru transformarea ei din perspectiva doctrinei socialiste. Printre membrii proeminenți ai
cercurilor socialiste se aflau : Eugen Lupu, Bonifaciu Florescu, Raicu lonescu-Rion, Titus Dunca, Zamfir
Arbore-Ralli, fraţii loan şi Gheorghe Nădejde ş.a. Intelectualilor socialiști români li s-au alăturat, începând
cu 1875, emigranții ruși şi basarabeni: Constantin Dobrogeanu-Gherea (Solomon A. Katz), Nicolae Zubcu-
Codreanu, dr. Nicolae Russel (Nikolai Konstantinovici Sudzilovski) ş.a., fugiți din Rusia pentru activitatea
lor revoluționară.
 Referindu-se la eterogenitatea curentelor socialiste din acea perioadă, I. C. Atanasiu afirma în
lucrarea sa Mişcarea socialistă 1881-1900:
„Precum începuturile mișcării socialiste din Iaşi au purtat câtva timp pecetea anarhistă
imprimată de refugiații nihiliști ruși şi basarabeni şi mai la urmă a luat calea parlamentară şi legalistă,
tot așa începuturile mișcării socialiste din București au fost impregnate de spiritul anarhist şi
revoluționar, importat de tinerii intelectuali întorși în patrie din centre occidentale”.
Principala preocupare a revoluționarilor ruși a fost însă organizarea transportului de literatură
ilegală adusă din Elveția, Anglia, Germania, Franța, peste teritoriul României, spre Rusia. Se pare că
această contrabandă era cunoscută de autoritățile românești, dar care, influențate de C. A. Rosetti, o
îngăduiau.
Activitatea cercurilor socialiste, restrânsă până la Războiul de Independentă, a crescut în
consistență în anii 1877-1878, fapt sugerat de intensificarea propagandei, de creșterea numărului
aderenților şi de înființarea de noi cercuri. Lipsa de coordonare a activității organizațiilor rămânea
principala insuficiență a mișcării. Din acest motiv, cercurile socialiste au resimțit nevoia unor elaborări
programatice şi a realizării centralizării politice. Această misiune şi-o vor asuma cele din București şi Iași.
O primă consfătuire a socialiștilor a avut loc la Ploiești, la 25 februarie 1879, în locuința lui Zamfir Arbore.
Cu acest prilej, s-au luat mai multe hotărâri: constituirea unei „societăți“, care ar fi urmat să se numească
Internaționala democratică din România şi al cărei principal obiectiv era „unirea grupurilor socialiste
din București cu grupurile socialiste din Iași”; elaborarea unui program şi a unor statute, care urmau să
fie date publicității până la 1 aprilie ş.a.
 Peste numai două zile, la 27 februarie 1879, a avut loc o nouă consfătuire la București, în cadrul
căreia s-a decis intensificarea propagandei socialiste şi stabilirea de contacte cu organizațiile
socialiste internaționale. Documentele adoptate au fost expediate socialiștilor la lași, cu invitația de
a adera la ideile formulate.
Pe baza celor hotărâte la conferințele din februarie 1879, socialiștii din București şi lași şi-au
intensificat acțiunile în vederea definitivării unor programe şi declarații de principii. Aceasta a făcut
necesară şi posibilă convocarea congresului organizațiilor socialiste din întreaga țară, la Iași, în luna
octombrie 1879. În preajma acestui congres, Nicolae Russel (Nikolai Konstantinovici Sudzilovski,
născut în Ucraina, într-o familie poloneză rusificată) (1850-1930), într-o scrisoare adresată unui
emigrant rus aflat la Londra, comunica din lași: „Suntem pe cale de a forma un partid socialist
român“.
La Congresul de la Iași, la care au participat pe lângă socialiștii români şi emigranți ruși, s-au
discutat probleme organizatorice, programatice, de propagandă ş.a. Deși n-a elaborat statutul şi
programul mișcării socialiste, Congresul a contribuit la centralizarea organizațiilor socialiste.
Începutul deceniului al IX-lea marchează o etapă nouă în evoluția şi activitatea mișcării
socialiste din România. Dacă în perioada anterioară activitatea socialistă pătrunsese doar în cercuri
răzlețe de intelectuali, începând cu 1881 au loc şi o serie de acțiuni cu rezonanță în rândul opiniei
publice.
 Comemorarea, în 1881, de către socialiștii din lași a unui deceniu de la Comuna din Paris -
eveniment la care participaseră şi câțiva tineri socialiști români - a provocat reacția autorităților, care
au recurs la percheziții, arestări (Nicolae Russel, Andrei Dumitrescu ş.a.) şi expulzări (Nicolae Russel,
Andrei Dumitrescu şi revoluționarul rus Pavel Axelrod). Profesorii Ioan şi Gheorghe Nădejde şi Theodor
Speranță au fost trimiși spre judecată în fața consiliului profesoral, primul fiind exclus definitiv din
învățământ şi din universitate, ceilalți doi fiind suspendați temporar. Studenții Constantin Mille şi
Alexandru Bădărău au fost exmatriculați. Acest episod a avut un oarecare răsunet, considerat de
socialiști chiar favorabil mișcării.
După evenimentele de la lași, emigranții ruși şi basarabeni părăsesc fosta capitală a Moldovei,
răspândindu-se în întreaga țară. Odată cu aceasta, mai întâi la lași, mișcarea socialistă își schimbă
orientarea tactică, renunțând, treptat, la ideologia anarhistă, imprimată de Nicolae Russel, iar
activitatea lor se reorganizează pe baze diferite. La sfârșitul anului 1882, Constantin Dobrogeanu-
Gherea (1855-1920) se deplasa la Iași, unde, după îndelungi insistențe i-a determinat pe Ioan Nădejde
şi pe socialiștii ieșeni să adere la tezele socialismului modern. Faptul în sine era important pentru
socialiști, deoarece întreaga mișcare se va reorienta, treptat, spre socialismul modern şi spre o
activitate în limitele legalității.
 S-au depus eforturi pentru atragerea de noi aderenți atât din rândul intelectualilor, cât şi dintre
muncitori, ce-i drept fără prea multe rezultate. Referindu-se la acest ultim aspect al activității
socialiștilor, I. C. Atanasiu constata:
„Tineretul socialist cotrobăia prin toate mahalalele să poată atrage elementul muncitoresc în
mișcare. O pildă: studentul V. Lateş, cu o tenacitate lăudabilă, stătea ore întregi pe la poarta
vreunui stabiliment industrial, așteptând ieșirea lucrătorilor spre a face propagandă. Cu aer
triumfător intra el - rareori - în casa soților Nădejde, aducând câte un muncitor prins cu arcanul.
Dar câtă muncă cheltuită pentru un așa neînsemnat rezultat! Şi lucru de altfel era foarte
explicabil. În vremea aceea la Iași nu exista o industrie întemeiată, deci nu erau prea mulți
muncitori şi, în consecință, nu exista un proletariat industrial“.
Liantul cercurilor muncitorești existente, în condițiile în care lipsea o structură organizatorică
centrală trebuia să fie programul enunțat de Constantin Dobrogeanu-Gherea în studiul său, Ce vor
socialiștii români? Expunerea socialismului științific şi Programul socialist, publicat în patru numere
consecutive ale Revistei sociale din 1885-1886. În paginile acestuia, Dobrogeanu-Gherea face o
prezentare generală a doctrinei şi mișcării, pentru a se opri, în a doua parte a studiului, asupra
socialismului din România. Teoreticianul social-democrat ține să demonstreze, din start, că
socialismul nu era doar o „plantă exotică”, cum era considerat de politicienii şi teoreticienii români,
arătând că acesta nu era mai străin societății românești decât liberalismul și „formele fără fond“ pe
care acesta din urmă le-a adus în România.
 El argumenta necesitatea creării partidului politic muncitoresc şi îi elabora programul. Acesta
cuprindea o serie de revendicări, precum votul universal direct, autonomia comunală, libertatea
cuvântului şi cea de asociere, laicitate, prin desființarea bugetului cultelor, învățământ gratuit, justiție
independentă şi gratuită, egalitatea femeii şi desființarea armatei permanente. În plan economic, erau
cerute: trecerea proprietății statului în stăpânirea comunelor, impozit progresiv, credite accesibile
pentru muncitori şi pentru țărani
Mișcarea socialistă rămânea, în continuare, lipsită de însemnătate la nivelul întregii țări.
Principalele centre ale acesteia rămâneau, în continuare, Iașiul şi Bucureștiul, între care existau deosebiri
de vederi, mergând până la disensiuni, pe teme de ordin tactic. Astfel, socialiștii de la Iași își îndreptau
propaganda nu numai printre muncitori, ci şi la sate, renunțând la tezele marxiste neatrăgătoare şi
insistând pe nevoile reale ale țăranilor. Ca urmare a acestei propagande şi a adoptării definitive a tacticii
legale, socialiștii ieșeni obțin, în octombrie 1888, alegerea lui Ioan Nădejde ca deputat în colegiul III la
Iași şi a lui Morțun la colegiul II la Roman.
Gruparea socialistă de la București se deosebea, în multe privințe, de cea de la Iași, caracteristica ei
principală fiind radicalismul revoluționar, ofensiv şi orientarea spre muncitori, mai numeroşi în Capitală,
aflată în proces de industrializare. Întrunirile socialiste aveau loc la clubul „Sotir” din Piața Amzei,
participând, alături muncitori, şi intelectuali, precum Constantin Mille, Anton C. Bacalbaşa, Vasile G.
Morţun și, mai rar, Constantin Dobrogeanu-Gherea.
 Pe lângă radicalismul şi retorica sa revoluționară, principala insuficiență a cercului din
București o constituia desconsiderarea totală a tacticii legale. Dacă socialiștii din Iași recurgeau,
ca forme de luptă, la întocmirea de petiții şi la lupta parlamentară, cei din București participau la
organizarea grevelor, cum ar fi cele ale tipografilor (1886, 1888), ceferiștilor de la Gara de Nord
(1888), ceferiștilor de la Galați (1888) etc.
În februarie 1890, cercul muncitorilor din București s-a transformat în Clubul muncitorilor. În
cadrul mai multor întruniri a fost decisă constituirea Clubului, strategia ce urma să fie adoptată, s-
au aprobat „Statutele” acestuia şi i s-a ales conducerea. Din Comitetul Executiv făceau parte:
Ioan Nădejde, Constantin Mille şi Al. Ionescu. Rolul proeminent în conducerea Clubului i se
rezervă socialistului ieșean Ioan Nădejde, fapt cu consecințe importante pentru evoluția
ulterioară a mișcării socialiste. În conformitate cu Statutul Clubului, la 25 februarie 1890 apărea
ziarul săptămânal Munca, ca organ central al „partidei” muncitorilor.
Aflat la București, aproape tot timpul, începând cu ianuarie 1890, în calitate de deputat în
parlament, ulterior, stabilindu-se definitiv în capitală, Ioan Nădejde şi-a pus amprenta asupra
orientării mișcării socialiste. Au fost înlăturate ultimele reminiscențe anarhiste şi s-a impus
tactica legală.
 Până la jumătatea anului 1892 s-au creat cluburi la București, Iași, Galați, Botoșani, Ploiești,
Craiova, Bacău şi Roman). Membri din conducerea Clubului din București participă la întruniri şi fac
expuneri cu privire la necesitatea organizării politice, a înființării partidului. Concomitent, se fac
traduceri din literatura socialistă. La sfârșitul anului 1890 a fost tradusă lucrarea lui Friedrich Engels,
Dezvoltarea socialismului de la utopie la știință, traducere de Panait Muşoiu. Ceva mai târziu, în 1893, a
fost tradus de Ioan Nădejde, Manifestul Partidului Comunist. Acesta preciza într-un apendice al lucrării
rezultate:
„Manifestul comunist e bun pentru studiu, nu pentru propagandă elementară. Pe cât de rău ar
fi să nu-l avem tradus, tot pe atât de rău ar fi dacă l-am lua ca îndreptatoriu astăzi şi anume în
România”.
În 1890, punând în practică hotărârea Congresului Internațional Socialist de la Paris din 1889,
cluburile muncitorești şi asociațiile profesionale au sărbătorit pentru prima dată în România, ziua de 1
mai. Întrucât ziua de 1 mai (19 aprilie) cădea într-o zi de lucru, Comitetul executiv al clubului a stabilit
22 aprilie, ca dată a sărbătorii muncii. Era şi aceasta o măsură de prevedere, ce se înscria pe linia
tacticii legale.
 Idealul creării unui partid social-democrat preocupa de mult pe socialiștii
români şi şi-a găsit concretizare în seara zilei de 2 mai 1892, când Vasile G.
Morţun, în adunarea Clubului muncitorilor din București, a propus
convocarea unui congres al mișcării socialiste din întreaga țară, în vederea
constituirii unui partid politic. S-a hotărât să se ia legătura cu toate cluburile
2. Constituirea muncitorești din țară, precum și cu Cercul studenților socialiști de la Paris.
Partidului Social- Ideea a fost agreată, putându-se trece la fondarea partidului.
La începutul lunii iunie 1892 s-a creat o comisie, constituită din
Democrat al reprezentanții tuturor cluburilor, care a primit sarcina să elaboreze proiectul
Muncitorilor din de program al partidului. Documentul elaborat purta amprenta fruntașilor
Ioan Nădejde şi Vasile G. Morţun şi se înscria în liniile directoare ale
România şi programului întocmit, în 1885-1886, de Constantin Dobrogeanu-Gherea.
activitatea sa La 21 februarie 1893, în ziarul Munca se anunța ținerea congresului în
zilele de 31 martie, 1, 2 şi 3 aprilie la București. În zilele de Paşti ale anului
(1893-1899) 1893, în sala clubului din str. Amzei din București, s-au desfășurat lucrările
primului congres al mișcării social-democrate din România. La lucrări au
participat 54 de delegați, iar punctul central l-a constituit dezbaterea şi
adoptarea programului Partidului Social-Democrat al Muncitorilor din
România.
 În ansamblul său, programul imprima mișcării socialiste române un caracter legalist, impus anterior
de Ioan Nădejde şi de principalii săi colaboratori Clubului muncitorilor. Socialiștii militau pentru
descentralizare, egalitate juridică şi politică între femei şi bărbați, laicizarea tuturor școlilor şi învățământ
gratuit, obligatoriu şi integral, garantarea dreptului de întrunire, asociere şi greve; impozit progresiv
asupra veniturilor; desființarea Senatului; revizuirea Constituției şi abrogarea tuturor legilor şi măsurilor
excepționale ş.a.
Existau şi numeroase revendicări cu caracter economic şi social: ziua de muncă de 8 ore, repausul
duminical, asigurarea în caz de accidente şi asigurarea de bătrânețe etc. Pentru țărani, programul
propunea: răscumpărarea treptată a pământurilor particulare şi acelea ale așezămintelor publice şi darea
în arendă a acestor pământuri țăranilor etc. În ce privește politica externă, programul se limita la a afirma
că „social-democrația română este potrivnică politicii țariste şi solidară cu tactica social-democrației
internaționale”.
Congresul a ales Consiliul general al P.S.D.M.R., constituit din cinci membri: Ioan Nădejde, Alexandru
Gh. Radovici, Vasile G. Morţun, Constantin Mille şi Al. Ionescu. Astfel, pe scena politică românească își
făcea apariția un partid de stânga, cu un caracter de clasă declarat. Deși se revendica a fi un partid
muncitoresc, conducerea lui era asigurată de intelectuali de stânga.
În primii ani ai existenței sale (1893-1899), partidul social-democrat a organizat o serie de campanii
politice, prin care se pronunța pentru introducerea votului universal, legiferarea repausului duminical şi a
zilei de muncă de 8 ore, emanciparea femeii, împotriva legii expulzărilor, încetarea abuzurilor
administrative
 Social-democrații şi-au intensificat activitatea de propagandă, iar ca o consecință, unele societăți
profesionale muncitorești se afiliază la P.S.D.M.R. La 2 ianuarie 1894, Vasile G. Morţun, lider şi deputat
socialist, este ales președinte de onoare a societății mecanicilor C.F.R. - „Colosul”. Propaganda desfășurată
în rândul femeilor a înregistrat, în mai 1893, un prim succes: înființarea societății de ajutor mutual
„Ajutorul”. Societatea număra 191 de membre, era afiliată la partid şi va fi reprezentată la congresul al II-
lea al P.S.D.M.R. În anul 1894, s-a constituit Societatea „Tinerimea muncitoare“, prima organizație de
tineret concepută la scară națională. Unul dintre cele mai importante succese propagandistice ale
partidului, în intervalul dintre primul şi al doilea congres, l-a constituit întrunirea de la sala „Dacia” (10
octombrie 1893), consacrată campaniei pentru obținerea votului universal şi a repausului duminical.
Socialiștii au fost prezenți în Parlamentul României, prin Vasile G. Morţun în perioada ianuarie 1888-
februarie 1889 şi aprilie 1891-aprilie 1899 şi Ioan Nădejde în intervalul octombrie 1888-aprilie 1891. Un
succes reclamat de social-democraţi a fost campania pentru introducerea votului universal, considerată un
succes important, deoarece 45 de deputați au semnat „amendamentul Morţun”.
La sfârșitul anilor 80 ai secolului al XIX-lea, mișcarea social-democrată din România era din nou în
criză. Rezoluțiile adoptate la congresul partidului din 1898 nu au reușit să schimbe situația acestuia în bine.
Dificultatea cea mai mare cu care s-a confruntat partidul social-democrat, încă de la apariția sa, şi care,
practic, era insurmontabilă, era aceea a bazei sociale, spațiul de acțiune al unei mișcări muncitorești în
România era extrem de restrâns, comparativ cu țările dezvoltate din Apus.
 Numărul cluburilor şi al membrilor lor se reduceau; cluburile socialiste sătești au fost
desființate, intelectualii „nu se mai înghesuiau la poarta partidului”, după cum relata Constantin-
Titel Petrescu. Mulți dintre fruntașii partidului începeau să se dezintereseze de mișcare, iar unii
cochetau cu alte partide. La toate acestea se adăuga dezastrul financiar, cu care formațiunea
politică se confrunta.
La 21 februarie 1899 Ioan Nădejde s-a retras de la conducerea PS.D.M.R., din partid, şi din
redacția ziarului „Lumea nouă”, iar Congresul al VI-lea al P.S.D.M.R. organizat la București, în zilele
de 20, 21 şi 22 aprilie 1899, a scos la iveală toate problemele cu care se confrunta partidul. Chiar
fruntașul Vasile G. Morțun a încercat să demonstreze că existența unui partid socialist în România
nu se justifica, întrucât „n-avem elementele necesare”. El a propus să se renunțe la obiectivele
strategice ale partidului, adică la revendicările „îndepărtate“, şi să se lupte doar pentru cele
„apropiate“. Totodată, el a preconizat renunțarea la titulatura de „social-democrat”, propunând
denumirea simplă : „partidul muncitorilor“. Moțiunea acestuia a fost respinsă.
George Diamandy a propus şi el o moțiune: „Congresul hotărăște ca viitorul partid democratic
să fie numit «Partidul național-democrat», corespunzând astfel aspirațiunilor întregii democrații
române”. Cu toată împotrivirea unor delegați, moțiunea a fost acceptată cu 16 voturi pentru, 7
contra, restul abțineri.
 În după amiaza ultimei zile a congresului, Vasile G. Morțun, îngrijorat de nemulțumirea
generalizată, a propus amânarea congresului, a cărui legalitate fusese, deja, pusă în discuţie. După
lungi discuții, prin care majoritatea vorbitorilor s-au raliat propunerii lui Morţun, congresul se amână
pentru zilele de 27, 28 şi 29 iunie 1899. Congresul nu s-a mai întrunit. La data fixată s-a ţinut, totuşi, o
şedinţă restrânsă a puţinilor socialişti care mai rămăseseră. Întruniți la hotelul „Fiesky”, noul sediu al
partidului, cei câţiva socialişti, rămaşi n-au mai putut reactiva partidul.
Cel de al doilea grup din fostul partid social-democrat (Gh. Ionescu, Niță Ionescu, Al.
Constantinescu, Tache Georgescu, Pascu Carovici ş.a.) a lansat şi el, la 2 mai 1899, un apel la
organizare în „Partidul Naţional-Democrat“.
Elita intelectuală social-democrată (Vasile G. Morţun, dr. I. Radovici, George Diamandy şi C. Stere)
a trecut, în schimb, în bloc la Partidul Liberal.
 După dispariția Partidului Social-Democrat al Muncitorilor din
România, mișcarea socialistă și-a continuat regresul, majoritatea
cluburilor muncitorești desființându-se.
Însă, în iunie 1901, la inițiativa lui Ion Costache Frimu (1871-1919), la
București se înființa cercul „România muncitoare”, care, în prima
Mișcarea jumătate a anului 1902, va edita și un ziar, omonim, în dorința de a se
revigora mișcarea socialistă din România.
socialistă după La Iași, în august 1903 lua ființă „Cercul de studii sociale”, care,
dispariția împreună cu „România muncitoare”, vor reprezenta principalele nuclee
ale mișcării social-democrate. Cele două vor depune eforturi pentru
PSDMR renașterea Partidului Social-Democrat. În anul 1907, la Galați, la cea de-
a doua conferință a sindicatelor și a cercurilor socialiste, se decidea
crearea „Uniunii socialiste”, ca o primă etapă a reconstituirii Partidului
Social-Democrat. Uniunea edita ziarul „Viitorul social”, în paginile căruia
publicau gânditori de orientare socialistă, precum Constantin
Dobrogeanu-Gherea.
 Congresul care a marcat reapariția Partidului Social-Democrat din România s-a
desfășurat în 31 ianuarie, 1 şi 2 februarie 1910, la sala „Oppler” din Bucureşti. El a
fost pregătit încă din toamna anului 1909. Pe ordinea de zi, pentru mișcarea
politică, între alte puncte, transformarea Uniunii Socialiste în partid părea
obiectivul cel mai important.
Apariția Programul noului partid avea o parte teoretică, precum şi o parte de reforme,

Partidului Social- cea din urmă fiind împărțită pe trei capitole: politic, economic şi agrar. În partea
teoretică, se afirma că P.S.D, „se inspiră de la ideile socialismului științific”. Ca
Democrat și principii de bază, partidul admitea lupta de clasă şi solidaritatea internațională a
activitatea muncitorilor. Prin scop, ca şi prin metodele de luptă, P.S.D. se considera în „opoziţie
hotărâtă cu toate partidele burgheze”.
acestuia în Programul politic preconiza: vot universal, egal, direct şi secret, pentru toți
perioada 1910- locuitorii țării de la vârsta de 20 de ani, fără deosebire de etnie, religie şi sex;
organizarea alegerilor în zi de repaus legal; dreptul la referendum; descentralizare
1918 administrativă şi autonomie comunală; egalitatea evreilor în ceea ce privește
exercițiul drepturilor civile şi politice cu cetățenii români; impozit direct,
proporțional şi progresiv; despărțirea bisericii de stat, lăsând administrarea şi
conducerea ei în seama credincioșilor; transformarea armatei permanente în
miliție națională, iar până atunci reducerea serviciului militar la un an.
 Programul economic cuprindea 26 de revendicări, dintre care le amintim pe cele mai
importante: desființarea legilor care restrâng dreptul de asociere şi de grevă a salariaților din
întreprinderile statului, județelor şi comunelor; recunoașterea sindicatelor ca persoane juridice;
introducerea contractului colectiv; ziua de muncă de 8 ore; repaus duminical; interzicerea muncii
pentru copiii mai mici de 14 ani; crearea unei case generale de ajutor pentru boală, invaliditate, lipsă
de lucru, bătrânețe etc.
În ședința din luna februarie a Comitetului Executiv al P.S.D. s-a decis ca I. C. Frimu să devină
secretar al partidului, iar N. C. Georgescu, casier.
Partidul recent refăcut s-a confruntat însă, de la bun început, cu aceleași greutăți de care s-a
lovit și predecesorul său, dintre care amintim slaba aderență a muncitorilor la organizațiile politice și
lipsurile materiale.
Un moment important în viața ideologică şi politică a social-democrației române l-a reprezentat
apariția, în octombrie 1910, a lucrării lui Constantin Dobrogeanu-Gherea, Neoiobăgia. Partea
centrală a lucrării este consacrată analizei sistemului agrar din România, cu accent pe aspectele de
ordin economic, social şi tehnic-productiv, dar şi pe politica în domeniul agrar. Prin conceptul de
neoiobăgie, Gherea definea realitățile din agricultura României specifice unei perioade de tranziție
de la feudalism la capitalism, în care coexistau numeroase rămășițe feudale cu cele ale modului de
producție capitalist. După opinia lui Gherea, „amestecul hibrid de capitalism şi feudalism“ constituia
trăsătura specifică a relațiilor agrare din România. Pentru înlăturarea rămășițelor feudale, a regimului
neoiobag, Gherea preconiza limitarea marii proprietăți, prin intermediul unei legislații în acest sens.
 Problemele cu care se confrunta Partidul Social-Democrat erau în continuare aceleași. Pentru
rezolvarea cel puțin parțială a acestora, liderii socialiști îndemnau la sporirea propagandei. Ceea ce nu
înțelegeau aceștia era că ideile socialiste nu erau atractive nici chiar pentru muncitori, ca să nu mai
vorbim de alte categorii sociale. La fel de dificilă era și situația financiară a partidului, care, din
fondurile proprii, nu-şi putea plăti nici chiria pentru sediu.
În anii următori congresului din 1910, se poate observa o întărire a sindicatelor din întreprinderile
particulare - asta în condițiile în care sindicatele din întreprinderile şi instituțiile statului s-au desființat,
precum şi o accelerare a procesului de constituire de noi sindicate.
Între acțiunile derulate de Partidul Social-Democrat, s-a numărat și cea inițiată de formațiunea
predecesoare, Partidul Social-Democrat al Muncitorilor din România, și anume campania pentru votul
universal. În cursul anului 1913, P.S.D. a organizat întruniri în acest scop în principalele orașe ale țării:
București, Ploiești, Craiova, lași, Piatra Neamț, Bacău ş.a.
Declanșarea, la 28 iulie 1914, a Primului Război Mondial a pus forțele politice din România în
situația de a adopta decizii de o deosebită gravitate. Clasa politică românească era departe de a fi
unită, la începutul conflagrației, în privința liniei pe care trebuia să o urmeze țara. În timp ce liberalii, cu
excepția lui Constantin Stere, considerau că locul României este alături de Antantă, conservatorii erau
divizați. P. P. Carp cerea respectarea tratatului din 1883, care lega România de Tripla Alianță, alte
grupări conservatoare erau pentru menținerea unei neutralități binevoitoare față de Puterile Centrale,
iar grupul antantofil condus de N. Filipescu se pronunța pentru intrarea imediată în război alături de
Antantă.
 La Consiliul de Coroană de la Sinaia din 3 august 1914, în pofida apelului regelui Carol I de a se intra în
război alături de Tripla Alianță, toți oamenii politici, cu excepția lui P. P. Carp, s-au pronunțat în favoarea
neutralității României.
Spre deosebire de toate celelalte forțe politice, Partidul Social-Democrat din România, mișcarea
socialistă în ansamblul ei, se opunea cu hotărâre oricărei participări a României la război, pe care îl
considera global, imperialist. Încă din perioada războaielor balcanice şi apoi în etapa ce a urmat, socialiștii
au organizat numeroase campanii de presă, întruniri, mitinguri şi demonstrații antirăzboinice.
În preajma intrării României în război, dar şi în perioada imediat următoare, socialiștii au continuat să
organizeze acțiuni antirăzboinice. Întrunirile şi manifestațiile organizate de Partidul Social-Democrat din
România aveau şi un caracter social, în condițiile în care dificultățile economice erau tot mai acut resimțite
de clasele sociale nevoiașe. În asemenea condiții a avut loc, la 13 iunie 1916, demonstrația muncitorilor de
la Galați, reprimată de autorități. Mai mulți muncitori și-au pierdut viața, iar alți zeci de demonstranți au
fost răniți. Alți demonstranți, învinuiți de instigare, au fost arestați.
Într-un manifest al P.S.D. se făcea apel la declanșarea grevei generale pentru ziua de 16 iunie, în semn
de protest şi de solidaritate cu cei care au avut de suferit în urma represiunii. Apelului i s-a dat curs în câteva
orașe.
 În anii neutralității, P.S.D. a desfășurat și o însemnată activitate internațională, colaborând cu
partide similare din Balcani și din tarile neutre (Italia, Elveţia etc.). În 1915, la începutul lunii iulie, la
București s-au desfășurat lucrările Conferinței a II-a socialiste interbalcanice, convocată din inițiativa
Partidului Social-Democrat din România la care au participat delegați socialiști din Bulgaria și din
Grecia.
După intrarea trupelor germane în București, la 23 noiembrie / 6 decembrie 1916, activitatea
P.S.D. şi a sindicatelor s-a desfășurat în condiții dificile. Pe teritoriul ocupat de germani, P.S.D., trecut
în ilegalitate, şi-a adaptat structura organizatorică şi formele de şi activitate la noile condiții. La scurt
timp a avut loc o reuniune organizată de fruntași ai partidului şi ai sindicatelor, la care s-a hotărât
constituirea unui Comitet de acțiune, alcătuit din Alecu Constantinescu (secretar), Gheorghe Cristescu,
Constantin Popovici, Iancu Olteanu şi Gheorghe Teodorescu. S-a hotărât, cu acel prilej, ca în București
şi în alte localități din teritoriul ocupat să se constituie organizații revoluționare ilegale, care să
regrupeze socialiști din partid şi din sindicate. Legăturile dintre „Comitetul de acțiune“ şi organizațiile
ilegale se realizau prin oameni de legătură sau manifeste.
Un grup de socialiști din București, printre care Ilie Moscovici, Theodor Iordăchescu, Șerban
Voinea ş.a., care se înapoiaseră din Moldova, se întruneau în apartamentul exportatorului de cereale
Cerchez, atras de ideile socialiste. La aceste întruniri participa şi tineri din afara mișcării socialiste,
veniți de la lași, unde înființaseră, sub impresia evenimentelor din Rusia, Partidul Muncii. Grupul de la
Cerchez discuta cu predilecție problema agriculturii, devenită foarte actuală odată cu proclamația
regelui de la lași din primăvara anului 1917, prin care se anunța reforma agrară.
 Grupurile socialiste ilegale cu o activitatea însemnată erau cele de la Ploiești şi Câmpina. Primul a
stabilit legături cu soldați germani din armata de ocupație, dislocați în această localitate, şi care făceau parte
din Partidul Social-Democrat Independent din Germania. Militarii germani procurau socialiștilor români
presa social-democrată germană - Leipziger Volkszeitung -, la care colaborau cei mai de seamă fruntași
social-democrați germani de atunci, printre care Rosa Luxemburg. Acest grup de militari germani, împreună
cu socialiștii români, au editat manifeste, pe care, odată cu retragerea, le-au răspândit în rândul armatei
germane.
Sosiți la București, ca militari aparținând trupelor de ocupație, socialiștii germani au încercat să ia
legătura cu cei români, căutând sediul partidului. Au descoperit însă că sediul P.S.D. era închis şi sigilat. În
aceste condiții, aceștia s-au adresat celei mai apropiate secții de poliţie, protestând şi spunând că din
moment ce în Germania, aflată în război de doi ani, nu s-a închis niciun sediu social-democrat, și că ei „nu
înțeleg ca în perioada când vor fi în România să nu poată să meargă la club ca la ei acasă“. Rezultatul a fost
că, din decembrie 1916, clubul a fost deschis până la 13 decembrie 1918, când a fost închis de autoritățile
române în urma evenimentelor din Piața Teatrului Național.
Pe teritoriul ocupat de trupele Puterilor Centrale, în rândul membrilor mișcării muncitorești s-au
conturat două tendințe: una legalistă, în care adepții acesteia nu doreau să provoace autoritățile de
ocupație, iar cealaltă, minoritară, se situa pe o poziție diametral opusă, desfășurând o activitate clandestină
împotriva ocupantului și a războiului.
 În ciuda dificultăților specifice războiului, a înfrângerilor de pe front, a unei agitații revoluționare
întreținute şi de agenți bolșevici, situația din România nu a devenit explozivă, iar mișcarea socialistă n-
a aderat la comunism. La o asemenea evoluție a contribuit şi faptul că atât regele, cât şi guvernul au
dat asigurări populației că urmau a se înfăptui două reforme importante: agrară şi electorală. Prin
două proclamații de succes (5 aprilie 1917 şi 5 mai 1917), regele Ferdinand s-a adresat soldaților aflați
în tranșee, asigurându-i că aceste reforme se vor înfăptui. Proclamațiile, prin care se anunțau
reformele agrară şi electorală, au avut ca efect creșterea moralului armatei române, care, în vara
anului 1917, a repurtat victoriile de la Mărăști, Mărășești şi Oituz.
Anunțarea acestor reforme a dat câștig de cauză curentului reformist-moderat din mișcarea
social-democrată din România, care, deși influențată şi radicalizată de revoluția bolșevică, se situa, în
continuare, pe poziția respingerii tezei revoluției violente. În schimb, un grup extremist din mișcarea
socialistă a pus bazele, în mai 1917, la Odessa, unui așa-numit „Comitet de acțiune social-democrat
român” care a desfășurat activități de propagandă în rândul muncitorilor aflați pe teritoriul Rusiei (ca
urmare a convenției româno-ruse din martie 1917, o parte a întreprinderilor industriale românești,
legate de producția de război a fost transferată pe teritoriul Rusiei, împreună cu circa 15 000 de
oameni, majoritatea muncitori, care deserveau aceste întreprinderi). „Comitetul” de la Odessa şi-a
asumat şi calitatea de organ central al mișcării socialiste din România, în condițiile în care, de la
începutul războiului, activitatea Partidului Social-Democrat a fost interzisă pe teritoriul României.
 În prima jumătate a anului 1918, când, în urma armistițiului de la Focșani şi a păcii de la
București cu Puterile Centrale (7 mai), România înceta, înfrântă, operațiunile militare, are loc,
pe întreg teritoriul țării, un proces de reorganizare a Partidului Social-Democrat şi a mișcării
sindicale. Beneficiind de condiții mai prielnice, socialiștii din Iași şi cei refugiați aici din teritoriul
ocupat au reînființat, la începutul lunii aprilie, secțiunea locală a Partidului Social-Democrat
Român. Prima manifestare oficială a socialiștilor ieșeni a fost sărbătorirea zilei de 1 mai, la care
au participat peste 1000 de muncitori şi care avea semnificația cuceririi drepturilor de întrunire.
La congresul ținut la Iași, la 1 iulie 1918, s-a decis ca activitatea de organizare și de
propagandă să se desfășoare după hotărârile congreselor din 1915, în ceea ce privește partidul,
și din 1914, sindicatele.
 După redeschiderea sediului central al Partidului Social-Democrat, din strada Sf.
lonică, a sediilor secțiunilor şi după reapariția, la 14 noiembrie 1918, a ziarului
Socialismul, organul de presă al partidului şi sindicatelor, organizațiile socialiste şi-au
reluat activitatea legală. La 28 noiembrie, s-a reconstituit Comitetul Executiv al
Partidului Social-Democrat din România. Au fost cooptați în această structură de
conducere, Ilie Moscovici, Theodor Iordăchescu, Ion Sion şi Gh. Teodorescu.
Expresie a deplasării spre stânga a social-democraţiei române, a delimitări sale
de Internaționala a II-a, la scurtă vreme după reorganizarea sa pe baze legale, partidul
Socialismul în şi-a schimbat denumirea în Partidul Socialist din România. La 9 decembrie 1918, în
conformitate cu noua orientare, Comitetul Executiv al P.S. a publicat noul program -
România Mare Declarația de principii -, în care erau enunțate unele teze şi principii adoptate sub
influența evenimentelor din Rusia. În noul program se insista asupra faptului că
Partidul Socialist este „în opoziție completă” cu toate partidele politice burgheze.
Fapt cu totul nou este că, în Declaraţia de principii, se dezavuează tactica reformistă
tradițională preconizată şi practicată de partidele social-democrate. Pornind de la
asemenea considerente, autorii proiectului de program renunțau la partea de
revendicări concrete, imediate. În schimb, Partidul Socialist declara că luptă pentru:
„cucerirea prin orice mijloc a puterii politice din mâinile burgheziei române şi
întronarea dictaturii proletare în vederea realizării idealului comunist”.
 Se pare că în unele cercuri socialiste de stânga din Vechiul Regat se acreditase convingerea că
revoluția era iminentă și că instalarea „dictaturii proletariatului este o chestiune de săptămâni“, cum
remarca retrospectiv teoreticianul social-democrat Şerban Voinea.
Greutățile materiale de după război, care afectau îndeosebi muncitorii, grevele, incapacitatea
aparatului de stat (dezorganizat de război şi neadaptat la noul cadru statal), menținerea stării de
asediu şi a cenzurii, la care se adăuga influența evenimentelor externe (revoluțiile din Rusia,
Germania, Austria şi Ungaria), îi încurajau pe radicali, precum şi pe extremiști, constituiți în grupuri
comuniste clandestine. Membrii acestor grupuri comuniste, care activau atât în interiorul Partidului
Socialist, cât şi în afara lui, deși erau putini la număr, acționau cu o deosebită virulență şi se pronunțau
pentru transformarea partidului socialist în partid comunist şi pentru declanșarea revoluției
comuniste. De pe teritoriul Rusiei, Mihail Gheorghiu Bujor (1881-1974) făcea apel la începerea
revoluției în România, apreciind că acesta este principalul obiectiv al mișcării muncitorești din țară.
Grupurile comuniste clandestine din țară, aflate sub conducerea lui Alecu Constantinescu, stabiliseră
legături cu Moscova încă din timpul ocupației germane şi se pregăteau de revoluție. Aceste elemente
acționau ignorând conducerea Partidului Socialist, dar adesea în numele ei. Această activitate
clandestină, chiar dacă nu avea consistență, devenea însă o provocare pentru autorități.
 În timp ce mișcarea socialistă activa legal, dizidenții comuniști tipăreau şi răspândeau manifeste
clandestine cu conținut specific ideologiei promovate. Chiar cu câteva zile înainte de represiunea din
13 decembrie 1918, fusese arestat în provincie un curier cu un stoc de manifeste, prin care se cerea
muncitorilor şi țăranilor să pună mâna pe arme, pe topoare, securi, fiecare pe ce poate, şi să
pornească imediat la revoluție.
La 1 decembrie 1918, când regele şi guvernul se întorceau din Moldova la București, la clubul
Partidului Socialist a avut loc o întrunire, la care au participat mii de muncitori. Din balconul sediului
partidului au vorbit lideri ai acestuia, care au protestat împotriva stării de asediu, a cenzurii presei, a
concentrărilor care se anunțaseră pentru luna decembrie. S-a cerut libertatea alegerilor, anunțate
pentru luna ianuarie 1919, împroprietărirea imediată a țăranilor ş.a. Deși conducătorii Partidului
Socialist au recomandat cu acel prilej să nu se recurgă la manifestații de stradă, pentru a nu da naștere
la provocări, întrunirea în sine, în acea zi şi în acele condiții, nu era în ton cu starea de spirit generală a
populației. Populația Bucureștiului i-a primit cu entuziasm pe rege și pe membrii guvernului care
funcționaseră în mod provizoriu la lași.
Organele Ministerului de Interne semnalau că în adunările zilnice ce aveau loc la sediul Partidului
Socialist din București, la care participau numeroși muncitori, conducătorii partidului (I. C. Frimu, Gh.
Cristescu, Ilie Moscovici ş.a.) criticau dinastia, în timp ce mulțimea aplauda şi scanda „Trăiască
republica!”.
 La 13 decembrie a avut loc în București o manifestație a tipografilor, care se aflau în grevă.
După ce au fost la prefectură, împreună cu delegații lor, muncitorii se deplasau pe Calea
Victoriei, îndreptându-se spre clubul Partidului Socialist, pentru a se consfătui asupra
tratativelor cu autoritățile.
Ajunși în fața Teatrului Național, demonstranții au fost opriți de armată. În semn de protest
față de interzicerea unei demonstrații pașnice, Ilie Moscovici (singurul lider aflat atunci la sediu)
şi câțiva membri ai Comisiei Locale a Sindicatelor au luat hotărârea, fără să se consulte cu
conducerea colectivă a partidului şi sindicatelor, să facă apel la muncitorii din Capitală să se
prezinte la Club, pentru a se solidariza cu demonstranții. Astfel, mii de muncitori din
întreprinderile Bucureștiului au întrerupt lucrul şi s-au îndreptat spre sediul Partidului Socialist şi
al sindicatelor din strada Sf. Ionică, în imediata apropiere a Palatului Regal.
Manifestația a fost reprimată violent, pierzându-și viața, potrivit datelor oficiale, 6 oameni,
în timp ce alți 15 au fost grav răniți. Au urmat și alte măsuri represive: sediile partidului şi
sindicatelor din București şi din țară au fost închise, manifestațiile şi grevele interzise, ziarul
„Socialismul” a fost suspendat, conducătorii partidului şi ai sindicatelor au fost arestați şi închiși
la închisoarea Văcărești până la începutul lunii aprilie 1919. Concomitent, s-a declanșat un
proces pentru 52 de persoane.
 După zece zile de dezbateri, în cursul cărora nu s-au putut administra dovezi contra celor
acuzați, procesul s-a amânat. Ulterior, procesul a fost reluat, fiind acuzate mai puține persoane, o
parte dintre ele fiind condamnate la câte 5 ani de închisoare, pedepse comutate, mai târziu, la
doar un an de detenție.
În anii 1918-1920 se constată un important aflux al muncitorilor spre organizațiile Partidului
Socialist şi spre cele sindicale. Partidul Socialist devenise un partid de masă, reunind în toamna
anului 1919 în jur de 150 000 de membri, potrivit estimărilor venite dinspre formațiunea politică.
Mișcarea social-democrată era şi mai puternică în Ardeal şi în Banat. Din punct de vedere al
cadrelor de conducere şi al teoreticienilor, organizațiile social-democrate din Vechiul Regat, mai
slabe ca forță, dispuneau de un potențial mai mare decât cele din Ardeal şi Banat. Era firesc să fie
așa, deoarece cadrele de conducere din partidele muncitorești din fostul Imperiu Austro-Ungar
fiind de naționalitate germană sau maghiară, au rămas în Ungaria sau Austria. Concomitent, s-a
înregistrat și o însemnată dezvoltare a mișcării sindicale, care, în 1919, încorpora peste 200 000
de muncitori, potrivit acelorași surse.
În aceeași perioadă, Partidul Socialist a pătruns din nou în mediul rural, reușind să constituie
cluburi în comune şi sate. În cursul anului 1919, în condițiile creșterii influenței Partidului Socialist,
se semnalează participarea unui număr relativ însemnat de militari activi sau în rezervă la unele
activități ale cluburilor socialiste.
 Pentru prima dată în istoria României moderne, mișcarea social-democrată reprezenta o forță
politică care părea să conteze. În acest context, în anul 1920 Partidul Socialist se angajează în lupta
electorală și participă la alegerile pentru Senat și Cameră, cu candidați proprii, obținând 3 mandate
de senatori și 19 de deputați.
În 1919 și 1920 social-democrația română pierdea doi conducători importanți: I. C. Frimu şi
Constantin Dobrogeanu-Gherea.
Partidul Comunist
Român
 Înființarea Partidului Comunist din România a fost, din multe puncte de vedere, un
proces similar celui apariției altor partide comuniste din unele țări din Vestul Europei.
Principala metodă a constat în acțiunea Cominternului (Internaționala a III-a) în
interiorul unor formațiuni politice social-democrate sau socialiste, cu tradiție, pentru
radicalizarea și pentru „afilierea” acestora la ideile Internaționalei. Și nu doar la ideile
promovate de aceasta, ci și la acțiunile care preconizau „revoluția mondială”. Ulterior,
obiectivul acestei „revoluții” a devenit, tot mai evident, sinonim cu reconstituirea

Partidul vechiului imperiu țarist, de data aceasta sub regimul stalinist, și chiar lărgirea acestuia.
Metoda „transformării” partidelor socialiste sau social-democrate în partide comuniste a
Comunist din reușit parțial, reușindu-se scindarea mișcării socialiste anterioare anului 1918.

România Existența unei mișcări socialiste, organizată pe baza doctrinei marxiste, constituia o
motivație pentru apariția unui partid comunist în România. Partidul Socialist reprezenta
mișcarea muncitorească, orientând-o spre forme din ce în ce mai radicale. Aflat într-o
perioadă fastă, caracterizată de o importantă aderență a „maselor proletare”, Partidul
Socialist participa, după cum aminteam anterior, pentru prima dată la alegeri, în 1920,
propunând candidați pentru Cameră și Senat. Realizările sale electorale au fost, însă,
întotdeauna modeste. În schimb, avea o autoritate nediscutabilă când era vorba să
organizeze greve, dispunând de sindicate, din care , în 1919, făceau parte aprox. 200 000
de muncitori.
 Partidul Comunist din România, numit inițial și Partidul Socialist-Comunist (secția Română a
Internaționalei Comuniste), s-a constituit în 8 mai 1921, prin desprinderea de Partidul Socialist. Noul
partid apăruse într-un climat social destul de agitat, al cărui vârf fusese atins prin greva generală din
1920. Un alt factor care a favorizat apariția unui partid comunist, pe lângă radicalizarea mișcării
muncitorești, a fost prestigiul de care se bucura, în rândul muncitorilor, Partidul Socialist.
De altfel, chiar situația în care se afla Partidul Socialist, ai cărui lideri erau închiși, ca urmare a
grevei generale, a oferit posibilitatea unei disidențe radicale să acționeze în vederea creării noului
partid. În aceste condiții și trecând peste autoritatea conducătorilor, s-au derulat tratativele de
„afiliere”, au fost acceptate condițiile impuse și s-a pregătit congresul de constituire.
Discuțiile în vederea afilierii au fost duse la sfârșitul anului 1920, la Harkov și la Moscova, de o
delegație din care făceau parte: Gheorghe Cristescu (1882-1973), viitor secretar general al partidului,
între 1921 și 1924, Alexandru Dobrogeanu-Gherea, Constantin Popovici, David Fabian, Eugen Rozvan
și Ion Flueraș. După întoarcerea în țară, a fost convocat, la începutul lunii februarie, 1921, Consiliul
general al Partidului, în care s-au conturat trei curente: de stânga (pentru afilierea fără rezerve la
Internaționala a III-a), de dreapta (pentru menținerea statu-quo-ului partidului), de centru (pentru
afiliere, însă cu rezerve). Tot atunci, s-a citit raportul lui Constantin Po­po­vici privind afilierea la
Internaționala a III-a. Pe marginea acestuia au fost depuse trei moțiuni, reprezentând cele trei opinii
privind relația cu Cominternul.
 A avut câștig de cauză curentul de stânga, acesta primind cele mai multe voturi, 18 din 38. Tot
atunci, s-a stabilit și data Congresului care urma să decidă fondarea Partidului Comunist din România.
La data de 8 mai 1921, după alegerea prezidiului și a consiliilor de lucru, congresul a adoptat câteva
moțiuni: Pentru amnistie, Pentru cei închiși, Contra cenzurii și stării de asediu etc., iar la 11 mai s-a votat
afilierea la Comintern. 438 de mandate au fost pentru afilierea necondiționată, în timp ce 111 exprimau
rezerve. Lucrările congresului nu s-au încheiat însă, la 12 mai delegații au fost arestați și depuși la
închisorile Jilava și Văcărești, fiind acuzați de „complot împotriva ordinii de stat”. Aceștia, dar și alți
membri ai noului partid, au fost trimiși în judecată, procesul, cunoscut sub numele de „Procesul din
Dealul Spirii”, desfășurându-se în perioada 23 ianuarie-4 iunie 1922. Au fost, în total, 271 de inculpați,
dintre care 71 delegați la Congresul Partidului Comunist. Anchetarea acestora s-a desfășurat pe parcursul
anului 1921. Autoritățile intenționau să destructureze mișcarea comunistă, să-i taie legăturile cu
Internaționala a III-a și să prezinte opiniei publice o imagine a partidului comunist ca organizație
antinațională şi teroristă. Era prima operațiune de amploare a statului român împotriva comunismului
de tip bolșevic în România.
A fost un proces militar, judecat la Consiliul de Război al Corpului II Armată București. În favoarea
inculpaților au fost organizate numeroase campanii de presă, inițiate în special de ziarele de stânga, dar
și unii lideri politici, precum Nicolae Iorga și Iuliu Maniu, au condamnat acțiunea guvernului. În cele din
urmă, regele Ferdinand a promulgat un decret de amnistie parțială pentru delicte politice, iar la 4 iunie,
1922, au fost eliberați 213 dintre acuzați.
 În ciuda ecourilor procesului, numărului aderenților comuniști rămânea unul foarte restrâns. Dacă la
raportarea către Internaționala a III-a, din 1921, Partidul Comunist din România figura cu 40 000 de
membri (câți avea, de fapt, Partidul Socialist), la cea din 1923 numărul acestora scăzuse la 2000. Se pare
că, în realitate, potrivit ziarului socialist Lumea Nouă, partidul avea doar 500 de membri.
Congresul al II-lea al Partidului Comunist din România, a avut loc în zilele de 3 şi 4 octombrie 1922, la
Ploiești, în deplină discreție. Și cu acest prilej s-a confirmat afilierea totală a PCdR la Comintern. A fost ales
un Comitet Central, avându-l ca secretar general pe Gheorghe Cristescu (zis și Plăpumarul – aluzie la
profesia sa de bază), iar ca membri pe Marcel Pauker, David Fabian, Boris Ştefanov şi Elek Köblös. Tot
atunci a fost adoptat și Statutul Partidului care preciza, încă din start, că partidul nu are „alte scopuri
decât acelea ale Internaționalei căreia îi aparține” și că hotărârile „de orice fel ale Internaționalei a III-a
Comuniste sunt obligatorii pentru toți membrii”.
În decembrie 1923, la Conferința a VI-a a Federației Comuniste Balcanice, pentru România au fost
adoptate trei rezoluții, una în ceea ce privește situația generală, a doua vizând problema agrară, iar cea
de-a treia problema națională. Ultima conținea și teza autodeterminării, până la despărțirea de România,
a provinciilor unite cu Vechiul Regat la sfârșitul Primului Război Mondial. Validată la următorul Congres al
Cominternului, teza autodeterminării unor părți din teritoriul statului român până la desprinderea
acestora, fost inclusă în programul politic al PCdR la Congresul al III-lea, organizat la Viena, în august 1924.
La acest congres, a fost desemnat ca secretar general al partidului, Elek Köblös.
 Ulterior, presa partidului a început să popularizeze noutățile impuse de Comintern. Adoptarea unor
teze ostile statului nu a rămas, însă, fără urmări. La sfârșitul lunii decembrie 1923 și în primele zile ale
anului 1924, imediat după revenirea de la Moscova, membrii delegației P.C.d.R. au fost arestați.
Confruntate cu o situație nemaiîntâlnită până atunci, pe parcursul anului 1924, autoritățile au pus la
punct cadrul legislativ necesar interzicerii partidului comunist. Măsurile luate împotriva partidului
comunist în 1924, culminând cu interzicerea acestuia în decembrie, au fost în directă legătură cu cele
adoptate în decembrie 1923 de Federația Comunistă Balcanică. După interzicerea partidului, numeroși
comuniști au fost arestați și închiși la Doftana. Activitatea acestuia a fost continuată însă prin
intermediul Blocului Muncitoresc-Țărănesc.
În 1929, această primă variantă de partid comunist din România își încheia practic existența. Faptul
în sine era confirmat nu doar de sursele interne, ci și de Comintern. În raportul înaintat de comitetul
executiv al Internaționalei Comuniste congresului de la Moscova, privind efectivele diverselor partide, în
1928, Partidul Comunist din România lipsea de pe listă.
Astfel, adoptarea în programul său politic a unui punct ostil statului unitar a condamnat partidul
comunist la marginalitate. Între cele două războaie mondiale, oferta sa politică a fost găsită interesantă
mai ales de unii dintre minoritarii care nu se regăseau în realitățile oferite de România. Interzis de
autorități, lipsit chiar de suportul muncitorimii și măcinat de conflicte interne, Partidul Comunist din
România a fost mereu în pragul disoluției.
 În paralel cu partidul comunist din țară, în Rusia Sovietică activa o grupare
comunistă constituită din comuniști români emigrați acolo. Cum s-a constituit
această organizație?
Cunoscând faptul că socialiștii români nutreau sentimente naționale,
conducătorii Cominternului - printre care se afla și Cristian Racovski (1873-
1941), el însuși fost lider socialist român - au încercat încă de la început să
Comuniștii constituie un partid comunist pentru România. Ideea s-a născut încă de la
români primul congres al Cominternului, la care Partidul Socialist din România nu a
participat.
emigrați în Un pas înainte în crearea unui asemenea partid comunist se face la cel de-
al II-lea Congres al Cominternului, care a avut loc în anul 1920, la care, de
Rusia Sovietică asemenea, Partidul Socialist nu a participat.
A fost prezentă totuși o grupare comunistă de la Moscova, care n-a avut
însă mandat de reprezentare din partea Partidului Socialist. Acest moment
poate fi considerat începutul unui partid comunist ce activa în afara țării și care,
în cele din urmă, va lua locul Partidului Comunist din România a cărui activitate
după interzicerea din 1924 a fost nesemnificativă.
 Congresul al III-lea al Cominternului s-a desfășurat între 22 iunie și 12 iulie 1921 la Moscova. Cu o
lună înainte, la 8 mai, luase ființă și în România un partid comunist, care se afiliase, cu rezerve, însă
Internaționalei a III-a. Ca urmare a arestării delegaților și liderilor, noul partid nu și-a putut trimite
delegați la Congresul Cominternului. Astfel că Partidul Comunist din România a fost reprezentat mai
puțin prin trimiși din țară și mai mult prin delegați ai fostelor grupuri comuniste ilegale care se aflau,
emigrați, în Rusia Sovietică, organizați în așa numitele grupuri românești de la Moscova și Harkov.
Românii au avut un număr de mandate, proporțional cu mărimea partidului la data de 8 mai. La
acea dată partidul avea, potrivit raportărilor, aprox. 40 000 de membri, delegația română dispunând
la Congresul Cominternului de 10 mandate. Delegații nu proveneau, așadar, din partid, ci dintr-o
organizație comunistă distinctă care activa în străinătate. Dintre ei, Gelbert Moscovici (Alexandru
Bădulescu) a fost ales membru al comitetului executiv al Internaționalei. Nici unul dintre ei nu fusese
membru al partidului socialist și nici unul nu s-a aflat pe lista inițială de conducători impuși de
Comintern în tratativele din 1920 cu delegația română.
Congresul al IV-lea al Cominternului a avut loc între 5 noiembrie și 5 decembrie 1922, la
Petrograd și la Moscova și a fost primul (dar și ultimul) la care, între delegații români, se aflau
comuniști din țară - Lucrețiu Pătrășcanu și Elek Köblös - , alături de alții, ca Marcel și Ana Pauker.
 Congresul al V-lea al Cominternului (17 iunie-8 iulie 1924) a fost primul după moartea lui
Lenin și cel dintâi la care s-a încercat să se pună în practică ambițiile lui Stalin și anume
subordonarea partidelor comuniste afiliate, în vederea îndeplinirii propriilor scopuri, ce vizau
expansiunea teritorială, prin revizuirea granițelor. Partidul Comunist din România s-a
conformat, din delegația română, cu drept de vot, dintre comuniștii din țară, fiind prezent doar
David Fabian. Ceilalți, precum Boris Ștefanov (Boris Stefanov Mateiev) (1883-1969) , Gelbert
Moscovici (Al. Bădulescu), cu vot deliberativ și ei, provenind din rândurile comuniștilor din
emigrație. Este evidentă superioritatea numerică a acestora din urmă. Ceilalți membri nu au
avut drept de vot.
De la congres la congres, comuniștii din țară vor fi tot mai slab reprezentați în Comintern.
Substituirea, deși era lentă, devenea evidentă. În locul acestora, un rol tot mai important îl vor
juca comuniștii din emigrație, care au adoptat documentul intitulat Despre chestiunile naționale
în Europa Centrală și în Balcani, în care era exprimată poziția Partidului Comunist în legătură cu
teza autodeterminării unor părți din teritoriul statului român până la desprinderea acestora.
 A urmat „înlocuirea în bloc a întregii conduceri a partidului”, fapt fără precedent, petrecut la
Congresul al IV-lea al P.C.d.R. Înlocuirea lui Gh. Cristescu din funcția de secretar general al partidului
se produsese deja la Congresul al III-lea, secretar general fiind ales atunci Elek Köblös.
Cauza care a dus la înlocuirea lui Gh. Cristescu din conducere, apoi la excluderea sa din partid, a
fost atitudinea în problema unității naționale, dezacordul acestuia cu tezele Cominternului.
Congresul al IV-lea al P.C.d.R. s-a ținut la Harkov, între 28 iunie și 7 iulie 1928. Acesta fusese
convocat de către comitetul executiv al Internaționalei a III-a, inițial, ca o conferință. Probabil că nici
nu a fost altceva decât o conferință, datorită numărului mic de participanți. Scopul l-a constituit
înlocuirea în bloc a conducerii partidului, de fapt, consfințirea lichidării Partidului Comunist din
România și a înființării unui partid nou. În fruntea acestuia a fost numit Vitali Holostenko (n. 1900 –
Ismail, Ucraina – d. 1937 – Moscova), participant la Congresul I din 8 mai 1921, votând pentru afilierea
fără rezerve, a fost și el implicat în procesul din Dealul Spirii. După amnistia din 1922, a părăsit
definitiv România, iar la data înscăunării sale ca secretar general al P.C.d.R. era membru al comitetului
central al P.C. al Ucrainei.
Congresul al V-lea al P.C.d.R. a avut loc în decembrie 1931. Nu se cunosc prea multe despre cele
discutate și nici despre hotărârile luate cu acel prilej. Se știe că s-a ținut la Moscova și că a fost numit
un nou secretar general, în persoana lui Alexander Danieluk Ștefanski (1897-1937), membru al P. C.
Polonez.
 La Congresul al VII-lea al Cominternului (25 iulie-20 august 1935), delegația română nu mai
cuprindea decât „exteriori”, membri în conducerea unui partid complet stalinizat. Aceștia erau:
Boris Stefanov (conspirativ, Draganov, Dragu), Nicolae Goldberger (Ardeleanu), Vanda Nikolski
(Elena Feodorovna Nikolskaia), Marcel Pauker (Protiv, însemnând în rusește „Contra”, devenit
ulterior Marin Stepanovici Semionovici), cu drept de vot deliberativ.
Partidul care funcționa în țară era condus de un secretariat al comitetului central, din care au
făcut parte Gavrilă Birtaș, Lucrețiu Pătrășcanu, Dimităr Ganev, Ilie Pintilie, Constantin Pârvulescu,
Ion Popescu-Puțuri, Gheorghe Stoica ș.a. Tot în această perioadă, în țară activa și Ana Pauker. În
fruntea partidului, Stalin prefera oameni tineri, fără prea multã cultură, muncitori „din producție”,
din acest punct de vedere, partidul având un caracter mai pregnant proletar.
Scânteia, al cărui prim număr s-a tipărit în 1931, era organul de presă al partidului din țară.
Articolele publicate, cel puțin în perioada ilegalității, sunt, în marea lor majoritate, penibile,
ilustrând, din plin, gradul de aservire a partidului față de tezele Cominternului.
Interzis timp de 20 de ani, între 1924 și 1944, Partidul Comunist din România a ajuns forță
politică de guvernământ în primul cabinet instalat la București după ieșirea României din alianța
militară cu Germania și Italia, la 23 august 1944.
 Ascensiunea rapidă a partidului comunist, din ilegalitate în guvern, s-a datorat exclusiv
contextului geopolitic creat la sfârșitul celui de-al Doilea Război Mondial, prin presiunile
exercitate de Moscova pentru cooptarea comuniștilor la guvernare. După o perioadă de
coabitare cu partidele istorice – Partidul Național Țărănesc, Partidul Național Liberal și
Partidul Social-Democrat, în 1948 formațiunea comuniștilor a devenit unica structură politică
legală în statul român.
 BULEI, Ion, Conservatori și conservatorism în România, București, 2000.
CHÂTELET, François, Pisier, Éveline, Concepțiile politice ale secolului XX,
București, 1994.
Doctrine politice. Concepte universale și realități românești, Iași, 1998.
Doctrina țărănistă în România. Antologie de texte, 1994.
Doctrinele partidelor politice, ed. Petre Dan, București, f.a..
MILLER, David (coord.), Enciclopedia Blackwell a gândirii politice, București,

Bibliografie 2000.
FRUNZĂ, Victor, Istoria comunismului în România, București, 1999.
selectivă HEINEN, Armin, Legiunea „Arhanghelul Mihail”. O contribuție la problema
fascismului international, București, 1999.
Ideologia Junimii, ed. Mircea Braga, București, Editura Academiei Române,
2007.
DIAMANDI, Sterie, Galeria oamenilor politici, București, 1998.
Jurca, Nicolae, Istoria social-democrației din România, București, 1994.
GÉLÉDAN, Alain, Godfroy, Véronique, Grolleau, Frédéric, Henry, Charles,
Poizat, Jean-Claude, Rossi-Landi, Guy, Dicționar de idei politice, Iași, 2007.
 MANOILESCU, Mihail, Rostul și destinul burgheziei românești, București,
2002.
NEGULESCU, P.P., Partidele politice, București, f.a..
NICA, Constantin, Opțiunea neoliberală, București, 1997.
SCHIFIRNEȚ, Constantin, Geneza modernă a ideii naționale, București, 2001.
SCURTU, Ioan, Istoria Partidului Național Țărănesc, București, 1994.

Bibliografie STAN, Apostol, Iosa, Mircea, Liberalismul politic în România, București,

1996.
selectivă ȘEICARU, Pamfil, Istoria partidelor Național Țărănist și Național-Țărănist,
București, 2000.
TERESTCHENKO, Michel, Marile curente ale filosofiei politice, Iași, 2000.
ZELETIN, Ștefan, Neoliberalismul, București, 2005.