EVREII

Introducere

Istoria evreilor este prezentată atât în Biblie, cât și în scrierile istorice întemeiate pe o
serie de descoperiri arheologice.

Evreii, unul dintre cele mai vechi popoare ale lumii, sunt cunoscuți drept urmașii
poporului antic al Israelului, care s-a stabilit și a evoluat în Canaan, zonă situată între coasta de
est a Mării Mediterane și râul Iordan.

Cronologia începe cu Avraam, în Vechiul Testament, de unde se poate urmări derularea

istoriei israeliților încă de acum 4000 de ani.

Evreii din România

Prezența primilor israeliți în spațiul carpato-danubiano-pontic este atestată din perioada

Daciei romane, ei fiind aduși de legiunile romane, ca urmare a extinderii fără precedent a
Imperiului.

Totuși cristalizarea populației evreiești în regiunea carpatică s-a petrecut ulterior,

începând cu secolele evului mediu. Astfel, în Țara Românească, prezența lor se remarcă în
timpul Imperiului Otoman, pe când, tot în aceeași perioadă, apar și în Transilvania migrând
dinspre vestul Europei din Germania, Ungaria, Polonia și Boemia, mai ales după expulzarea
evreilor de către regii catolici ai Spaniei, Ferdinand și Isabela.

În acest spațiu găsesc o atmosferă de toleranță, implicându-se în activități comerciale

mici, dar și cu Orientul și dinspre nordul Baltic spre Imperiul Otoman. Mai apoi, se implică în
activități cămătărești, devenind creditori ai domnitorilor, ai principilor, ai marilor boieri, dar și ai
micilor întreprinzători.

Societatea românească a avut o atitudine de toleranță față de minoritatea evreiască,

manifestată de libertatea de mișcare, de așezare în teritoriu, de acțiuni economice și de
liberalitate a cultului iudaic, lucru arătat prin construirea de către aceștia a numeroaselor
sinagogi, dar și de școli în limba ebraică, deși creștin ortodocșii îi consideră pe evrei responsabili
de răstignirea lui Iisus.

Totuși, în Evul Mediu, evreii erau organizați în bresle în toate cele trei țări românești, dar
erau considerați într-un mod diferit în fiecare principat.

În Țara Românească, în viața de zi cu zi, erau considerați foarte buni negustori, cămătari,
dar și bancheri, fiind mereu considerați agenți ai puterilor străine. Au fost perioade când li s-a
acordat un statut privilegiat atât în activitățile comerciale, cât și culturale, respectiv religioase.
Dar au existat și perioade când au fost persecutați, extorcați, având un statul marginal, ceea ce a
dus la crearea unei inegalități între creștini și evrei.

În Transilvania, evreii se evidențează atât ca negustori și creditori, cât și ca medici la

curțile unor principi (Ștefan Bocskay sau Gabriel Bethlem etc.). Aici aveau libertatea de mișcare
în principat, liberul exercițiu al cultului, practicarea comerțului și a altor profesii libere fără
opreliști, acestea consacrându-le un statut favorabil. Însă, în epoca Mariei Tereza, reglementările
față de evrei se înăspresc, introducându-se o taxă specială de toleranță, iar în 1776 în Banat
printr-o reglementare, numită Judeonordnung, se limitează numărul familiilor de evrei admise,
libertatea de mișcare, apar o serie de restricții sociale și se limitează dreptul de a practica unele
activități comerciale. Între 1779-1780, o dispoziție impunea evreilor locuirea doar în Alba-Iulia
și interzicea alte ocupații ale acestora în afara comerțului, precum și venirea altor cetățeni evrei
din afară.

Abia la 1783, Iosif al II-lea prin edictul de toleranță dă dreptul evreilor la bresle, la
învățarea meseriilor, la școli, înlăturând însemnele distinctive.

Tot aici în Transilvania, în 1779, scrierile atestă un număr de 221 de familii de evrei cu
461 copii. La recensământul din 1785-1786 din vremea lui Iosif al II-lea, în principat existau 394
familii de evrei, însumând 2092 persoane, ceea ce reprezenta 0,14% din populația principatului.
În Banat, în aceeași perioadă, existau un număr de 6884 persoane. La mijlocul sec. al XIX-lea, în
perioada 1850-1851, numărul persoanelor israelite ajunge la 15.000. Aceasta se datorează atât
creșterii naturale, cât și emigrarea unor persoane din Galiția, Bucovina și Ungaria. Datorită
emancipării din punct de vedere juridic la 1867, numărul evreilor ajunge la 223082 persoane la
începerea Primului Război Mondial în Transilvania și Banat.

În Moldova în 1774, la recensământul efectuat de autoritățile rusești, se atestă un număr

de 1300 familii de evrei. La 1838, populația evreiască ajunge la 79164 de persoane, datorită atât
sporului natural, cât și migrației din teritoriile polone, Galiția și Rusia. În 1860, numărul
persoanelor de etnie iudaică este de 124897. În Basarabia în 1860, devenită rusească, numărul
evreilor ajunge la 78751 persoane, pe când în Țara Românească apare un număr de doar 9234
persoane.

Până la sfârșitul sec. al XIX-lea, numărul evreilor de pe teritoriul României ajunge la

269015 persoane.

Programele revoluționare de la 1848 propun ,,emanciparea israeliților și drepturi politice

pentru toți concetățenii de alte credințe” (Proclamația de la Islaz), dar emanciparea și unele
drepturi au fost mai târziu obținute cu mari eforturi. Codul civil a lui Alexandru Ioan Cuza
stipula dreptul naturalizării individuale a persoanelor israelite numai după o ședere de minimum
10 ani în România.

Participarea evreilor la revoluţia din 1848 s-a făcut la nivelul elitelor. Ea a intrat în
conştiinţa posterităţii datorită contribuţiei pe care, în Ţara Românească, au avut-o pictorii Barbu
Iscovescu şi Daniel Rosenthal, ultimul autor al cunoscutului tablou ce simbolizează Revoluţia; o
ţărancă îmbrăcată în costum naţional ţinând drapelul tricolor.

Constituția de la 1866, prin articolul 7, condiționează cetățenia română de o apartenență

la o confesiune creștină, ceea ce arată măsurile antievreești a guvernelor antebelice. Abia la
încheierea războiului ruso-româno-turc, la Congresul de Pace de la Berlin și la presiunile marilor
puteri, România modifică conținutul punctului 7 din Constituția României, permițând
emanciparea populației evreiești. Acest lucru nu se face în bloc, ci doar aceea care au o ședere în
țară de minimum 10 ani, conturânu-se astfel ,,problema evreiască”. Această problemă a dus la
lungi dezbateri, care la 1919, după Primul Război Mondial, a determinat ca naturizarea evreilor
să fie cuprinsă în Tratatul Minorităților, precum și în Constituția din 1923.
 În perioada interbelică, evreii din România au posibilitatea afirmării elementului evreiesc
în toate domeniile vieții sociale și economice (industrie, bănci etc.), în învățământ și cultură,
precum și în presă. Se caută o identitate etnoculturală distinctă și constituirea unei conștiințe de
sine, lucru care a dus la nașterea a trei tendințe:

- cea a sionismului, care prevede formarea unui stat modern în Israel cu instituții proprii
naționale, cu limbă și cultură proprii. Această tendință are o mare percepere, mai ales după
Primul Război Mondial.

-a doua era orientată spre mișcări de stânga și extremă stângă, care urmărea formarea
unei societăți prin eliminarea tuturor inegalităților. Este orientarea unei elite intelectuale
evreiești, care a îmbrățișat ideile socialiste. După Primul Război Mondial, o parte dintre aceste
idei se regăsesc în mișcarea socialistă, iar o alta parte, în cea comunistă. (Partidul Social-
Democrat al Muncitorilor din Romănia- C-tin Dobrogeanu- Gherea).

- a treia viza integrarea în societatea românească, dar menținerea individualității culturale

și spirituale proprii în deplină egalitate în drepturi. Adepții acestei orientări au format Uniunea
evreilor pământeni, care a intrat în perioada interbelică în coaliție cu PNL și PNȚ, participând la
viața publică și mai târziu numindu-se Uniunea evreilor români.

În Transilvania, după emancipare, o parte au format, după Primul Război, Uniunea

națională a evreilor din Transilvania, ce avea o orientare sionistă, iar o altă parte s-a integrat în
Partidul Maghiar.

La recensământul din 1930 a populației din România întregită, numărul persoanelor de

etnie israelită era de 756930 locuitori, adică 4, 2% din populația țării.

Odată cu apariția fascismului și ascensiunea acestei ideologii în multe țări ale Europei de
vest, dar și în România, odată cu apariția legionarilor, care și-au însușit antisemitismul, apar o
serie de idei exclusiviste, precum eliminarea fizică a evreilor.

Unele guverne interbelice propun o legislație discriminatorie, cum ar fi ,,Legea pentru

folosirea personalului românesc în întreprinderi”, din 1934. Numai după trei ani, adică în 1937
Guvernul Goga emite ,,Decretul Lege nr. 169-asupra revizuirii cetățeniei”- în urma căruia
225222 evrei, adică 30% își pierd cetățenia română, devenind apatrizi. Mai apoi în 1940, prin
legea nr. 2650 desființează calitatea de evreu și definește ” inferioritatea rasei evreiești”.
Drepturile civile ale evreilor au fost anulate, căsătoriile mixte dintre evrei și români au fost
interzise; evreii nu mai puteau să facă parte din consiliile de administrație, nu mai puteau fi
militari, funcționari publici, avocați, nici măcar oameni de serviciu în instituțiile publice.

Odată cu instaurarea statului național-liberal, în septembrie 1940, condus de Mareșalul

Ion Antonescu, se adoptă peste douăzeci de legi antisemite, care anulează libertățile și drepturile
cetățenești ale evreilor. Antonescu decretă expropierea bunurilor evreiești, lasă mână liberă
legionarilor, care prin poliția lor, încep persecuții și progromuri asupra populației de etnie
ebraică. Violența asupra populației evreiești atinge paroxismul în ianuarie 1941, odată cu
rebeliunea legionară, când aceștia asasinează 120 de evrei și distrug multe bunuri a populației
evreiești.

După izbucnirea celui de-al Doilea Război Mondial, măsurile de violență asupra evreilor
se intensifică, având un caracter de masă, cum ar fi deportările în Transnistria a evreilor din
Basarabia și Bucovina, care erau considerați ,,evrei străini” și elementele care
favorizau ,,dușmanul bolșevic”. Este de amintit pogromul de la Iași din 27-30 iunie 1941, unde
au fost ucise 13266 persoane de etnie ebraică, apoi pogromul de la Odesa, unde în 22-24
octombrie 1941, militarii români din ordinul direct al mareșalului Ion Antonescu au ucis între
25000-34000 de evrei, iar alții 45000, două luni mai târziu în lagărul de la Odesa.

În Transilvania de nord, cedată Ungariei hortiste prin Tratatul de la Viena, evreii de aici
sunt supuși legislației antievreiești cu caracter rasial, fiind deportați în masă spre lagărele de
exterminare (Auschwitz-Birkenau, Majdanek, Belzek, etc.).

Evreii au fost supuşi degradării pentru simplul motiv că erau evrei, au pierdut protecţia
statului şi au devenit victimele lui.

Putem spune că, după război, numărul evreilor s-a înjumătățit, ajungând la aproximativ
428312 persoane în urma Holocaustului (încercarea Germaniei naziste, a aliaților săi și a altor
colaboratori de a ucide evreii din Europa).

După Al Doilea Război Mondial, evreii, sperând în rezolvarea inegalităților rasiale, au

îmbrățișat noul regim comunist și chiar au contribuit la edificarea noului sistem. În prima etapă,
cea stalinistă, evreii din România s-au evidențiat în structurile de conducere a partidului
comunist, ocupând chiar funcții de decizie. Însă, apariția statului Israel și a dezamăgirilor
regimului comunist de după 1980 i-a determinat pe evreii din România să emigreze. Astfel, în
1956 se aflau 146264 evrei, iar în 1977 doar 24667 persoane, numărul reducându-se drastic în
continuare.

După 1989, evreii au revenit la o viață normală, fiind recunoscuți ca cetățeni egali în
drepturi asigurându-li-se conservarea identităților culturale și religioase. Din păcate, numărul
cetățenilor de etnie israelită din România s-a diminuat mult, la recensământul din 1992 se
observă aproximativ 9000 de persoane, iar la cel din anul 2022 doar 2378 de persoane.

Bibliografie

Cajal, Nicolae, Harry Kuller, Contribuția evreilor din România la cultură și

civilizație,București, Editura Hasefer,2004.

Iorga, Nicolae, Istoria evreilor în țerile noastre, București, Editura Librăriile Socec &
Comp. și C. Sfetea, 1913.

Karețki, Aurel, Maria Covaci, Zile însîngerate la Iași, București, Editura Politică, 1978.

Maksutovici, Gelcu și alții, Minoritățile naționale din România, București, Editura

Kham, 2001.

Spielmann, Mihai și alții, Izvoare și mărturii referitoare la evreii din România, București,
Editura Hasefer, 1995.