Universitatea 

„1 Decembrie 1918” Alba-Iulia
Facultatea de Istorie Litere și Științe ale Educației
Departamentul de Istorie, Arheologie și Muzeologie
Specializare: Istorie, anul III
Seminar: Introducere în istoria religiilor
Student: Fărău Vlad

Religia în Mesopotamia

Primele mărturii religioase ale Mesopotamiei apar încă din paleoliticul mijlociu, ,,în jurul
anului 120000 î.H.”1. Obiceiul de a înhuma cadavre în peșteri arată ideea că oamenii au
conștientizat respectul față de cei morți și apropiați familiei.

În timpul neoliticului apar în Mesopotamia principalele culte religioase:

- cultul ,,zeiței-mamă”- ilustrat prin prezența statuetelor feminine din lut. Acest cult poate
fi considerat un cult al fecundității.
- cultul taurului – reprezentat prin capete de taur acoperite cu ghips având o legătură clară
cu gospodăria și locuința.
- cultul morților – caracterizat prin îngroparea celor decedați din familie sub pavimentul
locuinței.

Mesopotamia era numită ,,țara dintre râuri”, mai exact dintre Tigru și Eufrat. În ziua de
azi, teritoriul Mesopotamiei intră în componența a trei state: Siria, Turcia și Irak. Prima
civilizație mesopotamiană a fost cea a sumerienilor. Au existat două popoare: sumerienii,
nesemiți - în sud și akkadienii, semiți2 - în nord. Înaintea lor, în Mesopotamia, erau
protosumerienii3. În mileniul al VII-lea î. H., Mesopotamia era locuită de păstori și agricultori.

1
Giovanni Filoramo, Istoria religiilor,vol.1,Religiile antice, Iași, Editura Polirom, 2008, p.113.
2
Persoană din grupul de popoare din sud-vestul Asiei și din nordul și estul Africii cu aceeași origine, cu trăsături
fizice comune și limbi înrudite, din care fac parte astăzi arabii, evreii, etiopienii etc.
3
Constantin Daniel, Civilizația sumeriană, București, Editura Sport-Turism,1983, p.15.

1
Civilizația mesopotamiană este cunoscută datorită arheologiei și textelor cuneiforme. Scrierea
apare în jurul anilor 3500 î. H., ceea ce ne furnizează mituri și materiale epice scrise.

Religia mesopotamiană a fost prima mare religie a Antichității. Izvoarele religiei sunt:
textele istorice, textele mitologice, cultice, sapiențiale4 și juridice (Epopeea lui Ghilgameș, Codul
lui Hammurabi, Poemul Enuma elish etc.).

Religia mesopotamiană era politeistă, având peste 2500 de zei. Conform mitologiei
sumeriene, omul a fost creat de zei din lut și sângele lor, pentru a-i sluji pe aceștia. Zeii erau
reprezentați sub formă umană, având comportamente umane, dar fiind nemuritori, desăvârșiți și
atotștiutori. Zeii sumerieni aveau fiecare teritoriul propriu caracteristic naturii divinității sale.
Proprietatea templelor aparținea zeilor, oamenii fiind robii lor, iar preoții slujitorii și îngrijitorii
acestora. Fiecare oraș, sat sau orice unitate administrativ-teritorială avea un zeu și conducător
principal, considerat fondatorul, stăpânul și protectorul său. Regele era considerat un delegat al
zeității, fiind și locțiitor al acestuia, dar și mare preot al orașului. Regele era numit fiu al zeilor,
considerat ca fiind ales de zei, mijlocitorul binecuvântării zeilor către popor. Ca mare preot,
răspundea de construirea templelor și efectuarea slujbelor. Religia era, în primul rând, naturistă.
Zeii vegetației, a ploii, a furtunilor, dar și al fecundității și fertilității erau venerați în toate
orașele-stat. În mitologia sumeriană elementul primordial era apa.

La asiro-babilonieni se credea că zeii creatori au zidit cerul și pământul. Universul este

creația zeilor, primii zei fiind cosmici. Aceștia au născut zeii creatori, care au dat naștere tuturor
făpturilor vii ale lumii. Se credea în viața de după moarte, atunci când trupul se întoarce în
pământ, iar sufletul va merge în împărăția morților, de unde nu mai avea întoarcere. Defunctul nu
putea deveni zeu. La moartea unui rege erau uciși și slujitorii apropiați acestuia, fiind așezați în
mormânt lângă acesta, în credința că îi vor ține companie în viața viitoare.

Divinitatea sumeriană supremă era Anu, zeul cerului și părintele zeilor. Fiul lui Anu și al
soției sale Ki era Enlil (zeul principal al orașului-stat Nippur), dar și zeul furtunilor. Al treilea ca
importanță era Enki, stăpânul apei din adâncuri, prietenul oamenilor, zeul înțelepciunii, al artei și
al meșteșugurilor.

4
Care conțin sentințe morale.

2
 Babilonienii, pe lângă acestă triadă ,,cosmică” a sumerienilor, au adăugat, mai apoi, și o
triadă ,,astrală”, alcătuită din Sin, zeul Lunii; fiul său, Șamaș, zeul Soarelui, al justiției și al
oracolelor, respectiv fiica sa, Iștar, zeița vieții, a fecundității, a vegetației și a dragostei5. Pe lângă
aceștia mai erau o serie de divinități venerate doar în anumite orașe. Chipurile zeilor sunt în cea
mai mare parte antropomorfe. În marea lor diversitate, se poate spune că în Mesopotamia nu au
fost cunoscuți zei zoomorfi (excepție fiind zeița Ea, înfățișată ca om-pește)6.

O importanță deosebită o dețineau templele, care, pe lângă rolul lor de centre comerciale,
erau o importantă forță economică. Fiind și un centru administrativ, acestea erau și centre de
cultură, dar în primul rând un lăcaș de cult religios. Menirea cultului era mijlocirea contactului
dintre om și divinitate. Templul era locul de cult, considerat locuința zeilor, cel mai de preț și
mare bun al orașului.

O parte importantă a templului o reprezenta ziguratul, o clădire asemănătoare unei

piramide în trepte, care avea trei până la șapte etaje, exteriorul fiecărei trepte, fiind colorat diferit
cu plăci de ceramică smălțuită. Vârful ziguratului era considerat locul în care se întâlnea cerul cu
pământul. Fiecare templu avea un număr mare de preoți (de ordinul sutelor), organizați pe funcții
(rugăciune, jertfe, curățenie, bocit, muzică etc.). În cadrul unor procesiuni și rugăciuni, ei
aduceau zeilor sacrificii de animale și ofrande de fructe. Zilnic, se aducea de două ori mâncare
zeilor. Cea mai importantă sărbătoare era Anul Nou, când avea loc un ritual special, adică o
nuntă sacră între rege și zeița orașului.

Statuia zeului avea un rol esențial în cult. La sumerieni, preoții se înfățișau în fața
altarului complet goi, zeul putând a-i privi lipsiți de întinare, în toată goliciunea lor. Mai târziu,
preoții au început să poarte veșminte albe de in. Deosebirea dintre preoți și oamenii de rând se
făcea prin veșmânt. Existau chiar și preotese (surori ale zeului), care aveau dreptul de a se
căsători, dar nu aveau dreptul de a avea copii. Între preoți și stat exista o relație invers
proporțională, adică preoții erau mai puternici în vremuri de restriște, impunându-se, iar când
statul era puternic, erau dezavantajați7. Preoții urmăreau din zigurate mișcările planetelor, pe care
apoi le interpretau, iar cel mai important astru era Luna, zeul Sin. Calendarul mesopotamian se
baza pe Lună.
5
Ovidiu Drimba, Istoria culturii și civilizației, vol.I, București, Editura Didactică și Pedagogică, 1984, p.86.
6
S.A.Tokarev, Religia în istoria popoarelor lumii, București, Editura Politică, 1982, p.282.
7
Constantin Daniel, Civilizația asiro-babiloniană, București, Editura Sport-Turism, 1981, p.154.

3
 Sacrificiile umane se făceau în cadrul riturilor funerare și nu în cadrul cultului vreunui
zeu. Mesopotamienii se distingeau prin pioșenie, considerând că au fost creați de zei. Astfel,
doreau ca aceștia să trăiască în liniște și pace. Legătura cu zeii se făcea doar prin rugăciune, prin
împreunarea mâinilor, închinare, sărutarea veșmintelor, a picioarelor statuii zeului, precum și
prin ofrande și jertfe de animale.

În cultul religios, limba folosită era sumeriana, impusă și ca limbă liturgică. Sumerienii
credeau în realitatea propriu-zisă a viselor. Practicau ordaliile 8 în scopul divinației. Cea mai
răspândită era aruncarea în apă, iar înecarea era considerată ca vină. În ritualele de purificare
erau folosite apa și focul. Descântecele se făceau noaptea, la lumina torțelor, și erau verbale sau
prin gesturi. Mesopotamienii credeau în răsplata sau pedeapsa zeilor pentru faptele lor, fiecare
având îndatoriri față de semenii lor, stabilite de zei.

Sărbătorile erau ordinare, de-a lungul anului legate de anotimpuri, sau extraordinare, cu
prilejul unor victorii sau inaugurarea unor temple.

Ritualul funerar avea la bază înhumarea. Mormintele mesopotamiene erau simple, fără
podoabe. Mesopotamienii nu credeau în credința în nemurire. Viața îndelungată era considerată
un dar din partea zeilor. În plus, considerau că sufletul supraviețuiește trupului și coboară sub
pământ, dar și că era cântărit după moarte în funcție de puterea credinței.

Religia mesopotamiană este cea mai veche religie cunoscută. Mesopotamienii credeau că

lumea este un disc plat, înconjurat de un spațiu uriaș, gol, și deasupra, raiul. Ei mai credeau că
apa se găsește peste tot, și că universul a apărut din această mare enormă. Religia
mesopotamiană se stinge în secolul I î. H., a avut un impact uriaș asupra civilizațiilor, deoarece
Mesopotamia a fost prima regiune în care s-a folosit scrisul, iar documentele rămase au
impresionat prin complexitatea lor și alte popoare, care s-au inspirat din religia și tradiția lor.

Bibliografie

Constantin, Daniel, Civilizația sumeriană, București, Editura Sport-Turism,1983.

8
Mod de stabilire a dreptății sau a vinovăției părților în litigiu, prin diferite probe (a focului, a apei clocotite și a
fierului încins). 

4
 Idem, Civilizația asiro-babiloniană, București, Editura Sport-Turism, 1981.

Drimba, Ovidiu, Istoria culturii și civilizației, vol.I, București, Editura Didactică și

Pedagogică, 1984.

Eliade, Mircea, Ioan P. Culianu, Dicționar al religiilor,București, Editura Humanitas,

1993.

Filoramo, Giovani, et alii, Manual de istorie a religiilor, București, Editura Humanitas,

2004.

Filoramo, Giovani, Istoria religiilor, Iași, Editura Polirom, 2008.

Tokarev,S.A., Religia în istoria popoarelor lumii, București, Editura Politică, 1982.