Egiptul antic

Egiptul antic a fost o veche civilizație din nord-estul Africii, care s-a dezvoltat în zonele
joase de-a lungul fluviului Nil, pe suprafața actuală a statului modern Egipt. Civilizația
egipteană s-a format în jurul anilor 3150 î.Hr. (în conformitate cu cronologia egipteană
convențională), prin unificarea politică a Egiptului de Sus și a Egiptului de Jos sub conducerea
primului faraon. Istoria Egiptului antic se împarte într-o serie de regate stabile Vechiul Regat
Egiptean, Regatul Mijlociu Egiptean și Noul Regat Egiptean separate prin perioade de
instabilitate relativă cunoscute sub numele de perioade intermediare.

Egiptul a ajuns la apogeul puterii sale în timpul Noului Regat, în perioada Ramesside
care rivaliza cu Imperiul Hitit, Imperiul Asirian și Imperiul Mitanni, după care a intrat într-o
perioadă de declin lent. Egiptul a fost invadat și cucerit de o succesiune de puteri străine
(canaaniți/hyksoși, libieni, nubieni, asirieni, babilonienii, perși, macedoneni și romani), în a
treia perioadă intermediară și Perioada târzie. În urma morții lui Alexandru cel Mare, generalul
acestuia Ptolemeu I Soter, s-a proclamat noul conducător al Egiptului. Dinastia Ptolemeică a
condus Egiptul până în anul 30 î.Hr., când, sub domnia Cleopatrei, Egiptul a fost cucerit
de romani și a devenit o provincie romană.
Faraonul era monarhul absolut al țării și, teoretic, deținea controlul complet al terenurilor
și resurselor Egiptului. Regele era comandantul militar suprem și șef al guvernului, bazat pe o
birocrație de funcționari pentru gestionarea afacerilor sale. Al doilea la comandă era vizirul,
care avea rol administrativ, care acționa în calitate de reprezentant al regelui și coordona
inspecția terenurilor, trezoreriei, proiectelor de construcție, sistemului juridic și arhivelor[16].
La nivel regional, țara a fost împărțită în 42 regiuni administrative numite nome, fiecare
guvernată de un nomarh, care era responsabil în fața vizirului pentru jurisdicția sa.
 Templele formau coloana vertebrală a economiei. Nu numai că erau case de cult, dar au
fost, de asemenea, responsabile pentru colectarea și stocarea bogăției țării într-un sistem de
hambare și trezorerii administrate de supraveghetori, care redistribuiau cereale și produse. O
mare parte a economiei a fost organizată la nivel central și strict controlată. Cu toate că vechii
egipteni nu au folosit moneda până în perioada târzie, ei au utilizat trocul, care consta în saci
standard de cereale și unitatea de Deben, o greutate de aproximativ 91 de grame de cupru sau
argint, formând un numitor comun. Lucrătorii erau plătiți în cereale, un muncitor simplu putând
câștiga 5 ½ de saci (200 kg sau 400 kg) cu cereale pe lună, în timp ce un șef de echipă putea
câștiga 7 ½ saci cu cereale (250 kg sau 550 kg)pe lună. Prețurile erau fixate în întreaga țară și
înregistrate pe liste pentru a facilita tranzacționarea, de exemplu, un veșmânt costa cinci debeni
din cupru, în timp ce o vaca costa 140 debeni. Cerealele puteau fi schimbate cu alte produse,
conform listei prețurilor fixate. Din secolului V î.Hr., moneda a fost introdusă în Egipt din
străinătate, provenită de la greci și romani. La început, monedele au fost folosite ca piese
standardizate din metal prețios, mai degrabă decât bani adevărați, dar în secolele următoare
comercianții internaționali care veneau tranzicționau în monede.
Societatea egipteană a fost extrem de stratificată. Fermierii au constituit cea mai mare
parte a populației, dar produsele agricole erau deținute direct de către stat, temple sau de o
familie nobilă care deținea pământul. Fermierii erau supuși unui sistem de muncă forțată și
neplătită impusă de stat pentru executarea unor lucrări la proiecte publice, fiind nevoiți să
lucreze la proiectele de irigații sau de construcții. Chiar și așa, și cel mai umil țăran avea dreptul
de a adresa petiții vizirului și curții. Artiști și meșteșugari aveau un statut mai înalt decât
fermieri, dar și aceștia se aflau sub controlul statului, lucrând în atelierele de lângă temple și
plătiți direct de la trezoreria statului. Cărturarii și oficiali formau clasa superioară în Egiptul
antic, așa-numita "clasă de kilt alb", cu referire la veșmintele lor de in albit, care reprezentau un
semn al rangului lor. Clasa superioară își afișa vizibil statutul lor social în artă și literatură.
Nobilimea mai era formată din preoți, medici și ingineri calificați și specialiști în domeniul lor.
Sclavia era cunoscută în Egiptul antic, dar amploarea si prevalenta practicii sale sunt neclare.
Sclavii erau utilizați în mare parte ca servitori . Ei puteau să cumpere și să vândă, puteau să-și
câștige drumul lor spre libertate sau de noblețe, și, de obicei, erau tratați de medici la locul de
muncă.
 Vechii egipteni au menținut un set elaborat de obiceiuri funerare, crezând că erau
necesare pentru a asigura nemurirea după moarte. Păstrarea corpului pentru mumificare,
efectuarea ceremoniilor funerare și de înhumație cu bunurile persoanei decedate îi puteau folosi
în viața de apoi. Înainte de Vechiul Regat, trupurile erau îngropate în gropi săpate în deșert care
se conservau natural prin uscare.În condiții aride, deșertul a fost un avantaj în întreaga istorie a
Egiptului antic pentru mormintele celor săraci, care nu își puteau permite pregătirile de
înmormântare elaborate și disponibile pentru elita de nobili. Egiptenii bogați au început să-și
îngroape morții în morminte de piatră și să le mumifice artificial, implicând îndepărtarea
organelor interne, ambalarea trupului în bandaje îmbibate cu rășină, și îngropându-l într-un
sarcofag de piatra dreptunghiulară sau într-un sicriu de lemn.

Spre deosebire de cele mai multe dintre popoarele vechi Mediteraneene, egiptenii purtau
doar una sau două piese mari de îmbrăcăminte înfășurate pe corp în diferite moduri. Însă, atât
bărbații cât și femeile din Egiptul Antic purtau tunici cusute pe măsura potrivită. Aceste tunici
semănau cu un tricou lung care ajungea până la genunchi (pentru bărbați) sau până la glezne
(pentru femei). Tunicile erau de obicei fabricate din in și aproape totdeauna albe. Cei mai mulți
egipteni, atât bărbați cât și femei, nu par să își fi acoperit capetele cu niciun fel de articol de
vestimentație. Deseori umblau cu picioarele goale, dar uneori purtau sandale din piele.

Bărbații care lucrau afară purtau de obicei fuste scurte în loc de tunici, care puteau fi
fabricate ca în Asia de vest prin înfășurarea unei piese de îmbrăcăminte în jurul trunchiului și
picioarelor. Atât bărbații cât și femeile purtau fard de ochi albastru sau verde și creion din
cărbune negru, când se îmbrăcau de ocazii. Bărbații aveau părul scurt, nu purtau bărbi sau
mustăți, în timp ce femeile își purtau părul pe umeri. Atât bărbații cât și femeile purtau bijuterii
din aur dacă iși permiteau.
 Atena și Sparta: viața publică și privată

Grecia antică a inaugurat în istorie formulele superioare de organizare politică – practic, a

„inventat” politica, reguli de drept referitoare explicit la proprietatea privată, conducere
reprezentativă și libertate juridică. Pe fundalul unei dezvoltări a agriculturii, comerțului,
meșteșugurilor, a circulației monetare, s-a constituit polisul – cetatea-stat, ca unitate de
teritoriu, locuire, instituții, valori juridice, religioase, morale etc. Întreaga viață publică și
privată a vechilor greci se derula în jurul ideii de cetate, garanție a drepturilor civile, a averii
și persoanei fizice. În legătură cu cetatea-stat, a luat naștere și s-a împlinit și calitatea grecilor
de cetățeni, mai exact de oameni liberi, proprietari, purtători de arme, membri ai unei
comunități de tradiții, valori materiale, morale și religioase, de aspirații etc. „Polisul este acolo
unde se află corpul civic”. Politeia reprezenta ansamblul de instituții dintr-un polis. Patrios
politeia echivala cu dreptul cutumiar al strămoșilor. Străinii (periecii sau metecii) nu aveau
drepturi politice, iar hiloții (populații dependente de Sparta) și sclavii(prizonieri de război,
datornici etc.), folosiți la muncile agricole în mine, ateliere meșteșugărești, flotă, erau
considerați aproape animale; celelalte populații neelene erau numite barbari. Grecii trăiau
organizați în triburi, fratrii, familii și vorbeau, până în secolul II î.Hr., dialecte diferite. Puterea
politică a evoluat de la autoritatea regilor la cea a aristocraților agrari, pentru a atinge stadiul în
care averea se va impune în locul originii sociale și a prestigiului religios și militar.

În acest context de instituții și tradiții, s-au întemeiat și polisurile de referință ale

Greciei, Sparta și Atena, în secolele IX — VIII î.Hr., prima în Peloponez, cea de a doua
în Attica. Ele au fost rivale redutabile la hegemonia Eladei, Sparta – ca stat oligarhic, militarist,
cu bază economică agricolă, dominată de aristocrația funciară tradițională, Atena – ca
democrație, mare putere maritimă, cu resurse materiale impresionante, agricole, „industriale”,
financiare, condusă de o aristocrație cu putere financiară.
 Războiul peloponesiac

Războiul peloponesiac, desfășurat între anii 431-404 î.Hr. și determinat de lupta

pentru hegemonie în Grecia antică, a opus Sparta (conducătoare a Ligii
peloponesiace) Atenei (care se afla în fruntea Ligii de la Delos). Ambele tabere au utilizat toate
rezervele materiale și umane de care dispuneau, ceea ce va duce la secătuirea potențialului lor
militar și economic. Pretextul războiului l-a reprezentat asedierea coloniei Corintului, Potideea,
de către Atena. Corintul cere ajutor Spartei, iar Atena ia măsuri dure împotriva Megarei, aliată a
Corintului, căreia îi interzice comerțul cu orașele Ligii de la Delos. Operațiunile militare se
desfășoară în special sub forma invaziilor pustiitoare ale spartanilor și aliaților acestora
împotriva Atenei și a zonelor care îi rămân fidele. Distrugerile au fost amplificate de marea
epidemie de ciumă, care afectează grav Atena (429 î.Hr.), liderul atenian Pericle numărându-se
și el printre victime. Conflictele interne din Atena, dar și gravele neînțelegeri ale acesteia cu
aliatele sale din Liga de la Delos au amplificat dezastrul. Una dintre cele mai grave înfrângeri
suportate de Atena în timpul războiului peloponesiac a fost bătălia de la Asinaros, lângă
Siracuza (413 î.Hr.), în urma căreia generalii atenieni sunt executați împreună cu 12 000 de
cetățeni soldați ai Atenei. După o ultimă înfrângere, la Aigos Potamos (în 405 î.Hr.), Atena este
obligată să-și predea flota spartanilor și să-și dărâme fortificațiile în anul următor. Imperiul
atenian format în secolul al V-lea î.Hr. era definitiv distrus, toate posesiunile maritime ale
atenienilor, cu excepția insulei Salamina, fiind pierdute.

Harta Greciei la inceputul conflictului

 Războaiele punice

Războaiele punice au fost o serie de trei războaie purtate între Roma și Cartagina în
perioada 264-146 î.Hr. Au purtat această denumire după numele de puni pe care romanii îl
dădeau cartaginezilor. Limba vorbită era punica, o limbă semită, derivată din feniciană.
Cele trei războaie au fost:
 Primul Război Punic între 264-241 î.Hr.
 Al Doilea Război Punic între 218-201 î.Hr.
 Al Treilea Război Punic între 149-146 î.Hr.
Primul război punic (264-241 î.Hr.) a fost primul dintre Războaiele Punice care au avut
loc între Roma și Cartagina. Timp de 23 de ani cele două puteri și-au disputat supremația în
bazinul vestic al Mării Mediterane. Cartagina, aflată în Tunisia de azi, era cea mai puternică
putere maritimă din vestul Mării Mediterane la începutul conflictului. De asemenea, Roma
domina Peninsula Italică și își dorea victoria, dar era greu de obținut o victorie decisivă.
Cele două state au avut trei războaie unul contra celuilalt, războaie care le-au marcat
existența. Aceste războaie au fost numite Războaiele punice, după numele de „puni” pe care
romanii îl dădeau cartaginezilor.
În 288 i.Hr., mamertinii, un grup campanian de mercenari s-au angajat în slujba regelui
Agathocles din Siracuza de a ocupă orașul Messana (Messina de azi). Toți bărbații au fost uciși
în timpul asediului, iar femeile acestora au fost răpite. Un grup de trupe romane alcătuite din
cetățeni din Campania au preluat controlul asupra regiunii Rhegium. În 270 i.Hr., romanii au
recâștigat controlul asupra Rhegium după izbucnirea unei revolte și i-au pedepsit sever pe
supraviețuitorii revoltei. În Sicilia, mamertinii au devastat regiunea și s-au ciocnit cu
expansiunea teritorială a Siracuzei. Hieron al II-lea, tiranul Siracuzei, i-a învins pe mamertini
lângă Mylae pe râul Longanus. După înfrângerea de la râul Longanus, mamertinii au apelat la
Roma și Cartagina pentru sprijin. Cartaginezii l-au convins pe Hieron să nu ia nicio măsură și i-
a convins pe mamertini să accepte o garnizoană cartagineză în Messana. Dar ulterior, aceștia au
devenit nemulțumiți de staționarea garnizoanei cartagineze, au cerut sprijin Romei în speranța
că vor obține o protecție mai sigură. Rivalitatea dintre Roma și Cartagina crescuse după invazia
lui Pyrrhus, prin urmare, alianța mamertinilor cu ambele puteri nu mai era posibilă.
Al doilea război punic a fost conflictul dintre Roma și Cartagina ce a durat între anii 218
i.Hr. și 202 i.Hr., purtat timp de șaisprezece ani în Europa și în Africa. Războiul a fost izbucnit
de cartaginezi care au dorit să se răzbune pentru înfrângerea pricinuită în primul război punic.
Ca urmare, războiul a avut o amploare mai mare în ceea ce privește persoanele implicate,
costurile economice și umane, impactul decisiv istoric, politic, social în întreagă lume
mediteraneană. Spre deosebire de primul război punic care a constat în lupte navale, al doilea
război punic a fost o succesiune continuă de lupte terestre prin dispunerea infanteriei, cavaleriei
și elefanților. S-a făcut uz și de forțe navale, dar pentru a menține pozițiile armatelor și a susține
acțiunile sau pentru a trimite diplomați dintr-un loc în altul. Deși războiul a fost perceput ca
fiind doar invazia lui Hannibal asupra Italiei, de fapt, întreagă Mediterana a fost implicată direct
și indirect în dispută dintre Roma și Cartagina, fiind scena unor confruntări în Iberia, Gallia,
Gallia Cisalpină, Italia și nordul Africii, iar diplomații celor două tabere beligerante porneau
spre Numidia, Grecia, Macedonia, Siria, Asia Mică și Egipt. Al doilea război punic este
considerat a fi un război desfășurat la cea mai mare scară din Antichitate.
Al treilea război punic (149 - 146 î.Hr.) a fost al treilea și ultimul Război punic care a
avut loc între colonia feniciană Cartagina și Republicii Romane. Aceste războaie au fost
numite Războaiele punice după numele de puni pe care romanii îl dădeau cartaginezilor.
A fost un conflict mult mai mic decât primele două războaie punice, fiind constituit de
fapt dintr-o singură bătălie: Bătălia pentru Cartagina. Bătălia s-a încheiat cu distrugerea totală a
orașului Cartagina și cu anexarea teritoriului deținut de aceasta de către romani. De asemenea
populația Cartaginei a fost omorâtă sau transformată în sclavi, existența independentă a
Cartaginei luând astfel sfârșit.
 Budismul
Budismul este o religie și o filozofie orientală. Ea își are originea în India în secolul al
VI-lea î.Hr.și s-a răspândit într-o mare parte a Asiei Centrale și de Sud-Est. Se bazează pe
învățăturile lui Gautama Siddhartha (Buddha Shakyamuni), un gânditor indian care se crede că
ar fi trăit între 563 î.Hr. și 483 î.Hr.. De-a lungul timpului, budismul a suferit numeroase
schimbări, în prezent fiind o religie foarte divizată, fără o limbă sacră comună și fără o dogmă
strictă, clar formulată. Răspândit în China, Japonia, Sri Lanka, Coreea, Mongolia, Uniunea
Myanmar, Thailanda, Vietnam.
Budismul aparține grupului de religii dharmice alături de hinduism și de jainism,
păstrând o puternică influență a elementelor constituente ale acestor două religii. Mai este
numit și „Buddha Dharma”, ceea ce înseamnă în limbile sanscrită și pali (limbile textelor antice
budiste) „învățăturile Celui Luminat”.

În prezent, istoricii fixează această dată în 560 î.Hr. Veridicitatea istorică a

întemeietorului budismului, Gautama Buddha (623-543 î.Hr., după tradiția budistă
din Birmania și Thailanda; 560-480 î.Hr., după istoricii moderni), este confirmată de
majoritatea cercetătorilor din zilele noastre în pofida vechilor teorii din trecut care îl considerau
pe acesta mai degrabă un personaj mitologic. Cu toate acestea, biografia lui Gautama Buddha,
așa cum este ea prezentată de Asvaghosha în Buddhacarita(cea mai veche relatare existentă a
vieții profetului) abundă de elemente fantastice și legendare. Budiștii consideră că
prințul Gautama Siddhartha s-a născut în Lumbini și a fost crescut în Kapilavastu, aproape de
actuala frontieră dintre India și Nepal. Potrivit tradiției, tatăl lui Buddha era conducătorul unei
formațiuni tribale numite Sakya. Încă de la nașterea lui Gautama, un vizionar important din
regiune, Asita, i-a prezis pruncului un destin proeminent în sfera sacerdotală. Tatăl lui Buddha
are însă într-o zi un vis în care își vede fiul părăsind palatul ca sihastru așa că decide să îl
protejeze de realitatea ostilă care l-ar putea indispune și l-ar putea determina să aleagă calea
ascezei. În ciuda acestor măsuri, Buddha reușește să facă patru incursiuni în afara palatului,
întâlnind un bătrân foarte slăbit, un bolnav, un mort și un călugăr. Primii trei îi revelează
efemeritatea existenței materiale, datorită bătrâneții, a bolii și respectiv a morții, iar călugărul îi
dezvăluie calea de a învinge aceste suferințe umane, și anume prin meditație. Prin urmare,
Buddha hotărăște să părăsească orașul și să-și abandoneze bunurile, urmând o asceză deosebit
de dură în junglele Uruvela. După șase ani însă, constată că acest timp de asceză nu îl ajută, nu
îi aduce iluminarea. Este deseori ispitit de moarte (Mara) să renunțe la căutarea adevărului și să
se dedice numai comiterii faptelor bune. Prin meditație, Gautama Siddhartha reușește să își
concentreze toată atenția asupra eliberării de suferință, capătă revelația reîncarnărilor sale
anterioare și i se dezvăluie legea condiționismului universal.
Budismul s-a extins pe întreg teritoriul subcontinentului indian și în țări învecinate
(precum Sri Lanka), de-a lungul primelor cinci secole de la moartea lui Buddha. În cele două
milenii care au urmat, a pătruns și în Asia și în toate celelalte continente.
 Alexandru cel Mare
Alexandru cel Mare (n. 20 iulie 356 î.Hr. – d. 10 iunie 323 î.Hr.), cunoscut și sub numele
de Alexandru Macedon, Alexandru al III-lea al Macedoniei sau Alexandros III Philippou
Makedonon, rege al Macedoniei (336 î.Hr.-323 î.Hr.), a fost unul dintre primii mari strategi și
conducători militari din istorie. Cuceririle sale spectaculoase i-au făcut pe macedoneni stăpâni
ai Orientului Apropiat. La moartea sa, la vârsta de 32 de ani, Alexandru era stăpânul celui mai
mare imperiu cucerit vreodată. Alexandru cel Mare a contribuit substanțial la
răspândirea civilizației elenistice în întreaga lume.

Fiul regelui Filip al II-lea al Macedoniei și al reginei Olimpia s-a născut în anul 356 î.Hr.,
chiar în aceeași noapte când Templul lui Artemis din Efes a fost incendiat. Tatăl său, care avea
multe soții și care își neglija nevasta, i-a oferit fiului său, de-a lungul copilăriei o educație
spartană, fiind foarte sever. Se spune că l-a aruncat în mijlocul unui grup de lei[2]. Zilnic,
Alexandru se antrena din greu să lupte și să comande soldați, îndeplinind îndatoriri militare
stricte. Datorită acestui mod de viață, a deprins tradițiile militare, dezvoltându-și o constituție
robustă.
Mama lui Alexandru, Olimpia, nu era de origine macedoneană, ci era grecoaică din Epir.
După istorici, ea a fost o femeie aprigă, extrem de neconvențională, cu ambiții dinastice foarte
puternice și cu interese oculte, crezând în „viața viitoare” și farmece. Soțul ei, regele Filip, a
luat-o în căsătorie când ea avea 20 de ani, iar el 28. Dar, foarte curând, după conceperea lui
Alexandru, el a început să se sperie de propria lui soție, pe care a surprins-o odată dormind cu
șerpi în pat. Oracolul i-a prezis lui Filip că ochiul cu care s-a uitat prin gaura cheii ca să-și vadă
pe ascuns nevasta îi va fi scos în viitor. Ceea ce s-a și întâmplat, în cursul unei lupte.
Când Alexandru a împlinit treisprezece ani, tatăl său, regele Filip al II-lea al Macedoniei,
a decis că Alexandru avea nevoie de o educație superioară pe lângă educația spartană, și i-a
căutat un tutore. Acesta a fost marele filozof al antichității, Aristotel, care s-a ocupat de
educația tânărului Alexandru, dându-i acestuia vaste cunoștințe din
domeniul filozofiei, astronomiei, matematicii, artei, biologiei, geografiei și politicii.
Tânărul rege a început de foarte devreme să-și construiască, în mod conștient, imaginea
de nou Ahile: frumusețea, îndrăzneala, inteligența eroului se regăseau în el peste secolele care îl
despărțeau de Războiul Troian. Pentru a-și consolida puterea, Alexandru și-a construit o
ascendență divină (dar neadevărată) și s-a dat drept urmaș după mamă al lui Heracle. În anul
334 î.Hr., după ce a trecut podul Heles la Troia, primul act politic întreprins de Alexandru cel
Mare a fost ceremonia de la mormintele lui Ahile și Patrocle.
Mama lui, Olimpia, a corespondat cu fiul ei în mod regulat in timpul campaniilor și îi
scria că tatăl său nu a fost Filip, ci Zeus.
Potrivit tradiției, Alexandru a fost prieten și cu filosoful Diogene din Sinope, cinicul.
Vizitat de către Alexandru în „vila-butoi” unde locuia și întrebat: „Eu, Alexandru, împărat al
lumii, ce pot să-ți dau?”, a dat un răspuns memorabil: „Nu poți tu să-mi dai ceea ce îmi iei: dă-
te la o parte din lumina soarelui!” Plin de admirație, eroul ar fi zis: „Dacă n-aș fi fost
Alexandru, adică un tânăr condamnat să cucerească lumea, aș fi vrut să fiu Diogene, un om
liber”.
 Războaiele daco-romane

Războaiele daco-romane (101-102, 105-106) au fost două războaie între Imperiul

Roman și Dacia (Regatul Dac), în timpul domniei împăratului Traian.
În timpul domniei împăratului Domițian, izbucnesc o serie de războaie cu dacii. Conform
lui Iordanes, în Getica, goții/geții au încetat alianța "foedus" încheiată cu romanii și au devastat
malul Dunării sub comandă lui Duras, nimicind armatele și pe comandanții lor, în provincia
Moesia condusă de Agrippa și Oppius Sabinus. Romanii au fost învinși, iar Oppius Sabinus a
fost decapitat. "Goții" au năvălit asupra castrelor și orașelor și le-au prădat. Geții, clientelari
Romei, ca aliați de nădejde față de amenințările din partea populațiilor germanice și sarmatice,
ar fi năvălit din cauza măsurii lui Domițian de reducere a stipendiilor plătite regilor acestora, o
măsură determinată de dificultățile economice pe care le traversa imperiul, astfel, subsidiile
romane serveau la întărirea unui front. Dacii au trecut Dunărea, pe gheață, în iarnă anilor 85/86,
iar Domițian a condus trupele în Illyricum, încredințând comandă armatei lui Cornelius Fuscus,
prefect pretorian, unul dintre suporterii împăratului Vespasian în războiul civil din 69 . Armata
romană a traversat Dunărea pe un pod de corăbii. Conform lui Suetonius, Domițian a mai
condus lupte împotriva chaților (un trib germanic) și împotriva sarmaților. Duras i-a lăsat
conducerea lui Diurpaneus, fiind "dibaci în a întinde curse, un bun luptător, știind să aleagă
prilejul pentru a-i atacă pe romani și a se retrage la timp"(Cassius Dio).
Domițian a rămas o vreme în orașul Naissus, de unde trimitea la război alți comandanți
de armate, dar aceștia nu biruiau armatele geților. Împăratul a decis să separe provincia Moesia,
mult prea întinsă că să fie apărată, în Superior și în Inferior. Se baza pe câteva legiuni: I Italica
la Novae, V Macedonica la Oescus, VII Claudi la Viminacium, și V Alaudae, precum și trupe
auxiliare, astfel, grosul forțelor romane era stabilit spre Oltenia și Banat, pentru a feri Moesia
de un atac al dacilor din munți. Punctul slab defensiv roman era în sectorul dobrogean al
Dunării. Astfel, dacii au condus cu ușurință atacul. În cursul anului 86, invadatorii daci au fost
respinși de peste Dunăre.
Diurpaneus i-a trimis o solie comandantului Fuscus, spunând că va încheia pace dacă
Domițian le va ordona romanilor să le dea fiecare, câte doi oboli (Cassius Dio). Fuscus refuză,
și orgolios, se aruncă în lupta fără precauție. În primăvară anului 87, armata romană a traversat
Dunărea pe un pod de vase, între Vidin și Orlea, urcând pe Olt, deși sunt ipoteze cum că ar fi
traversat Dunărea prin Drobeta. Armata romană a înaintat prin zona de dealuri subcarpatice din
Mehedinți, trecând râurile Motru și Jiu. Intenționau să traverseze munții prin pasul Vălcan,
pentru a se îndrepta spre Sarmizegetusa. Diurpaneus își valorifica calitățile de strateg militar, se
retrage din calea armatei romane și îi pregătește o ambuscadă, lăsându-l pe general să se
aventureze prin munți. L-a atacat pe neașteptate. Legiunea Legio V Alaudae a fost măcelărită
la Tapae, comandantul Fuscus ucis, iar tabăra soldaților a fost jefuită. Armele, mașinile de
război preluate, stindardul luate de la Fuscus au fost găsite abia după primul război daco-roman.
De atunci, Diurpaneus a primit numele de "Decebal" ce însemna "un om mai puternic decât
zece oameni sǎlbatici".
Imagine din timpul razboaielor daco−romane de pe Columna lui Traian
REFERAT LA ISTORIE

Elev: PANAIT NICOLAE

Clasa a IX−a I