China Antică

Primul imparat

Civilizația chineză a apărut în mil. III î.Hr. pe văile fluviilor Huanghe și Yangzi. În sec. III î.Hr.,
împăratul Zheng de Qin (Shi Huangdi) (221-210 î.Hr.) a întemneiat dinastia Qin și a unificat
principatele într-un singur imperiu. Dinasta Han (206 î.Hr. - 220 d.Hr.) a deschis comerțul cu
Occidentul. Fiind atacat de nomazii din nord (huni), imperiul s-a destrămat fiind refăcut câteva secole
mai târziu.

Cuprins
 1 Invenții
 2 Construcții
 3 Confuciasmul
 4 Morminte celebre
 5 Tradiții și cultură
 6 China Antică. Istoria tradițională. Cei Cinci Suverani și Cei Trei Auguști

 7 Dinastiile mai importante a împăraților chinezi

Invenții
  Hârtia: În jurul anului 100 d.Hr., un bărbat pe nume Tsai Lung a întins o foaie din pastă
de lemn și cânepă, pe care a pus-o la uscat și a inventat hârtia.
 Busola: Vechii chinezi au fost marinari foarte pricepuți. Aceștia au folosit busolele pentru
orientarea templelor la început, însă în cele din urmă le-au folosit pentru navigație. Cu
sute de ani înaintea europenilor, au construit vase cu pânze, manevrate cu ajutorul cârmei.
Aceștia au ajuns în Africa pentru a face comerț. Au fost primii care au împărțit anul în
365,25 de zile, în calendarul chinez.
 Praful de pușcă se presupune că a fost descoperit de asemenea în China.

Construcții

Marele zid chinezesc

Marele zid chinezesc a fost construit de către împăratul Shi Huagdi. Zidul a fost construit între
anii 214 - 204 î.Hr., de mii de țărani săraci. Construcția există și azi, întinzându-se până la 2200
km, încât este vizibil și de pe Lună. Se spune că Meng Jiangnv s-a născut într-o localitate sudică
și s-a căsătorit cu Wan Xiliang. Nu mai târziu decât în a treia zi după nuntă, bărbatul ei a fost luat
și dus în partea nordică a țării pentru construirea zidului. Zilele treceau, dar tânăra soție nu
primea nici o veste de la bărbatul său. „Se apropie iarna, cum o să-și petreacă soțul meu zilele
geroase fără haine groase?”, se gândea femeia. Astfel, Meng Jiangnv a țesut o pânza de bumbac
și a confecționat o haină groasă pentru bărbatul său. A plecat și cu chiu cu vai a ajuns la poalele
zidului din nordul țării. A văzut mii și mii de bărbați, îmbrăcați subțire, cărând cărămizi și pietre
grele. Mulți cădeau din cauza oboselii și a foamei. Tot căutând și întrebând, în cele din urma
Meng Jiangnv a aflat că bărbatul său murise de oboseală și cadavrul său a fost îngropat chiar în
zid. Auzind trista veste, a plâns ce a plâns timp de 3 zile și 3 nopți la poalele zidului, când, brusc,
cu un sunet asurzitor, o porțiune lungă de 800 de li a zidului s-a dărâmat. Printre dărâmaturile
zidului, a găsit rămășițele pământești ale soțului ei. Cu corpul neînsufleșit al bărbatului, Meng
Jiangnv a pornit pe drumul său spre casă. Pe drum i s-a făcut sete și foame. A plâns tot drumul și
din lacrimile sale s-a format un izvor. Fiind urmărită de soldați, Meng Jiangnv a luat o stâncă a
muntelui și a aruncat-o. Stânca a format un paravan, împiedicându-i pe soldați. Pe drum, femeia
s-a întâlnit cu un meșter pietrar, pe care l-a rugat să facă o groapă în piatra în care a depus
rămășițele pământești ale soțului, pe care a păzit-o până și-a dat duhul. Localnicii au îngropat
corpul femeii împreună cu cel al bărbatului său în grota de piatră. Au construit lângă grotă și un
templu cu o statuie a femeii, pentru a cinsti memoria acestei perechi, iar templul a căpătat
denumirea „templul Meng Jiangnv”.
Confuciasmul

Confucius s-a născut în China în anul 551 î.Hr.. A fost un mare gânditor, convins că împăratul
trebuie să aibă grijă de poporul său ca un părinte. Timp de 2000 de ani, învățăturile lui i-au
influențat pe conducătorii Chinei. Acest intelept a descris armonia naturii cu ajutorul simbolului
Yin si Yang. Aceste doua nume reprezinta cele doua nonculori din care este format: negrul si,
respectiv albul, aflate in combinatie.

I.1. Leagănul civilizației chineze

În bazinul fluviului Huang-He (Fluviul Galben), pe o suprafață de peste 9 milioane km2 , s-a
dezvoltat vechea arie de civilizație istorică a statului chinez. Spațiul geografic imens în care s-a
format această cultură atât de organică și de unitară ca stil i-a influențat și, într-o oarecare
măsură, chiar i-a condiționat istoria. Și dificultățile de acces în spațiul Chinei a permis populației
chineze să dezvolte o civilizație în cadrul căreia influențele străine și popoarele năvălitoare au
fost rând pe rând asimilate.În vest, lanțuri de munți, dintre cei mai înalți din lume, au legat-o și,
totodată, au separat-o de vasta zonă a Tibetului. În nord, un alt lanț de munți n-au putut-o apăra
de invaziile hunilor, contra cărora a trebuit să construiască Marele Zid; Marea Galbenă, în est și
Marea Chinei, în sud (în parte) completând această izolare naturală a Chinei.

Acest cadru geografic vast oferă o mare diversitate de condiții naturale, de la munți abrupți,
deșert sau stepă, imense câmpii fertile, junglă sau zone mlăștinoase. În această varietate
geografică se pot distinge două mari zone naturale, foarte deosebite una de alta: zona nordică, a
bazinului Fluviului Galben, și zona centrală și meridională, în care importanța economică
deosebită o are fluviul Yangtze, lung de circa 5 000 km, în timp ce, în sud, fluviul important este
Yhuziang, ,,Fluviul Perlelor” . În regiunea nordică, cu o climă uscată și rece, se întinde o
nesfârșită câmpie aluvionară de loess, formată de nisipurile aduse de vânturi din deșertul
Mongoliei(Gobi) ; un teren galben foarte fertil, dacă este irigat, bun pentru cultura meiului și a
grâului. Regiunea sudică, cu o climă subtropicală umedă și caldă, are un relief accidentat și
acoperit cu păduri, câmpii puține și de mică întindere, zone mlăștinoase. Principalele culturi în
această regiune sunt orezul, ceaiul și dudul, copac foarte important pentru creșterea viermelui de
mătase. În nord, Fluviul Galben, aproape deloc navigabil, provoacă des inundații dezastruoase.
În China centrală fluviul Yangtze este una din cele mai mari artere de comunicație din lume .
Orografia Chinei face dificilă comunicația între diverse regiuni, fapt care a contribuit la
menținerea fracționării în mai multe state chineze. Centrul politic a fost, de obicei, situat la nord,
originea statului chinez se situează în micul regat format în al III-lea mileniu î.e.n., în regiunea
cursului mijlociu al Fluviului Galben .

I.2. Timpuri legendare

China este una din cele mai vechi civilizații ale lumii, contemporană cu Egiptul antic, civilizațiile
din valea fluviilor Tigru și Eufrat, India antică. Are o istorie scrisă de 5 000 de ani și a constituit
un centru de civilizație care a exercitat o mare influență asupra neamurilor și popoarelor într-o
arie întinsă a Asiei de Est și Sud-Est. Cultura chineză, despre care se crede că a fost transmisă de
zei, a început cu mituri ca cel al Creării Cerului și Pământului (un alt mit despre crearea lumii
este consemnat în cartea Huainanzi, apărută la începutul dinastiei Han ( sec.II î.e.n.).

În acest mit se spune că atunci când nu existau nici cer, nici pământ, lumea reprezenta un haos
tenebru. Din acest haos s-au născut treptat două spirite Yin și Yang, care, cu un imens efort, au
început să cârmuiască lumea. Ulterior Yin și Yang s-au separat și au fost hotărnicite în cele opt
direcții principale ale spațiului: miazănoapte, răsărit, apus, miazăzi și corespunzător, nord-est,
nord-vest, sud-est și sud-vest de către Pangu, prima ființă vie și creatorul tuturor lucrurilor în
mitologia chineză, crearea umanității de către Nüwa, zeița mamă, care a creat umanitatea, ,, În
acele vremuri când pământul s-a separat de cer, deși pe pământ existau deja munți, râuri, ierburi
și pomi și chiar păsări și fiare, insecte și pești, pe el nu existau încă oameni, și de aceea lumea era
pustie și plicticoasă. Pe pământul pustiu rătăcea mereu marea divinitate Nüwa. ... luă un bulgăre
de lut galben, îl udă cu apă și modelă ceva asemănător cu o păpușică. De îndată ce o puse pe
pământ, se petrecu minunea: mica figurină prinse viață, slobozi strigăte-,,ua-ua” și se porni să
țopăie bucuroasă. Numele ei deveni Ren (om)”, identificarea, de către Shennong , a sute de
plante medicinale și inventarea literelor chinezești de către Cangjie . „Omul urmează Pământul,
Pământul urmează Cerul, Cerul urmează Calea și Calea urmează ce este natural”. Miturile Chinei
antice sunt strâns legate de viața reală, ele reflectă fenomenele naturii și lupta cu natura. Din
mituri aflăm despre urmașii faimoși ai divinităților, despre modul cum au folosit ei boii la aratul
pământului, cum au făurit uneltele agricole, carul și corabia, arcul și săgeata și alte arme, unii au
creat muzica și dansurile, au meșterit tot felul de instrumente muzicale. Înțelepciunea taoistă
(taoismul sau Daoism; în limba chineză Daojiao 道教, în traducere "învățătura lui Tao”) este o
religie originară în China, instituționalizată ca atare aproximativ în secolul II î.e.n. . S-a desprins
dintr-o mișcare filosofică născută din îmbinarea filosofiei chinezești antice și operele spirituale
ale lui Lao Zi a unității Cerului și umanității a curs prin vinele culturii chineze. Cu mai mult de 2
000 de ani în urmă, Confucius deschidea o școală pentru a preda studenților și a le transmite
ideile sale referitoare la reformarea societății care trebuie să aibă ca bază cele cinci virtuți
esențiale: bunăvoința, corectitudine, înțelepciune și credință. Deși națiunea chineză a suferit în
decursul istoriei multe invazii și atacuri, cultura chineză a dat dovadă de mare rezistență și
vitalitate, esența ei fiind transmisă neîntrerupt. Unitatea cerului și a umanității reprezintă
cosmologia strămoșilor lor. O judecată sănătoasă spune că bunătatea va fi răsplatită și răutatea
pedepsită. A nu face altora ceea ce nu dorești să ți se facă ție este o virtute elementară.
Loialitatea, respectul pentru părinți, demnitatea și justiția, au stabilit standardele sociale, și,
împreună cu cele cinci virtuți cardinale ale lui Confucius, au pus temelia moralității sociale și
personale. Cu aceste principii, cultura chineză a promovat cinstea, bunătatea, armonia și
toleranța. Ceremoniile de comemorare a morților în China arătau respect „Cerului, Pământului,
Regelui, părinților și profesorului”. Aceasta este o expresie culturală a tradițiilor chineze adânc
înrădăcinate, care includ venerarea Divinității (Cerul și Pământul), loialitatea față de țară
(împărat), față de valorile familiei (părinți) și respectul pentru profesori.

Cultura tradițională chineză a căutat armonia dintre om și univers și a pus accentul pe etica și
moralitatea individului. S-a bazat pe credințele practicilor de cultivare a spiritului promovate de
confucianism, buddhism și taoism și a dat poporului chinez toleranță și progres social,
constituind protecția moralității umane și a dreptei credințe. Spre deosebire de sistemul de legi,
care prescrie reguli dure, cultura acționează ca o constrângere blândă. Legea fixează pedeapsa
după comiterea crimei, în timp ce cultura, prin hrănirea moralității, pune accent pe prevenirea
crimei. Credințele confucianiste, buddhiste și taoiste au oferit chinezilor un sistem moral foarte
stabil, imuabil, viabil „atât cât va dăinui Cerul” . Acest sistem etic a oferit baza pentru
continuitate, pace și armonie în societate. Moralitatea aparține tărâmului spiritual; astfel încât
este deseori de natură conceptuală. Cultura exprimă un astfel de sistem moral abstract în limbajul
care poate fi înțeles în mod obșnuit. Taoismul accentuează Adevărul, buddhismul –
Compasiunea, iar confuciansimul pune preț pe Loialitate, Toleranță, Bunăvoință și Dreptate.
„Formele lor diferă, dar scopurile lor sunt aceleași … ele toate inspiră oamenii să se reîntoarcă la
Bunătate” . Acestea sunt aspectele cele mai valoroase ale culturii tradiționale chineze, o cultură
bazată pe credințele confucianiste, buddhiste și taoiste.

Tradiția istorică situează la începuturile istoriei chineze un număr de împărați legendari. În

realitate, numele acestor personaje fictive, eroi civilizatori, consemnează succesiv, anumite
invenții, anumite momente și faze de civilizație. Astfel, primul împărat, Fuxi, ar fi inventat plasa
de pescuit și lațurile vânătorilor , el a început cel dintâi să coacă alimentele, să împartă țara în
clanuri și să domesticească animalele. Fuxi, denumit și Paoxi sau Baoxi, este un erou vestit în
mitologia Chinei. Potrivit legendei avea față de om și trup de șarpe, sau trup de dragon și cap de
om . Fiul unui zeu și al unei fete din Tărâmul Fericirii, era și el o zeitate, putea să se înalțe pe
scara cerească la cer și tot pe ea să coboare pe pământ . Fuxi a făcut foarte multe pentru poporul
chinez. În cărțile istorice se spune că el a trasat cele opt trigrame. Aceste câteva semne
cuprindeau toate stările în care se putea afla întreaga mulțime a lucrurilor din univers, și, de
aceea, oamenii le foloseau pentru a consemna diferitele întâmplări ce surveneau în viața lor .
Probabil, cel mai mare merit recunoscut al lui Fuxi a fost acela că el a dăruit oamenilor focul. În
cărțile istorice nu se spune precis cine i-a învățat pe oameni să folosească focul, totuși, cum lui
Fuxi i se mai spunea Paoxi, ceea ce însemna ,, carne friptă la foc ” sau ,, a preface carnea crudă
în carne friptă ” el este slăvit pentru asta . Celui de-al doilea împărat legendar, Shen-nong,
suveranul cu cap de bou, i se atribuie invenția plugului, cultura cerealelor, stabilirea târgurilor și
descoperirea proprietăților curative ale plantelor. Shen-nong este numele zeului soarelui Yandi,
numit din respect așa, pentru că a făcut în așa fel ca soarele să dea destulă lumină și căldură și de
atunci, oamenii nu au mai cunoscut grija hranei și a îmbrăcămintei. Yandi a fost și zeu
tămăduitor, folosea o ,, biciușcă roșie ” cu care lovea în ierburile medicinale pentru a le deosebi
pe cele vindecătoare de cele otrăvitoare . Într-o altă legendă, se spune că el însuși gusta ierburile
pentru a le afla însușirile și că se otrăvea de șaptezeci de ori pe zi. Potrivit altei legende populare,
Shen-nong a murit jertfindu-și viața pentru binele celor mulți . Strămoșul civilizator al poporului
chinez este Huangdi: ,, Potrivit legendei, Huangdi- deseori tradus Împăratul Galben- era nu
numai stăpânitorul ceresc, ci și cârmuitorul suprem al Centrului” . Legendele spun că împăratul
Huangdi ar fi inventat căruța și barca, arcul și săgețile, mortarul și construirea caselor, scrierea și
cele 12 tonuri muzicale. Tot el a instituit riturile funerare și sistemul prețurilor, a împărțit țara în
provincii și a inițiat creșterea viermilor de mătase. Huangdi a fost cea mai înaltă divinitate în
împărăția zeilor . Înfățișarea lui era cu totul neobișnuită, el ar fi avut patru chipuri, putând astfel
supraveghea în același timp cele patru părți ale lumii . Huangdi a obținut puterea supremă a lumii
pământene în urma marii bătălii cu Chiyou, ,,cel cu trup de om și cap de taur” care făcea parte
dintr-o semiție neobijnuită, situată undeva între zei și oameni. ,,Chiyou și frații săi aveau
înfățișări înfricoșătoare, cu totul neobijnuite. Capetele erau de aramă, frunțile de fier, trupurile de
fiară și știau cuvâna precum oamenii”. Locul bătăliei era la Zhoulu , pe platoul mongol, în
vecinătatea Beijing-ului de azi. Această bătălie a fost de o cruzime neasemuită, niciuna dintre
tabere nu concepea să piardă. După ce Chiyou a învăluit câmpul de bătălie cu o ceață densă în
care ostașii lui Huangdi umblau bezmetici se părea că învingător va ieși Chiyou. Inteligența lui
Huangdi a creat ,,Carul ce arată către miazăzi” și și-a scos ostașii din ceață conducându-i la
victorie. Chiyou a fost învins, descăpățânat și înmormântat în două locuri diferite pentru a
preveni refacerea sa. Pe locul caznei sale s-a format un lac sărat cu apă roșiatică, acolo unde au
fost aruncate obezile de mâini și picioare a răsărit o pădure de arțari care fac flori roșii. În fața
celor doi tumuli, unde i-au fost îngropate trupul și capul, localnicii aduceau ofrande în fiecare an,
iar în epoca dinastiei Jin ( 1115-1234 e.n.) aici au fost dezgropate osemintele unui uriaș schelet,
tari de parcă ar fi fost din aramă sau fier.

Un caracter mai puțin mitic, mai puțin vag, au ultimii trei împărați, Yao, Shun și Yu . Primului i
s-ar datora invenția îmbrăcămintei, muzica religioasă, determinarea astronomică a lunilor și
anotimpurilor, instituirea celor cinci pedepse și a sistemului funcționăresc , a instaurat domnia
respectului filial și a virtuților civice . Yao a rămas vestit ca un cârmuitor modest și cumpătat
care se îngrijea de norod. Cronicile chineze insistă cu lux de amănunte asupra modestiei traiului
pe care îl ducea împăratul Yao care se îngrijea de popor luând asupra lui răspunderea pentru toate
relele . În Yao poporul chinez pare să fi întruchipat o paradigmă a conducătorului ideal, legând
de ființa acestuia toate aspirațiile sale la o viață mai bună, care i-a fost refuzată în cea mai mare
parte a istoriei Chinei. Ultimilor doi împărați li s-a atribuit organizarea statului, reglarea cursului
fluviilor și turnarea primelor trepieduri de bronz . La o evaluare atentă a invențiilor și a măsurilor
luate de aceste personaje mitice, se poate observa un paralelism gradat cu marile epoci de
evoluție a societății umane. Fuxi, de exemplu, pare a reflecta baza cinegetică a economiei din
paleolitic și mezolitic, în paleolitic omul dobândind stăpânirea focului, cucerire atribuită de
legendele chineze tot lui Fuxi, o altă realizare a lui, domesticirea animalelor, prefațând neoliticul.
Shen-nong pare a simboliza transformările suferite de societatea omenească în neolitic, începutul
practicării agriculturii și, în strânsă corelație cu aceasta, sedentarizarea. Inovațiile celorlalți
împărați, în pofida anumitor anacronisme observabile și în cazul primilor doi, se corelează fidel
cu progresul și creșterea complexității societății umane. Cu începuturile ei în jurul anului 6000
î.e.n. pe malurile ,, Fluviului Lung " ( Yangtze ), și ale ,, Fluviului Galben ", ( Huang-He),
civilizația chineză a început să se constituie în mari regate abia către anul 2000 î.e.n.

În mitologia chineză, prima dinastie , Xia, ar fi fost întemeiată de Yu cel Mare, cu ajutorul dat de
un dragon ieșit din apele Fluviului Galben . Este cea dintâi dinastie despre a cărei existență
istorică vechii chinezi nu se îndoiau. Perioada Xia, care corespunde unui tip de civilizație
neolitică, este caracterizată de o ceramică neagră nepictată și, în special, de o frumoasă ceramică
policromă (negru, roșu și alb), în a cărei decorație motivul spiralei se aseamănă surprinzător cu
decorația ceramicii culturii eneolitice Cucuteni . De dinastia Xia tradiția leagă și fondarea unui
stat în valea Fluviului Galben și instituirea unei suveranități ereditare.

Întemeietorul dinastiei Xia avea toate caracteristicile unui adevărat Suveran, era activ, serviabil,
capabil, harnic, se îmbrăca și mânca simplu și arăta o deosebită evlavie față de puterile divine,
avea o locuință umilă dar cheltuia mult pentru canalele de irigații. Avea Virtutea necesară pentru
unirea Imperiului și i-a așezat în locuri potrivite atât pe chinezi cât și pe barbari, Imperiul
cunoscând atunci Marea Pace. Respectând riturile, el a călătorit până la cele Patru Orizonturi,
pentru a stabili granițele Lumii și Chine .
Istoria Chinei începe însă, odată cu dinastia Shang (1800 – 1025 î.e.n.). Noua dinastie întemeiată
a rămas în istorie ca prima dinastie a cărei existență este atestată nu doar de vestigii arheologice
bogate, ci și de documente scrise. În timpul acestei dinastii se formează prima organizare statală
cu o fizionomie politică și cultural definită, în care regale deținea funcțiile militare, politice,
administrative, economice și religioase supreme și își exercita puterea prin intermediul nobilimii
de clan . Suveranul era considerat ,, fiul cerului ", iar China ,,Zhongguo “ ,,Țara de Mijloc”,
centrul Universului. Descoperirile arheologice de la începutul secolului XX au scos la iveală
inscripții pe oase și pe carapace de broască țestoasă . Pe aceste obiecte ghicitorii de profesie
formulau o întrebare, puneau un timp obiectele la foc, apoi interpretau înțelesurile crăpăturilor
produse sub acțiunea căldurii. Dar alături de întrebări, aceste ,,oase-oracole” mai conțin și alte
informații care constituie un important material documentar asupra epocii . Inscripțiile oraculare
ne dezvăluie o concepție religioasă care fusese absentă în documentele neoliticului, în special
preeminența unui zeu suprem ceresc Di (Domnul) sau Shang Di (Domnul cel de Sus). Di
comandă ritmurile cosmice și fenomenele naturale (ploaia, vântul, seceta), acordă Victoria
Suveranului și asigură bogăția recoltelor, sau, dimpotrivă, provoacă dezastre și trimite boli și
moarte . Lui Di i se aduc două feluri de sacrificii: cele din sanctuarul strămoșilor și cele aduse în
plin câmp. Cultul său indică un anumit declin al primatului religios. Di se dezvăluie ca îndepărtat
și mai puțin activ decât strămoșii spiței regale și i se aduc mai puține sacrificii. El este singurul
invocat atunci când sunt în joc fecunditatea și războiul, cele două preocupări de bază ale
Suveranului. Poziția lui Di este supremă . Zeii ceilalți cu toții, ca și strămoșii regali, îi sunt
subordonați. Numai strămoșii Suveranului sunt în stare să mijlocească pe lângă Di și numai
Suveranul poate comunica cu strămoșii săi , căci el este ,, omul unic ”. Suveranul își întărește
autoritatea cu ajutorul strămoșilor săi, credința în puterea lor magico-religioasă legitima
dominația dinastiei Shang. La rândul lor, strămoșii depind de ofrandele de cereale, de sângele și
carnea victimelor aduse ca sacrificiu. Suveranul aduce două serii de sacrificii : strămășilor și lui
Di și altor zei. Uneori sacrificiul ritual se desfășura pe parcursul a 300 sau 360 de zile . Cuvântul
sacrificiu desemnează anul pentru că ciclul anual este conceput ca un serviciu complet. Acest
lucru confirmă importanța religioasă a calendarului, care garantează revenirea normală a
anotimpurilor. În marile morminte regale de lângă Anyang s-au găsit, alături de schelete de
animale, numeroase victime umane, jertfite probabil pentru a-l însoți pe Suveran pe lumea
cealaltă. Alegerea victimelor (însoțitori și servitori, câini, cai) subliniază importanța
considerabilă a vânătorii pentru aristocrația militară și clanul regal. Ca și locuințele, mormintele
împărtășeau același simbolism cosmologic și îndeplineau aceeași funcție: ele erau casele morților
. O credință similară ar putea explica sacrificiul uman cu ocazia construcției clădirilor, mai ales a
templelor și a palatelor. Sufletele victimelor asigurau perenitatea construcției, se poate spune că
monumentul ridicat servea drept ,,nou trup” pentru sufletul victimei. Un motiv pentru practicarea
sacrificiului uman este regenerarea dinastiei. Este evidentă importanța în religia Shang a zeului
celest și a cultului strămoșilor. Complexitatea sistemului sacrificial și a tehnicilor divinatorii
presupune existența unei clase de “specialiști ai sacrului ”, ghicitori, preoți sau șamani . Regatul
Shang, format în nord-vestul Chinei, era o monarhie încă primitivă, bazată pe un sistem social
care în secolul IX î.e.n. va căpăta forme mai bine definite. Regele împarte țara în feude pe care le
distribuie familiei sale, prietenilor și unor căpetenii tribale în schimbul obligației acestora de a-i
furniza trupe în caz de război. Această epocă este dominată de un profund sentiment religios
bazat pe cultul strămoșilor. Regele era șeful cultului de stat. Se construiesc acum orașe
fortificate, pentru a preveni surpriza atacurilor unor triburi vecine. Societatea chineză era prin
excelență agricolă, creșterea animalelor va avea în tot cursul istoriei Chinei, o importanță cu totul
secundară. Se practica creșterea viermilor de mătase. Mătasea devine, încă de la începutul acestei
epoci, un produs tipic al economiei chineze . Epoca Shang continuă tehnica ceramicii anterioare,
marea noutate pe care o aduce fiind însă fabricarea și turnarea bronzului. Civilizația Shang este o
civilizație a bronzului. Vasele rituale de bronz Shang, cu trei sau patru picioare concave, decorate
și purtând inscripții, surprind atât prin nivelul tehnicii turnării, cât și prin gustul artistic al
formelor și ornamentelor. De la sfârșitul epocii Shang datează Marea Regală , operă care în cele
9 articole ale sale reglementează norme, instrucțiuni, indicații de guvernare, agrare, religioase,
juridice, administrative și de comportare morală. Birurile grele, legile excesiv de dure și metoda
autocratică de guvernare au terminat prin a provoca o nemulțumire generală . Ultimul rege
Shang, Shiu-Xin, a fost tiranul cel mai urât de popor. Acesta a avut o forță fizică
supraomenească, și-a ucis soția principală, a inventat noi metode de tortură și i-a chinuit pe toți
cei care îi condamnau purtările . Tradiția spune ca Shiu-Xin a tras cu săgețile spre Cer și acesta l-
a pedepsit trimițându-i un foc puternic care l-a ars împreună cu femeile și averile sale. El a fost
alungat de o răscoală populară, în anul 1025 î.e.n., dată de la care începe cronologia sigură a
istoriei chineze . Statul Shang, primul stat chinez cu o fizionomie politică și culturală definită s-a
prăbușit din cauza mișcărilor sociale interne, dar și în urma presiunii triburilor Zhou, aflate la un
nivel inferior de civilizație.

În anul 1025 î.e.n., vine la putere dinastia Zhou, fondată de acești barbari, care în scurt timp se
cizelează și adoptă rafinamentele civilizației cuceriților. Triumful acestor dinastii a fost rodul
activității a doi regi Wen și Wu. Cele opt secole ale acestei dinastii s-au înscris în istoria
poporului chinez ca o etapă de mare însemnătate, atât pentru dezvoltarea economică și socială a
țării, cât și pentru desăvârșirea formării culturii sale, pentru perfecționarea instituțiilor politice, a
standardelor sale morale, a înaltelor principia și a ordinii în societate și în viața politică. În timpul
său s-a înregistrat prima dată exactă a istoriei Chinei, anul 841 î.e.n. . Regele Wen a avut mai
intâi titlul de șef al Vestului și, în această calitate, i-a învins pe barbari și i-a pedepsit pe cei
vinovați. Fiul său Wu, a fost un rege războinic care a ascultat ordinul Cerului de a-l pedepsi pe
Shiu-Xin, fostul rege, care se purta cu mare cruzime față de cele O Sută de Familii . Imediat ce l-
a învins a lăsat armele și a respectat fiefurile. Urmașul său, Zeng s-a luptat și el contra
partizanilor dinastiei Shang, pe care i-a învins întărind dinastia Zhou. Dinastia și-a recăpătat forța
o dată cu regele Mu, născut în mod miraculos. Era un erou cântat de poeți, fiind protagonistul
unui roman de aventuri. Mu a promulgat un Cod penal . În timpul dinastiei Zhou începe
construirea fortificațiilor de-a lungul frontierei nordice. Epoca dinastiei Zhou este epoca clasică a
culturii și civilizației chineze. Vechea religie primitivă și plină de superstiții, se transformă în
concepții etice și speculații filosofice. Pe baza acestor principii, s-au dezvoltat numeroase școli
filosofice care au cultivat mai târziu subtile speculații metafizice. La începutul dinastiei, zeul
cerului Tian ( Cer), sau Shang Di ( Domnul de Sus), manifestă trăsăturile unui zeu antropomorf
și personal. El locuiște în Ursa Mare, în Mijlocul Cerului. Textele pun în lumină structura sa
celestă: el vede, observă și aude totul, el este un clarvăzător și omniscient . Tian și Shang Di sunt
invocați în contracte și în pacturi. Tian este protectorul dinastiei, suveranul este fiul său și
regentul lui Shang Di. Tian este răspunzător de succesiunea normală a ritmurilor cosmice, în
cazuri de dezastre: secetă, semne de catastrofă, calamități, inundații, el se supune riturilor
expiatorii . Cultul strămoșilor prelungește în mare parte structurile dinastiei Shang. Urna-casă
este înlocuită cu o tăbliță, pe care fiul o depunea în templul strămoșilor. Ceremonii destul de
complexe aveau loc de patru ori pe an, se aduceau ofrande de cărnuri crude, cereale și băuturi și
se invoca sufletul strămoșului care era personificat de către un membru al familiei, în general de
către un nepot al mortului, care împărțea ofrande . Divinitățile chtoniene și cultele lor au o istorie
îndelungată. Înainte de a fi reprezentat ca o Mamă, Pământul era resimțit ca o forță creatoare
cosmică, asexuată sau bisexuată. În vremuri vechi, morții erau îngropați în incinta casei, acolo
unde se păstrau semințele și cum păstrătoarea semințelor a rămas, pentru multă vreme, femeia,
,,în timpul dinastiei Zhou, grăunțele destinate însămânțării ogorului împărătesc nu erau păstrate
în camera Fiului cerului, ci în apartamentul Împărătesei.” După apariția familiei patriliniare și a
puterii senioriale, Pământul a devenit un zeu. În epoca dinastiei Zhou au existat o mulțime de zei
ai Gliei, ei erau organizați ierarhic: zeii Gliei familiale, zeul satului, zeii pământurilor regale și
senioriale. Altarul lor era sub cer deschis și avea o tăblie din piatră și un copac. Acestea
reprezintă relicve ale cultelor originale consacrate Gliei familiale. Arta bronzurilor și jadului
cunoaște în epoca Zhou o perioadă de mare strălucire. Tot acum se redactează, în întregime,
prima operă literară fundamentală, Cartea Cântecelor ( Shi Jing) . Învingătorii Zhou au învățat
scrierea de la învinșii și supușii lor Shang. Dinastia Zhou a fost perioada în care a trăit și a creat
înțeleptul Confucius (552-479), ale cărui principii de respect față de strămoși și de zei și de
supunere față de suveran au avut o influență profundă asupra societății chineze . Pe fondul
decăderii autorității centrale în urma acordării de feude și imunități de către suveran pentru
diverse servicii îndeplinite de anumite personaje importante cu funcții civile și militare, ultimele
secole de existență ale dinastiei Zhou au fost marcate de o fărâmițare politică și militară care
avea să degenereze. Șapte state au ajuns să se lupte între ele pentru a obține controlul asupra
Chinei. Este Perioada Statelor Combatante ( 479 – 221 î.e.n. ) .

I.3. Perioada Statelor Combatante

În pofida frecventelor ciocniri militare, a masacrelor și distrugerilor, perioada ,,Statelor

Combatante”, a fost și o epocă de intensă activitate intelectuală, activitate stimulată și de
spectacolul prăbușirii vechilor instituții și a vechilor principii morale. Mișcarea, la început lentă,
abia schițată în secolul al VI-lea î.e.n., se accelerează pe măsură ce ne apropiem de sfârșitul
secolului al III-lea î.e.n., așa încât diferențele se adâncesc de la o generație la alta. Punctul de
plecare este criza societății nobiliare, a instituțiilor și credințelor ei, luptele între familiile înaltei
aristocrații, precum și primele măsuri de concentrare a puterii în mâinile conducătorilor de
principate sau de regate. Se remarcă existența unui expansionism militar : luptele puterii centrale
împotriva familiilor de mari demnitari, care corespund războaielor între regate pentru extinderea
teritoriilor, pentru sporirea resurselor și pentru a accede la hegemonie . Această epocă își merită
pe deplin numele, dinamica războinică fiind cea care antrenează statele chineze de la sfârșitul
antichității pe calea statului centralizat. Protagoniștii războaielor sunt ,, cele trei Jin “, adică
statele Han, Wei și Zhao, rezultate din împărțirea regatului Jin, vechiul și bogatul regat Qi,
condus de familia Tian, și două regate a căror putere s-a afirmat de puțină vreme : Zan, în Hebei,
a cărui capital se află în regiunea Beijingului și Qin, în Shaanxi, țară a primilor Zhou, bogată în
cai, și regatul Chu, în văile Yangziului mijlociu și Râului Han,regat doar pe jumătate chinez.
Acestea sunt qixiong ( cele șapte puteri) între care se vor face și desface alianțele de scurtă
durată ce vor avantaja când regatul Wei, când regatul Qin, cei doi adversari. În cursul luptelor,
micile cetăți din Câmpia Centrală, depozitare ale celor mai vechi traditii, vor fi absorbite de
regatele puternice care le înconjoară . În epoca Statelor Combatante, războiul era o activitate de
tip nobiliar, dreptul de a poseda care de luptă, cai și arme era rezervat acelor puțini care
participau la lupte și turniruri în câmp deschis sau care se înfruntau în numele virtuților
aristocratice. Pedestrimea, format din țărani, nu juca decât un rol subaltern. Între secolele al V-lea
î.e.n. și al III-lea î.e.n., dezvoltarea infanteriei va reduce treptat rolul carelor de luptă și va
provoca decăderea modului de viață nobiliar, legat de conducerea atelajelor. Apar inovații: spada,
iar arbaleta încordată cu piciorul este arma cea mai întrebuințată în lumea chineză și va cunoaște,
sub diferite forme, o serie de perfecționări de-a lungul istoriei . Dacă epoca în discuție este în
istorie una dintre cele mai bogate în noutăți tehnice (industria topirii și turnării fierului, progrese
ce privesc mijloacele de transport: carul cu oiște la care sunt legați caii prin jugul de greabăn
cedează locul șaretei cu două hulube, jugul de greabăn e înlocuit cu chinga de piept, se
răspândește uzanța de a se da spițelor o usoară înclinare în raport cu planul roții, ceea ce îi
mărește acesteia rezistența la șocurile laterale ) aceasta ține fără îndoială de necesitățile
determinate de războaiele din ce în ce mai îndârjite. Pentru a-și asigura independența și a spori
puterea militară a regatelor lor, principii se preocupă de dezvoltarea agriculturii, caută noi
resurse, sunt instituite taxe asupra activităților comerciale, care progresează.

I.4. Imperiul

Regalitatea a luat sfârșit în anul 256 î.e.n., când regele Nan, din dinastia Zhou, lipsit de orice
prerogative, a murit fără a lăsa urmași. Meritul unificării Chinei îi revine puternicului stat
militarist Qin (225-206 î.e.n.), stat care ocupa o suprafață importantă de teritoriu pe malul
apusean al Fluviului Galben. Regii Qin au luptat împotriva rivalilor lor cu o rară ferocitate și au
cucerit rând pe rând toate marile regate feudale chineze. În vâltoarea acestor lupte dramatice,
dinastia Zhou dispare după opt secole de existență, record de longevitate între toate dinastiile
chineze . În anul 247 î.e.n., la vârsta de treisprezece ani, Zheng s-a urcat pe tronul țării Qin și în
anul 221 î.e.n., după victorii deosebite a cucerit întreaga Chină și le-a cerut miniștrilor săi să-i
găsească un titlu care să fie pe măsura meritelor sale.După îndelungate dezbateri aceștia i-au
propus titlul de Suveran August ( Huangdi ) pe care l-a adoptat, hotărând să fie numit Primul
Suveran August ( Shi Huangdi), succesorii săi au fost numiți al doilea, al treilea și tot așa.
Numele pe care și l-a atribuit își are originea într-o tradiție antică potrivit căreia China avusese la
începuturile existenței sale trei ,,Huang” (,,Auguști”) și apoi cinci Di (,,Suverani”) . Prin mai
multe elemente, noua concepție de Imperiu era atașată de trecut și împrumuta mult din vechea
regalitate Zhou: alegerea unei culori ( negru), a unui număr și a unui element cunoscut ca fiind
favorabil dinastiei ( apa ) . Qin Shi Huangdi a ales numărul șase drept număr etalon și a domnit
în virtutea elementului apă. El a hotărât ca drapelele și hainele să aibe culoarea neagră, culoare
ce corespunde apei. Pălăriile oficiale au avut șase degete lungime, iar atelajele trăsurilor, șase
cai . Acum, funcția regală nu mai este numai religioasă, suveranul jucând rolul unei autorități
efective și dorește să își etaleze puterea. El poruncește să se construiască la Xian yang un palat
grandios, unde pot locui 10.000 de persoane și unde sunt reconstituite palatele princiare ale
regatelor cucerite. Atunci când se exprimă folosește pentru a se autodesemna un pronume
special: Zhen ( noi). Atunci când deleagă autoritatea unuia dintre funcționarii săi, lucrul acesta se
face prin intermediul fu, al insignei formate din două jumătăți potrivite perfect, una dintre ele era
oferită celui care își primea misiunea, cealaltă era păstrată în cancelarie, pentru control. Victoria
statului Qin împotriva dușmanilor săi a fost posibilă numai prin organizarea unei armate bine
echipate și cu o disciplină strictă, pe lângă competența comandanților și viziunea monarhului.
Cronicile vorbesc de sute de mii de capete tăiate (nu se luau prizonieri de război). Deși această
brutalitate era ceva comun în China Veche, totuși acest tablou sângeros al unificării prin foc și
sabie a prefațat, ca o prevestire, duritatea regimului instaurat de Qin Shi Huangdi în noua sa
stăpânire. Prințul din Qin a început prin a anexa teritoriile vecine de pe cursul mijlociu și inferior
al Fluviului Galben, statele Zhao, Wei și Han ( actuale provincii Shanxi și Henan), regatul central
Chu ( între Huang-He și râul Huai), apoi Qi (în Shandong). Atunci când această primă unificare a
fost realizată, el a organizat campanii în zone mai îndepărtate, în regiuni considerate încă
barbare. La nord-est, a ajuns până în Coreea, în nord, s-a lovit de Xiongnu (hunii), populații
nomade care erau pe cale să organizeze o puternică confederație și s-a oprit pe Fluviul Galben
pentru a preveni o invazie . Către sud a trimis patru armate care au ajuns până la mare, în
apropiere de Guangzhou ( actualul oraș Canton) și continuă înaintarea sa până în nordul actual al
Vietnamului. În felul acesta este marcat, încă de la origini, cadrul în care China istorică se va
dezvola încetul cu încetul. Împăratul Qin a poruncit să se înceapă construirea Marelui Zid
Chinezesc, pentru a-și apăra țara împotriva invaziilor popoarelor de păstori și războinici nomazi
din stepele Mongoliei. Spațiul astfel delimitat era extrem de divers. Pentru a realiza
omogenizarea sa, Qin Shi Huangdi a suprimat toate fiefurile, toate principatele locale și a creat,
pentru a le înlocui, treizeci și șase de jun sau prefecturi, cu structuri identice . El a organizat o
rețea de drumuri, care porneau din noua capitală, Xian’yang ( aproape de actualul Xi’an din
provincia Shaanxi). Împăratul Qin Shi Huangdi a desființat celelalte state și a pus bazele unei
autorități puternice, centralizate, care avea la bază o armată puternică, o administrație eficientă și
un cod de legi foarte strict. Imediat după instaurarea noii ere, Qin Shi Huangdi a vizitat toate
regiunile Imperiului și a făcut pelerinaje la toate locurile sfinte tradiționale, dar zeii l-au primit
rău pe cel care conducea după principii elaborate într-o epocă de tiranie. Pe muntele Siang,
divinitățile locale au trimis un vânt care aproape l-a impiedicat să treacă fluviul Yhuziang.
Împăratul a poruncit să fie doborâtă pădurea de aici și apoi muntele să fie vopsit în roșu ca un
criminal . Sistemul de unități de măsură, moneda și scrierea chineză au fost unificate și
standardizate în această perioadă. Valoroasă s-a dovedit, în acest sens, experiența fostelor state
rivale regatului Qin, care cu mult înaintea unificării își construiseră vaste fortificații cu aceeași
finalitate. Dar proiectul Qin va fi marcat, spre deosebire de aceste încercări anterioare, de
titanismul acelei epoci de înnoire pentru China, având proporții cu adevărat grandioase. Marele
Zid Chinezesc, extins și refăcut de dinastiile următoare, se întinde acum pe o lungime de 7 240
km, de la Marea Galbenă până în provincia Xinjiang, în vestul Chinei . Qin Shi Huangdi datora o
bună parte din succesul său reformelor radicale adoptate de către predecesorii săi, cât și de către
consilierii legiști ai acestora. O dată ajuns stăpân al Imperiului, el a continuat să acorde încredere
aceleiași școli de gândire, care dorea instaurarea unei puteri centrale absolute, precum și a unui
cod penal sever și a unui sistem de legi aplicabile tuturor. Împăratul a înlăturat vechea nobilime,
i-a confiscat armele, i-a distrus fortificațiile și nu a ezitat să deporteze pe unii dintre ei. El i-a
ținut sub control pe intelectuali care, până atunci, formaseră o mare parte din clientela seniorială,
mereu gata să critice sau să contrazică. Cărțile clasice, care exprimau gândirea vechii aristocrații,
au fost condamnate la ardere ( 213 î.e.n.) și nu au fost păstrate decât cărțile de utilitate practică
( medicină, agricultură, divinație). Literații confucianiști au fost hărțuiți și supravegheați, câteva
sute dintre ei au fost uciși.

Pentru consolidarea imperiului, Qin Shi Huangdi a luat măsuri care deseori duc cu gândul,
privind retrospectiv, la regimurile totalitare ale secolului XX. Împăratul Qin a impus populației
impozite grele și a procedat la recrutări forțate de masă atât pentru armată, pentru a-și susține
campaniile militare ample, cât și pentru ambițioasele sale proiectele de construcții. Prioritatea
este deținută de producția agricolă, iar țăranul-soldat, supus corvezilor și conscripției, devine
elementul fundamental. Familiile țărănești sunt împărțite în grupuri responsabile colectiv . Un
cod sever, plin de pedepse crude ține recalcitranții în frâu. Din cauza regimului aspru și a
impozitelor grele, după 211 î.e.n., când împăratul Qin Shi Huangdi a murit, a izbucnit o puternică
răscoală țărănească în urma căreia urmașul său a fost detronat, iar dinastia Qin și-a încetat
existența . Pe fondul evenimentelor va veni la putere, pentru aproape patru secole (206 î.e.n. –
220 e.n. ) dinastia Han, care va prelua într-un mod creator realizările predecesoarei ei.
Întemeietorul dinastiei, Liu Pang a primit după moarte, pentru meritele sale numele de Kao-Zî
( Strămoșul Suprem). În anul 180 î.e.n., s-a urcat pe tron împăratul Wen, care a avut drept unică
preocupare îmbunătățirea stării poporului, reușind să aducă țara la un nivel ridicat de
prosperitate. Wen a emis numeroase decrete inspirate din tradițiile antice și a formulat urmatorul
principiu: ,, Drumul Cerului (Tian Tao) spune că Dezastrele provin din acțiuni detestabile, în
timp ce Prosperitatea apare în urma Virtuții. Greșelile tuturor funcționarilor își au originea în
mine.” Urmașul său, împăratul Wu (156 î.e.n.-29 martie 87 î.e.n.), a fost unul din cei mai
importanți împărați ai Chinei și al șaptelea din dinastia Han. La naștere a purtat numele de Liu
Che, și a urcat pe tron în 141 î.e.n., având avut o domnie lungă de 54 de ani. A preluat tronul de
la tatăl său Han Jingdi care prin înăbușirea revoltei "Celor șapte State" (154 î.e.n.) a reușit
centralizarea puterii statului. În timpul domniei sale confucianismul a fost sprijinit puternic,
devenind obligatorie în administrație. Prin această măsură s-a combătut alchimia taoistică, două
curente filosofice ce s-au combătut vehement. În aceeași perioadă apare buddhismul, dar care
devine o religie oficială numai în anul 65 î.e.n. în timpul domniei lui Han Mingdi. În timpul
domniei lui Wu, au fost purtate numeroase războaie, imperiul extinzându-se până la Tarim și
Valea Ferghana (102 î.e.n.- 101 î.e.n.) Coreea (108 î.e.n.), iar în sudul Chinei expansiunea a
culminat cu cucerirea Cantonului (111 î.e.n.), până la granița cu Vietnam. Succesele din aceste
războaie in special din sudul Chinei, au contribuit la consolidarea statului chinez și creșterea
populației, această extindere teritorială a dus la înlesnirea contactelor comerciale, ca de exemplu
cu Persia. Politica lui externă s-a concentrat mai ales asupra apărării contra triburilor nomade
Xiongnu care efectuau invazii asiatice, iar prin intermediul trimisului, său Zhang Qian, a obținut
o alianță cu tribul Yuezhi. De asemenea, s-a acordat o mare importanță creșterii cailor, element
important pentru dezvoltarea cavaleriei, acțiune ce își arată roadele în 119 î.e.n, prin înfrângerea
suferită de Xiongnu. În final, dinastia Han a fost slăbită de rivalități politice și corupție. Statele
vasale puternice s-au revoltat și a izbucnit o mișcare de revoltă de mari dimensiuni, care a pus
capăt dinastiei în anul 220 e.n. Din acest an, China s-a despărțit în trei regate rivale, amenințate
de invaziile triburilor nomade din nord. Moștenirea lăsată de prima dinastie: Qin, care a durat
atât de puțin, este de o importanță capitală pentru întreaga istorie a Chinei. Titlul imperial a putut
să supraviețuiască timp de mai mult de două milenii în ciuda amintirii odioase pe care a lăsat-o
cel care l-a purtat primul, pentru că el corespunde imaginii unei unități a ținuturilor Chinei, care
rămâne un model și în zilele noastre. Istoria Chinei nu este o succesiune de dinastii asemănătoare
ci o permanentă încercare de a oferi un echilibru influențelor venite din toate colțurile, modurilor
de trai extrem de variate, condițiilor geografice diverse. Adevarata obsesie a conducătorilor
chinezi a fost mereu efortul către unificare, al cărui model și arhetip se regăsesc în acțiunile lui
Qin Shi Huangdi. Multe dintre măsurile adoptate de marele unificator i-au supraviețuit. Imperiul
chinez a avut o uriașă istorie timp de două milenii și se încheie cu prăbușirea dinastiei Qing, în
anul 1911, când este instaurată Republica.

I.5. Cronologie

• sec. XXVI-XXI î.e.n. Epoca suveranilor legendari Fuxi, Shennong, Huangdi, Shaohao,
Zhuanxu; Zorile civilizației chineze și ale organizării sociale în alințele tribale. • sec. XXI-XVII
î.e.n. Dinastia Xia - monarhie ereditară, întemeiată de Marele Yu; controlul asupra cursurilor de
apă; elaborarea calendarului lunar agricol. • sec. XVII-XI î.e.n. Dinastia Shang - regat ereditar;
începuturile istoriei scrise pe oase oraculare și vase de bronz; înflorirea prelucrării bronzului,
producerea protoporțelanului. • 1122-255 î.e.n. Dinastia Zhou - Regat autocratic ereditar în
frunte cu Fiul Cerului. • 1122-771 î.e.n. Dinastia Zhou de Vest - Sintetizarea elementelor
fundamentale ale civilizației chineze; 841 î.e.n.- începutul însemnărilor conștiente și sistematice
ale evenimentelor istorice; elaborarea codului riturilor, apariția orașelor întărite; înflorirea
agriculturii și a meșteșugurilor (bronz, țesături de mătase, etc.). • 770-256 î.e.n. Dinastia Zhou de
Est. • 770-476 î.e.n. Perioada ,, Primăveri și Toamne”- decăderea puterii centrale; întărirea
nobilimii vasale și formarea statelor feudale. • 475-221 î.e.n. Perioada ,,Statelor combatante”-
Introducerea producerii și folosirii uneltelor și armelor de fier și oțel; inventarea busolei;
dezvoltarea mineritului, agriculturii, de irigații; înflorirea școlii de filosofie; înmănunchierea
creațiilor culturale în culegeri. Perioada ,,Primăveri și Toamne” și a ,,Statelor combatante”
constituie prima etapă a marelui proces de fuzionare națională în China, ce a avut ca rezultat
formarea națiunii han ( populația majoritară chineză). • 221-206 î.e.n. Dinastia Qin - Constituirea
primului stat feudal unificat în istoria Chinei; unificarea scrisului, a unităților de măsură, a
banilor, a ecartamentului vehiculelor; construirea Marelui Zid, a unei rețele de drumuri și canale
( primul canal cu ecluze din lume), a marelui complex funerar al împăratului ctitor al Chinei
unificate; deschiderea căilor de navigație spre răsărit. • 213-209 î.e.n. Prima răscoală țărănească
de mari proporții în istoria Chinei, condusă de Chen Sheng și Wu Guan. • 206 î.e.n.-220 e.n.
Dinastia Han. • 206 î.e.n. – 25 e.n. Dinastia Han de Vest- se adoptă măsuri pentru consolidarea
statului autocratic central și pentru încurajarea refacerii producției agricole și celei
meșteșugărești; în anul 104 e.n. este elaborat calendarul lunar-solar și este adoptat
confucianismul drept ideologie conducătoare a societății chineze; este elaborată prima lucrare de
istorie a Chinei de către Sima Qian. • 25-225 e.n. Dinastia Han de Răsărit – este reinstaurată
dinastia Han; pătrunde buddismul în China; deschiderea și consolidarea Drumului Mătăsii;
Răscoala ,,Turbanelor Galbene”.

II. Dinastia Qin și Primul Împărat al Chinei

II.1. Unificarea Chinei și Marile Reforme

Statul feudal Qin a fost considerat, întotdeauna, ca unul semibarbar, pentru că oamenii săi
proveneau dintr-un amestec nesigur de chinezi, tibetani și mongoli. Un nobil Zhou spunea ironic
că înainte ca statul Qin să adopte muzica de curte rafinată a vecinilor săi mai civilizați,
,,orchestra lor de palat lovea în vase de lut și freca oase unul de altul” . Așezat strategic cu
capitala în apropiere de Xi’an-ul modern, statul Qin era privit cu multă teamă în timpul perioadei
Statelor Combatante.

Meritul unificării Chinei îi revine puternicului stat militarist Qin (225-206 î.e.n.), stat care ocupa
o suprafață importantă de teritoriu pe malul apusean al Fluviului Galben. Regii Qin au luptat
împotriva rivalilor lor cu o rară ferocitate și au cucerit rând pe rând toate marile state feudale
chineze. În vâltoarea acestor dramatice lupte, dinastia Zhou dispare după opt secole de existență,
record de longevitate între toate dinastiile chineze .
Unul după altul, statele fuseseră invadate nemilos de formidabilele armate Qin, care lăsau în
urma lor mii de trupuri decapitate împrăștiate pe câmpuri. Caracterul frust al începuturilor
civilizației Qin nu trebuie să ne inducă, însă, în eroare : așa cum s-a întâmplat de multe ori în
istorie, o omenire mai simplă și, de regulă, mai viguroasă, este candidatul cel mai probabil să
aducă cele mai îndrăznețe schimbări și înfăptuiri, adeseori pe un fond de decadență al unei
civilizații mai vechi, mai rafinate, dar mai secătuite de vlagă. Cunoaștem situația unificării
Egiptului antic prin cucerirea Egiptului de Jos de către muntosul și mai puțin rafinatul Egipt de
Sus, unificarea Peninsulei Italice de către rusticul popor latin care a avut de zdrobit mai întâi
rezistența civilizațiilor etrusce cu care se învecinau, ca și începuturile modeste ale marilor puteri
antice precum Asiria sau Persia, ale căror civilizații au datorat enorm Babilonului cucerit. Și
exemplele ar putea continua.

“Marea Fiară Qin”, cum era numit statul, datora o mare parte a succeselor sale unui ministru de
la curte, nobilul Shang. Acesta formase un guvern puternic, urmând filosofia legaliștilor, dintre
aspectele căreia multe vor face parte pentru totdeauna din regulile imperiale. Nobilul Shang nu
avea timp pentru noțiuni confucianiste pioase, dar abstracte, ca umilința, onoarea tradiției și
exemplul nobil. El și-a încredințat soarta în mâinile norocului, a vicleniei și a tiraniei absolute și
a făcut statul Qin invincibil instituind legi aspre, pedepse nemiloase și recrutare obligatorie în
armată pentru toți supușii. Lordul Shang era atât de neînduplecat încât atunci când prințul
moștenitor al statului Qin a încălcat una din regulile sale, el a pus ca tutorele prințului să fie
aspru pedepsit pentru că nu a reușit să-l învețe legile pe elevul său. La moartea domnitorului Qin,
nobilul Shang, temându-se că va fi executat de fostul prinț, actualul rege, și-a propus să dea o
lovitură de stat. Când forțele sale au fost înfrânte, iar nobilul Shang însuși a căzut în luptă, noul
domnitor a cerut să fie legat de patru care de luptă și sfâșiat în bucăți . Un alt consilier de la
curtea Qin, un învățat rătăcitor, pleda prostește pentru idealurile confucianiste de virtute a
domnitorilor și moralitate a guvernării. Enervat, conducătorul a hotărât să fie pedepsit prin
castrare, spunând: ,, Dacă ar fi să mă supun flecărelilor încrezutului ăstuia, am fi anihilați
complet de alte regate războinice”. Vinovatul a primit rolul de eunuc la palat, în vreme ce
domnitorul și-a continuat planurile de a ,,strânge China ca pe o pătură.” Timp de 2000 de ani a
existat o legendă a unui rege războinic Qin care a întemeiat o țară puternică : China. El a fost
primul împărat, și imperiul lui a devenit fortăreața sa, apărată de Marele Zid. Când primul
împărat a fost pogorât în mormânt, legenda spune că era cel mai puternic om de pe pământ. Timp
de 36 de ani, el dezlănțuise în China cele mai sângeroase vremuri din istoria ei și a reușit
imposibilul: el a unit un popor și a avut de zece mii de ori mai mulți supuși față de câți avuseseră
faraonii egipteni, într-un imperiu care va supraviețui cu o mie de ani Romei.

Realitatea vieții împăratului a fost mult timp învăluită în mister. Pentru două milenii, singurele
informații detaliate proveneau dintr-o singură lucrare istorică elaborată la circa o sută de ani de la
moartea lui Qin Shi Huangdi, cronicile marelui istoric Sima Qian . Descoperirile arheologice din
anul 1974 au sprijinit legenda și au demonstrat veridicitatea ei. Regele anterior al statului Qin a
murit după o scurtă domnie de 3 ani și a fost urmat la tron de fiul său Ying Zheng , viitorul Qin
Shi Huangdi, care avea 13 ani la data respectivă . La începutul domniei, tânărul rege a fost
controlat de mama sa și de Lu Buwei , amantul acesteia, devenit primul ministru. Un rol
important pentru viitorul regatului Qin îl va juca un tânăr învățat pe nume Li Su . Li Su ajunge la
curtea lui Ying Zheng și este angajat de ministrul său. În timpul audienței la rege pe care a reușit
să o capete la un moment dat, Li Su l-a sfătuit pe acesta să distrugă de pe fața pământului
stăpânii feudali și să unifice întreaga lume sub sceptrul său. Cuvintele învățatului au trezit în
Ying Zheng conștiința faptului că a lui este adevărata putere pe care o va folosi cu mult curaj în
următorii zece ani. El a continuat cuceririle predecesorilor săi cu atâta sălbăticie, încât, până în
anul 221 î.e.n., a reușit să supună China în întregime și a determinat regatele feudale să implore
îndurare. S-a scris că, de la început până la sfârșit, campania Qin de cucerire a costat un milion și
jumătate de vieți de chinezi. Cele șapte state combatante ale Chinei antice erau: ,,Qi, în Shaanxi,
țară a primilor Zhou, bogată în cai, statul Zhou, în văile Yangziului mijlociu și Râului Han, cele
trei Jin,.adică statele Han, Wei și Zhao, rezultate din împărțirea regatului Jin, vechiul și bogatul
regat Qi, condus de familia Tian, și două state a căror putere s-a afirmat de puțină vreme : Yen, în
Hebei, a cărui capitală se afla în regiunea Beijingului și statul Chu . Șase dintre state erau
vlăguite de războaiele neîntrerupte, în vreme ce regatul Qin se întărea. Timp de zece ani, cel mai
tânăr dintre regii care își conduseseră vreodată poporul în luptă, și-a oțelit puterea în războaie. În
campania sa contra statului Zhao, armata Qin ia peste zece mii de prizonieri care vor fi executați,
contrar cutumelor războiului. Ying Zheng găsește cheia dobândirii imperiului prin sânge, este
total lipsit de scrupule și se bazează total pe armată . Victoria statului Qin împotriva dușmanilor
săi a fost posibilă numai prin organizarea unei armate bine echipate și cu o disciplină strictă, pe
lângă competența comandanților și viziunea monarhului. Cronicile vorbesc de sute de mii de
capete tăiate. Deși această brutalitate era ceva comun în China Veche, totuși acest tablou
sângeros al unificării prin foc și sabie a prefațat, ca o prevestire, duritatea regimului instaurat de
Qin Shi Huangdi în noua sa stăpânire. Prințul din Qin a început prin a anexa teritoriile vecine de
pe cursul mijlociu și inferior al Fluviului Galben, statele Zhao, Wei și Han (actuale provincii
Shaanxi și Henan), regatul central Chu (între Huanghe și râul Huai), apoi Qi (în Shandong).
Atunci când această primă unificare a fost realizată, el a organizat campanii în zone mai
îndepărtate, în regiuni considerate încă barbare. La nord-est, a ajuns până în Coreea, în nord, s-a
lovit de Xiongnu, populații nomade care erau pe cale să organizeze o puternică confederație și s-
a oprit pe Fluviul Galben pentru a preveni o invazie . Către sud, a trimis patru armate care au
ajuns până la mare, în apropierea actualului oraș Canton (Guangzhou) și continuă înaintarea sa
până în nordul actual al Vietnamului. În felul acesta este marcat, încă de la origini, cadrul în care
China istorică se va dezvolta încetul cu încetul. Întrebarea fundamentală a istoricilor despre
meteorica ascensiune a împăratului este cum a reușit el din punct de vedere militar. Răspunsul
este dat de armata de teracotă descoperită în anul 1974 în apropierea orașului Xi’an din provincia
Shaanxi, la 900 de kilometri de Beijing. Ea a uimit lumea cu proporțiile ei fără egal: războinici,
cai și care de luptă din teracotă, aliniați pentru a păzi pe veci mormântul împăratului. Excavările
și o meticuloasă operațiune de recuperare dusă la bun sfârșit cu multă răbdare de cercetători și de
artiști contemporani au dat la iveală patru fose imense din pământ și lemn, în total 25 000 de
metri pătrați decopertați. Prima fosă adăpostește peste 6 000 de luptători (nu în întregime
restaurați) de 1,80 metri înălțime și cam jumătate de tonă greutate fiecare, înarmați cu lănci,
săbii, arcuri și săgeți, cu expresii profund individualizate, deși culorile în care fuseseră pictați
inițial n-au rezistat timpului ; în rest, rămâne senzația că armata este vie și defilează spre cel care
o privește. Armata e dispusă de-a lungul a 11 culoare de 200 de metri lungime și cam trei metri
lățime, respectând gradele militare.

A doua fosă cuprinde cai în mărime naturală, înhămați câte patru la care de luptă, iar infanteriștii,
ofițerii de cavalerie și arcașii sunt dispuși ca un corp de armată din ziua de azi. De asemenea,
apar primele obiecte de bronz. A treia fosă e ceva mai mică și reflectă conceptul strategiei de
luptă din timpul dinastiei Qin: comandantul și cartierul său general în spatele oștirii. Cu prilejul
săpăturilor au fost descoperite nenumărate statui distruse sau sparte. S-ar părea că, imediat după
moartea împăratului, coridoarele subterane au fost jefuite și distruse de căutătorii de comori sau
chiar de răsculații în căutare de arme. Cu toate acestea, au rămas intacte multe statui, numeroase
arme, vârfuri de săgeți, precum și rămășițe ale unor arcuri și arbalete din lemn și fragmente de
scuturi din bronz . Figurile de teracotă erau o ofrandă funerară, au fost dezgropați 7 500 de
războinici care, sub toate aspectele, mai puțin acela că nu sunt din carne și oase, sunt luptători
veritabili . Descoperirea oglindește aspectul real al armatei lui Qin. Marea surpriză a fost că
primele trei rânduri ale avangărzii erau alcătuite dintr-o infanterie foarte mobilă . Se pare că
acestea erau trupele de șoc ale împăratului. În spatele lor venea infanteria grea, care la rândul ei
era sprijinită de coloane de care de luptă, iar din urmă, o cavalerie rapidă mătura totul în calea
ei . Nu numai precizia ordonării armatei i-a uimit pe cercetători ci și armele pe care le purtau.
Deși numai părțile lor metalice s-au păstrat, ele sunt cele mai de calitate arme de bronz care s-au
conservat în întreaga lume.

Una dintre cele mai incredibile descoperiri este o sabie, perfect păstrată, după 2000 de ani, cât a
zăcut în pământ. Ciuntirea armei demonstrează că arma chiar a fost folosită în luptă de un soldat.
Săbiile dinastiei Qin sunt semnificativ mai lungi decât cele ale dinastiilor anterioare . Armurierii
Qin au perfecționat metalurgia bronzului pentru a oferi soldaților lor cu 30 % mai multe șanse să
se apropie cu armele de adversari, cu atât mai lungi fiind tăișurile armelor lor decât cele ale
dușmanilor. O halebardă poartă o inscripție, care spune că aceasta a fost făcută, în al cincilea an
al domniei împăratului din Qin, de către primul ministru Lu Buwei. Aceasta era o garanție de
calitate și însuși primul ministru era făcut răspunzător pentru calitatea armelor purtate de soldați .
Dotarea armatei era printre cele mai bune din epocă. Invențiile militare erau binevenite și
răsplătite cu pungi de aur de către împărat – cum s-a întâmplat de pildă cu arcul care trăgea trei
săgeți simultan. Când câteva mii de arcași astfel dotați abăteau o ploaie de săgeți asupra
inamicului, efectul psihologic era terifiant . Armatele lui Qin Shi Huangdi au fost printre primele
care au folosit o tactică făcută celebră ulterior de huni, mongoli și alte popoare ale stepei.
Cavaleria deschidea lupta, atacând în pâlcuri mici oștile dușmane și trăgând săgeți din goana
calului, retrăgându-se strategic pentru a ataca iarași, hărțuind fără milă inamicul. Când acesta era
debusolat, iar rândurile i se răreau considerabil, Huangdi își trimitea la atac infanteria, care îi
masacra pe supraviețuitori, cu miile. Era o tactică barbară, dar eficientă. Și în acest fel, Qin Shi
Huangdi a reușit să pună capăt unuia dintre cele mai sângeroase capitole din istoria Chinei,
perioada „Statelor Combatante”, învingând toți rivalii și proclamându-se, în 221 î.e.n., împărat al
Chinei unificate .

Armata Qin, bine antrenată și motivată, echipată cu arme de precizie și condusă de un rege fără
scrupule și ambițios constituia mașina perfectă de război. În 7 ani, Ying Zheng a cucerit 13 orașe
din statul dușman Han și alte 20 de orașe din state rivale. Dar dacă dușmanii externi păreau ușor
de biruit, în interiorul curții regale, dușmani nevăzuți doreau să îl distrugă. Istoria oficială atestă
drept moment crucial majoratul lui Ying Zheng, la împlinirea vârstei de 20 de ani . Regina-mamă
avea un nou favorit, marchizul Lao Ai , care îi făcuse reginei doi fii crescuți în secret și
intenționa să îl pună pe tron pe unul dintre ei. Știind că descoperirea complotului său este o
chestiune de timp, amantul reginei-mame, a făcut o încercare disperată de a dobândi puterea. El a
furat pecețile regale, dobândind astfel autoritatea de a mobiliza trupe. Forțele districtuale, sub
comanda lui Lao Ai au mărșăluit asupra palatului regal. Securitatea palatului era
responsabilitatea primului ministru Lu Buwei care descoperise complotul și pregătise o capcană
în care forțele lui Lao Ai s-au aruncat orbește. Complotul este dejucat și Lao Ai capturat și
executat împreună cu întreaga sa familie . Prima amenințare la adresa domniei lui Ying Zheng a
trecut și controlul dur a devenit tratamentul-standard aplicat tuturor, inclusiv familiei domnitoare.
În răstimp de un an, Lu Buwei, căzut în dizgrație și izgonit de la palat, se va sinucide. În culisele
palatului, propriul protejat al împăratului, Li Su, va fi eminența cenușie din spatele tronului. El
pune la punct o ideologie totalitară, numai bună să fie impusă asupra unei Chine unificate . Până
în 237 î.e.n., statul Qin a înglobat alte trei state chineze independente . Panica s-a răspândit în
fața mașinii de război în marș. Statul Yen era următorul, nu întâmplător a trimis o misiune
diplomatică la curtea Qin cu scopul de a îmbuna teribila forță. Trimișii aduceau daruri de pace
regelui Ying Zheng, daruri chiar măgulitoare: o hartă a cuceririlor Qin și capul tăiat al unui
general Qin care dezertase, semn că Yen nu va oferi azil dușmanilor acestui stat. Dar cei doi soli
erau de fapt ucigași profesioniști care îndeplineau o misiune sinucigașă. Cu toată acuratețea
planului, complotul a dat greș, regele Qin a reușit să se salveze numai prin propriile eforturi,
apărându-se cu sabia, nimeni neîndrăznind să intervină fără porunca regelui, așa cum prevedea
regulamentul curții.

În anul 223 î.e.n.,regele Ying Zheng își indeplinește visul: unificarea Chinei. Mai avea două state
de cucerit, dintre care statul Zhou, era cel mai înverșunat inamic, reușind o primă victorie
împotriva lui Qin și amenințând visul ambițiosului rege. Ying Zheng trimite împotriva
principalului său dușman, pe cel mai bun general, pe Wang Jian în fruntea unei armate de 600
000 de oameni. Abil, Wang Jian refuză timp îndelungat lupta cu armatele Zhou, pâstrându-și
pozițiile și interzicând orice acțiune ofensivă. Când, sătui de așteptare și convinși de lașitatea
trupelor Qin, comandanții Zhou au hotărât retragerea, Wang Jian a ordonat ofensiva generală,
prinzând inamicul în dispozitiv de marș și învingându-l catastrofal și decisiv. Comandantul
forțelor Zhou se sinucide, iar regele Zhou este capturat. Obținând o victorie totală și oarecum
surprinzătoare asupra celui mai mare rival al său, regatul Qin ocupă ultimul stat chinez rămas
independent, Qi, fără luptă.

În anul 221 î.e.n., la 34 de ani, Qin este acum China și Ying Zheng este încoronat cu un văl de
stele simbolizând divinitatea Primului Împărat al Chinei. Își ia numele de Qin Shi Huangdi,
Primul Suveran August din Qin, titulatură cu valoare imperială. Se considera nu numai o figură
divină ci un inițiator, un creator, strămoșul unei descendențe îndelungate. Qin Shi Huangdi,
alături de primul ministru, a pus la punct un sistem de reguli care coordona până și detaliile vieții
cotidiene și conținea pedepsele pentru încălcarea lor . Chiar și viața privată nu scapă de
tentaculele legii Qin care trebuia respectată în tot imperiul. Primul Împărat a perfectat un cod de
legi strict, care responsabiliza atât făptașul, cât și până la cinci membri din familia sa pentru orice
abatere de la normele de conduită socială, și/sau disidență. Și a curs mult sânge sub domnia lui.
Qin Shi Huangdi concepe un sistem elaborat de drumuri care străbat imperiul și scurtături pentru
demnitari . Deplasează populații întregi dintr-o parte într-alta a imperiului, familiile bogate le
strămută în capitala Xianyang ( Xi’an – ul actual ), unde îi ține mai ușor sub control . Averea
naște puterea; dar și reciproca e valabilă, așa încât, mutându-i lângă el îi ține departe și de avuții,
și de pretenții. Cu o îndrăzneală militară excepțională el a câștigat controlul asupra unui vast, dar
fărâmițat teritoriu și a creat în premieră o Chină unificată. Mai mult decât simpla botezare a
Chinei după numele Qin, al dinastiei din care provine, istoricii afirmă că Qin Shi Huangdi a
inventat ideea de China.
Una dintre cele dintâi reforme ale lui Qin Shi Huangdi a fost abolirea vechiului sistem feudal
prin refuzul de a acorda vreo suprafață de pământ din teritoriul Chinei, ca domenii rudelor și
ajutoarelor sale. El a obligat 120 000 de vechi familii nobiliare să se mute din statele lor vasale în
noua capitală pentru a-i ține sub autoritatea sa . Demnitarii și generalii săi loiali administrau
orașele și comandamentele militare. Pentru a preveni insurecțiile, Primul Împărat a decretat ca
toate lăncile, vârfurile de săgeți, cuțitele și uneltele metalice să fie confiscate în toată țara și
trimise în capitală. Apoi a pus să fie topite și transformate în douăsprezece statui gigantice
înfățișând războinici, care păzeau palatul imperial. Din același motiv, a dărâmat toate
fortificațiile și instalațiile defensive din provincii, chiar și zidurile de pământ ale satelor. Aceste
măsuri au fost extrem de nepopulare, dar au contribuit la oprirea bruscă a vechilor războaie
feudale.

A impus standardizarea scrisului chinez, a monedei pentru facilitarea comerțului, a intensificat

comerțul cu mătase, a creat și uniformizat sistemul de măsuri și învățământul, a unificat
ecartamentul roților de la căruțe , inventează ceea ce noi numim azi producția de serie și
controlul de calitate, sigiliile imperiale care să-l ateste, stimulează talentele administratorilor care
se ridică în rang prin abilitatea de a scrie și merit personal, nu prin titlu moștenit, impunerea
meritocrației creând o guvernare de o eficiență nemaiîntâlnită până la el. Geniul organizatoric al
împăratului s-a exprimat prin cristalizarea primului stat chinez, împărțit în 36 de prefecturi
conduse fiecare de un civil, un militar și un supraintendent „raportor". Această concepție era
puțin adaptată mentalității popoarelor din regiune. El a reușit totuși, cu ajutorul unei reforme
agrare brutale realizate, mai ales, prin exproprierea de foste domenii nobiliare, să câștige
asentimentul țăranilor săraci: recunoașterea dreptului de proprietate, înlocuirea servituților
feudale cu un impozit proporțional plătit către statul central. Prefecții însărcinați cu realizarea
marilor lucrări (drumuri, diguri și canale), generalii cu atribuții de securitate în aceste prefecturi,
spionați ei înșiși de supraintendenți
numiți.de.împărat,.au.format.o.rețea.administrativă.extrem.de.solidă.care.a.permis.

Este interesant că un mare învingător pe câmpul de luptă reușește să fie în egală măsură un
formidabil administrator, și are timp să se lupte și cu eternitatea. Simțindu-se mandatat de
divinitate, traversează, cucerește și supune văi și munți pe care îi înscripționează cu table uriașe
care să-i consacre autoritatea față de supuși, dar și să-l fixeze în eternitate . Crede în astrologie și
o ridică la rang de credință imperială; își ghidează acțiunile politice după evenimentele cosmice,
tălmăcitorii de vise sunt la mare cinste, consacră prin sacrificii rituale, botează locuri și
orientează palate după stele , viziunea sa încorporează și asimilează geograficul cu miticul,
China sub el devine tărâm sacru. Qin Shi Huangdi se delimitează față de Zhou, dinastie aflată
sub semnul focului pe care o învinsese și își plasează noua dinastie sub semnul apei. Are ambiția
să ridice profanul la nivel de sacru, schimbă calendarul și rearanjează toate sărbătorile oficiale .

Pentru consolidarea imperiului, Qin Shi Huangdi a luat măsuri care deseori duc cu gândul,
privind retrospectiv, la regimurile totalitare ale secolului XX. Împăratul Qin a impus populației
impozite grele și a procedat la recrutări forțate de masă atât pentru armată, pentru a-și susține
campaniile militare ample, cât și pentru ambițioasele sale proiecte de construcții. Prioritatea este
deținută de producția agricolă, iar țăranul-soldat, supus corvezilor și conscripției, devine
elementul fundamental. Familiile de țărani sunt împărțite în grupuri responsabile colectiv . Un
cod de legi sever, plin de pedepse crude, ține recalcitranții în frâu. Din cauza asprimii regimului,
nu este de mirare că, după 211 î.e.n., când împăratul Qin Shi Huangdi a murit, dinastia Qin a
avut parte de un sfârșit violent și timpuriu .

II.2. Marele Zid Chinezesc

Începând cu secolul VII î.e.n., până în secolul al XVII-lea, mai mult de zece dinastii chineze s-au
implicat în construirea și reconstruirea de fortificații ample. Dinastiile anterioare lui Qin au
prefațat, oferind o bună experiență preliminară, construcția la o scară gigantică a Marelui Zid,
proiect vizionar aparținând tot lui Qin Shi Huangdi, iar cele posterioare au întreținut respectiva
ctitorie, s-au bucurat de beneficiile ei, au întărit-o și au extins-o. Nu întâmplător Marele Zid
Chinezesc, așa cum este cunoscut îndeobște astăzi, este zidul construit și renovat de dinastia
Ming (1368-1644). Cea mai veche prefigurare a Marelui Zid, au fost fortificațiile construite în
anul 665 î.e.n., în statul Zhou, cu rol de apărare împotriva celorlalte state . Marele Zid, nu numai
că a ținut invadatorii departe dar i-a și izolat pe chinezi care au dezvoltat una dintre cele mai mari
și mai originale civilizații ale lumii . Început ca un proiect regal, Marele Zid a supraviețuit
decăderii dinastiilor imperiale și astăzi este simbolul trecutului și o mândrie națională. În 215
î.e.n., Primul Împărat al Chinei pornește într-un turneu de inspecție prin imperiul său care pentru
prima dată este o țară pacificată și sigură. Milioane de soldați lăsați la vatră sunt astfel disponibili
pentru alte sarcini și Qin Shi Huangdi plănuiește construirea celui mai mare proiect al
antichității: Marele Zid Chinezesc, o barieră de nepătruns în China . Pentru a-și proteja statul pe
care îl unificase contra deselor incursiuni ale triburilor nomade Xiongnu, cunoscuți în Europa
drept huni, primul împărat al Chinei poruncește să fie legate între ele fortificații clădite de
predecesorii săi și să se construiască noi tronsoane de zid. În 214 î.e.n., împăratul l-a trimis pe
generalul Meng Tian la frontiera de nord a imperiului cu o armată de 300 000 de lucrători, dar și
cu prizonieri politici al căror număr nu se cunoaște, pentru a construi un lanț de fortificații.
Acesta va înainta atât spre est cât și spre vest, pe o lungime totală de circa 6 000 de kilometri,
realizând cel mai lung zid din lume ce va deveni ulterior pe bună dreptate celebru. Șerpuind pe
crestele munților și ale dealurilor, dar și prin văile adânci, Marele Zid Chinezesc, prevăzut din
loc în loc cu forturi cu plan paralelipipedic și turnuri înalte de apărare, are o înălțime de 8 metri
și o lățime de 6,5 metri. Pavat cu piatră, era folosit ca șosea dar și ca drum comercial. Turnurile
erau puncte strategice, în care se aflau depozite de armament și în care erau încărtuiți ostași . Din
ele puteau fi transmise informații pe distanțe întinse, prin intermediul focului și al fumului,
precum și prin semnale sonore. Privit din zare, Marele Zid Chinezesc arată ca un dragon întins
de-a lungul străvechii frontiere de nord a Chinei și a devenit un simbol al întregii țări. Pentru
realizarea măreței fortificații, sute de mii de țărani au fost strămutați cu forța în nord, unde erau
păziți de o armată imensă. Împăratul a dat o lege prin care fiecare infractor prins era obligat să
muncească la construcția Zidului. Organizarea lucrărilor de construcție, a securității și întreținerii
muncitorilor reprezenta în sine o performanță. S-a lucrat în condiții extreme, țăranii neplătiți
pentru munca lor au suferit de pe urma brutalității armatei care supraveghea lucrările și a
amenințării nomazilor războinici din stepele mongole care, dezlănțuiau atacuri în încercarea de a
zădărnici construirea acestor fortificații impresionante, evident îndreptate împotriva lor. Lucrul
se desfășura într-un ritm nemilos, noi și noi echipe de lucrători fiind aduse. Costurile umane au
fost enorme, cei care au suferit fiind țăranii. Deținuții condamnați la munca silnică la zid trebuia
să străbată sute de kilometri, în cătușe și cu zgarde de fier la gât. Mulți dintre ei mureau în marș.
Cei care supraviețuiau erau adăpostiți în tabere cu condiții de trai improprii și puși să muncească,
indiferent de condițiile de climă. Era o lipsă disperată de hrană. Proviziile trebuia cărate pe
distanțe uriașe de către convoaie de animale de povară sau cu plute pe râurile repezi. Mare parte
a hranei era furată de bandiți sau era consumată pe drum de către cărăuși. Foametea accelera o
rată a mortalității deja ridicată și ducea la violență între lucrători și supraveghetori. Pare
incredibil, dar construcția pentru care a fost nevoie de milioane de ore de muncă și ale cărei
lucrări s-au desfășurat în condiții atât de grele a fost finalizată în șapte ani . Mulțimile de
constructori au pornit lucrările dinspre nord-est către vest. Mai întâi se construiau turnurile,
majoritatea înalte de 12 metri. Între turnuri era o curtină înaltă de 6 metri, menită să împiedice
infiltrarea potențialilor invadatori. Unde exista piatră, lucrătorii așezau o fundație din blocuri de
granit, mari de până la 4 metri pe 1,5 metri. Deasupra fundației se construia o structură exterioară
din cărămizi de lut sau piatră , uneori zidul fiind construit din straturi de pământ bătătorit
suprapuse succesiv, cu un pat de trestie între asize. În fiecare zonă construcția zidului ridica noi
probleme. La capătul dinspre est, în apropierea orașului Shanhaiguan, zidul trebuia să continue în
mare pe o mică distanță pentru a nu putea fi ocolit, astfel încât s-au umplut bărci cu stânci uriașe
care apoi au fost scufundate, pentru a forma fundația. În unele regiuni, dealurile peste care
trebuia să treacă zidul erau atât de abrupte încât carele sau roabele nu mai puteau fi folosite la
aducerea pietrei. Oamenii trebuia să care cu spatele, greutăți de până la 50 de kilograme, pe
potecile înguste, sau materialele erau trecute din mână în mână . Pietrele, prea grele pentru a fi
cărate de un singur om, erau rostogolite pe bușteni sau manipulate cu scripeți centimetru cu
centimetru pe pantele abrupte. Odată terminat și primindu-și garnizoanele, zidul s-a dovedit un
bastion formidabil. Granițele dintre imperiul chinez și ținuturile vecinilor nomazi de la nord
fuseseră clar trasate. În plus, a fost creată o structură ce avea să fascineze multe generații
viitoare. Costul în vieți omenești cerut de Marele Zid trebuie să fi fost uriaș atât pentru armată
cât, mai ales, pentru țăranii supuși la corvezi. Documentele de epocă vorbesc de două milioane
de victime, iar arheologii moderni confirmă mărimea prețului în vieți omenești al lucrării, cu
excepția cifrei în sine a victimelor, care se ridică mai probabil la circa 250 000, descoperind că
pe toată lungimea sa, Marele Zid este și cel mai mare cimitir din lume. Contrar legendei
încetățenite, victimele construirii Marelui Zid nu au fost înhumate în structura acestuia, ceea ce
ar fi dus la șubrezirea construcției, ci lângă temelie. Poporul chinez se găsea astfel în paradoxala
situație de a ajunge să deteste o înfăptuire de pe urma căreia, pe de altă parte, beneficia de mai
multă securitate ca niciodată . În China, indiferent de epocă și de regim politic, viața omului ca
individ nu a valorat niciodată prea mult. Marele Zid Chinezesc măsoară astăzi 6 350 de kilometri
lungime. Zidul Primului Împărat se întindea de la Lintiano, în provincia Gansu, până la Liadong
în provincia Hebei. În timpul dinastiei Han a fost construit un zid lung de circa 10 000 kilometri.
Până la inventarea și perfecționarea armelor de foc, Marele Zid Chinezesc a fost o lucrare
defensivă cât se poate de utilă și eficientă. Faptul că și în acest răstimp China a mai avut de
suferit de pe urma nomazilor din nord nu se datorează unei greșeli fundamentale de concepție în
privința Marelui Zid în sine. Unele dinastii ulterioare au încercat, adeseori cu succes, să își
asigure pacea la frontierele de nord ale imperiului prin alianțe matrimoniale cu hanii nomazilor
sau prin cumpărarea barbarilor, această tactică fiind cu siguranță mai puțin costisitoare decât
intreținerea Marelui Zid și asigurarea păcii în nord cu mijloace militare. În aceste perioade,
Marele Zid a fost neglijat și a căzut parțial în ruină, astfel încât, atunci când tactica alianțelor
matrimoniale și a stipendiilor a dat faliment în fața ambiției și a poftei de glorie a unor hani,
numai atunci Zidul Chinezesc nu și-a putut dovedi eficacitatea. În timpul dinastiei Ming, au fost
renovate vechile fortificații și construite noi tronsoane. Cu toate că Marele Zid a devenit una din
minunile lumii, chinezii l-au privit întotdeauna cu o tristețe adâncă, spunând că pentru el au pierit
un milion de oameni, căci fiecare piatră a costat viața unui om. Qin Shi Huangdi a fost fără
îndoială unul dintre cei mai mari constructori ai lumii antice. În timpul domniei sale, țăranii erau
obligați să servească o lună în fiecare an în miliția locală, o altă lună departe de casă în armata
imperială și încă o lună la proiecte de construcții în zone îndepărtate . Unele porțiuni ale
sistemelor de canale și irigații ale Primului Împărat, în special, lucrările renumite din zona
dealurilor Sichuan, au continuat să fie folosite până în prezent. Șoselele sale imperiale cu trei
benzi înconjurau capitala ca niște raze, erau mărginite de copaci și aveau o lărgime de șaizeci de
pași. Aceste drumuri, transportul pe apă și sistemul poștal bine pus la punct au îmbunătățit mult
comunicațiile, facilitând mișcările trupelor, informațiilor, produselor și dărilor cerute prin
sistemul de tributuri și taxe. Dar tot dezvoltata rețea rutieră Qin a ușurat și deplasarea rebelilor
spre capitală atunci când au avut loc marile revolte. Sute de mii de muncitori înrolați forțat au
construit, de asemenea, complexul de palate magnifice ale Primului Împărat, cu zidurile sale
protectoare întinzându-se pe mulți kilometri în împrejurimi. Parcuri și grădini îngrijite înconjurau
palatul principal, a cărui sală de audiențe putea primi 10 000 de persoane. Nenumărate pavilioane
rezidențiale și pentru distracții erau legate între ele prin pasarele aeriene acoperite și pasaje
subterane, astfel încât nimeni, cu excepția câtorva eunuci, nu știa unde se află împăratul . Dacă
cineva dezvăluia secretul camerei sale de culcare, alta în fiecare noapte, se putea aștepta la o
moarte sigură . Împăratul a poruncit să i se construiască un palat și, în imediata lui vecinătate,
reproduceri ale palatelor regilor pe care îi învinsese, ascunse în verdeață. Aceste palate înfățișau
un spectacol de o rară frumusețe, care era desăvârșită de orchestra ce cânta ziua și noaptea.
Numărul palatelor ascunse în verdeață era de 270 . Qin Shi Huangdi se distra în grădinile sale
costisitoare, alegându-și companie dintre cele trei mii de concubine. Când și-a dat seama că
domeniile nu puteau fi întreținute numai de muncitoare femei, a ales un mare număr de tineri
pentru acest scop, punând mai întâi să fie castrați pentru a proteja castitatea doamnelor din harem
. Istoricii chinezi l-au caracterizat, întotdeauna, pe Primul Împărat ca un despot și un egomaniac,
iar în vremea sa acesta a fost disprețuit cu înverșunare de întregul popor. Documentele îl descriu
ca pe un bărbat cu nas proeminent, ochi mari, pătrunzători, pieptul unei păsări de pradă, voce de
șacal și inimă de lup, un om complet lipsit de bunătate. Un portret pictat după moartea sa
înfățișează un uriaș impozant cu maxilarul proeminent, bărbos, purtând la piept o sabie uriașă în
teaca ei. Istoricii spun că avea atât de multă energie încât putea să citească 55 de kilograme de
documente oficiale scrise pe șipci de bambus în fiecare zi . În 214 î.e.n., Qin Shi Huangdi a
hotărât să spulbere orice împotrivire și, îndemnat de ministrul său Li Su, a comis crima infamă
cunoscută sub numele de ,,Arderea cărților” . În timpul unui banchet pe care suveranul îl dădea
celor mai de seamă savanți ai vremii sale, unul dintre invitați, un bătrân literat, prezice cele mai
mari nenorociri, pentru cei care nu urmează nobilele învățături ale antichității. Ministrul Li Su a
considerat însă că acest blestem umbrește măreția realizărilor împăratului său și l-a sfătuit pe
acesta să distrugă sursele antichității care îi determină pe învățați să îi desconsidere opera.
Documentele și istoriile vechi de curte au fost arse, la fel și prețuitele opere clasice, în special
învățăturile lui Confucius. Epurarea trecutului al Chinei urmărea înnăbușirea unor eventuale noi
insurgențe și mișcări separatiste pe care amintirea statu-quo-ului lumii chineze pre-Qin
consemnată documentar le-ar fi putut inspira. Cât despre filosofia lui Confucius, ostilitatea față
de aceasta în cercurile înalte era mai veche. Singurele lucrări cruțate au fost preponderent cele
din domeniile practice, anume cărțile de vrăjitorie, divinație, medicină și horticultură. Refuzul de
a se supune aducea cu sine pedeapsa cu moartea . Arderea cărților i-a adus împăratului ura
intelectualilor confucianiști contemporani și din întreaga posteritate. Multe învățături s-au
pierdut în flăcări. Vreo 460 de învățați care au încercat să-și ascundă manuscrisele au fost
îngropați de vii. Timp de mai multe generații, chinezii și-au exprimat mânia față de această
impietate profanând mormîntul împăratului .

II.3. Mormântul Împăratului Qin Shi Huangdi. Armata de Teracotă

Unificând China, asigurându-i securitatea împotriva barbarilor din nord, și consolidându-i

ordinea internă, ce-i drept, prin teroare, Qin Shi Huangdi s-a putut concentra asupra unui alt
proiect de o importanță capitală pentru orice chinez și cu atât mai mult pentru un împărat, un
proiect legat de viața de dincolo. Împăratul a luat hotărârea de a-și construit cel mai opulent
mormânt realizat până atunci în China, pe măsura neasemuirii realizărilor sale. Mormântul lui
Qin Shi Huangdi, o piramidă retezată, în formă de pătrat, era de mult cunoscut și localizat din
descrierile lui Sima Qian, istoricul de curte al dinastiei următoare . Încă de la începutul domniei
sale, Ying Zheng, s-a pregătit de moarte și a început construirea unui mormânt care, potrivit
tradiției, va conține machete ale celor mai de preț bunuri ale sale, inclusiv armata. 'Una din cele
mai de necrezut trăsături ale armatei de teracotă era, însă, mărimea, nu numai a armatei în
ansamblu, ci și a fiecărui soldat. Se știe că regii chinezi îngropau soldați de teracotă miniaturali
ca spirite protectoare în viața de dincolo, dar niciodată în mărime naturală și purtând arme
perfecționate . Ying Zheng simțea că în moarte duhurile vrăjmașilor săi l-ar putea ataca și avea
nevoie de o armată de soldați din argilă care, prin natura lor, aveau să dăinuie veșnic. Unii
istorici afirmă că armata de teracotă nu trebuia să-l păzească pe Împăratul Qin de spiritele rele de
pe lumea cealaltă, ci de duhurile nerăzbunate ale celor uciși. De la tentativa de lovitură de stat a
lui Lao Ai, cea mai mare spaimă a împăratului devenise trădarea și asasinatul . Acum nimeni de
la curte nu mai era înarmat cu excepția lui și nimeni, cu excepția, sa nu putea chema trupele.
Noul sistem de securitate al lui Ying Zheng a dat, însă, greș în timpul complotului Yen și
începând cu acest moment, paranoia va crește în mintea lui . Pentru tot restul domniei va fi
bântuit de imagini ale morți . Pe Ying Zheng, nu faptul în sine de a muri îl înspăimânta atâta, ci
conștiința faptului că a umplut lumea spiritelor cu duhurile celor pe care i-a sacrificat, suflete
care, de îndată ce el va muri, vor căuta să se răzbune. Regele consideră că un singur lucru îl
poate apăra în lumea de dincolo: o armată de spirite . Una dintre multele ciudățenii ale lui
Huangdi a fost căutarea nemuririi. Viața veșnică îl obseda. Muzicienii de la curte nu cântau decât
melodii despre nemurire, iar numeroși exploratori au fost trimiși în lumea largă, pentru a găsi
elixirul vieții eterne; alchimiștii lucrau în laboratoare vaste, pentru a dezlega enigma vieții și a
morții. Cercetările arheologice au demonstrat în acest sens că nici armata de teracotă nu era de
ajuns. În apropierea movilei funerare a împăratului s-au găsit armuri goale făcute din piatră, fără
războinici de teracotă care să le fi purtat . Se presupune că îngroparea acestor seturi de armură
din piatră poate avea legătură cu credințele legate de spiritele soldaților morți care au suferit
decese violente, ale căror trupuri au fost spulberate și nu au putut avea parte de ritualuri
corespunzătoare de îngropăciune. În concepția chineză ei nu avuseseră parte de o moarte fericită,
și pentru a nu deveni spirite răzbunătoare, care s-ar fi putut întoarce împotriva primului împărat,
le-au fost confecționate aceste armuri . Specialiștii în geomanție și divinație de la curte au ales un
loc atrăgător în suburbiile capitalei ca fiind cel mai potrivit pentru mormântul împăratului. Aici,
l-au asigurat ei, își va găsi odihna veșnică, întrucât forțele naturale nevăzute, feng-shui , adică
vânt și apă, îi sunt favorabile . Mărețul mausoleu subteran, a fost construit după modelul
palatului său principal, cu toate constelațiile cerești înfățișate pe plafon din pietre prețioase, iar
pe podeaua turnată în bronz fiind o hartă a domeniilor sale lumești , cu râuri de mercur. La
suprafață se ridica un tumul construit din pietre și pământ, plantat cu arbori așa încât să poată
trece drept munte natural. La intrarea boltită au fost ridicate dispozitive mecanice ingenioase care
să aducă moartea instantanee jefuitorilor de morminte care ar fi căutat comorile neprețuite ce
aveau să-l însoțească pe Primul Împărat în Lumea de Apoi . Qin Shi Huangdi s-a gândit să nu
lase pe nimeni să-i profaneze locul de veci și a lansat un greu blestem asupra urmașilor curioși:
în clipa în care se va deschide mormântul Primului Împărat, China se va dezmembra.
Dimensiunile necropolei sunt de peste 10 km². Piramida mausoleului e înconjurată de două
ziduri, iar cele patru bolte unde stau de veghe cei peste 7 000 de războinici se află la peste un
kilometru de cel de-al doilea zid . Primul indiciu despre posibilul conținut sunt soldații de
teracotă, descoperiți la 1,5 km distanță de movila mormântului. Când arheologii au săpat spațiul
dintre soldații de teracotă și movilă, o incredibilă lume s-a găsit: peste 180 de fose conținând mii
de soldați, sute de dansatori din teracotă , muzicieni și acrobați care au fost construiți după
aceleași standarde ca și prețioasa armată a împăratului. Muntele-mormânt se afla în centrul unei
enorme necropole, un oraș subteran pentru Primul Împărat care îi asigura toată protecția . Pentru
a afla ce tehnici au fost folosite în timpul dinastiei Qin, pentru construirea soldaților de teracotă,
în cadrul unui experiment a fost reconstituit procesul de creație în condițiile din vremea
respectivă. Fiecare statuie este compusă din două straturi și goală pe dinăuntru. Astfel se evita
prăbușirea sub propria greutate câtă vreme statuia era încă moale. Stratul interior, din material de
calitate inferioară, are o grosime între 3 și 10 cm. Stratul exterior, fin, de cel mult 3 cm, se punea
deasupra și acoperea liniile de contact care uneau părțile statuii. Pentru a preveni ruperea în
timpul arderii, lutul era amestecat cu nisip, în cazul picioarelor și a altor părți ale corpului .
Pentru echipament, păr și podoabe se folosea un lut deosebit de fin. Capetele se compuneau din
două părți legate în spatele urechilor . Peste bucățile individuale, modelate inițial grosolan, olarii
turnau un amestec de apă și lut, cu care modelau ochii, nasul, gura și părul . Apoi erau pictate.
Nu există două statui cu trăsături identice ale feței. Probabil că olarii i-au folosit drept model pe
războinicii armatei Qin. Temperatura cuptoarelor trebuie să fi crescut treptat într-un interval de
cinci zile, pentru a atinge cele 1 000 de grade Celsius necesare producerii teracotei. S-au făcut
calcule care arată că, pentru crearea unei statui, până în ziua când era scoasă din cuptor, trei
oameni munceau 15 zile, fără a lua în calcul intervalul necesar uscării . Astăzi, nu se poate vedea
supremul simbol al puterii, mormântul-însuși. Istoria oficială ne furnizează indicii conform
cărora încăperea funerară ar conține o reprezentare la scară redusă a întregului imperiu, cu forme
de relief, cu râuri, lacuri și mări de mercur, atmosfera toxică generată de această soluție
ingenioasă, pe lângă nenumăratele capcane cu care a fost prevăzut mormântul împotriva
jefuitorilor, făcând extrem de riscantă, și în ziua de azi, deschiderea lui. Legenda afirmă că
mercurul lichid curge, propulsat de o mașinărie perpetuum mobilă, pentru a imita plutitul apelor .
Folosind tehnologia modernă, cercetătorii au construit un model tridimensional al întregului
complex, începând cu zidurile exterioare ale necropolei. Pentru prima oară a ieșit la iveală
structura mausoleului care pare a fi o piramidă divizată cu tunele care duc la mormânt și sub
piramidă au descoperit mormântul, al cărui acoperiș este deschis spre cer sau ar fi fost deschis
dacă nu era acoperit de pământ. Din pure considerente de prezervare – chinezii, fie ei comuniști
sau democrați, nu au permis continuarea excavărilor în zona mormântului propriu-zis, ci doar în
ariile adiacente. Pentru a demonstra veridicitatea legendei conform căreia harta imperiului are
hidrografia reprezentată din mercur, cercetătorii au prelevat carote de foraj din pământul colinei
care acoperă mormântul și au descoperit în acestea o mare concentrație de mercur care, mai mult,
are chiar dispunerea fluviilor și a mărilor Chinei pe planul sitului. În ciuda genialității sale, Qin
Shi Huangdi era susceptibil față de numeroase superstiții și credea în magie, la fel ca și
contemporanii săi de pe tot cuprinsul țării. Având o frică bolnăvicioasă, a adunat în jurul său
șamani practicanți ai divinației, vrăjitori, alchimiști și șarlatani care îl încurajau să spere în
descoperirea poțiunii magice care, susțineau taoiștii, îi va aduce viață veșnică . L-au convins că
elixirul nemuririi putea fi găsit pe trei insule mitice aflate în apropierea coastei Shandong, unde
sălășluiau Spiritele Nemuririi. Un magician de la curte a susținut că a vizitat personal aceste
insule și a aflat că Nemuritorii vor divulga rețeta elixirului numai după ce vor primi dinainte
nenumărați ,,feciori și fecioare de familie bună”. Împăratul a trimis imediat plata umană cerută,
pe mai multe corăbii. Convoiul uriaș a dispărut fără urmă. Unii spun că au fost înghițiți de un
pește uriaș, sau că au devenit locuitorii unei insule japoneze și s-au temut să se întoarcă pentru a
înfrunta furia unui împărat pe care vrăjitorii l-au dus de nas . Ideea unei eterne vieți de dincolo
nu îi mai este de ajuns împăratului Qin Shi Huangdi care dorește să trăiască veșnic și în ultimii
ani din viață începe să înghită pastile din mercur, fiind convins de alchimiștii săi că trupul său va
împrumuta din proprietățile mercurului și va trăi veșnic . Departe de a-i prelungi viața, mercurul
și-a făcut efectul fatal. Deoarece mercurul in formă lichidă nu poate fi absorbit de organism,
alchimiștii chinezi au făcut capsule solide pentru că știau că sunt ușor digerabile, și se crede că
împăratul a urmat acest tratament timp de șase ani. Cu cât lua mai mult cu atât i-a fost afectat
sistemul nervos, devenind și mai agresiv și mai paranoic . În călătoriile sale de inspecție, lungi și
frecvente, însoțit întotdeauna de numeroși membri ai curții, Primului Împărat îi plăcea cel mai
mult să privească spre mările din răsărit, sperând că Nemuritorii vor apărea în fața Augustei sale
Prezențe. Își spunea Stăpânul celor Zece mii de ani, așteptându-se ca el și descendenții săi să
domnească pentru totdeauna .

II.4. Sfârșitul Dinastiei Qin

În a șaptea lună din anul 210 î.e.n., călătoria spre imortalitate s-a sfârșit. La vârsta de 50 de ani,
Qin Shi Huangdi a murit. Moartea lui a fost ascunsă timp de două luni de ministrul său Li Su și
eunucul șef Chao Kao, căci împăratul se afla într-o expediție militară și vestea ar fi provocat haos
în imperiu și acești curteni cu poziții înalte se temeau de o tentativă de acaparare a tronului
înainte ca ei să poată să consolideze puterea în propriile mâini. Fiind vară, cadavrul a intrat rapid
în putrefacție, răspândind un miros pestilențial și pentru a ascunde faptul că împăratul murise
sfetnicii săi au adus în preajma caleștii imperiale, în care se afla cadavrul acestuia, care cu pește,
pretextând ca Huangdi poftește să servească așa ceva . În timpul călătoriei de întoarcere spre
capitală, cei doi conspiratori au conceput planuri pentru o lovitură brutală de palat. Qin Shi
Huangdi îl desemnase, în unul din ultimele sale decrete și fără știrea curții, pe fiul cel mare ca
successor la tronul dinastiei . Prințul se afla la acel moment în nord, la graniță, împreună cu
generalul Meng Tien și armata lui, ispășindu-și pedeapsa pentru obiecțiile sale față de Arderea
Cărților. Ministrul Li Su și eunucul Chao Kao au distrus prompt decretul conducătorului mort și
au conceput un edict imperial fals prin care atât generalul, cât și prințul moștenitor erau
condamnați la moarte . Când acest decret a ajuns la cei din cauză printr-un mesager imperial,
moștenitorul Qin a recurs, ascultător, la sinucidere . Înainte să-și ia viața înghițind otravă,
mândrul general Meng Tien a spus mesagerului: ,, Timp de trei generații, familia mea a servit
casa Qin. Acum am sub comanda mea 300 000 de soldați, am puterea să pun la cale o rebeliune,
dar prefer moartea pentru că nu vreau să-mi dezonorez strămoșii și să uit onorurile pe care
împăratul mi le-a acordat.” În secolele următoare, când gentilomii învățați chinezi reciteau
această declarație faimoasă de credință supremă, atestată în documente vechi, erau adesea
mișcați până la lacrimi în sensul propriu . Trupul lui Qin Shi Huangdi este dus în mausoleul
construit în timpul vieții sale. Împăratul a luat cu el nu numai concubinele care nu îi dăruiseră fii
și armata de teracotă ci și arhitecții, desenatorii, inginerii și constructorii, toți cei care cunoșteau
intrările și ieșirile. Toate secretele, cu excepția legendei râurilor și mărilor de mercur sunt
ferecate. Ministrul Li Su și eunucul Chao Kao au făcut în așa fel încât să pună pe tron un prinț
Qin mai tânăr, ca al doilea împărat al dinastiei sub numele său Er Shi Huangdi (Al doilea Împărat
August). Eunucul Chao Kao se purtase lingușitor cu prințul incompetent care se afla sub
influența sa. Legendele spun că Chao Kao și al doilea împărat au pus la cale ca toți ceilalți copii
din familia imperială să fie uciși și îngropați într-o criptă în apropierea tatălui lor, înlăturând
astfel orice posibilitate a unor uneltiri pentru tron în interiorul palatului . În timpul primului an de
domnie a celui de-al Doilea împărat Qin a izbucnit o revoltă, instigată de un soldat de rând și
oamenii din unitatea sa. În loc să riște să fie executați pentru că n-au reușit să se întoarcă în
tabăra lor la timp, așa cum prevedeau regulamentele militare Qin, ei au hotărât că e mai înțelept
să moară ca rebeli. Având ca arme doar bâte și pari de grădină, această mică bandă a aruncat
scânteia unei revoluții care avea să cuprindă toată China. Țăranii fără cămin și soldații care
rătăceau prin provincii, dintre care mulți trecuseră la banditism, s-au raliat rebelilor. În scurt
timp, lorzi, nobili, învățați și întreaga populație s-a ridicat ca o mare furtună împotriva regimului
Qin oprimant. La început, armatele imperiale au putut să țină în frâu hoardele rebele, dar în
câteva luni revoluționarii uniți se aflau în avantaj. Eunucul Chao Kao l-a închis pe al doilea
împărat în palat, izolat de toți ceilalți sfetnici, și astfel l-a convins cu ușurință să creadă
asigurările sale repetate că totul merge bine. În cele din urmă, în anul 208 î.e.n., primul ministru
Li Su l-a sfătuit pe eunuc să fie mai puțin cutezător în uzurparea puterii și să acorde mai multă
atenție situației militare disperate. Pentru această îndrăzneală, eunucul a pus ca Li Su să fie
aruncat în temniță unde a sfârșit despicat în bucăți, tăiat în două de la brâu. Marea armată a
rebelilor, condusă de soldatul suprem, a continuat să înregistreze victorii. Eunucul Chao Kao a
început să se teamă că dacă împăratul va afla că a fost înșelat, își va pierde viața, așa că a aranjat
asasinarea acestuia. Urmașul celui de-al doilea împărat al dinastiei Qin a ocupat tronul
Dragonului, ca o marionetă, timp de numai patruzeci și trei de zile și l-a executat pe eunuc când a
aflat de crimele acestuia. Capitala Qin a căzut în mâinile comandantului rebelilor, care și-a
instalat cartierul general la periferia orașului. Al Treilea Împărat Qin, cu o frânghie legată în jurul
gâtului, semn al predării umilitoare, a ieșit din palat și s-a îndreptat spre tabăra rebelilor într-o
trăsură de rând, trasă de un singur cal alb, culoarea de doliu. Le-a predat insurgenților sigiliul
imperial și însemnele puterii și a fost ucis . Scribii oficiali care au compilat istoria dinastiei Qin
au avut numai cuvinte de ocară pentru eunucul Chao Kao care a îndrăznit să uzurpe controlul
asupra tronului chinez și a precipitat căderea unei case imperiale domnitoare. Numele lui
disprețuit a rămas pentru totdeauna un avertisment pentru împărații chinezi, de a nu permite ca
eunucii să aibă vreo influență asupra lor . Criticat de istorici a fost și Qin Shi Huangdi pentru că a
încercat să distrugă idealurile confucianiste și a neglijat bunăstarea supușilor săi. Noua dinastie
Han, fondată de comandantul rebel victorios, va domni pentru următorii patru sute de ani și va fi
una dintre cele mai respectate dinastii chineze . Importanța excepțională a dinastiei Qin, în ciuda
scurtimii ei, nu stă numai în succesele militare și în unificarea teritoriilor locuite de chinezi.
Aceste realizări au fost dublate de o serie de măsuri care fac din această perioadă placa turnantă
în istoria civilizației chineze. Principalele realizări rămân lichidarea fărâmițării politice,
introducerea unui sistem birocratic centralizat și înlocuirea regalității paternaliste printr-o
monarhie autocratică de drept divin. Centralizarea politică a fost dublată de o integrare
economică adâncită prin impunerea monopolului de stat în sectoarele principale ale vieții
economice, ca și prin lichidarea oricăror tendințe centrifuge. În această operație nici un aspect nu
a fost neglijat. De la obligația membrilor aristocrației de a-și părăsi domeniile și a rezida în
capitală până la distrugerea zidurilor care împrejmuiau orașele și satele, altădată independente,
de la impunerea unor funcționari imperiali, în calitate de guvernatori și administratori, și până la
elaborarea unui nou sistem fiscal. Pe de altă parte, construirea unei rețele de trei drumuri de
acces radiind din capitală, dotate cu hanuri, permitea rapida circulație de la centru spre periferie a
curierilor și a ordinelor imperiale. Au fost impuse, în întreg imperiul, măsuri, greutăți, monedă,
calendar și mijloace de transport unice. Pe lângă măsurile administrative și politice, Qin Shi
Huangdi a distrus baza ideologică a sistemului Zhou, confucianismul, ideologie care slujea
interesului structurilor bazate pe raporturi personale stabilite între rege și membrii aristocrației
provincial, dar nici celelalte curente filosofice existente nu au beneficiat de un tratament
favorizator. Acest efort s-a materializat într-un edict prin care toate școlile de filosofie erau
închise. Concomitent, a fost elaborată o nouă doctrină imperială. Ideile originii divine a
regalității și a universalității puterii regale sunt acum diferite. Împăratul însuși este stăpân al
spațiului și timpului și, în această calitate, guvernează ordinea cosmică și stabilește un echilibru
între lumea divină și cea terestră, adică instituie Marea Pace. Mărturii concrete ale noii concepții
sunt structura palatului imperial, care reproduce universul, alegerea modelului pentru care, a
constelațiilor și aștrilor pentru decorarea hainelor și a drapelelor, impunerea unui anumit mod de
viață pentru suveran. În sfârșit, descoperirea necropolei regale a demonstrat că poziția
împăratului a fost reflectată și în arhitectura funerară. Acest statut este subliniat și prin
dimensiunile incintei în care este amplasat mormântul, prin monumentalitatea parcului funerar și
a construcțiilor pe care le cuprindea, dar mai ales prin faptul că întregul complex funerar era o
reflectare, o machetă a universului. Numărul și splendoarea ofrandelor funerare întregesc tabloul
onorurilor care l-au însoțit pe Primul Împărat după moarte. Qin Shi Huangdi a lăsat o moștenire
așa cum nu s-a mai văzut, o națiune unificată cu o singură limbă scrisă care este încă folosită, un
sistem de administrație care supraviețuiește și astăzi și un Mare Zid care stă în picioare, dar mai
mult decât orice, Qin Shi Huangdi a creat ideea de China, un singur popor și o singură țară,
realizări prin intermediul cărora dorința sa de imortalitate a fost îndeplinită în cele din urmă.

III. Dinastia Han

Cele patru secole care au urmat dinastiei Qin au fost dominate de dinastia Han. Istoria Chinei
cunoaște două dinastii Han: Han de Apus (206 î.e.n. -25 e.n.) și Han de Răsărit (25-225 e.n.).
Epoca Han se bucură de un deosebit respect din partea națiunii chineze, acest aspect este
demonstrat de faptul că, începând cu dinastia în discuție, chinezii preferă să se numescă Fii lui
Han sau Oamenii lui Han. Și astăzi, cetățenii de ascendență pur chineză sunt cunoscuți sub
numele de chinezii Han iar alogenii, oamenii de diferite naționalități : mongoli, tibetani,
musulmani, neavând origine chineză, sunt cunoscuți drept ,,rase minoritare” . China condusă de
dinastia Han a devenit principala putere din Asia, rivalizând în forță cu Imperiul Roman, care i-a
fost contemporan. Armatele agresive Han au extins China aproape până la hotarele ei din
prezent. Secolele acestei domnii sunt deosebit de respectate în analele chineze ca epocă în care
confucianismul a fost reînviat, reformulat și promovat pentru a deveni doctrina după care s-a
ghidat sistemul imperial în următorii două mii de ani. Primii împărați Han sunt, însă, în ciuda
aparențelor, continuatorii și urmașii dinastiei Qin. La începuturile epocii Han, toate legile și
regulamentele în vigoare sub Qin Shi Huangdi sunt păstrate întocmai : aceeași împărțire a
teritoriului în districte ( jun) și prefecturi ( xian), aceeași triadă de funcții în capitală și în
provincii ( chestiuni civile, chestiuni militare, inspecție și control al administrației) . Principiul
puterii acestui imperiu rezidă în controlul direct al populațiilor și al indivizilor de către stat, ceea
ce implică recurgerea la recensăminte greoaie și fiecare supus trebuie să plătească o taxă
personală în bani, trebuie să execute corvezi anuale și să presteze servicul militar. Promovările se
obțin în virtutea unor fapte de arme și livrări de cereale către stat, ori prin cumpărare. Pedepsele
antrenează o degradare, însă greutatea lor, chiar și atunci când vinovăția este probată, poate fi
redusă pe baza gradului ierarhic deținut. Amnistiile, care câteodată anulează datoriile și sunt
însoțite de promovări, intervin pentru a corecta excesele unei legislații prea riguroase.
Administrația dăruiește în caz de amnistie alcool și vite de sacrificiu comunităților țărănești
pentru banchetele lor anuale în cinstea zeului gliei . Prin coeziunea lor socială și prin presiunea
morală pe care o exercită la nivel local, aceste comunități întăresc dominația statului asupra
populației. Ele au în frunte notabili aleși dintre membrii lor cei mai vârsnici și impun respectarea
unei morale întemeiate pe subordonarea celor mai tineri față de cei mai vârsnici, precum și
respectul față de ierarhii. Transferurile de populație din timpul epocii Han au fost mai numeroase
decât cele din epoca Qin și au avut scopuri politice, militare și economice. Descongestionând
regiunile cele mai populate de excesul lor de locuitori, ele permit punerea în valoare a
pământurilor aride din provinciile nordice și de la hotarele Mongoliei, înlesnind apovizionarea
armatelor însărcinate cu apărarea împotriva incursiunilor venite din ținuturile de stepă. Întocmai
ca cei din dinastia Qin, primii împărați Han vor practica o politică de mari lucrări, cele mai multe
cu caracter strategic și economic. În anii 192 și 190 î.e.n., țăranii din Valea Wei sunt mobilizați la
construirea zidurilor noii capitale, Chang’an, atingând aproape cifra de 150 000 de participanți
pentru fiecare an în parte. Pe măsură ce avansează lucrările, se recurge din ce în ce mai mult la
soldați și la condamnați . În anul 102 î.e.n. Marele Zid este prelungit din nord-estul ținutului
Lazhou până la Yumenguan, în extremitatea de vest a provinciei Gansu. În anul 76 î.e.n., o altă
linie de fortificație este construită în Manciuria meridională de ,,derbedei tineri și funcționari
vinovați de delicte”, care fuseseră deportați acolo . Pe lângă metereze și mici forturi, sunt
construite canale și drumuri care, pe lângă faptul că întăresc dominația puterii centrale asupra
regiunilor, răspund unor nevoi economice. În anul 129 î.e.n., sunt săpați 150 de kilometri de
canal între provinciile Henan și Shaanxi, pentru a lega bazinul Râului Wei de Fluviul Galben; în
95 î.e.n., este deschis un canal de circa 100 de kilometri, care face legătura între cursul Râului
Wei și cel al Râului Jing, situat mai la nord. În timpul împăratului Wudi au avut loc numeroase
lucrări de irigații, în toată China de Nord. Între marile drumuri construite de primii împărați Han,
se numără cel ce lega Capitala de Chengdu, trecând prin valea Fluviului Baoxie și prin masivul
Munților Zhongnan, precum și cel construit începând cu anul 130 î.e.n., care ducea din provincia
Sichuan către bogatele câmpii ale Guangdongului.

III.1. Dinastia Han de Vest ( 206 î.e.n.- 25 e.n.)

• Liu Pang și împărăteasa Lu (207 î.e.n.-180 î.e.n.) Fondatorul dinastiei Han a fost un fermier
născut cu numele de Liu Pang și numit după moarte Kao Zî ( Strămoșul Suprem). Acesta a
condus marea revoltă împotriva domniei dinastiei Qin și a fost unul dintre puținii împărați
chinezi născuți din oameni de rând. După ce a detronat în anul 206 î.e.n., pe ultimul conducător
Qin, Liu Pang și-a petrecut următorii patru ani respingând atacurile rivalilor puternici care
concurau pentru puterea supremă. După ce a devenit învingător, Liu Pang și-a botezat noua
dinastiei după numele statului în care fusese guvernator militar înainte de ascensiunea la tron.
Conștient de pagubele aduse de eunuci dinastiei Qin, noul împărat i-a ținut pe aceștia sub un
control strict. Eunucii sunt rar menționați în istoriile domniei lui . Un rol important în domnia
primului împărat Han, l-a jucat soția lui Lu Pang, împărăteasa Lu, o femeie de la sat, capabilă și
cu o voință puternică. Istoria afirmă că sfaturile ei pricepute și instigările la represalii împotriva
dușmanilor care înconjurau împăratul din toate părțile au contribuit în mare măsură la reușita
soțului ei. Visul împărătesei era ca fiul ei Hui Ti, să moștenească tronul iar ea să devină mama
unui împărat, regentă și împărăteasă văduvă . Visul împărătesei a fost pus în primejdie de o
concubină tânără a împăratului, doamna Qi. Kao Zî o prețuia în mod special pe doamna Qi și îl
adora pe fiul lor Chao, numindu-l moștenitor dar opinia înțelepților curții l-a silit pe împărat să
respecte tradiția și, în cele din urmă, moștenitor i-a devenit fiul primei sale soții. După
doisprezece ani pe tron, Kao Zî s-a îmbolnăvit din cauza unor complicații survenite de pe urma
unei vechi răni din luptă și, refuzând orice îngrijire medicală pentru că îi disprețuia pe doctorii de
la curte, acest domnitor-țăran a murit în Palatul Bucuriei Veșnice la vârsta de cincizeci și doi de
ani . Urmașul primului împărat Han a devenit, conform tradiției, fiul acestuia Hui Ti, dar în
realitate China a fost controlată de mama lui Hui Ti, fosta soție a lui Kao Zî, împărăteasa Lu.
Ajunsă pe tronul Chinei, împărăteasa și-a consolidat tronul eliminându-și posibilii rivali din
familia imperială a soțului ei și a numit în posturi cheie pe membrii familiei sale. Cele mai atroce
pedepse și răzbunări ale împărătesei au fost îndreptate către concubinele soțului ei decedat și mai
ales către fosta ei rivală, doamna Qi, aceasta din urmă sfârșind mutilată și aruncată în cocina
porcilor. Fiul împărătesei Lu a avut o scurtă domnie murind la vârsta de douăzeci și trei de ani.
Imediat după funeraliile lui Hui Ti, împărăteasa a așezat pe tron un sugar născut de una dintre
concubinele fiului său, a ucis-o pe mama acestuia și a afirmat că acest copil este fiu legitim al
soției lui Hui Ti. Nici acest împărat nu a avut o domnie lungă, fiind ucis de Lu deoarece,
crescând și aflând adevărul cu privire la originile lui, îi jurase acesteia răzbunare. Împărăteasa
Lu, încercând să-și mențină puterea, a adus pe tron un alt copil, care nu făcea parte din familia
Han . În ciuda reputației proaste, domnia împărătesei Lu a adus în China prosperitate și pace,
populația a crescut, numărul crimelor și al tâlhăriilor scăzând. La moartea împărătesei văduve în
anul 180 î.e.n., un grup de prinți Han și miniștri puternici au executat întregul ei clan până la
ultimul copil și l-au înlăturat pe împăratul copil care rămăsese conducător. Cel mai vârsnic fiu în
viață al primului împărat Han, Wen Ti, a devenit împărat . • Wen Ti ( 180-156 î.e.n.) Impăratul
Wen Ti a intrat în istorie drept cel mai mare patriarh al dinastiei Han, un model de simplitate,
bunătate și modestie. Toate edictele sale începeau cu fraze de auto-depreciere ca : ,,Eu care nu
am înțelepciune sau virtute, decretez...” . Urmașii acestui împărat vor folosi, după exemplul său,
astfel de expresii, cu sinceritate sau nu. Wen Ti a fost extrem de cumpătat cu persoana sa, cu
palatul și cu statul chinez. El prefera veșminte obijnuite de mătase neagră de calitate inferioară
chimonourilor luxoase din mătăsuri fine brodate, cum i s-ar fi cuvenit unui Fiu al Cerului. Wen
Ti a poruncit evitarea oricăror risipe din palat: a poruncit concubinei sale preferate să stabilească
o nouă modă prin care rochiile să nu mai măture podeaua și a refuzat construirea unui nou
pavilion al plăcerilor datorită costurilor. Acest împărat, a impus moderație printre toți slujitorii,
mai ales în rândul oficialilor, măsurile lui fiind prielnice economiei Chinei. A crescut producția
agricolă și, implicit, standardul de viață, nobilii, fiind din ce în ce mai bogați au părăsit munca și
s-au îndreptat spre învățătură, cale promovată de împărat. În timpul lui Wen Ti, China a fost atât
de bogată încât, datorită trezoreriilor care erau pline, taxele au fost sistate, în grânarele imperiale
se stricau grânele înainte să fie folosite în întregime și în țară, erau atât de mulți cai încât era un
semn de proastă creștere să călărești o iapă . Printre măsurile împăratului Wen Ti, de o mare
popularitate printre supuși s-au numărat acele legi care îndulceau pedepsele : tăierea membrelor
și însemnarea cu fierul roșu care mutilau victima pe viață au devenit intolerabile și au fost
abolite, inclusiv castrarea. Wen Ti a reinstaurat libertatea exprimării verbale și scrise, supușii care
criticau guvernul nemaifiind acum condamnați pentru înaltă trădare și tăiați în două de la brâu .
El însuși un învățat, Wen Ti a pus bazele unei tradiții meticuloase și durabile a învățăturii la
poporul chinez și a implementat un respect profund pentru cuvântul scris și pentru păstrarea
atentă a tot ce era vechi, indiferent de conținutul politic sau filosofic . Sub patronajul său,
învățații au trudit în biblioteca imperială, adunând, recompunând și refăcând ceea ce mai
rămăsese din lucrările clasice care scăpaseră de Arderea cărților . Wen Ti, la fel ca și predecesorii
săi, s-a confruntat cu invaziile nomanzilor barbari din nord care invadau China cu forțe
numeroase. După confruntări directe cu dușmanul, împăratul a încercat să-l înduplece oferindu-i
cadouri prețioase și o prințesă de sânge Han drept mireasă. Prințesa a fost însoțită în noua sa
patrie de către un eunuc, silit să-i fie protector. Aceste eunuc pe nume Chung-xing Shou, a
dovedit, însă, încă o dată în istoria Chinei că eunucii puși în posturi importante aduc numai
prăpăd. Eunucul Chung-xing Shou, s-a opus cu tărie misiunii pe care o primise și s-a răzbunat pe
împărat, jurând credință mongolilor pe care i-a învățat cum să-i învingă pe chinezi sub aspect
militar și politic divulgând informații prețioase privind armatele chineze care păzeau granița.
Eunucul l-a învățat pe conducătorul mongol să-și administreze eficient averea, să țină evidența
supușilor și a cirezilor de animale . Pentru pierderile aduse Chinei, eunucul Chung-xing Shou
este amintit în istorie ca un mare trădător. În anul 156 î.e.n., moare Wen Ti și este urmat la tron
de fiul său Ching Ti . Funeraliile împăratului Wen Ti au fost neobișnuit de modeste deoarece
acesta decretase că perioada tradițională de mai mulți ani de doliu public la moartea unui suveran
, ca și construirea de morminte imperiale luxoase epuizează averea și sănătatea oamenilor și că o
astfel de risipă, este strict interzisă. Ultimile sale edicte imperiale, au prevăzut ca toate femeile
din palatul său, de la cea mai importantă concubină până la cele mai neînsemnate servitoare, să
fie eliberate și să se întoarcă la casele lor . • Ching Ti (156-141 î.e.n.) La începutul domniei lui
Ching Ti a izbucnit o puternică revoltă în șapte provincii. Revolta a fost condusă de guvernatorul
uneia dintre acestea al cărui fiu fusese omorât de actualul împărat în copilăria sa, când, în timpul
unei partide de șah, Ching Ti a sfărâmat tabla de șah în capul adversarului.Tatăl celui ucis a
plănuit să se răzbune și i-a implicat și pe alți proprietari de pământ mințindu-i că împăratul
plănuiește să le fure averile. În cele din urmă, cele șapte provincii rebele au fost învinse de
forțele imperiale care au suferit mari pierderi de vieți omenești și materiale. Odată cu răspândirea
metalurgiei fierului și a manufacturării uneltelor din fier, principala ramură a economiei chineze,
agricultura, înregistrează un mare progres care umple trezoreriile imperiale, reduce la jumătate
taxele pentru pământul cultivat și influențează creșterea demografică. Împăratul Ching Ti este
amintit în istorie cu meritul de fi cel care a sprijinit proliferarea armelor din fier, transformând
armata Chinei într-o armată superioară față de armata nordică mongolă. El a introdus serviciul
militar obligatoriu, fiecare bărbat care împlinea 21 de ani trebuind să se înroleze în armată . La
fel ca părintele său, Ching Ti a decretat ca după moartea sa, doamnele din harem să fie eliberate
și scutite de taxe pe toată durata vieții. • Împăratul Wu Ti ( 141 î.e.n.-87 î.e.n.) În anul 141 î.e.n.,
la tronul Chinei a urmat un prinț Han în vârstă de șaptesprezece ani care s-a dovedit a fi unul
dintre cei mai dinamici monarhi din toată istoria Chinei. Prințul Wu Ti a adus dinastia Han pe
culmile puterii, ale prestigiului și moralității datorită numeroaselor războaie care au extins
imperiul până la Tarim și Valea Ferghana (102 î.e.n-101 î.e.n), Coreea (108 î.e.n.) iar în sudul
Chinei, expansiunea a culminat cu cucerirea Cantonului (111 î.e.n), până la granița cu Vietnam.
Succesele din aceste războaie, în special din sudul Chinei, au contribuit la consolidarea statului
chinez și la creșterea populației. Expansiunea fără precedent a Chinei lui Wu Ti nu a putut
împiedica raidurile constante ale nomazilor mongoli din nord. În repetate rânduri, aceste bande
de călăreți au reușit să lovească și să dispară nevătămați, ducând cu ei prăzi și captivi. Istoricii
din acea vreme menționau că barbarii din nord călăresc cai iuți de luptă, iar în piepturile lor bat
inimi de fiară, migrează din loc în loc cu cirezile și corturile lor, purtând haine grosolane din piei
și blănuri, fără să cultive pământul sau să-și construiască locuințe permanente . În realitate,
triburile nomade erau bine organizate sub comanda unui han principal care își avea curtea în
corturi elegante cu fete de harem și eunuci și cu angajați chinezi care să țină contabilitatea pentru
că nomazii nu aveau o limbă scrisă. În această perioadă, au fost create celebrele Drumuri ale
Mătăsii datorită cererii tot mai mare de mătase și obiecte de artă chineză pe piețele din Apus.
Drumurile mătăsii se îndreptau către vest și caravanele uriașe care transportau prețioasa marfă
erau păzite de garnizoane de soldați chinezi. Romanii numeau China Țara Mătăsii și pe locuitorii
ei oamenii mătăsii. Denumirea Drumului Mătăsii a fost dată după numele acestui renumit articol
transportat. Chinezii creșteau viermi de mătase și produceau mătăsuri și brocarturi pe care le
transportau pentru vânzare. Tehnica creșterii viermilor de mătase s-a răspândit în Asia în secolul
al IV-lea. Mătasea chinezească ajungea la Roma prin intermediul perșilor, și devenise un produs
extrem de râvnit, pentru care cei bogați erau dispuși să plătească orice suma. S-a ajuns într-acolo,
încât senatul a trebuit să dea decrete care să interzică purtarea mătăsurilor, atât din pricini
economice, căci sume enorme plătite pe acest produs se scurgeau spre Orient, cât și din motive
de moralitate : mătasea nu ascundea trupul matroanelor romane ci, din contră, îl expunea. Odată
cu deschiderea Drumului Mătăsii, produse specifice din Vest au pătruns în China, ca vița-de-vie,
nucile sau pătrunjelul, precum și leii, struții. Chiar și budismul a intrat în China pe Drumului
Mătăsii. După secolul al VII-lea pe Drumului Mătăsii s-a răspândit în Orient și Islamul.
Drumului Mătăsii avea mai multe rute și puțini negustori ajungeau la finalul drumului, marfa
trecând prin mâinile multor intermediari înainte de a ajunge de la Mediterana la capitala chineza
Xi’an. În vreme ce "nebunia mătăsii" creștea la Roma, chinezii nu păreau interesați de produsele
romane. Doar sticla transparentă îi seducea, căci ei nu ajunseseră să o producă decât sub formă
mată. Ambasada trimisă spre vest de împaratul Wu pentru a cerceta ținuturile ce se mărgineau cu
China, a fost primul pas în apariția Drumului Mătăsii, viitoarea magistrală comercială care lega
capitala Chinei de atunci, Changan (azi Xian) cu țărmurile răsăritene ale Mării Mediterane,
străbătând toată Asia Centrala. Tot în aceeași vreme, relațiile chinezilor cu perșii au cunoscut o
mare înflorire. Noua cale comercială a ajuns să aibă peste 8000 de kilometri, în cea mai mare
parte pe uscat, cu mai multe ramificații. Marco Polo avea să fie primul european care a străbătut
Drumul Mătăsii, de la Veneția până în China, abia la sfârșitul secolului XIII. După dezintegrarea
imperiului mongol și a celui bizantin, Drumul Mătăsii a fost părăsit, iar europenii au căutat noi
căi către China, de data aceasta.maritime. Ca mulți alți suverani chinezi predecesori, Wu Ti
credea cu tărie în doctrinele oculte perpetuate încă din vremuri imemoriale de șamani, magicieni
și vrăjitori. Toți căutau elixirul magic care să le permită să trăiască veșnic ca spirite libere. În
timpul domniei sale, Wu Ti a făcut numeroase călătorii cu suite imperiale pe coasta de est, unde
magicienii l-au asigurat că îi va întâlni pe înșiși Nemuritorii . Wu Ti afirma că a fost vizitat de
una dintre cele mai vechi zeități chineze, Regina Mamă a Apusului și că aceasta i-a dăruit câteva
piersici, fructe, care în mitologia chineză simbolizează viață veșnică. Chiar și astăzi în China
există obiceiul de a dărui piersici sau obiecte de artă care reprezintă acest fruct. Așa cum
invaziile mongole erau o normalitate pentru toți împărații Chinei, și eunucii trădători au fost o
constantă a fiecărei dinastii și aproape fiecare împărat a suferit de pe urma lor istoria
demonstrând că a curs multă apă pe Fluviul Galben până să fie lecția despre eunuci învățată. Wu
Ti a fost înșelat de eunucul taoist Luan Ta. Acesta l-a convins pe împărat că i-a vizitat de multe
ori pe Nemuritorii din insulele celor Binecuvântați din oceanul de la răsărit și susținea că nu a
aflat secretul nemuririi lor pentru că rețeta elixirului nu putea fi divulgată unui simplu cetățean .
Wu Ti, însetat după nemurire, s-a lăsat păcălit și l-a înălțat pe Luan Ta în cel mai înalt rang și i-a
conferit cele mai înalte onoruri : a fost numit marchiz, a primit pământuri, un palat, dreptul de a
colecta taxe și drept soție, pe fiica lui Wu Ti. După cum era înțelegerea, magicianul a plecat în
călătoria spre Nemuritori pentru a afla rețeta elixirului nemuririi. Planul trădătorului a eșuat,
deoarece împăratul fusese precaut și trimisese spioni. Wu Ti a poruncit executarea acestui eunuc .
Dacă împăratul Wen Ti a rămas celebru pentru austeritatea pe care a impus-o persoanei sale,
palatului și întregului imperiu, Wu Ti a rămas celebru pentru cheltuielile fabuloase ale căror
autor era. Conducătorii străini supuși și solii lor care veneau să plătească tributul și să se închine
în fața împăratului Chinei, erau distrați cu banchete extravagante, spectacole de teatru
impresionante și întreceri în aer liber. Palatele imperiale erau bătute în pietre prețioase și
înconjurate de parcuri scumpe, lacuri artificiale, izvoare ornamentale, pretenții care presupuneau
cheltuieli incredibil de mari . Nobilii Han, bogătașii și demnitarii imperiali care guvernau în
teritorii copiau stilul de viață luxos, sofisticat de la palat pentru a reflecta mândria și gloria
imperiului Han. Împăratul Wu Ti a inițiat noi ritualuri religioase pentru a fi cât mai aproape de
ideea de reprezentant al cerului pe pământ și pentru a promova imaginea imperială în țară. În
aceste ritualuri, mirosul vinului, al fripturilor și al altor preparate, ca și al esențelor aromate îi
invitau pe zei și pe spiritele celeste să coboare și să-i binecuvânteze marile reușite . Traiul luxos,
construcțiile extravagante, desele războaie de apărare contra neprietenoșilor vecini mongoli și tot
dezmățul populației cu rang au dus la secătuirea visteriei naționale și instituirea unui regim de
redresare economică. A fost instituit monopolul guvernamental asupra resurselor naturale.
Titlurile imperiale au fost vândute în schimbul donațiilor în bani, cai și grâne, necesare armatelor
Han. În anul 99 î.e.n., a avut loc un incident care a mutilat pe cel mai mare istoric al Chinei,
Sima Qian. Un general, vestit pentru curajul și victoriile sale, loial împăratului Wu Ti, a suferit,
mult mai la nord de Marele Zid, o înfrângere umilitoare în fața forțelor nomade care le depășeau
numeric cu mult pe cele ale generalului . Fiind încolțit, generalul a trecut de bunăvoie de partea
dușmanului din nord. Wu Ti, indignat de fapta supusului său, a căutat o cale de rezolvare a
problemei și de pedepsire a dezertorilor. Împăratul a cerut părerea învățaților și spre uimirea sa,
istoricul Sima Qian a ținut un discurs în care îl apăra pe general, dorind să evidențieze că, pentru
faptele sale vitejești, anterioare trădării, merită să primească o pedeapsă ușoară sau să fie iertat.
Pentru această atitudine, istoricul Sima Qian a fost castrat și a fost cuprins de o mare tristețe,
până la sfârșitul vieții sale, din cauza umilinței pe care o trăia în fiecare zi ca eunuc, paznic al
femeilor de la palat și sclav care spală podele . După cum afirmă istoricul Sima Qian, singurul
motiv pentru care nu s-a sinucis este promisiunea pe care a făcut-o tatălui său : trebuia să termine
cronica istorică, lucrare care îl aduce în rândurile celor mai mari istorici ai Chinei, operele sale
neprețuite păstrând pentru posteritate tot ce se cunoștea în timpul lui despre civilizația chineză
din antichitate și până în vremea domniei împăratului Wu Ti din dinastia Han . Obsesia anticilor
chinezi pentru magie și vrăjitorie a născut numeroase povești, comploturi și lupte și se
înstăpânise la toate nivelele societății. Explicația unei înfrângeri chineze de către vecinii din nord
a fost că dușmanii au îngropat oi și vite vrăjite în drumul armatei chineze pentru a o blestema .
Concubinele și eunucii lor duceau o luptă susținută pentru locul de concubină preferată și
împărăteasă mamă, fiecare doridu-și ca fiul ei să ajungă moștenitor. Un complot asemănător cu
cele relatate mai sus a declanșat o luptă între împăratul Wu Ti și fiul său, acuzat de magie
neagră . Din cauza presupusei vrăjitorii s-au dat lupte sângeroase pe străzi între trupele
împăratului și cele ale fiului său, lăsând în urmă zeci de mii de morți, fiul împăratului fiind
învins și sinucigându-se . Între anii 90 și 85 î.e.n. s-au înregistrat circa șaisprezece cazuri de
vrăjitorie în palat, în urma cărora acuzații erau obligați să se sinucidă sau erau decapitați, iar
capetele lor expuse în țepușe, în piața publică. Aceste scandaluri înspăimântătoare de magie
neagră și sinuciderile forțate care le-au urmat au slăbit considerabil autoritatea lui Wu Ti asupra
națiunii, semănând suspiciune și instabilitate în guvern și lăsând populația pradă nedumeririi și
nesiguranței. Arendele și taxele ridicate, timpul petrecut ca muncitori pentru proiectele
guvernului, precum și serviciul prelungit în armată, au împovărat principala forță de muncă a
Chinei : țărănimea. Unii țărani au fost siliți să se angajeze pe viață în condiții apropiate de
sclavie. Șoselele, trecătorile și orașele, în special cele estice, unde populația era mai densă, au
devenit nesigure întrucât grupuri de țărani foarte săraci s-au dedat la banditism (cei care erau
capturați au fost folosiți la construirea mausoleului lui Wu Ti). În apropierea mausoleului au fost
descoperite nenumărate rânduri de morminte puțin adânci, conținând nenumărate schelete ale
celor care au murit muncind la acest proiect, mulți purtând încă la mâini cătușe de fier.
Mausoleul lui Wu Ti nu a fost explorat, dar săpăturile la mormintele dinastiei Han dezvăluie
faptul că cei bogați și puternici erau înmormântați în cripte subterane cu mai multe încăperi,
construite după modelul conacelor lor. Zidurile erau pictate cu scene din viața defunctului,
sanctuarele interioare conțineau depozite vaste de grâne, animale domestice, vinuri și obiecte de
artă scumpe pe care să le folosească în Lumea de Apoi. Corpurile neînsuflețite ale celor mai
importanți și mai puternici erau îngropate fiind învelite complet în jad verde împletit cu fir de aur
sau de aramă. Sfârșitul împăratului Wu Ti ne amintește de cel al primului împărat al Chinei, Qin
Shi Huangdi. Wu Ti, și el un visător al nemuririi, a murit după ce a băut unul dintre elixirurile
pentru nemurire preparat de magicienii, alchimiștii și vrăjitorii taoiști de la curte. • Guvernatorul
Huo Kuang ( 87 î.e.n.-68 î.e.n.) Urmaș al lui Wu Ti a fost numit fiul său minor Kao Ti și regența
a fost lăsată în mâinile unui om de stat iscusit și puternic, Huo Kuang.. Noul împărat care a
dobândit tronul la vârsta de opt ani nu a avut timp, din cauza domniei scurte, să-și lase amprenta
asupra istoriei statului său. Chiar și după ce a devenit major, a lăsat China în mâinile regentului.
La vârsta de doisprezece ani, Kao Ti s-a însurat cu nepoata lui Huo Kuang. Istoricii îi aduc laude
lui Huo Kuang pentru politica promovată de el cu scopul de a interzice extravaganțele și
expansionismul militar ale domniilor anterioare. Regentul a reușit să strivească conspirațiile
instigate de prinții geloși, fii ai concubinelor lui Wu Ti, care stăpâneau regate de mai mică
importanță și au încercat să-l detroneze pe împăratul-copil și să-l îndepărteze pe Huo Kuang de
la putere. În anul 74 î.e.n., după treisprezece ani de domnie, Kao Ti a murit pe neașteptate, fără
să lase urmași. Se presupune că a fost otrăvit de fiul unei concubine a fostului împărat. Huo
Kuang l-a așezat împărat pe un nepot al unei concubine Li, nepot care a intrat în istorie cu
numele de împăratul celor douăzeci și șapte de zile. Din cauza purtării sale imorale, cel care l-a
instalat pe tron l-a și detronat după acest scurt interval de timp . După ce împăratul celor
douăzeci și șapte de zile a fost dezonorat și trădat, Huo Kuang l-a înscăunat pe Hsuan Ti, nepotul
unei foste împărătese, împărăteasa Wei. Deoarece noul împărat era foarte tânăr și lipsit de
experiența problemelor curții, Huo Kuang a păstrat controlul asupra guvernului iar națiunea a
prosperat. În anul 73 î.e.n., cinci armate chineze au colaborat pentru sfărâmarea forțelor triburilor
nordice ale mongolilor slăbite de disensiuni interne. Un conducător mongol și-a plecat capul în
fața împăratului predându-se în capitala Chang’an. Guvernatorul Huo Kuang și soția sa au
complotat îndelung ca să o căsătorească pe fiica lor cu împăratul Hsuan Ti, ei încercând în felul
acesta să controleze total China. Au reușit, după ce i-au ucis celui din urmă soția, dar acest
succes a fost unul efemer. În anul 68 î.e.n. Huo Kuang a murit și a avut parte de funeralii
fastuoase asemenea unui împărat. Pe patul de moarte a fost onorat de vizita împăratului.
Împăratul Hsuan Ti a făcut daruri care să fie îngropate împreună cu guvernatorul „de fier”: aur,
monede, mătăsuri, jad, perle și un costum de jad conform tradiției . Printr-un decret imperial, o
comunitate de trei sute de familii a fost mutată pentru a întreține terenurile mausoleului lui Huo
Kuang și au efectuat periodic ritualuri de sacrificiu pentru morți. Urmașii lui Huo Kuang au fost
scutiți pe viață de taxe și au primit posturi viagere în slujba statului până când respectul profund
pentru familia Huo s-a destrămat când Hsuan Ti a aflat de comploturile familiei fostului său
guvernator și de crima pe care aceștia au comis-o ucigându-i împărăteasa și i-a decăzut pe toți
membrii familiei Huo din drepturi, unii fiind chiar executați și alții deportați . Rămas singur la
guvernare, Hsuan Ti a promovat legi stricte și un sistem penal aspru. El a fost criticat de
confucianiști pentru că promova eunucii în pozițiile cheie ale statului și pentru că a întreprins
numeroase expediții militare care le aminteau contemporanilor de extravaganțele împăratului Wu
Ti. Împăratul considera că dinastia sa are propriul ei cod: codul cuceritorilor . După o domnie de
douăzeci și cinci de ani, împăratul s-a îmbolnăvit. La moartea sa din anul 49 î.e.n., fiul său care,
era nepotul unui oficial ce fusese castrat, a devenit următorul împărat Han, pe nume Yuan Ti. •
Yuan Ti ( 49 î.e.n. -33 î.e.n.) Yuan Ti, fiul unei mame care fusese otrăvită imediat după nașterea
sa și al unui tată care s-a îndoit de capacitatea lui de a conduce, a urcat pe tron la vârsta de
douăzeci și șapte de ani. Noul împărat a moștenit de la curtea tatălui său doi eunuci, Hung Kung
și Shih Hsein care conduceau imperiul cu mână forte și îi intimidau pe majoritatea demnitarilor
de la curte. În timpul lui Yuan Ti s-au agravat problemele financiare ale imperiului iar principala
cauză a acestora a fost identificată în costurile uriașe suportate de efortul de a promova la nivel
statal cultul de venerare a strămoșilor imperiali ai dinastiei Han. În acest scop fuseseră construite
167 de altare în provincii și 176 de temple în capitală. La fiecare altar se ofereau zilnic patru
mese compuse din diverse alimente ca ofrandă adusă spiritelor domnitorilor Han răposați, iar în
temple erau sacrificate animale domestice de douăzeci și cinci de ori pe an și se efectuau
ceremonii în capele mici în fiecare anotimp. În total, erau oferite aproape 25.000 de mese anual.
În plus, templele erau păzite de patruzeci și cinci de mii de oameni și erau necesari douăsprezece
mii de preoți, bucătari și muzicieni, plus angajații care îngrijeau animalele de sacrificiu.
Problemele financiare l-au determinat pe împărat să închidă majoritatea altarelor, care au fost
redeschise când Yuan Ti s-a îmbolnăvit și a bănuit că spiritele l-au blestemat. Confucianiștii au
influențat deciziile împăratului punând declinul treptat al resurselor țării pe seama absenței
conștiinței sociale a guvernării. Gândindu-se la zilele armonioase ale vechilor regi, când ying și
yang se aflau într-un echilibru perfect, ei au propus înlocuirea Puterii Cerești Supreme, numită
Shang Ti, cu venerarea Cerului. Noua credință a primit aprobare oficială. • Cheng Ti ( 33 î.e.n.-8
î.e.n.) Fiul legitim al lui Yuan Ti a devenit împărat la vârsta de nouăsprezece ani. Încă de la
început, Cheng Ti a avut o reputație nefavorabilă de afemeiat și mojic, era îndreptat către jocuri
și frivolități . Petrecea multe nopți hoinărind deghizat prin capitală însoțit de eunucii săi, riscând
să fie atacat. El este primul împărat despre care se știe că a jucat fotbal, un joc de teren jucat cu
mâinile și picioarele cu o minge de piele umplută cu păr . Cheng Ti a lăsat problemele tronului în
seama mamei sale, împărăteasa Wang și a familiei ei. Cheng Ti a rămas în istorie drept împăratul
în timpul căruia venerarea Cerului a devenit religie oficială. Au avut loc modificări în sacrificiile
religioase. Marile sacrificii imperiale au fost transferate în capitală pentru ca venerarea Cerului
să fie efectuată așa cum se cuvenea. Imnurile și dansurile rituale care însoțeau sacrificiile le
imitau pe cele ale antichității și se punea accent pe sinceritatea în venerație și simplitate.
Singurele victime ale sacrificiilor erau vițeii care erau gătiți în vase obișnuite. Aceste schimbări
au fost considerate de criticii regimului drept un afront adus foștilor împărați Han, aducător de
ghinion. Într-adevăr, în mai puțin de un an, au apărut catastrofe : treizeci de zile de ploaie au
provocat inundații în nouăsprezece provincii, lăsând în urmă mii de morți și locuințe distruse.
Panica s-a întins și în capitală unde locuitorii s-au ncălcat în picioare în încercarea de a ajunge pe
un teren ferit. Unii contemporani au asociat inundațiile cu amplificarea puterii familiei
împărătesei Wang despre care se considera că determină forța yin, cea care controlează
umiditatea, răul și feminitatea, să devină excesivă. Un alt avertisment ceresc care avertiza că
echilibrul dintre ying și yang dispăruse, a fost în anul 29 î.e.n., când Fluviul Galben și-a ieșit din
matcă inundând patru prefecturi . • Ai Ti ( 8 î.e.n.-1 î.e.n.) Cheng Ti nu a avut moștenitori și
succesor a devenit Ai Ti, un nepot îndepărtat al fostului împărat. Repetatele căsătorii pe linia de
sânge din interiorul casei Han i-au determinat lui Ai Ti nenumărate boli care au fost interpretate
de un ghicitor că ar fi semne de nemulțumire ale Cerului. Împăratul a fost sfătuit să-și schimbe
numele și să creeze un nou calendar, implicit și o nouă epocă . Măsurile nu au adus nici o
ameliorare stării precare de sănătate a lui Ai Ti și ghicitorul a fost ucis. Ai Ti a dezaprobat
înclinația predecesorilor săi către jocuri, distracție și stilul extravagant al palatului introducând
măsuri restrictive. Printr-un edict, el a desființat agențiile guvernului care furnizau materiale
textile de lux pentru garderoba miilor de locuitori ai palatului. Toate femeile din harem sub
treizeci de ani au fost eliberate, la fel și sclavii din palat trecuți de cincizeci de ani. Ai Ti a abolit
Oficiul pentru muzică numindu-l sursă de corupție și sursă de depravare a Chinei . Acest împărat
a depus toate eforturile pentru a îmblânzi rivalitățile pentru succesiune dintre văduve și
consoarte, susținute de diverși eunuci și aliați politici. Nici împăratul Ai Ti nu a avut moștenitori.
• Ping Ti și împăratul sugar (1.î.e.n.-2 e.n.) Împăratul Ping Ti a fost un prinț Han în vârstă de opt
ani, fiul fratelui vitreg al fostului împărat Cheng Ti. Domnia sa a fost foarte scurtă și dominată de
împărăteasa Wang și fiul ei Wang Mang. După numai trei ani, Ping Ti a fost ucis de familia Wang
și în locul său a fost încoronat un sugar de numai un an în numele căruia a condus Wang Mang
care s-a debarasat în secret de ultimul împărat Han și s-a autonumit împărat . • Wang Mang
( 2.e.n.-25 e.n.) Wang Mang este considerat de istoricii confucianiști un mare uzurpator care a
comis două crime pentru a pune mâna pe tronul deținut de dinastia Han dar istoricii moderni îl
consideră un om de stat capabil, devotat, cu vederi largi care a avut nenorocul de a trăi într-un
moment nepotrivit al istoriei. Dușmanii acestui împărat l-au defăimat deoarece cu ocazia unui
incident din timpul împăratului Wu Ti, a avut tăria să-și ucidă propriul fiu. Deși era bogat, Wang
Mang trăia modest și dăruia cu generozitate din averile sale prietenilor și săracilor, a avut un
deosebit respect față de educație și față de învățăturile antichității. Wang Mang a implementat
ideea că Cerul și-a retras mandatul acordat dinastiei Han și susținea că nu a uzurpat tronul ci că a
fost ales de popor. Pentru a convinge țara că Cerul discreditase dinastia Han și că i-a încredințat
lui însuși mandatul de conducător, Wang Mang a profitat pe deplin de credința generală că
fenomenele stranii constituie semne prevestitoare. A pus la cale un zvon conform căruia ar fi
căzut din cer pietre neobișnuite care erau inscripționate cu laude la adresa lui, iar la curte au fost
primite în mod misterios câteva mii de poeme care îi lăudau calitățile și înfăptuirile nobile. Wang
Mang a convins poporul că familia sa se descindea direct dintr-un respectat zeu-rege din
mitologia chineză și, pentru a fi mai convingător, a înlocuit ancestralele altare ale dinastiei Han
din capitală cu altele unde aveau loc sacrificii oficiale în onoarea strămoșilor săi . Sub noua
dinastie Wang, familia Han a fost deposedată, degradată la rangul de oameni de rând și a început
să se destrame. Împăratul s-a preocupat de soarta supușilor aplicând numeroase reforme sociale :
a interzis vânzarea și cumpărarea pământului cu scopul de a stăvili acumularea de averi în
mâinile marilor proprietari de pământ, a acordat mici loturi de pământ fiecărei familii de țărani
compusă din opt persoane, a interzis comerțul cu sclavi, cu excepția uzului guvernamental, a
controlat cămătarii avari și a stabilit taxe echitabile. Măsurile sale au demonstrat că era un bun
administrator și cunoscător al firii umane, dar în același timp i-au adus și ostilitatea multor
supuși, afectați de noile reforme : monopolul statului asupra aurului a ruinat nobilimea, controlul
statului asupra lemnului și a pescăriilor a lovit țărănimea și experimentele multiple în privința
sistemului monetar aproape că au distrus comerțul și clasa negustorilor. Reformele lui Wang
Mang nu au putut fi aplicate și împăratul a renunțat la ele după trei ani. Totul părea să conspire
împotriva împăratului, inclusiv natura. Anii consecutivi de secetă și recoltele slabe alternau cu
inundațiile. Fluviul Galben, cunoscut drept ,,suferința Chinei”, a inundat complet teritorii întinse
din est în anul 11 e.n. , ceea ce a dus la moartea prin înecare a zeci de mii de oameni în vreme ce
mulți au rămas fără locuințe pradă foametei, epidemiilor și molimelor. În aceste condiții, săracii
au fost ademeniți de societăți secrete care le promiteau o viață decentă și vremuri mai bune. Cea
mai cunoscută societate secretă erau Sprâncenele Roșii, ai cărei adepți invocau zeități taoiste,
jurau să instaureze dinastia Han, și, ca semn al apartenenței la sectă și a loialității reciproce, își
vopseau sprâncenele în roșu . Liderul spiritual al sectei a organizat hoardele țărănești în unități
adminstrative și militare disciplinate și le-a dat frâu liber să-i jefuiască pe cei bogați și să ucidă
pe oficialii și reprezentanții guvernului oriunde i-ar fi găsit. Împăratul Wang Mang și-a trimis
armatele imperiale pentru a-i supune pe insurgenți dar a fost înfrânt pentru că soldații treceau de
partea Sprâncenelor Roșii și până în anul 18 e.n. legiunile Sprâncenelor Roții au ajuns să
stăpânească provinciile estice și urmăreau cucerirea capitalei Chang’an . Wang Mang, părăsit de
adepții săi, dar crezându-se protejat de credința în sanctitatea divină a Fiului Cerului, stătea pe
tron recitind învățături confucianiste și vărsând lacrimi. A fost găsit de soldați refugiat într-un
turn înalt din mijlocul parcului imperial, ținând în mână un cuțit ornamental pe care susținea că l-
a moștenit de la strămoșii săi zei-regi. Soldații i-au tăiat capul și l-au dus prinților Han care au
păstrat craniul ca trofeu în trezoreria imperială Han în următorii două sute de ani. Sprâncenele
Roșii au cucerit capitala Chang’an . În anul 25 e.n., Kuang Wu, un prinț Han, a fost proclamat în
a doua capitală Han, Loyang, împărat al celei de-a doua dinastii Han. Trupele noului împărat au
învins Sprâncenele Roșii și au restabilit liniștea în imperiul Chinei . Prima dinastie Han a
dispărut din cauza manevrelor femeilor lacome și meschine de la palat și a fost urmată de a doua
dinastie Han care a avut un sfârșit și mai nefast din cauza eunucilor, care vor deveni cea mai
puternică forță politică.

III.2. Dinastia Han de Răsărit (25-225 e.n.)

• Kuang Wu Ti ( 25 e.n.-58 e.n.) În timpul lui Kuang Wu Ti, fondatorul celei de-a doua dinastii
Han, China s-a refăcut după dezastrul ultimilor ani ai primei dinastii Han. În lunga sa domnie de
treizeci și trei de ani, a reinstaurat, cu mari eforturi, ordinea internă. Până în anul 44 e.n.,
armatele imperiale au reușit să zdrobească supușii revoltați din Sechuan, bazinul Fluviului Roșu
și coasta de nord a Vietnamului, aducând aceste popoare sub o fermă stăpânire chineză. Prima
reședință a lui Kuang Wu Ti A fost o aripă a Palatului de Sud din capitala auxiliară Loyang,
(Chang’an, fusese distrusă aproape complet în războaiele civile). El a adus modificări capitalei
sale, folosind modelul Chang’an-ului : a construit un drum larg cu trei benzi care duceau până la
poarta palatului . Banda din mijloc era folosită doar de Fiul Cerului, în vreme ce pietonii erau
îndreptați spre celelalte două, una pentru a pătrunde în palat iar cealaltă pentru a ieși. Kuang Wu
Ti a promovat educația, continuând tradiția care a făcut ca cele două dinastii Han să rămână
celebre în istoria Chinei, drept perioada de patru secole în care literatura și, în special
istoriografia au înflorit. În ciuda distrugerii bibliotecii de la Chang’an, el a reușit să salveze o
mare parte dintre cărți, documentele vorbind de transportarea a peste două mii de care încărcate
cu documente. Duplicatele unui mare număr de manuscrise distruse, aflate în posesia savanților
și intelectualilor, au fost adunate și reproduse. Kuang Wu Ti a înființat academia imperială care
la vremea respectivă avea treizeci de mii de studenți. În încercarea sa de a nu repeta greșelile
predecesorilor săi, Kuang Wu Ti a izolat complet membrii familiei împărătesei sale și a separat
eunucii de la curte de oficialii din guvern. • Ming Ti și Chang Ti ( 58-88 e.n.) Urmașul lui Kuang
Wu Ti a fost fiul său Ming Ti care a moștenit o țară refăcută. Acest împărat are un loc deosebit în
istoria Chinei deoarece a declarat confucianismul cult de stat. Confucius a devenit oficial
patronul spiritual al învățaților, în cinstea lui fiind ridicate temple unde se făceau ritualuri
religioase. La fel ca majoritatea împăraților chinezi, Ming Ti a fost preocupat de construcții
impunătoare. El a a renovat Palatul de Nord din capitală și a construit o sală de audiențe în care
încăpeau zece mii de persoane. Celebra sală avea un acoperiș impunător care era vizibil de la
douăzeci de kilometri . Pasarelele acoperite uneau palatul de sud cu cel de nord pentru a ascunde
mișcările împăratului. Săpăturile arheologice au dezvăluit că cele două palate ocupau jumătate
din suprafața orașului Loyang, restul fiind ocupat de parcul imperial, clădirile administrative,
depozitele regale, arsenalul și cartierele rezidențiale pentru oficialii de rang înalt și aristocrați .
Oamenii de rând locuiau dincolo de porțile orașului. Lui Ming Ti i se atribuie meritul construirii
unui dig cu lungimea de patruzeci și cinci de kilometri, pentru stăvilirea inundațiilor Fluviului
Galben. Ming Ti este cunoscut în special drept împăratul care a introdus în China buddhismul.
Documentele menționează că în anul 61 e.n., lui Ming Ti i-a apărut în vis o statuie de aur. Un
clarvăzător i-a descifrat visul, asigurându-l că statuia îl reprezintă pe prințul din nordul Indiei
Buddha, care a fondat buddhismul. Fascinat de această revelație, Ming Ti a trimis emisari în
India ca să adune informații despre credința străină. Aceștia s-au întors și au adus cu ei copii ale
scripturilor buddhiste și doi misionari indieni . Pentru a avea un loc potrivit în care să locuiască,
să predea învățăturile sfinte și să traducă își traducă scripturile, Ming Ti a construit primul altar
buddhist din China : Templul Calului Alb . Un rol important în alimentarea noului cult l-au avut
negustorii străini, misionarii și călătorii care veneau pe Drumul Mătăsii din Afganistan și Asia
Centrală, unde buddhismul indian înflorise deja. Membrii cercurilor de la curte au devenit
intrigați de noua religie exotică, ce avea să se răspândească în cele din urmă în toate păturile
sociale și care a ajuns uneori să rivalizeze cu taoismul local și chiar cu confucianismul. Budismul
este religia pe care au ajuns să o prefere majoritatea eunucilor de la curte și religia de care aceștia
s-au folosit pentru a obține bogății. În anul 78 e.n., Ming Ti, l-a sprijinit pe cel mai renumit
militar din istoria Chinei, generalul Pan Chao, fratele celei mai importante femei savant a Chinei.
Aceasta a scris Sfaturi pentru doamnele de la curte stabilind pentru epocile viitoare standardul
confucianist al comportamentului manierat, docil al femeilor, prin care unei femei îi era interzis
chiar și să-i spună soțului ei pe nume. Sora lui Pan Chao susținea cu tărie educația femeilor,
arătând că deși doamnele de la curte aveau cunoștințe despre înfrumusețare, nu aveau mijloace
pentru hrănirea intelectului. Ming Ti l-a trimis pe generalul Pan Chao să redobândească prestigiul
Chinei în Turkestan și Asia Centrală. Pe parcursul a două decenii armatele au redobândit
controlul asupra avanposturilor vestice ale Chinei și au constrâns circa cincizeci de conducători
din Turkestan să plătească în mod regulat tribut tronului ocupat de dinastia Han. În anul 102 e.n.,
Pan Chao s-a întors în capitală ca un erou . Datorită politicii favorabile a lui Ming Ti și a
succesorului său, Chang Ti, proprietățile funciare și influența marilor familii posesoare de
pământ au crescut constant. Cercetările arheologice întreprinse în mormintele lor confirmă că în
acea vreme îngroparea de ființe umane ca jertfe împreună cu nobilii decedați încetase, jertfele
fiind reprezentate de miniaturi . Basoreliefurile și frescele găsite în mormintele din această epocă
îi înfățisează pe nobili călătorind în procesiuni de trăsuri luxoase trase de cai și bucurându-se de
banchete și distracții în conace fastuoase, în vreme ce țăranii muncesc pământul, purtând arme ca
membri ai miliției particulare a stăpânului lor . Țărănimea producea toate alimentele și obiectele
artizanale lucrate manual necesare pentru a face din fiecare conac o entitate de sine stătătoare, și
muncea pentru a acoperi mormintele complexe ale stăpânilor lor cu movile de pământ înalte ca
niște munți miniaturali. În anul 79 e.n., Chang Ti a ordonat unei comisii oficiale de învățați să
compileze o ediție a tuturor scrierilor atribuite lui Confucius și școlii sale filosofice. Această
lucrare monumentală a avut, începând din acel moment, autoritate canonică și a impus cu
fermitate pe intelectualii și demnitarii învățați confucianiști ca pe un grup organizat al puterii .
Timp de aproape un secol sub a doua dinastie Han, China s-a bucurat de o tot mai mare
prosperitate și dezvoltare culturală și de prestigiu pe tot teritoriul Asiei. Apoi, după ce au atins
culmea succesului ( yang), situația s-a deteriorat treptat, într-un declin care a durat un secol până
când dinastia și-a încetat existența. Eunucii au contribuit într-o măsură foarte mare la această
decădere. • Sfârșitul dinastiei Han În anul 88 e.n., pe tronul Han a fost așezat Ho Ti, în vârstă de
zece ani, primul domnitor-copil dintre mulți copii împărați care vor urma și care se vor afla sub
regența împărăteselor văduve ale căror clanuri controlau viața particulară și publică a împăraților
. Începând cu domnia lui Ho Ti ( 88-105), climatul politic se degradează. Familiile aliate prin
căsătorie cu spița regală, acelea numite waiqi ( rudenii exterioare), profită de faptul că împărații
care se succed la tron sunt copii debili . Paralel s-a afirmat puterea eunucilor care în anul 136
sunt autorizați să li se asigure succesiunea prin înfieri, și puterea lor crește odată cu avuțiile
acumulate. Istoria celei de-a doua dinastii Han îi descrie pe eunucii de la curte ca aflându-se la
apogeul puterii. Conacele lor regești se întind în șiruri din capitală până în suburbii. Nepoții lor
adoptivi și alți membri ai familiei acoperă mai bine de jumătate din ștatele de plată ale
guvernului. Ei sunt înconjurați de luxul provenit prin împovărarea maselor cu taxe exagerate.
Concurând între ei în extravaganță și lăcomie, eunucii complotează pentru a provoca probleme
oficialilor cinstiți și virtuoși și pentru a alimenta împărțirea curții în facțiuni rivale. Posesori de
mari domenii agricole, eunucii se ocupă de comerțul în stil mare și dispun de sclavi meșteșugari.
Autoritatea pe care o dețin la curte acești servitori de palat parveniți din clasele inferioare,
consecințele nefaste ale influenței lor asupra politicii împăraților, precum și recrutarea de către ei
a unor agenți ai statului, provoacă reacția marilor familii latifundiare și a funcționarilor-cărturari
proveniți din acestea. Eunucii sunt învinși de către Yuan Shao, membru al unei familii din
Henan, care, după ce pune stăpânire pe Luoyang, masacrează peste 2000 de eunuci. Ultimii ani
ai secolului al II-lea sunt marcați de o gravă criză agrară. În urma inundațiilor de pe cursul
inferior al Fluviului Galben, la hotarele dintre Shandong și Henan se dezvoltă o vastă mișcare
mesianică de inspirație taoistă. Această mișcare se transformă în răscoala Turbanelor Galbene.
Căpătenia ei este Zhang Jiao, primul patriarh al sectei taoiste a Marii Păci ( taiping ) și cei doi
frați ai săi Zhang Bao și Zhang Liang. Bine organizată din punct de vedere militar, secta numără
360.000 de soldați aflați sub arme. Puterea supremă a fost asumată de trioul menționat mai sus.
Comunitățile de sectanți consacră o mare parte din timpul lor activităților religioase, îndeosebi
unor serbări și ceremonii ce durează mai multe zile. În aceeași epocă s-a dezvoltat o sectă cu
organizare și doctrină asemănătoare celor ale ,,Turbanelor Galbene”. Aceasta a fost localizată în
Sichuan și în valea superioară a Râului Han. Întemeiată de maestrul magician Zhang Daoling,
care trecea drept stăpânitor al geniilor aerului, pământului și apelor, această sectă cerea de la
adepți o contribuție de cinci măsuri de orez și de aici, a venit denumirea de doctrina celor cinci
măsuri de orez. Ca și turbanele galbene, adepții doctrinei celor cinci măsuri de orez, au recurs la
practici de posedare spirituală, credeau în virtuțiile amuletelor, în efectele mărturisirii păcatelor și
în originea religioasă a bolilor. Răscoala ,,Turbanelor Galbene” s-a declanșat în anul 184, peste
tot unde era implantată secta, în a doua lună plină a anului. Insurgenții au purtat, pentru
recunoaștere turbanul galben și au cucerit orașele Shandong și Henan. După moartea celor trei
Zhang, uciși încă de la începutul răscoalei, mișcarea s-a întins, în 185, în regiunea munților
Taishan, care despart Shanxiul de Shandong, în 186 în Shaanxi, în Hebei și Liaodong, în 188 în
Shanxi. Către anul 190, adepții sectei celor cinci măsuri de orez au reușit să-și creeze un stat
liber în sudul Provinciei Shaanxi, sub conducerea lui Zhang Lu, nepot al lui Zhang Daoling. Se
poate spune că în această epocă nu mai exista putere imperială decât cu numele. Puterea efectivă
aparținea conducătorilor de armate, care primiseră misiunea de a reprima mișcarea turbanelor
galbene. Ultimul împărat Han a fost împăratul Hsien ( 190-220), un împărat care a domnit numai
cu numele. După izbucnirea revoltei Turbanelor Galbene și a răscoalelor țărănești, țara a fost atât
de tulburată încât nu exista conducere unică, împăratul devenind o marionetă a oamenilor curții .
China a fost condusă de Tsao Pei, fiul renumitului general Tsao Tsao, care s-a remarcat în luptele
de la Loyang . Sub îndrumarea lui Tsao Pei, împăratul Hsien a emis un edict în care își declara
nevrednicia și lăuda marile virtuții ale familiei Tsao, familie care primise aprobarea Cerului ca să
fondeze o nouă dinastie. Conform tradiției, Tsao Pei a refuzat în mod repetat această cinste și în
final a acceptat. Pentru a da legitimitate acestei succesiuni, Tsao Pei a urcat pe podiumul uriaș
construit în afara palatului și, în văzul întregii curți, a primit sigiliul imperial de la domnitorul
Han ,,pensionat” și apoi a urcat pe tronul imperial. Primul gest al împăratului Tsao Pei a fost de a
aduce jertfe oficiale ostentative Cerului pentru a primi aprobarea divină. Apoi a luat în haremul
său două din fiicele prințese ale fostului împărat și a devenit fondatorul noii dinastii Wei. Pentru
a-l feri pe fostul împărat de o umilire completă , i-a oferit un titlu nobiliar de formă și i-a permis
să trăiască în anonimat . În anul 220 e.n., s-au încheiat cele patru secole de domnie a dinastiei
Han, prima, dar nu ultima dintre marile case imperiale ale Chinei. După dinastia Han începe Evul
Mediu chinez.

IV. Concluzii

Întinzându-se pe o perioadă de aproape o jumătate de mileniu, începuturile Chinei imperiale

constituie un proces complex, pe măsura dimensiunilor și, implicit, varietății etnice, lingvistice și
culturale ale acestui enorm spațiu. Realitățile militare, politice, culturale, economice și, nu în
ultimul rând, factorul uman au concurat la realizarea acestui fenomen adeseori contradictoriu, cu
fluxurile și refluxurile lui. Panoramând itinerariul istoric al Chinei imperiale timpurii, observăm
diverse similitudini cu realități ale altor entități politice de pe întregul mapamond, indiferent de
epocă : aportul marilor personalități, dificultățile modernizării, persistența tradiției, excesele
apărute pe fondul acestui conflict. Legat de excese, cu urmări funeste de cele mai multe ori, sunt
mai mulți factori care concurează în geneza lor. Adeseori, inițiativele înnoirilor îndrăznețe,
radicale, s-au produs pe fondul lipsei unei experiențe, unor antecedente în acest sens, fapt pentru
care nu este surprinzătoare stângăcia și chiar neoportunitatea măsurilor luate în acest sens. Legat
de lipsa experienței în fața unor asemenea provocări, pe lângă caracterul excepțional și, prin
urmare, raritatea acestor fenomene mai ales în timpurile vechi, se mai adaugă și izolarea Chinei
în antichitate, cu impact echivalent asupra fluxului de informații din exterior. Pe scurt, un
împărat precum Qin Shi Huangdi, cel mai îndrăzneț în materie de inovații în China antică, nu se
putea orienta în privința modalității celei mai oportune de implementare a transformărilor
întreprinse nici din experiența autohtonă, nici din cea externă. Dificultățile și confuzia în fața
prefacerilor radicale, de care pot avea parte într-o anumită măsură artizanii acestora înșiși, sunt
un fenomen recurent indiferent de epocă și popor și, din păcate, o lecție în mod repetat învățată și
ulterior dată uitării. Cazului Qin Shi Huangdi i se poate găsi o bună analogie în cel al faraonului
eretic Akhenaton, care a făcut excese asemănătoare în Egiptul secolului al XIV-lea î.e.n. în
încercarea de implementare rapidă a monoteismului solar, însoțită de bruscări ale altor tradiții.
Fiind primii care au încercat reforme radicale pe multiple planuri în rândurile popoarelor lor, atât
primului împărat cât și faraonului egiptean trebuie să li se acorde circumstanțe atenuante.
Înfruntarea necunoscutului nu e un lucru ușor, iar triumful în aceste condiții este adeseori
rezultatul unui șir de experimente și încercări cu rezultate oscilante. Din asemenea evenimente s-
a putut învăța că noutatea trebuie să seducă, nu să contuzioneze conștiințele, mai ales atunci când
este imprimată de sus în jos, deci pornește de la nivel politic. Apoi, în condițiile absolutismului
monarhic, factorul uman avea o mult mai mare capacitate de a se manifesta și, deci, de a
influența administrarea Chinei. S-a putut vedea cum un număr de împărați reprezintă și un număr
echivalent de caractere care au influențat corespunzător prestația politică și, implicit, situația din
China în timpul domniei fiecăruia dintre aceștia, de la tiranicul Qin Shi Huangdi până la blândul
și modestul . Faptul că nici cea mai înaintea timpului său personalitate nu poate depăși anumite
bariere și limite obiective a putut fi observat până și în cazul cutezătorului Qin Shi Huangdi.
Acest deosebit creator de arhetipuri de care întreaga sa posteritate nu a putut să nu țină cont a
fost, totuși, vulnerabil în fața diferitelor concepții și credințe vetuste moștenite din negura
timpurilor. Căutarea obsesivă a nemuririi și remediile pe care vrăjitorii și șarlatanii de care s-a
înconjurat i le-au pus la dispoziție i-au afectat judecata deja zdruncinată de boala puterii și
suprapusă unui caracter dificil. Cu toată latura întunecată a personalității sale și în pofida
exceselor și greșelilor pe care le-a mai comis, trebuie să o spunem din nou, Qin Shi Huangdi nu
trebuie judecat la fel de sever cum a făcut-o posteritatea sa în cea mai mare parte a ei. Primul
Împărat a fost un om violent într-o lume violentă, un inovator prins la rândul lui între tradiție și
modernism, un pionier pe teritorii necunoscute, fapt pentru care nu întotdeauna a putut alege cea
mai bună cale de urmat. Multe popoare datorează enorm unor asemenea personaje complexe,
unor spirite saturniene care privite îndeaproape nu se dovedesc tocmai agreabile. Și în acest caz,
prin urmare, maniheismul atât de drag corectitudinii istorice, reflex al corectitudinii politice care
obnubilează adevărul și în această epocă atât de carteziană în aparență, este negat din plin. Ca și
în cazul altor procese similare petrecute în diverse epoci și societăți omenești, zbuciumata
domnie a lui Qin Shi Huangdi nu a reprezentat decât haoticele începuturi ale unui lucru mare.
Moștenitoarea acestei epoci de istorie condensată în care s-a trecut rapid de la fărâmițarea
feudală la imperiul centralizat, dinastia Han a aprofundat această zestre politică. Conștientă
inițial de faptul că descindea dintr-o răsturnare violentă a predecesoarei sale Qin, dinastia Han a
căutat, cel puțin în vremurile ei bune, evitarea generării de ostilitate printre supuși față de puterea
de stat. Nu întâmplător dinastia Han s-a bucurat de un prestigiu mult mai mare în posteritatea ei
decât dinastia Qin. Împărații Han au menținut însă direcțiiile generale de evoluție a Chinei
stabilite de Qin Shi Huangdi. Este grăitor faptul că după violentul sfârșit al dinastiei Qin nu s-a
revenit la fărâmițarea politico-teritorială anterioară a Chinei. Deși tendințele centrifuge
separatiste nu-și spuseseră încă ultimul cuvânt ( ca dovadă China a mai cunoscut o perioadă în
care a fost împărțită în trei regate ) epoca Han a însemnat o fericită perioadă de stabilitate și
coeziune, nu întâmplător și în ziua de azi chinezii denumindu-se în limba lor ca popor ,,han”.
Spre deosebire de alte perioade în care a preferat o autoimpusă izolare de restul lumii, China Han
a prosperat stabilind legături îndepărtate cu Apusul. Consolidând și extinzând Marele Zid rămas
de la Qin, făcând față amenințării mongole fie prin succese militare răsunătoare, fie prin alianțe
matrimoniale și diplomație, în perioada Han chinezii și-au îndreptat atenția spre restul lumii
înființând Drumul Mătăsii. Acest produs nu a reprezentat, însă, decât începutul. Odată deschis
drumul spre vest, pe acesta au circulat oameni, idei, forme de cultură de origini diverse,
primenind civilizațiile întâlnite, inclusiv pe cea chineză. Un tablou sinoptic al bilanțului
dinastiilor chineze în funcție de gradul de deschidere către exterior pe care l-au permis arată că
dinastii precum Han predomină valoric asupra dinastiilor care au considerat izolarea Chinei o
politică mai bună. Procesul începuturilor Chinei imperiale a fost un punct de cotitură major în
evoluția multimelenară a Chinei. Atunci au fost stabilite liniile generale de evoluție ale acestui
stat pentru următorii două mii de ani din istoria sa. La capătul acestei perioade, un alt moment de
cotitură de cea mai mare importanță a revigorat China. Secolul XX în ansamblu poate fi
considerat un punct de cotitură în destinul Chinei, care oferă și o imagine la scară a unui proces
similar celui de geneză a Chinei imperiale, mult mai îndelungat. Prima jumătate a secolului XX a
adus mai întâi în 1911 abolirea multimelenarului sistem monarhic pe fondul unei îndelungate
perioade de decădere în urma căreia China ajunsese la un nivel semicolonial. Criza legitimității
astfel apărută a dus la dureroase și agonizante lupte pentru putere și pentru refacerea ordinii
interne, taberele în conflict, motivate ideologic, fiind Guomindang-ul, partidul burgheziei
chineze, și Partidul Comunist Chinez. Din 1931 un nou beligerant deosebit de puternic, Japonia
militaristă s-a alăturat ostilităților. Această perioadă ne duce cu gândul la Epoca Statelor
Combatante. După înfrângerea Japoniei împotriva căreia se aliaseră temporar, cele două facțiuni
chineze, Guomindang și PCC au reluat războiul civil care s-a încheiat cu victoria comuniștilor
urmată de proclamarea la 1 octombrie 1949 a Republicii Populare Chineze. Sfârșitul conflictelor
armate după zeci de ani în China reclama refacerea țării și modernizarea acesteia, obiective care
preocupau pe factorii de conducere comuniști în frunte cu președintele Mao Zedong. Însă
tragedia poporului chinez din secolul XX nu se încheiase odată cu reunificarea țării. Conducerea
Chinei de către Mao ( 1949-1976 ) s-a asemănat foarte mult cu domnia lui Qin Shi Huangdi, nu
întâmplător redescoperirea și reconsiderarea rolului acestei personalități în istoria Chinei
producându-se în această perioadă. Modernizarea, egalarea și chiar depășirea marilor puteri
occidentale a fost o preocupare constantă pentru Mao Zedong, dar strictețea ideologică a
proiectării și implementării măsurilor luate în acest sens a dus la eșecuri catastrofale.
Programul ,,Marele Salt Înainte” a avut ca epilog o foamete care a făcut milioane de victime.
Următoarea ,,aventură” a lui Mao, Revoluția Culturală, a amintit cu prisosință de arderea cărților
și uciderea învățaților poruncite de Qin Shi Huangdi tot în vederea eliminării oricărei opoziții.
Neofilia exacerbată care a dus la distrugerea multor bunuri de patrimoniu sau opere de artă
contemporane care nu tratau tema revoluției proletare este un bun echivalent al epurării
trecutului ordonate de Primul Împărat. După moartea lui Mao, epoca lui Deng Xiaoping și a
succesorilor săi până în ziua de azi este o ,, dinastie Han” în care excesele și greșelile
începuturilor au fost în bună măsură depășite. De bună seamă, nici China Han, nici China de
după 1981 nu reprezintă paradisuri ale libertății, dar diminuarea durității regimurilor lor în
comparație cu situația din perioadele care le-au precedat constituie un fenomen incontestabil.

Morminte celebre

Armata din teracotă păzind mormântul împăratului Qin, formată de 7000 de soldați de lut, în
mărime naturală. Soldații aveau arcuri și lănci reale, caii și carele fiind în mărime naturală.
Mormântul împăratului nu a fost încă explorat, dar se crede că se află într-un palat subteran.

Tradiții și cultură
Dragon chinezesc, gravură coloră pe lemn, secolul al XIX-lea

Dragonul chinezesc Yin și Yang. După cum credeau chinezii, elementele naturii erau în armonie.

China Antică. Istoria tradițională. Cei Cinci Suverani și Cei Trei Auguști

Istoria tradițională a Chinei începe cu epoca celor Cinci Suverani (Wu Ti) care au domnit, se
pare, înaintea celor Trei Auguști (San Huang). Primii trei din cei Cinci Suverani, și anume
Huang-ti, Ciuan-hiu și Kao-sin sunt citați în lucrările derivate din tradiția confuciană, lucrări cu
caracter mai curând filozofic decât istoric. În cartea de istorie (Su king), atribuită lui Confucius,
nu sunt menționați decât ultimii doi Suverani, Yao și Suen. Si-ma T'ien, care a scris prima mare
complicare de istorie generală (memorii istorice) vorbește, în capitolul întâi, de cei Cinci
Suverani, menționându-l pe Huang-ti ca prim Suveran. Într-o tradiție iconografică, probabil din
epoca Han, rezultă că cei Tei Auguști ar fi domnit înaintea celor Cinci Suverani. Ei se numeau:
Fu-hi, Niu-Kua și Sen-nong. Erudiții chinezi și-au propus să realizeze tabloul unei epoci fericite
în care Suveranii și Auguștii, domnind înantea dinastiilor regale, erau dominați de Virtutea lor
desăvârșită. Primii eroi din Su-King (cartea de istorie atribuită lui Confucius), Yao și Suen, apar
implicați într-o poveste dramatică a Marilor Ape, în care întemeietorul primei dinastii regale, Yu
cel Mare, are rolul principal. În alte povestiri din această carte apar unii Auguști (Niu-Kua și Ciu-
jong) sau alți eroi. Povestea Apelor Revărsate reprezintă un mit referitor la organizarea lumii,
fiind legat, uneori, de rituri agrare cu caracter șamaninst (religie animistă primitivă care
considera că slujitorii cultului pot influența spiritele rele sau bune printr-un rit religios): făcând
desene pe pământ, apa va țâșni și va curge în albia sa.