Istoria antebelică a partidului domină şi încercările sintetice asupra liberalis-

mului românesc. Perioada interbelică este abordată la nivelul unor introduceri în

fenomenul liberal, ataşate sau ataşabile din perspectiva prezentului unor istorii
partizane; mă gândesc îndeosebi la lucrările lui Dan A. Lăzărescu sau Gheorghe
Cliveti10. Chiar volumul colectiv coordonat de Şerban Rădulescu-Zoner, Istoria
Partidului Naţional Liberal, apărut la începutul anilor 2000, care îşi propunea
manifest să abordeze, în ansamblu, evoluţia de peste un secol a Partidului
Naţional Liberal, nu reuşeşte să convingă în ceea ce priveşte evoluţia partidului
liberal de după războiul mondial; capitolul respectiv, realizat de Dumitru
Şandru, istoric al reformelor agrare din secolul al XX-lea şi al satului românesc
de după 1918, tratează mai curând guvernările liberale din perioadă decât
partidul ca atare11.

Abordările istorice care să individualizeze evoluţia publică postbelică a acestei

formaţiuni sunt reduse cantitativ. În ultimii ani, am întâlnit însă o resuscitare a
interesului academic asupra subiectului, mai ales ca urmare a unor lucrări de
doctor- rat asupra principalului partid politic al modernităţii româneşti, aşa cum
este descris, într-o manieră comună, Partidul Naţional Liberal.
8
Vezi, de exemplu, importantul studiu al lui Gheorghe Platon, „Liberalismul românesc în
secolul XIX: emergenţă, etape, forme de expresie”, în Cultură şi societate. Studii
privitoare la trecutul românesc, volum îngrijit de Al. Zub, Bucureşti, Editura Ştiinţifică,
1991, p. 73-103.
9
Apostol Stan, Mircea Iosa, Liberalismul politic în România. De la origini până la 1918,
Bucureşti, Editura Enciclopedică, 1996. Este o lucrare care reciclează texte mai vechi ale
celor autori, iar renunţarea la anumite clişee s-a dovedit dificilă (spre exemplu, analiza
impunerii liberalismului, gândit ca un „mod de gândire politică apărut în epoca de
descompunere a orânduirii feudale şi de ascensiune a burgheziei”, p. 11). Vezi şi capitolul
aparţinând lui Apostol Stan, în Şerban Rădulescu-Zoner (coord.), Istoria Partidul
Naţional Liberal, cuvânt înainte de academician Constantin Bălăceanu-Stolnici,
Bucureşti, Editura ALL (împreună cu Institutul de Studii Liberale), 2000.
10
Dan A. Lăzărescu, Introducere în istoria liberalismului European şi în istoria
Partidului Naţional Liberal din România, Bucureşti, Editura Viitorul românesc, 1996;
Gheorghe Cliveti, Liberalismul românesc. Eseu istoriografic, Iaşi, Editura Axis, 1996.
Mason, Dan Amedeo Lăzărescu explică racordarea liberalismului românesc la cel
european şi realizărilor curen- tului sau ale partidului în planul real al societăţii exclusiv
prin prismă masonică. În Liberalismul românesc..., istoricul ieşean Gheorghe Cliveti
realizează o articulare de pro- bleme, demersul nedepăşind însă stadiul de eseu pe care
autorul şi l-a propus în subtitlu.
11
Dumitru Şandru, Partidul Naţional Liberal în perioada interbelică şi a celui de-al
doilea război mondial, în Şerban Rădulescu-Zoner (coord.), op. cit., p. 201-252.

18

Despre nevoia studierii liberalilor şi despre mistica ideii de partid

Evoluţia Partidului Naţional-Liberal în perioada 1918-192812, cartea lui Ştefan

Păun din 2000, repezintă o cercetare serioasă în context ştiinţific, chiar dacă se
situează în registrul recuperării „pozitive” a faptelor şi istoriei publice a
formaţiunii liberale în primul deceniu interbelic. Deşi şi-a propus să discute
evoluţia partidului, autorul prezintă însă cu prioritate neoliberalismul şi
activitatea guvernamentală a PNL, organizarea şi viaţa internă rămânând,
cumva, în penumbră, în spatele discursului. Metodologia partidului politic
constituie astfel problema majoră pentru demersul lui Ştefan Păun. De pe poziţii
similare de metodă, Ştirbu Gigel Sorinel, în Liberalismul românesc în anii
1930-194013 sau Aurelian Chistol, cu o lucrare despre guvernările Tătărescu14,
nu tratează partidul liberal (îndreptăţită această opţiune până la un punct în cazul
acestei din urmă teze menţionate), cât ideea de liberalism românesc şi de partid
naţional liberal. Din acest unghi al observaţiilor, aceste cercetări sunt depăşite de
două lucrări care privesc Partidul Naţional Liberal Tătărescu, impus în plan
politic după 1945. Chiar dacă pentru autorii lor, Petre Ţurlea şi Narcis Dorin Ion,
PNL există pur şi simplu, situaţia publică a asociaţiei construită de Gheorghe
Tătărescu, de nou creată, a impus celor doi istorici o analiză a structurii structura
şi a organizaţiei formaţiunii. Demersurile suferă din perspectiva coerenţei în
discutarea problematicii partidului, impresia de inventar a tentativelor de
organizare, de fişe adăugate, putând fi greu eludată15.

Lipsa istoriografică cu privire la Partidul Naţional Liberal este dublată de

pauperitatea demersurilor parţiale care să reconstruiască din punct de vedere
istoric structurile intermediare sau locale ale formaţiunii. Am întâlnit doar două
astfel de încercări de factură monografică, cu privire la organizaţiile din
Mehedinţi, realizată de Tudor Răţoi16, şi din Prahova, a lui Costin Vrânceanu17.
Deşi autorii nu reuşesc întotdeauna, nici nu-şi propun (!?), să armonizeze planul
unei structuri locale cu dinamica generală a partidului liberal, lucrările lor mi-au
fost utile în propriul demers de înţelegere a ceea ce înseamnă liberalismul
românesc între cele două războaie mondiale.

Analiza partidului liberal în lucrările menţionate anterior ca subiect autonom

suferă, aşadar, de absenţa obiectului cercetat: liberalul şi Partidul Naţional
Liberal.
Ştefan Păun, Evoluţia Partidului Naţional-Liberal în perioada 1918-1928, Bucureşti,
12

Editura Fundaţiei Culturale „D. Bolintineanu”, 2000.

Ştirbu Gigel Sorinel, în Liberalismul românesc în anii 1930-1940, Bucureşti, Editura

13

Enciclopedică, 2011.

Aurelian Chistol, România în anii guvernării liberale Gheorghe Tătărescu (1934-1937),

14

Târgovişte, Editura Cetatea de Scaun, 2007.

15
Petre Ţurlea, Partidul Naţional Liberal Tătărescu, Bucureşti, Editura Libra, 2001;
Narcis Dorin Ion, Gheorghe Tătărescu şi Partidul Naţional Liberal (1944-1948),
Bucureşti, Editura Tritonic, 2003. Lucrarea lui Narcis Dorin Ion, legată de o disertaţie,
este mai serioasă sub raportul informaţiei.
16
Tudor Răţoi, Partidul Naţional Liberal în Mehedinţi (1875-1947), Craiova, Editura de
Sud, 1999.17 Costin Vrânceanu, O istorie a liberalismului politic în Prahova. 1875-1948,
Ploieşti, Editura

Ploieşti-Mileniul III, 2007.

19

Liberalii. Structuri şi sociabilităţi politice liberale în România interbelică

Dificultatea abordării la noi a acestor realităţi ţine de relativa impermeabilitate a

istoricului la teorii venind din spaţiul celorlalte ştiinţe sociale; în pofida mult
clamatei interdisciplinarităţi, profesioniştii trecutului au fost surzi la înnoirile de
metodă, retrăgându-se în spaţiul pozitivismului, cel care le asigurase
supravieţuirea profesională în anii marxismului dogmatic.

În condiţiile dificultăţilor sugerate anterior, enumerarea lucrărilor de sinteză ale

vieţii politice interbelice, cu structurile, ideile şi instituţiile sale, este puţin utilă,
chiar dacă ele structurează cunoaşterea propriu zisă a subiectului prin
prezentarea unor aspecte ale evoluţiei liberalilor în perioadă, legată de
guvernare, de participarea la alegeri şi de implicarea manifestă a liderilor P.N.L.
în jocul politic. Abordând în general o perioadă sau un nume, ele nu sunt
interesate de partidul liberal, cât de manifestarea lui publică, de evoluţia lui în
context interbelic şi de raporturile pe care liberalii le stabilesc cu ceilalţi actori
politici. Insuficienţa reflecţiei istoriografice aplicate asupra liberalismului politic
dintre cele două războaie mondiale, cu mutaţiile pe care curentul le cunoaşte
structural şi ideatic, este după mine evidenţiată de faptul că cea mai completă
abordare a liberalismului interbelic ca nivel al interpretării partidului liberal am
întâlnit-o în Mircea Muşat, Ion Ardeleanu18, lucrare „colectivă” scrisă în
contextul special al deceniul 9 din secolul XX, care însumează, într-o manieră
greu acceptabilă deontologic, materialele mai multor cercetători.

Abordarea structurilor politice, cu un instrumentar conceptual şi metodologic

adecvat, constituie însă o absenţă mai generală la nivelul istoriografiei
româneşti, puţine formaţiuni cunoscând tratări istorice de valoare. Deficienţa
este cvasistructu- rală în mediilor istoricilor. A. D. Xenopol, în a sa Istorie a
partidelor politice în România. De la origini până la 1866, apărută în 1910, trata
în fapt istoria modernă a românilor, privită prin prisma partidelor politice19. La
nivelul subiectului, deşi mă interesează într-un mod indirect, doar prin sugestii
metodologice, trebuiesc menţionate abor- dările concedate special unui anumit
partid politic, precum Partidului conservator20 sau cel Partidului Naţional
Ţărănesc, după 191821. Lucrarea definitorie a unui grup politic din modernitatea
românească rămâne, sub raport metodologic şi a documentării,
18
Mircea Muşat, Ion Ardeleanu, România după Marea Unire, vol. II, partea I. 1918-1933,
partea a II-a, 1933-1940, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1986 şi 1988. Eu
am identificat, la o lectură a capitolelor privitoare la liberali, materiale preluate din Ioan
Scurtu şi Victor Spinei. Aprecierea pe care o am în legătură cu informaţia în sine ţine de
trimiterile pe care le face la Congresele partidului, la organizarea directă sau la unii lideri
mai puţin vehiculaţi de istorici.
19
Vezi republicarea volumului lui A. D. Xenopol din 2005, Editura Albatros, Bucureşti,
ediţia îngrijită, studiu introductiv şi note de Constantin Schifirneţ.

Ion Bulei, Sistemul politic al României moderne. Partidul conservator, Bucureşti,

20

Editura politică, 1987.

21
Ioan Scurtu, Istoria Partidul Naţional-Ţărănesc, ediţia a II-a, Bucureşti, Editura
Enciclope- dică, 1994; ediţia I în 1983. Vezi şi Idem, Istoria Partidului Ţărănesc (1918-
1926), Bucureşti, Editura Enciclopedică, 2002.

20

Despre nevoia studierii liberalilor şi despre mistica ideii de partid

cea privitoare la Mişcarea Arhanghelul Mihail, aparţinând lui Armin Heinen,

chiar dacă ea acoperă un fenomen politic de extremă22.

Această lipsă de interes istoriografic pentru Partidul Naţional Liberal contras-

tează însă cu interesul pe care liberalii înşişi l-au avut pentru a se defini politic,
în competiţie, drept structură de tip partinic, fapt de care mă ocup în paginile
care urmează.

2. Mistica ideii de partid la liberalii români

Analizând partidele politice într-una din cele mai sistematice lucrări de teorie
politică scrise vreodată la noi, filosoful P. P. Negulescu afirma utilitatea lor în
cadrul societăţii, întrucât prin propagandă, prin discuţiile pe care le provoacă
asupra problemelor curente, acestea contribuiau la luminarea opiniei publice şi
ajutau popoarele să guverneze efectiv prin ele însele, dându-le putinţa să
cunoască şi să se hotărască. Acţiunea întinsă şi de lungă durată, singura care
putea duce la rezultate apreciabile, era posibilă doar prin intermediul
formaţiunilor partizane. Agenţii numeroşi şi hotărâţi, precum şi fondurile mari,
indispensabile unei acţiuni concertate, făceau din partide modalitatea prin care
politica pătrundea în popor, în proporţiile necesare pentru ca individul să poată
influenţa efectiv viaţa socială. Însă analiza filosofului român nu era marcată de
idealism, ea însuşindu-şi marile teorii din domeniu, aparţinând lui Moisei
Ostrogorski (din La démocratie et l’ organisation des partis politiques, apărută
la Paris, în 1902, lucrare cu care iniţiază sociologia partidelor politice) şi lui
Robert Michels, din Le partis politiques. Essais sur les tendances oligarchiques
des démocraties (1911), care atrăgeau atenţia asupra derivei oligarhice a
partidelor politice. Pe urmele lor, Negulescu afirmă că democraţia nu se putea
concepe fără organizare23. Organizarea şi organizaţia erau indispensabile unei
manifestări publice eficiente, iar această realitate era internalizată de liberalii
români.
Discuţia liberalilor asupra partidului a fost una foarte importantă în perioada
interbelică, reflex al definirii normative a lor sub aspectul acţiunii politice
încercată anterior în anii de structurare a noii societăţi de după 1848. Tema
partidului politic, a caracterizării propriei formaţiuni, a rămas importantă chiar şi
atunci când regimul democratic a cunoscut un proces rapid de disoluţie. În
cursul anilor ’30, liberalii au susţinut instituţia partidului în sine în faţa
tentativelor autoritariste ale lui Carol al II-lea şi în raport cu proiecţiile
antidemocratice tot mai vocale ale unei mari părţi a clasei politice asupra
regimului politic. Tributari trecutului sub aspectul legitimării, liberalii au
valorizat partidul din perspectiva modernităţii româneşti şi a impunerii
democraţiei participative. Partidul se dovedise instrumentul necesar şi inevitabil
al
22
Armin Heinen, Legiunea „Arhanghelul Mihail”. Mişcare socială şi organizaţie
politică. O contribuţie la problema fascismului internaţional, traducere din germană de
Cornelia şi Delia Eşianu, Bucureşti, Editura Humanitas, 1999.
23
P. P. Negulescu, Partidele politice, ediţie îngrijită, prefaţă şi note de Nicolae Gogoneaţă
şi Ioan C. Ivanciu, Bucureşti, Editura Garamond, f.a. [1926], p. 47.

21