NTRODUCERE

Despre nevoia studierii liberalilor şi despre mistica ideii de

partid la liberalii români interbelici
„Partid al marii burghezii, puternic organizat, cu un trecut istoric care se confunda cu
formarea României moderne, Partidul Liberal cu toate că trecea printr-o vizibilă
neîncredere a masei electorale, rămânea singurul partid politic care putea să ţină în
cumpănă Partidului Naţional Ţărănesc, în culmea popularităţii” (Pamfil Şeicaru)1.

Istoricul se situează adeseori puţin confortabil în raport cu propriul obiect de

cercetare. Dornic să înţeleagă societăţile trecute şi să ofere o perspectivă
credibilă cititorului său, el introduce cauzalitate şi coerenţă în descrierea
faptelor, evenimentelor sau structurilor dintr-o perioadă dată, creând acel efect
de continuu, propriu domeniului de cunoaştere, dar atât de criticat odinioară la
istorici de Claude Lévy-Strauss2. În abordarea sociologică a trecutului, grupurile
sociale, politice sau culturale sunt prezentate ca fiind relativ bine delimitate,
fiind definibile adeseori printr-un determinism supraistoric („de clasă”, spre
exemplu, sau de putere). Ele se înscriu unui context intelectual nonistoric
adeseori şi urmează un model interpretativ al conflictului social. Însă, omisiunea
diferenţelor din cadrul acestor grupuri, chiar când se situează în interiorul unui
acelaşi nume („burghez”, „liberal” etc.), afectează după mine cercetarea lor
reală.

Abordarea formaţiunilor politice trădează astfel, în plan epistemic, dificultăţi

care derivă din orientarea exclusivă a cercetării spre istoria instituţională, a
partidului în cadrul sistemului politic, plecând de la premisa, cu valoare
metodologică, conform căreia acesta este organizat ca un sistem unitar, articulat
după principii clar statuate.
1
Pamfil Şeicaru, Istoria partidelor naţional, ţărănist şi naţional ţărănist, partea I, partea a
II-a, ediţia a II-a, îngrijire, note, postfaţă de Victor Frunză, Editura Victor Frunză,
Bucureşti, 2000, p. 227.
2
Claude Lévy-Strauss, Antropologie structurală, prefaţă de Ion Aluaş, traducere din
limba franceză de I. Pecher, Bucureşti, Editura Meridiane, 1978, p. 28 şi 32-37; vezi şi
dialogul din anii ’60 între etnologii structuralişti (Claude Lévy-Strauss îndeosebi) şi
istorici, cu privire la tendinţa ultimilor de a alege faptele care pot susţine explicaţia
raţională şi povestirea, continuitatea, în dauna discontinuităţii, multiplicităţilor, specifice
etnologiei (cf. Guy Bourdé, Hervé Martin, Les écoles historiques, Paris, Éditions du Seuil,
1989, p. 314-315).

15

Liberalii. Structuri şi sociabilităţi politice liberale în România interbelică

Analiza manierei în care s-a coagulat un grup politic, animat de interesele

comune ale membrilor lui, având la bază norme morale şi practici de legitimare
simbolică care să-i asigure un prestigiu social de durată, este necesară, chiar
dacă ea nu a fost (şi nu este) întrutotul apanajul istoricilor. Un astfel de demers
care îmbrăţişează sociologia partidului politic, istoria socială şi pe cea culturală
a unei asociaţii restrânse constituie totodată o reflecţie asupra societăţii în
ansamblul ei, dar şi o formă de apropiere de acei simpli membri, aderenţi sau
partizani pe care „istoria lor particulară îi adăposteşte de istorie”, pentru a prelua
sintagma lui Philippe Ariès3. În absenţa lor, a acelor profiluri individuale
marcate de experienţe particulare, dar anonime, istoricul poate imagina orice
adevăr. „Nu există fapt atomic”, în sens de individual minor, şi orice descriere
este selectivă, exclama Paul Veyne, îndemnând la reevaluarea implicită a
mecanismelor sociale care determină producerea evenimentelor4.

Prin urmare, discuţia asupra sistemului complex de ierarhii şi solidarităţi

specifice partidului liberal, într-o lume românească preponderent rurală, ancorată
într-un sistem tradiţional de valori şi reticentă la noutate, în sensul participării
politice democratice, întregeşte ansamblul numit liberalism românesc. Prin
aceste rânduri nu fac în mod necesar apologia microistoriei, a istoriei particulare
opusă istorii generale, istoriei care relevă discontinuităţile sau fracturile dintr-o
societate în dauna celei orientată spre sublinierea regularităţilor Doresc doar să
evit căutarea inteligibilităţii faptelor şi fenomenelor trecute printr-un model
interpretativ suprainvestit aprioric cu statut de adevăr, chiar dacă, la rândul meu,
sunt conştient de faptul că scriu despre subiect din interiorul unei metode, a unei
teorii istorice, apropiată individualismului metodologic enunţat de Karl Popper5.