UNIVERSITATEA „BABEŞ-BOLYAI” CLUJ-NAPOCA

FACULTATEA DE SOCIOLOGIE ŞI ASISTENŢĂ SOCIALĂ

CATEDRA DE SOCIOLOGIE

Prof.univ.dr. TRAIAN VEDINAŞ

ISTORIA GÂNDIRII SOCIALE ROMÂNEŞTI

-Suport de curs-

2005

-1-
 INVENTAREA LIBERALISMULUI 1848-1938
“Libertate, egalitate, frăţietate, aceste principii sunt deviza noastră, acesta este
tezaurul şi cel mai scump obiect, pentru care şi cu care trăind suntem gata a da mîna
cu cei mai nedumeriţi vrăjmaşi ai noştri şi a le promite cel mai sincer ajutor ce se
poate aştepta de la vr-un popor european”.
Avram Iancu

“Aşadar ţinem la dinastie şi la Constituţie aşa cum sunt şi fiindcă Constituţia e

liberală, suntem şi noi liberali”.
Mihai Eminescu

Ştiinţe sociale şi gîndire socială

Termenul de “gîndire socială” ar putea fi o cupolă care să însumeze totalitatea
ştiinţelor sociale, ceea ce sub aspect enciclopedic este real. Astfel, în sociologie,
antropologie, economice, psihologie socială, politologie exista o axă care însemna
gîndire, reflexie, comprehensiune asupra socialului, dezvăluit în părţi sau ca totalitate.
Acesta este, de fapt, sensul extensiv al gîndirii sociale, înţelesul ei ştiinţific.
Descoperim însă gîndire socială şi în ştiinţele umaniste: filosofia şi istoria, ba chiar şi
lingvistica şi teologia, în ipostaza lor modernă, conţin referinţe răsfrînte din reflexii
asupra socialului.
Prin urmare, “gîndirea socială” e o intersectare comprehensivă între “ştiinţă” şi
“umanism”, în esenţă o fascinantă confluenţă de teme şi domenii ale socialului şi
umanului, exprimate diferit de la un autor la altul, de la o matrice disciplinară la altă
matrice disciplinară.
În fapt, gîndirea socială e o invenţie a modernităţii, pe de o parte, pentru a
exprima nevoia perspectivei holiste asupra socialului şi a umanului, iar pe de altă
parte, pentru a confirma diversitatea expresivă, mai ales auctorială, în ştiinţele sociale
şi umaniste consacrate. Gîndirea socială e astfel o zestre culturală pe care sunt datori
să şi-o însuşească şi să şi-o asume, în chipul culturii generale, specialişti în diversele
ştiinţe ale socialului. Ea oferă acestor specialişti, în funcţie de aptitudini şi vocaţii, o
viziune în care socialul şi umanul devin comprehensive, în modalităţile lor vii,
esenţiale.
Gîndirea socială e o matrice disciplinară enciclopedică, aşezată într-un spectru
larg al discursurilor, într-o instructurare dintre social şi umanist, dintre diversele teorii,
filosofii, sociologii, psihologii şi antropologii ale modernităţii, cu aspiraţie certă spre
esenţializare. Prin componentele sale holiste şi nuanţate, gîndirea socială reprezintă o
matrice disciplinară cu discurs enciclopedic şi constructiv, cu perspectivă istorică şi
axiologică, cu năzuinţă sistematică şi accente comprehensive.
În matricea disciplinară a gîndirii sociale – ca disciplină formativă,
comprehensiv – didactică – sistemele filosofice şi sociologice se desfac şi se refac în
funcţie de variabile, în funcţie de modernitatea unor aspecte şi sensuri din aceste
sisteme. De asemenea, gîndirea socială propune reflexii asupra discursurilor
“ocazionale”- în sensul goethean al termenului – de natura filosofică, sociologică,
antropologică, psihologică, istorică, politică, economică, năzuind la o reconstrucţie
sistematică de teme şi orizonturi, pe temeiul unei hermeneutici distributive, adică a
unei hermeneutici, care nu se supune regulei cercului, ci recunoaşte existenţa unei
diversităţi de sensuri, într-un discurs şi într-o operă, sensuri pe care le distribuie unei
noi reflexii şi comprehensivităţi, în căutarea profunzimii socialului şi umanului.

-2-
 În cele din urmă, gîndirea socială ca matrice disciplinară e, în acelaşi timp,
confluenţă şi răscruce a ideilor, enciclopedie şi selecţie riguroasă, e o provocare
pentru opţiuni intelectuale formative, pentru repere în susţinerea creativităţii în
reflexie şi acţiunile asupra socialului şi umanului.

Mişcarea paşoptistă. Sincronizări şi specificitate

Ideile sociale şi politice care vor da modernitate lumii europene se datorează
principiilor: egalitate, fraternitate, libertate, proprietate enunţate pe baricadele
mişcărilor ideatice şi sociale din Franţa sfîrşitului de veac al XVIII-lea şi primei
jumătăţi a veacului al XIX-lea. Principiile enunţate exprimau nevoia trecerii de la
tradiţional la modern, de la “societatea închisă” medievală, la “societatea deschisă”,
capitalistă.
În anul 1848 principiile enunţate mai sus străbat întreg continentul, prin ceea
ce istoriografia numeşte: revoluţiile paşoptiste europene.
În Ţările Române mişcările paşoptiste i-au avut ca principali actori pe primii
intelectuali români de formaţie spirituală europeană. Reţinem dintre aceştia pe
Nicolae Bălcescu şi C.A. Rosetti pentru Muntenia, pe Vasile Alecsandri şi Mihai
Kogălniceanu pentru Moldova şi pe Simion Bărnuţiu, George Bariţiu, Avram Iancu,
Timotei Cipariu pentru Transilvania.
A funcţionat în mişcările paşoptiste din Muntenia, Moldova şi Transilvania o
sincronizare a grupurilor intelectuale menţionate la principiile liberalismului,
enunţate de revoluţia franceză. În documentele de epocă, redactate în chip de
programe şi proclamaţii, se regăsesc astfel ca temeiuri ale schimbării ideile şi
principiile: egalitate, fraternitate, libertate, proprietate.
La acest europenism al mişcărilor paşoptiste româneşti s-au adăugat
specificităţi locale, precum eroismul mesianic ce înconjoară tragic figura lui Nicolae
Bălcescu şi Avram Iancu, amîndoi victime ale societăţilor închise cu care s-au
confruntat. Dincolo de acest tragism, ne întîmpină în mişcările paşoptiste româneşti o
creativitate locală, dominată de scrieri istorice, cu puternic conţinut social. Se pun
bazele unei culturi filosofice şi se începe o bătălie pentru unitatea scrisului în limba
română. Intelectualii paşoptişti s-au implicat în industria presei şi a cărţii, au dat
strălucire unor aşezăminte şcolare şi organizaţii culturale, s-au constituit în grupul
fondator al Academiei Române. Tot aceşti intelectuali paşoptişti, sincronizaţi prin
acţiune şi operă cu spiritul european, au alcătuit primele grupuri politice româneşti, cu
programe certe de modernizare şi schimbare a societăţii româneşti.

Liberalism şi conservatorism
În prelungirea sincronizării mişcărilor paşoptiste româneşti cu cele europene,
în 1856 în Moldova şi Ţara Românească se constituie divanurile ad-hoc, grupuri
politice spontane care, sub protecţie engleză şi franceză, au activat pentru schimbarea
regimului politic din cele două provincii: Muntenia şi Moldova. Să reţinem că un
“divan” însemna, în epocă, adunare şi dezbatere organizată, iar “divanurile ad-hoc” au
fost o replică şi o continuare a “divanurile (adunările) boiereşti” din regimul feudal al
marii boierimi, întrucît alături de “intelighentia” paşoptistă, în divanurile ad-hoc au
fost prezenţi şi boieri şi ţărani, precum celebrul Moş Ion Roată. Din aceste dispute
între intelighentie şi “boieri”, nu a ieşit nici un grup învingător, ci a rezultat sub Cuza
Vodă, o “adunare constituantă”, adică un parlament cu grupuri politice aflate în
competiţie: liberalii şi conservatorii. Cei dintîi s-au alcătuit din “intelighentia”
paşoptistă, iar conservatorii au fost reprezentanţi de o boierime rafinată, unii boieri cu

-3-
studii pariziene, precum Barbu Catargiu, un prim ministru asasinat în împrejurări
niciodată elucidate.
Grupul liberalilor i-a avut drept fruntaşi (lideri) pe Mihail Kogălniceanu, Ion
C. Brătianu şi C.A. Rosetti. Din 1881 grupul liberal a primit numele de Partid
Naţional Liberal. În grupul conservatorilor s-au distins, pe lîngă deja numitul Barbu
Catargiu, Theodor Balş - unul din cei mai bogaţi boieri din Moldova -–Petre Carp,
Titu Maiorescu, Alexandru Lahovary, Take Ionescu.
În condiţii, cu totul şi cu totul specifice, grupul paşoptist din Transilvania,
rămas după izgonirea lui Simion Bărnuţiu şi după ieşirea din istorie a lui Avram Iancu,
doar cu George Bariţiu şi Andrei Şaguna se organizează în Partidul Naţional Român.
Condus timp mai îndelungat de George Bariţiu, P.N.R. a avut o perioadă pasivistă
(conservatoare) de neparticipare la viaţa politică a Imperiului Austro-Ungar şi o
perioadă activistă (liberală), după 1905, de participare cu deputaţi în parlamentul de la
Budapesta. Politica activistă (liberală) a PNR a asigurat condiţiile organizaţionale ale
momentului politic de la 1 decembrie 1918 – unirea tuturor românilor într-un stat
constituţional – act politic la care au contribuit atît liberalii, cît şi conservatorii din
regatul României.

Presă şi modernitate
Un fenomen care a însoţit liberalismul paşoptist şi modernitatea românească a
fost presa (presa scrisă), în jurul căreia s-au conturat grupuri de influenţă, atitudine şi
opinie publice.
Presa scrisă nu îşi are însă debutul în perioada paşoptistă. Primul ziar
consemnat de istoria presei româneşti a fost “Courier de Moldavie” (1790) (în limba
franceză) editat de comandamentul trupelor ruseşti, staţionare atunci, ca şi mai tîrziu,
în spaţiul valah.
Nu trebuie să ne mire faptul că primul ziar din Ţările Române a fost tipărit în
franceză. Elita intelectuală a vremii, nu numai din Ţările Române, ci chiar şi din
Anglia era bine franţuzită. Apoi, mai trebuie să amintim că acest instrument de
comunicare ce se numeşte presa scrisă a fost o invenţie franceză, prin celebra
“Gazette de France”, după care într-un lent difuzionism au apărut “Gazeta de
Austria”, “Gazeta de Moldova”, “Gazeta de Bucovina” şi “Gazeta de Transilvania”,
pentru a consemna şi sincronizarea românească la spiritul european, cu centrul la
Paris.
În fapt, începuturile presei româneşti s-au numit: “Curierul românesc” (8
aprilie 1829) a lui Ion Heliade-Rădulescu, pentru Ţara Românească, “Albina
românească” (iunie 1829) a lui Gheorghe Asachi pentru Moldova, “Gazeta de
Transilvania” (1838) a lui George Bariţiu, pentru Transilvania.
Între anii 1829-1899, în principalele centre culturale Bucureşti, Braşov,
Budapesta, Iaşi, Sibiu, Blaj, Arad etc. ale Ţărilor Române, Principatelor Unite şi
Transilvania, după 1859, Regatul României şi Transilvania, după 1866, presa scrisă:
cotidiană, săptămînală, lunară, informativă, culturală şi ştiinţifică se impune societăţii
şi comunităţilor, printr-un număr impresionant de apariţii, pe care le vom prezenta –
pentru perioada menţionată, în ordine alfabetică. Astfel, la Iaşi între 6 septembrie
1898 – 5 decembrie 1899 a apărut “Actualitatea”. “Adevărul” a apărut mai întîi la
Iaşi, între 15 dec. 1871 – 5 aprilie 1872 şi apoi la Bucureşti. Din 1893 “Adevărul” a
aparţinut mişcării socialiste reprezentată de A. Bacalbaşa, I. Teodorescu, C.D. Anghel,
Traian Demetrescu, dar i-a avut colaboratori şi pe Garabet Ibrăileanu, C.D. Gherea, C.
Stere, I.L. Caragiale.

-4-
 “Albina românească” a apărut la Iaşi între 1 iunie 1829 şi 28 decembrie 1849,
sub conducerea lui Gheorghe Asachi. Din 9 ianuarie 1850 s-a numit “Gazeta de
Moldova”, iar pentru anii 1858-1859 a purtat numele “Patria”. Alături de această
“albină” generică au mai apărut şi alte “albine”: “Albina literară”, la Craiova în 1894,
“Albina Botoşanilor” în anii: 1881-1882-1883. “Albina Carpaţilor” la Sibiu din 18
august 1877 la 30 septembrie 1880. A fost o revistă literar culturală condusă de
Visarion Roman şi I.Al. Lapedatu care a difuzat peste munţi, în Transilvania ideile
junimiste. A mai existat “Albina Pindului”, cu apariţii neregulate între 1868 şi 1876 la
Bucureşti şi Craiova. Mai menţionăm “albume” şi “almanahuri”, dar şi publicaţia
“Altiţe şi Bibiluri”, cu profil literar apărută între 1893-1894 la Bucureşti, condusă de
Smaranda Andronescu Gârbea o promotoare a ideilor feministe.
Imaginarul modern, cu spirit local, produce în presa românească din secolul al
XIX-lea şi cîţiva “amici”: “Amicul copiilor” la Bucureşti între 1893-1894, “Amicul
familiei” – cu profil literar şi pedagogic – la Bucureşti între 15 martie 1863-mai 1868.
Şi, încă un “Amicul familiei” condus de Ion Fekete Negruţiu şi Grigore Silaşi, la
Gherla-Cluj, între 1 aug. 1878 – 1 mai 1890. Apoi, “Amicul libertăţii”, la Bucureşti
între 16 nov. – 30 dec. 1887, “Amicul literaturii române” tot la Bucureşti, între 1860-
1866, “Amicul poporului” la Budapesta din 17 februarie 1867 pînă la 13 mai 1868 şi
“Amicul şcoalei”, la Sibiu (1860-1865) a lui Visarion Roman. Urmează, în aceeaşi
ordine alfabetică cîteva “Arhive”: “Arhivu pentru filologie şi istorie”, la Blaj, editat de
Timotei Cipariu. “Arhiva” la Iaşi între 1889-1916, “Arhiva nouă” la Bucureşti, în
1890 şi “Arhiva românească”, între 1840-1845, la Iaşi, editată de Mihail
Kogălniceanu. Aceste “Arhive” au însemnat şi un act de sincronizare cu publicaţii
europene, cu acelaşi nume. La cele de mai sus adăugăm “Arhiva rurală”, - 1872,
1873, 1876 – un săptămînal cu apariţii intermitente, săptămînal care înainte de
“Sămănătorul” şi “Gazeta ţăranilor”, deschide seria acelor publicaţii româneşti ce s-
au preocupat numai şi numai de lumea satelor.
Apariţii de scurtă durată mai sunt: “Armonia” la Târgovişte, între 1881-1883,
“Atheneul român” la Iaşi – între 1860-1861 şi la Bucureşti între 1866-1869 şi între
1894-1895, “Atheneul” la Galaţi în 1884, “Aurora” în 1881 la Bucureşti, “Aurora
literară”, în 1893 la Tecuci, “Aurora română” la Pesta, între 1863-1865, a lui
Ioanichie Niculescu şi Iosif Vulcan; “Biblioteca familiei”, la Bucureşti, între 1890-
1895, “Biblioteca românească” între 1821-1829 şi 1830-1834 la Buda, editată de
Zaharia Carcalechi, “Binele public”, la Bucureşti, între 1878-1884; “Bondarul”, între
1861-1862 şi “Bolta Rece”, în 1899, două publicaţii umoristice, la Iaşi; “Bucegi”, în
1879 la Bucureşti; “Buciumul”, în 1857 la Paris, editat de Cezar Bolliac; “Buciumul
Român”, între 1875-1882, la Iaşi; “Cabinetul de lectură”, în 1876, la Iaşi “Cavalul”,
în 1895 şi “Clopotele”, între 1883-1884, la Craiova. Pentru anul 1877 reţinem revista
umoristică a lui “Moş Virgulă” – I.L. Caragiale – “Claponul”, la Bucureşti. Între anii
1870-1875, 1876-1877, 1882-1883, Bogdan Petricecu Hasdeu a editat “Columna lui
Traian”, prin intermediul căreia lansează neguroasa întrebare: “Perit-au dacii?”,
lansînd contra latinismului Şcolii Ardelene şi a latiniştilor paşoptişti o nouă filosofie a
istoriei, în care se vor înscrie Nicolae Densusianu, Vasile Pârvan, dar şi Lucian Blaga,
prin celebra pledoarie: Pentru fondul nostru nelatin.
Tot sub semnul efemerului “Comicul”, în 1885 la Focşani, “Concordia”, între
1861-1870 la Pesta: “Constituţionalul”, între 1889-1900, editat de D. Aug. Laurian şi
I.L. Caragiale, în spirit junimist. Şi “Contemporanul” socialiştilor: Ioan Nădejde,
Sofia Nădejde, Gheorghe Nădejde, Theodor T. Sperantia, Constantin Mille are o
apariţie scurtă, la Iaşi, între 1881-1891. În schimb “Convorbiri literare”, publicaţia

-5-
“Junimii” şi-a depăşit cu mult epoca în care s-a născut şi a rezistat “dintelui vremii”
între 1867-1944.
Revenim la efemeride: “Craioveanul”, în 1893 la Craiova, “Cronica” în 1895
la Turnu Severin, “Critica socială”, între 1891-1893, la Iaşi, “Cugetarea”, între 15
aprilie 1899 – 21 martie 1900, la Botoşani.
Se profilează apoi, într-o mare diversitate, numeroasele “curiere”: “Curier de
ambe sexe” al lui Ion Heliade Rădulescu, între 1837-1847, “Curierul Bucureştilor”,
între 1865-1876, “Curierul Capitalei”, între 1883-1884. “Curierul de Iaşi”, din 1868
pînă-n 1884. Afirmat în spirit junimist acest “curier” l-a avut redactor şi pe Mihai
Eminescu. Au mai existat “Curierul românesc” din 8 aprilie 1829 pînă-n 19 aprilie
1848 al lui Ion Heliade Rădulescu. Între 2 martie 1886 şi 26 august 1904, la Botoşani,
poetul de inspiraţie eminesciană Ion Scipione Bădescu editează “Curierul român”.
Urmează seria publicaţiilor ce evocă numele străvechii Dacii: “Dacia” la Iaşi,
între 9 martie şi 10 iunie 1861, “Dacia literară”, martie – august 1840 – o publicaţie
de direcţie naţională patronată de Mihail Kogălniceanu. La Galaţi, Romulus Scriban a
editat şi el o “Dacie literară”, între 1 octombrie 1868 – 1 martie 1869, după ce la
Bucureşti editase, între 7 octombrie 1866 – 23 februarie 1867 o “Dacie Romană”.
Două “Dacii viitoare”, una la Paris şi Bruxelles, în 1883 şi o alta la Bucureşti în 1894,
încheie această încrengătură de publicaţii ce invocă şi mitologizează Dacia, spaţiul
geografic al spiritualităţii româneşti. Pentru a confirma această tendinţă de
mitologizare a trecutului, Adela Xenopol, sora istoricului A.D. Xenopol, a editat, între
mai 1896 şi aprilie 1898 revista feministă “Dochia”, invocînd chiar numele mitic al
Daciei.
“Daracul” – 1869-1870-1872, 1876 a fost o publicaţie satirică, ce a aparţinut
lui N.T. Orăşanu. În paginile ei au fost criticaţi şi liberalii şi conservatorii. Tot satirică
a fost şi “Distracţia” apărută la Bucureşti, între 1897-1898. În aceeaşi matrice
umoristică a fost editat “Dracu”, la Bucureşti, între 1886-1897, la care au colaborat
Sadoveanu şi George Coşbuc.
Revista unionistă “Dâmboviţa” a lui Dimitrie Bolintineau a apărut la Bucureşti
între 1858-1865. Socialiştii Al.G. Radovici, împreună cu Anton Bacalbaşa şi C.D.
Gherea editează între 5 ianuarie şi 27 decembrie 1892 “Democraţia socială”, nume
care separă în cultura politică românească de ieri şi de azi socialismul de social-
democraţie. Partidul Naţional Român din Transilvania difuzează între 1894-1897, prin
C. Daicoviciu şi Valeriu Branişte – acesta din urmă unul dintre cei mai importanţi
gazetari ai vremii sale, intrat în doine şi legende, asemeni lui Vasile Lucaciu, încă din
timpul vieţii – “Dreptatea”, o publicaţie pentru educaţie politică, literară şi
economică. După fuziunea dintre Partidul Ţărănesc şi PNR, în 1926, oficiosul
Partidului Naţional Ţărănesc se va numi “Dreptatea”. Pentru culori locale, între 1884
şi 1884, la Bucureşti a apărut publicaţia “Doina”, iar la Craiova I.L. Caragiale
patronează între, 1879 şi 1884, cu întreruperi “Doljul”.
Constantin Mille şi C. Bacalbaşa propagă idei socialiste prin publicaţia
“Drepturile Omului”, în intervalele 1885-1888-1889. O “Duminică literară” a apărut
la Bucureşti între 1890-1891. La Craiova între 17 noiembrie 1891 şi 15 iulie 1892 a
apărut “Economistul”. În 1883 acelaşi C. Bacalbaşa a editat “Emanciparea”, iar Barbu
Delavrancea, N. Filipescu şi Al. Vlahuţă, editează la Bucureşti “Epoca” cu
suplimentul “Epoca literară” realizat de I.L. Caragiale. Junimiştii pun în circulaţie la
Iaşi, între 1889-1900, “Era nouă”, iar Sofia şi Iosif Nădejde au tipărit la Iaşi şi
Bucureşti, în perioada 1893-1894 “Evenimentul literar”. Aici a colaborat şi Garabet
Ibrăileanu. La Pesta şi Oradea, între 1865-1906 Iosif Vulcan a patronat “Familia”, o
publicaţie rămasă celebră pentru istoria culturii româneşti prin faptul că l-a debutat pe

-6-
Mihai Eminescu, prin cunoscuta formulă: “cu bucurie deschidem coloanele foii
noastre”. La Bucureşti N.T. Orăşanu editează între 1879-1888 o “Fanfară”, cu multă
satiră şi umor.
După efemera “Foaia duminicii” (1837), de la Braşov a lui I. Barac, “Foaie
pentru minte inimă şi literatură” (1838-1865), supliment al “Gazetei de Transilvania”
a lui George Bariţiu, circumscrie panorama numeroaselor “Foi”: “Foaia” de la 1896
de la Buzău, “Foaia Familiei”, la Bucureşti în anii 1875, 1905 şi 1906. La Sibiu apar
“Foaia ilustrată”, în 1891 şi “Foaia poporului” a lui I. Russu Şirianu. La Bucureşti
apare “Foaia Interesantă”, (1897) şi “Foaia României” (1882, 1883, 1884), “Foaia
Săteanului” (1891) e supliment al “Gazetei Bucovinei” iar la Iaşi apare între 1989 –
1903 “Foaia populară”.
Trebuie menţionat că, deşi au fost înfiinţate şi finanţate de oameni de partid,
liberali şi conservatori, imaginea păstrată în legătură cu spiritul acestor publicaţii nu
este de amprentă partinică şi ideologică, cum se va întîmpla cu publicaţiile interbelice
finanţate de partide, ori cu presa regimului comunist aflată sub controlul şi cenzura
ideologică a partidului unic şi birocraţilor săi. Astfel, gazeta politică şi literară
“Românul”, fondată în 1859 de liberalul C.A. Rosetti a criticat uneori reformele
liberale ale lui Cuza şi Kogălniceanu. Apoi, “Timpul”, ziarul grupului politic
conservator, prin Eminescu, I.L. Caragiale şi Ion Slavici au impus politicii ziarului
dimensiunea spiritului “Junimii”, o grupare reformatoare în cadrul conservatorismului
oficial. La ziarul conservator, cei trei scriitori aveau multă libertate de opinii, îşi
aminteşte Slavici: “Băieţii erau cam de capul lor, boierii trezindu-se numai cînd nu le
convenea ceva. Cînd Eminescu intră în conflict cu Alexandru Lahovary, bătrînul
Lascăr Catargiu care avea mare slăbiciune pentru poet, e de părere “să-i lase pe băieţi
să scrie cum îi taie capul” şi cine-i nemulţumit să-şi arate motivele nemulţumirii în
articolele scrise”.1
Eminescu se pronunţa asupra problemelor de politică externă şi politică
internă, consemnează tendinţe ale societăţii româneşti, conflicte născînde între grupuri
sociale şi grupuri etnice. Îi critică pe “străinii”: grecii, armenii şi evreii, care în
concepţia lui surpaseră drepturile clasei boiereşti autohtone şi funcţionau ca o clasă
“suprapusă”, fără să aibă structura morală şi demnitatea vechii clase boiereşti. În
această critică a clasei suprapuse a fost un conservator, el nu a putut înţelege, datorită
mentalităţii sale romantice, încărcată cu mitologie tradiţională, rolul acestor străini în
conturarea unei vieţi urbane în societatea românească. Îi percepe totuşi ca pe oameni
ai schimbării, iar faţă de schimbarea adusă de aceştia are o atitudine critică, el fiind în
acest sens prizonierul unei “vîrste de aur” a boierimii româneşti. Din critica adusă de
Eminescu “străinilor” şi realităţilor româneşti, apare limpede însă că societatea
românească a acelor vremi nu era bine integrată nici în democraţie şi nici în
modernitate. Nu exista o politică organiză pentru o astfel de izbîndă. Eminescu îi
critică astfel şi pe liberali şi pe străini, dar cum am văzut şi pe unii boieri. În esenţă,
Eminescu prin acest spirit critic s-a implicat în bătălia pentru modernitate în societatea
românească. Prin faptul că a acceptat el însuşi, meseria de gazetar a fost un modern,
chiar dacă în ceea ce a scris a fost de partea tradiţiei. În esenţă, în conştiinţa
eminesciană s-a manifestat un conflict între tradiţie şi modernitate, conflict specific
genezei şi afirmării modernităţii.

1
Ion Slavici, Amintiri, E. Pl. 1967, p. 87

-7-
 Seria “gazetelor”, ca şi cea a “foilor” deja evocate, e efectiv în spirit european,
cum am subliniat deja. Alături de menţionatele “Gazeta de Transilvania” a lui George
Bariţiu şi “Gazeta de Moldova” a lui Gheorghe Asachi, mai menţionăm “Gazeta de
Iaşi” la 1867, “Gazeta ilustrată” la Viena între 1882-1884, “Gazeta naţională” la Iaşi
în 1871-1872. La Timişoara, Teodor V. Pacaţianu – autorul Cărţii de Aur, sinteza
documentelor politice ale românilor din Transilvania – editează între 1885-1892
“Gazeta poporului”. Între 1895-1896, Barbu Delavrancea, Vasile M. Kogălniceanu şi
A.D. Xenopol pun şi ei în circulaţie o “Gazeta poporului”, în ale cărei pagini
Caragiale a publicat un text celebru: Grămătici şi măscărici, în care Nenea Iancu
dezvăluia condiţia de “mercenar” a gazetarului.
Au existat apoi “icoane”: “Icoana lumei” la Iaşi, 1840-1845 şi 1865-1866,
editată de neobositul şi însinguratul Gheorghe Asachi, singurul reprezentant al
intelectualităţii româneşti, din prima jumătate a secolului al XIX-lea care a susţinut
Regulamentul organic, acea primă constituie a Principatelor atît de împovărătoare
pentru ţăranul român, actorul de rezistenţă, de fapt, al mişcărilor paşoptiste. “Icoana
vremii” (1894), e o efemeridă socialistă ca multe altele.
La Craiova în 1890, la Galaţi în 1897 şi la Bucureşti în 1900 apare o publicaţie
cu acelaşi nume: “Luceafărul”, comunicîndu-şi descendenţa eminesciană. Gloria
publicistică a acestui nume o va da însă “Luceafărul” de la Budapesta al tinerilor
ardeleni din generaţia unirii, strînşi în jurul condeiului fascinant al lui Octavian Goga.
Tot la Budapesta face epoca după 1900, “Lupta”, condusă de Alexandru Vaida-Voivod
şi purtătoarea de cuvînt al activismului politic ardelean, activism exprimat şi de
pedagogul şi gînditorul social Onisifor Ghibu, aflat şi el în grupul “tinerilor oteliţi” a
lui Octavian Goga. O “Luptă” apăruse şi la Iaşi pentru scurt timp, între 1894-1895.
Pentru gîndirea istorică rămîne important în secolul al XIX-lea “Magazin
istoric pentru Dacia” a lui A.T. Laurian şi N. Bălcescu.
“Liga pentru unitatea culturală a românilor”, patronată de spiritul lui Nicolae
Iorga, editează între 1895-1896, la Bucureşti “Mesagerul naţional”. Nu lipsesc din
peisaj “Observatorul” lui George Bariţiu de la Sibiu, “Opinca” (1884-1885) la
Bucureşti, publicaţie destinată românilor din Transilvania, în paginile căreia, cu
pseudonimul “Jupiter”, Alexandru Macedonski a publicat articole politice. O altă
“Opincă” apare la Reşiţa orientată spre cititorii rurali. Avem, în epocă şi cîteva
“opinii”: “Opinia” conservatorilor de la Iaşi, între 1897-1900, după ce, la Bucureşti,
Pantazi Ghica – fratele lui Ion Ghica – încerca prin “Opiniunea constituţională”
(1869-1870) să fie liberal. Independentul N.T. Orăşanu editează în 1865 “Opiniunea
naţională”, în care critică politica oficială, adică pe cea liberală.
Sub însemne durabile, dar efemere ca existenţă, trebuie să reţinem
“Propăşirea” de la 1844 a lui Mihail Kogălniceanu, Alecsandri şi Ion Ghica, “Pruncul
român” al lui C.A. Rosetti, “Proprietarul român”, la Bucureşti, între 1860-1862 a lui
Ion Heliade Rădulescu. C.A. Rosetti editează publicaţia liberală “Românul” (1859-
1865, 1866-1905, în ale cărei pagini regăsim textele politice ale lui I.C. Brătianu.
“Românul” se multiplică şi apare la Arad în perioada deja menţionată a activismului,
dînd expresie liberalismului ardelean. În spirit junimist, D.Aug. Laurian a editat între
1877-1889 “România liberă”, dezvăluind liberalismul social al mişcării junimiste şi
implicit a doctrinei conservatoare, ce practica prin “Junimea” un liberalism fără
zgomot.
La Sibiu, în 1853, Andrei Şaguna a fondat “Telegraful român” o foaie politică
şi religioasă, susţinătoare a activismului politic.
Trebuie să evocăm seria “tribunelor”: “Tribuna” de la Bucureşti din 1873, apoi
“Tribuna” de la Sibiu, dintre 1884-1903 a lui Ioan Slavici, apoi “Tribuna poporului”

-8-
de la Arad, condusă la început de veac de către Ion Russu Şirianu, şi avîndu-l printre
colaboratori pe slovacul Gustav Augustini, un militant pentru drepturile
naţionalităţilor din imperiul Austro-Ungar. “A treia “Tribuna”, cum a numit-o
fondatorul ei, Onisifor Ghibu, apare la Bucureşti, în timpul primului război mondial,
ducînd o politică de unire a Transilvaniei cu România.
“Asociaţiunea transilvană pentru literatura română şi cultura poporului român
(“ASTRA”) a editat din 1868 revista “Transilvania”, expresivă pentru gîndirea socială
din veacul al XIX-lea. “Transilvania” a apărut fără întrerupere pînă la desfiinţarea
ASTREI (1947). “Asociaţiunea” a avut publicaţii în multe centre culturale din
Transilvania, cea mai importantă fiind “Gînd românesc” de la Cluj, publicaţie cu
profil filosofic şi sociologic de excepţie. În ordine sociologică reţinem preocupările
“Asociaţiunii” pentru redactarea de monografii rurale.
“Timpul” (1876-1900) a lui Gr.H. Gabrea şi Titu Maiorescu a fost deja invocat.
Mai reţinem pentru veacul al XIX-lea apariţia ziarului “Universul” (1884), care
asemeni “Telegrafului român”, “Transilvaniei”, dar şi a altor publicaţii, vor trece în
veacul al XX-lea, după ce într-o atmosferă de “Sturm und Drang” – “Furtună şi Avînt”
- au participat la modernizarea gîndirii sociale româneşti, la afirmarea ei în
sincronizare cu spiritul european.
După această cîştigare a modernităţii, printr-o solidarizare în jurul unui
liberalism social, presa din anii 1918-1938 se va manifesta independent, dar şi printr-o
radicalizare, pe temeiul ideologiilor adverse, de stînga şi de dreapta.

Spiritul critic
Titu Maiorescu, un veritabil aristocrat al lumii româneşti din a doua jumătate a
secolului al XIX-lea, a privit cu neîncredere şi scepticism acel entuziasm paşoptist şi
liberal care a năzuit să facă din civilizaţia românească, eminamente ţărănească, o
civilizaţie de tip modern, cum se întrezărea atunci în Europa. El s-a războit astfel cu
“şcoala” lui Bărnuţiu, nu numai datorită latinismului, ci şi datorită faptului că
entuziasmul liberal nu avea fundamente, în societatea românească. El a numit astfel
entuziasmul liberal şi paşoptist drept “forme fără fond”, pe temeiul cărora a criticat nu
numai doctrina liberală ci şi starea societăţii româneşti, societatea care, alături de
entuziasm, avea nevoie şi de luciditate critică.
O dată inaugurat spiritul critic, susţinut în plan cultural de o axiologie impusă
de însuşi Maiorescu prin “criticile” sale, el se va consolida, iar la început de veac al
XX-lea îl vom regăsi la revista “Viaţa românească” şi în lucrarea lui Garabet
Ibrăileanu: Spiritul critic în cultura română. Fără să mai apeleze la teoria formelor
fără fond, Ibrăileanu a argumentat necesitatea spiritului critic în constituirea culturii
române moderne. E vorba de fapt de un raţionalism critic a cărui cupolă o va
desăvîrşi Eugen Lovinescu, mai întîi, prin sintezele asupra operei şi personalităţii lui
Titu Maiorescu, apoi prin teoria sincronismului.
Eugen Lovinescu, în spirit critic a lecturat sociologic – în Istoria civilizaţiei
române moderne (1925), “forţele revoluţionare” (liberale) şi “forţele reacţionare”
(conservatoare), din societatea românească a secolului al XIX-lea, iar în numele
spiritului veacului al XX-lea, în numele unui “spirit al veacului” care susţinea
sincronizarea valorilor sociale, politice şi culturale ale societăţii româneşti la valorile
universale. El se simţea contemporan cu fenomenul prin care forma a cucerit fondul,
iar fondul a umplut forma. Sincronismul său e astfel o dinamică, o confruntare între
valorile locale şi universale, ce presupune o creativitate locală de nivel universal,
întrupată în cele din urmă opere, chiar ale contemporanilor lui Lovinescu, precum

-9-
Blaga şi Eliade, pentru a ne referi doar la exemplele cele mai expresive, în primul rînd
pentru gîndirea socială, în care s-au implicat atît Blaga, cît şi Eliade.

“Convorbiri literare” şi junimismul

Gîndirea socială românească, cu deschiderile ei filosofice, sociologice, politice
şi culturale s-a întruchipat în scrieri şi opere, dar şi în publicaţii de excepţie, precum:
“Convorbiri literare”, “Viaţa românească”, “Ideea Europeană”, “Arhiva pentru
reformă socială”, “Societatea de mîine”, “Sociologia românească”, “Criterion”,
publicaţii ce au concentrat grupuri şi direcţii ale gîndirii sociale.
Între publicaţiile de direcţie spirituală şi culturală, pentru secolul al XIX-lea,
“Convorbiri literare” e memorabilă. Deşi fondată de Iacob Negruzzi, “Convorbiri
literare” l-a avut ca spirit director pe Titu Maiorescu. În opinia publică, “Convorbiri
literare” a fost receptată ca “revistă literară”, prin faptul că i-a consacrat pe Eminescu,
Creangă, Caragiale şi Slavici, dar în paginile ei se exprimă junimismul care s-a
manifestat în societatea românească drept: “1) un grup de presiune; 2) un intermediar
între societate, politică şi cultură 3) un mic univers închis în el însuşi 4) o mică lume
autonomă”2. În fapt, “Junimea” şi în consecinţă junimismul a fost o instituţie socială
întemeiată pe amiciţie, solidaritate intelectuală, activitate politică şi economică.
Pentru toate acestea “Convorbiri literare” a fost purtătorul de cuvînt”. “Junimea” a
fost o organizaţie economică, politică şi culturală, în care Vasile Pogor a fost
proprietar al tipografiei, Petru Carp şi Teodor Rosetti, politicieni de carieră, Iacob
Negruzzi “redactor” la “Convorbiri literare”, iar Titu Maiorescu a fost pentru
“Junimea” ideolog şi om politic. Acest grup, funcţional şi bine organizat a reuşit, de
fapt, nu numai să consacre mari scriitori precum: Eminescu, Caragiale, Creangă şi
Slavici, ci a impus prima direcţie majoră în cultura românească modernă. Piramida
axiologică a spiritualităţii româneşti din veacul al XIX-lea a avut drept centru şi vîrf
junimismul, iar “Convorbiri literare” a fost cea mai importantă publicaţie românească
din secolul al XIX-lea. Publicaţiile celelalte, reprezentînd alte direcţii, se situează,
după autori şi reprezentări, pe variabilele dintre vîrful şi baza piramidei.

Mitologia strămoşilor
În mod cert istoriografia şi reflexia filosofică (sociologică) asupra istoriei
reprezintă o dimensiune constantă a gîndirii sociale româneşti, chiar înainte de
momentul paşoptist. Dimitrie Cantemir a fost în secolul al XVIII-lea un istoric şi un
filosof al istoriei, apoi cărturarii luminişti: Samuil Micu, Gheorghe Şincai, Petru
Maior au făcut din scrisul istoric un veritabil univers al operei lor. Paşoptiştii,
Kogălniceanu şi Bălcescu, Cipariu şi Bariţiu au cultivat o istoriografie situată între
mitologia strămoşilor pusă în circulaţie de Şcoala Ardeleană şi importanţa prelucrării
critice a documentelor.
Nicolae Bălcescu a lansat, de fapt, o formulă despre “revoluţia paşoptistă”,
fixînd cauza ei în “negura veacurilor” şi proiectînd geneza acesteia în mitologic. Alţi
istorici, precum Bogdan Petriceicu Hasdeu, cu întrebarea sa programatică: Perit-au
dacii? ori Nicolae Densusianu cu fabuloasa lui Dacia preistorică sporesc această
mitologie a strămoşilor, ce domina de fapt întreaga istoriografie europeană a
momentului, străbătută de spirit romantic, cel în care s-a înscris şi istoriografia
elaborată de Bălcescu, Hasdeu şi Densusianu.

2
Sorin Alexandrescu, Privind înapoi modernitatea, Universul, 1999, p.47

- 10 -
 Pe fondul acestei febrilităţi romantice s-a născut geniul de polihistor al lui
Nicolae Iorga. Doctrinarul sămănătorismului scrie o istorie monumentală a românilor,
scrie istoria comerţului, istoria învăţămîntului, istoria literaturii şi ale “istorii” ale
trecutului românilor. Scrie Istoria Bizanţului şi fixează societatea românească într-un
“Bizanţ după Bizanţ”, înfăţişează monumental biografiile lui Ştefan cel Mare şi Mihai
Viteazul, adună documente de pretutindeni, străbate ţara, în lung şi-n lat, o descrie cu
amănunte trecînd istoria recentă într-o istorie deja trecută, ale cărei matrici le găsim şi
în portretele din Oameni care au fost. În doctrina sămănătoristă, pe care o va impune
culturii româneşti, filosofia socială pe care o cultivă descinde tot din mitologia
strămoşilor. Se va desprinde de această mitologie Vasile Pârvan, care datorită
săpăturilor arheologice şi noii ştiinţe pe care o pune în joc, fondează, pe baze critice,
istoriografia română modernă, prin Getica şi Începuturile vieţii romane la gurile
Dunării. Alături de aceste scrieri pur ştiinţifice, care nu dezavuează mitologia
strămoşilor în planul filosofiei istoriei, el a dăruit culturii române moderne acele
reflexii memorabile: Idei şi forme istorice, ce dezvăluie o viziune asupra omului şi
asupra istoriei, idei şi forme oricînd reîntemetoare de antropologie istorică.

Problema ţărănească. Ţărănismul şi stînga românescă

Mihail Kogălniceanu, încă de la începuturile carierei sale politice – perioada
divanurilor ad-hoc – a pus problema împroprietării ţăranilor, împroprietărire
concretizată parţial prin Legea rurală din 1864.
Aşadar, primul partid politic care a pus problema ţărănească a fost partidul
liberal, numit la începuturile sale “partida naţională”. După Legea rurală din 1864,
“chestiunea ţărănească” a fost preluată de poporanism şi sămănătorism, de social-
democraţie prin Neoiobăgia lui Constantin Dobrogeanu Gherea. La suprafaţa mai
acută a vieţii publice, emanciparea lumii ţărăneşti a fost însă tot o iniţiativă liberală.
Prin Spiru C. Haret, ministru al instrucţiunii publice, liberalii reuşesc o reformă a
învăţămîntului, în special în şcolile rurale, în care încep să activeze “dascălii
luminaţi”, formaţi după programul lui Haret. Liberalii perioadei lui Spiru C. Haret au
lansat spre sate îndemnul: “ai carte, ai parte”, iar succesul s-a materializat nu numai
prin dezvoltarea şcolilor rurale, ci şi prin crearea puternicului grup social al
“dascălilor luminaţi”, care mai întîi în 1895, prin C. Dobrescu-Argeş şi apoi în 1918,
prin Ion Mihalache se constituie în Partidul Ţărănesc.
Acestor dascăli luminaţi li se vor alătura intelectuali de prestigiu precum:
Virgil Madgearu, Dimitrie Gusti, Mihai Ralea, Constantin Rădulescu Motru.
Idealul politic al Partidului Ţărănesc era o reformă agrară radicală prin
desfiinţarea marilor latifundii, o politică de dezvoltare a industriei agrare, o respingere
clară a socialismului şi bolşevismului. Atît ca Partid Ţărănesc (1918), cît şi ca Partid
Naţional Ţărănesc (1926) baza socială pentru acest grup politic a fost ţărănimea, clasa
cea mai reprezentativă din societatea românească a acelor vremi. Ţărănismul a fost o
doctrină şi o ideologie de stînga, în consens cu a unor partide agrariene europerne.
Celelalte grupuri de stînga, social-democraţii şi comuniştii nu aveau o bază de clasă,
ci o ideologie de clasă, cu excepţia social-democraţilor ce aveau susţinători în puţinele
centre industriale din acea perioadă. Partidul Comunist din România reprezenta o
minoritate, ce avea doar “celule” de propagandă, fără nici o reprezentare de masă,
cum a fost cazul Partidului Naţional Ţărănesc şi a ţărănismului, o mişcare politică
organică, cu bază socială în clasa ţărănească, cu o doctrină şi ideologie care ţinteau de
fapt la constituirea unei clase mijlocii în satele româneşti. Oficiosul de atunci al
partidului Naţional Ţărănesc, “Dreptatea” a fost o publicaţie vie, dinamică, cu succes
public. Ba mai mult ţărănismul a fost împărtăşit şi de Nae Ionescu şi “Cuvîntul”. Mai

- 11 -
mult, profesorul şi filosoful Nae Ionescu a preluat din frămîntările publicistice ale lui
Ion Mihalache ideea “statului ţărănesc”, aşa cum funcţiona el în Cehoslovacia, ţară în
care grupul politic agrarian s-a aflat ani mulţi la putere. Ideea “statului ţărănesc” a
prins, în lămurirea ei angajîndu-se şi Constantin Rădulescu Motru, filosoful
“personalismului energetic”, propunînd distincţii lucide între “statul ţărănesc”, “statul
fascist”, “statul nazist” şi “statul bolşevic”. Prin urmare ţărănismul a conţinut în
doctrina şi ideologia lui un liberalism social, moştenire clară a dublei sale geneze, în
liberalism şi în social-democraţie.
Ţărănismul a exprimat în societatea românească a vremii sale o stîngă
autentică, cu bază populară şi cu elita politică şi culturală de excepţie. Istoria
ţărănismului s-a încheiat atunci, cînd sub influenţă moscovită dr. Petru Groza a
înfiinţat Fontul Plugarilor. El a preluat proiectul reformei agrare a Partidului Ţărănesc
din 1918, a aplicat-o în 1945, iar după trei ani, în 1948, “frontul” a fost “vărsat” în
partidul unic “muncitoresc”, participînd la desfiinţarea violentă a proprietăţii ţărăneşti
prin etatizare şi colectivizare.

Generaţia “intinerariului spiritual” şi dreapta românească

În “Cuvîntul” din august-septembrie 1927, Mircea Eliade lansa sub titlul
“Intinerariu spiritual” manifestul-program al tinerei generaţii. Pentru Mircea Eliade,
generaţiile intelectuale, de pînă la anul 1927 din istoria şi societatea românească au
creat sub semnul unui ideal politic, ideal împlinit istoriceşte prin unirea tuturor
românilor, într-un singur stat, la 1 decembrie 1918. Misiunea noii generaţii era aceea
de a crea sub semnul culturii. În 1927 trebuia să se impună o elită culturală angajată în
universalism şi profunzimi spirituale.
Itinerariul, aşa cum a fost el receptat în epocă, l-a impus pe Mircea Eliade
drept “şef” al noii generaţii, din care alături de apropiaţii săi: Emil Cioran şi
Constantin Noica, Mihail Sebastian au mai făcut parte, Mihai Ralea, Mircea
Vulcănescu, Petru Comarnescu, Dan Botta, Şerban Cioculescu, G. Călinescu, Sandu
Tudor, Henri H. Stahl, Anton Galopenţia, Gh. I. Brătianu şi mulţi alţii care la diferite
niveluri au reprezentat spiritualitatea românească a secolului al XX-lea.
Anterior “Itinerariului”, Mircea Eliade a criticat în “Revista universitară”
“Sinteza istorică a d-lui Iorga”, text ce a provocat reacţii polemice, urcîndu-l pe
Mircea Eliade pe creasta unui val uriaş, împreună cu care el şi generaţia lui se vor
afirma spectaculos cu opere memorabile în filosofie, critică literară, istoriografie.
Rîndurile generaţiei culturale se vor strînge în anii 1934-1935, ani ai
maximizării ideologiilor adverse, în jurul a ceea ce istoria noastră culturală numeşte
grupul “Criterion”. Iniţiat de Petru Comarnescu şi Mircea Vulcănescu, grupul
“Criterion” a organizat în perioada octombrie 1934 – februarie 1935 o serie de
conferinţe publice, conferinţe susţinute de personalităţi reprezentative pentru toate
tendinţele doctrinare şi ideologice ale acelor ani dramatici, marcaţi politic de
ascensiunea extremei drepte şi de polemici suburbane practicate de publicaţiile
cercurilor stîngii radicale. Asociaţia “Criterion” ce se voia un mediator al tensiunilor
dintre stînga şi dreapta, l-a avut la tribuna conferinţelor sale şi pe comunistul Lucreţiu
Pătrăşcanu.
Încă nu avem clarificate documentar şi analitic toate coordonatele acelor ani
care au împins societatea românească spre regimuri autoritare şi dictatoriale. Cert este
însă că generaţia “Intinerariului spiritual”, prin “Criterion” a încercat să impună forţa
şi vocaţia spiritului în confruntările rău prevestitoare.

- 12 -
 Generaţia “Intinerariului spiritual”, ce se revendica de la Iorga şi Pârvan, de la
Nae Ionescu şi Blaga, reprezentă în gîndirea socială o dreaptă echilibrată susţinută de
valori morale şi culturale, din care era exclus extremismul.
Deşi, cum am subliniat, analizele exhaustive ale istoriei şi mentalităţilor ce
s-au confruntat în societatea românească, în anii premergători dictaturii regale, încă nu
s-au finalizat, în perspectiva încercării noastre, de evaluare academică şi critică a
gîndirii sociale româneşti, putem preciza că dreapta românească a anilor 1933-1938
era structurată, în următoarele coordonate: un naţionalism politic reprezentat de
generaţia lui Nicolae Iorga şi Octavian Goga, un naţionalism cultural susţinut de
generaţia “Intinerariului spiritual”, de Mircea Eliade, Mircea Vulcănescu, etc: un
naţionalism total reprezentat de mişcarea legionară, un naţionalism pur, politic,
economic şi cultural ce exalta doar valorile neamului, cum de cealaltă parte în
extremismul de stînga, comunist şi bolşevic, erau acceptate numai valorile clasei
muncitoare. De precizat că naţionalismul cultural, în primul rînd al lui Mircea Eliade
nu era antisemit, precum naţionalismul total, dovada cea mai grăitoare fiind elogiul
fascinant, sub aspect uman şi spiritual, pe care Eliade l-a adus în acei ani marilor
savanţi evrei din cultura română: Moses Gaster şi Lazăr Şăineanu.

Sociologia monografică. Elogiul ştiinţelor empirice

În timp ce spiritul “Criterionului” a eşuat în orientări de stînga (Petru
Comarnescu) şi de dreapta (Mircea Vulcănescu), ba chiar, după unele judecăţi (Henri
H. Stahl) s-a sfîşiat între bolşevism şi legionarism, un grup ştiinţific, precum Dimitrie
Gusti şi discipolii săi din şcoala monografică (Vulcănescu, Stahl, Herseni, Galopenţia,
Octavian Neamţu, Miron Constantinescu, Ion I. Ionică, Enrst Bernea) a pus între
paranteze ideologiile şi au practicat o sociologie empirică cu rezultate remarcabile.
Efectul acestei puneri între paranteze a ideologiilor, datorată mentorului
Dimitrie Gusti – ce năzuia spre “sociologia naţiunii” - şi terenului ales pentru
cercetare: satul românesc, a fost acela că şcoala sociologiei monografice, prin cele
două publicaţii importante ale ei: “Arhiva pentru reformă socială” şi “Sociologia
românească” şi prin scrierile reprezentanţilor ei s-a impus în gîndirea socială
românească, ca cel mai important curent de gîndire al acesteia, fundamentat pe
principii ştiinţifice.
Reprezentanţii şcolii gustiene au cercetat satele româneşti, pe temeiul metodei
monografice, susţinută de teoria cadrelor (cosmic, biologic, psihic şi istoric) şi
manifestărilor (politice, morale, juridice şi spirituale), metodă aplicată tuturor
comunităţilor rurale cercetate. După 1933, prin “echipele studenţeşti” şcoala
monografică a practicat şi intervenţia în viaţa comunităţilor, sub semnul culturii
minţii, muncii şi sănătăţii. Atît cercetarea concretă a comunităţilor rurale, cît şi
intervenţia în social a însemnat un uriaş efort ştiinţific, cu dimensiuni empirice şi
pragmatice, fapt ce a păstrat coeziunea grupului, dincolo de ideologii politice.
La nivelul scrierilor individuale, putem vorbi de cîteva direcţii de cercetare şi
problematizare, în cadrul şcolii monografice.
1. Direcţia metodologică, în care fiecare autor (Gusti, Vulcanescu, Stahl,
Herseni) a dat o interpretare personală teoriei cadrelor şi manifestărilor.
2. Direcţia reflexiilor teoretice, cu caracter paradigmatic, direcţie identificabilă
în paradigmele: paralelismul sociologic a lui Dimitrie Gusti, teoria satului devalmăş a
lui Henri H. Stahl şi teoria “ontologiei regionale” a lui Traian Herseni.
3. Direcţia sociologiilor de ramură: sociologie economică şi epistemologie
socială: Mircea Vulcănescu şi Anton Galopentia, sociologie rurală şi organizaţională:

- 13 -
Henri H. Stahl, sociologie pastorală şi istoria sociologiei: Traian Herseni, sociologia
familiei Xenia Costa-Foru.
4. Direcţia cercetării culturii tradiţionale (antropologie culturală, etnologie,
etnografie) reprezentată de: Traian Herseni, Henri H. Stahl, Ion I. Ionică, Ernest
Bernea, Valer Butură, Mihai Pop, Ovidiu Bârlea, Gheorghe Focşa.

“Societatea de mîine” şi spiritul academic

Publicaţia “Societatea de mîine”, deşi n-a creat un curent spiritual, precum
“Gîndirea” lui Nichifor Crainic (gîndirismul, ori “Sburătorul” lui Eugen Lovinescu
(modernismul), s-a impus ca o publicaţie de elită, atît la nivelul colaboratorilor:
Lucian Blaga, Ştefan Bezdechi, Vasile Bogrea, Nicolae Bagdazar, Ion Clopoţel,
Onisifor Ghibu, Vasile Pârvan, Liviu Rusu, cît şi la nivel tematic.
În fapt sub acest aspect al temelor, sumarul “Societăţii de mîine” a acoperit în
chip obiectiv structurile reflexive ale gîndirii sociale din acea perioadă: filosofie,
sociologie, estetică, filosofia istoriei, politologie, pedagogie socială.
Publicaţia condusă de Ion Clopoţel – discipol al sociologului Petre Andrei – a
ispitit realităţile sociale şi politice ale vremii, a interogat ideologii, a cultivat studiile
erudite şi sobre, fiind efectiv o purtătoare de spirit academic şi european. “Societatea
de mîine” a impus în publicaţii şi în gîndirea socială academismul, reprezentînd
efectiv un curent de gîndire, în structurile căruia şi-au găsit loc şi problemele
tradiţionalismului, dar şi reprezentările modernismului. În multe sinteze mai vechi şi
mai noi, cultura românească din anii interbelici e prezentată ca un conflict între
tradiţionalism şi modernism. Nu negăm existenţa unui astfel de conflict, ce există real
în schimbările sociale, ci subliniem doar că, în “Societatea de mîine”, tradiţionalismul
şi modernismul nu s-au aflat în conflict, ci într-un modus vivendi specific spiritului
academic.

Enciclopedismul filosofic
Începînd cu prelegerile de istorie şi filosofie ale lui Titu Maiorescu şi
continuînd cu scrierile lui Ion Petrovici, P.P. Negulescu, Mircea Florian, N. Bagdasar
şi culminînd cu Istoria filosofiei moderne (1938). Omagiu Profesorului Ion Petrovici,
gîndirea socială românească circumscrie o direcţie, aceea a enciclopedismului
filosofic.
Scopul enciclopedismului filosofic a fost deopotrivă didactic şi cultural, o
pledoarie pentru o cultură filosofică bazată de monografii ale marilor filosofi, pe
dezbaterea şi analiza erudită a unor perioade ale filosofiei, pe cultivarea filosofiei
comparate.
E important de reţinut că fondatorul enciclopedismului filosofic a fost Titu
Maiorescu, iar Ion Petrovici şi P.P. Negulescu au fost discipolii lui, în actul cultural de
familiarizare a publicului românesc şi a elitelor în formare cu spiritul filosofic
european. Acest enciclopedism se înscrie astfel într-un sincronism sui generis, generat
de preocupările filosofice ale mentorului “Junimii”.
Reprezentantul cel mai de seamă, în epocă, al enciclopedismului a fost P.P.
Negulescu, cu seria lui de opere erudite: Filosofia Renaşterii, Problema cunoaşterii,
Problema ontologică, Destinul omenirii, opere în care erudiţia domină creativitatea.
Nu acelaşi adevăr se poate susţine şi despre Ion Petrovici, care alături de monografiile
Kant, Schopenhauer şi Nietzsche a elaborat şi Elemente de metafizică. Tot astfel,
Constantin-Rădulescu Motru a ieşit din orizontul enciclopedismului erudit prin
“personalism energetic” iar un Mircea Florian, prin inedita teorie a “recesiunii”,
apărută postum.

- 14 -
 În esenţă, enciclopedismul filosofic, prin caracterul lui informativ şi formativ
se circumscrie unei epistemologii didactice, prin care face familiară filosofia şi
deschide aspiraţii spre creativitate filosofică. Alături de cei menţionaţi, pentru
timpurile mai apropiate au reprezentat enciclopedismul filosofic Anton Dumitriu şi
mai nou Alexandru Boboc, Andrei Marga.

Gîndirea sistemică
Termenul de sistem filosofic nu mai este astăzi actual, datorită desprinderii
disciplinelor filosofice: logica, etica, estetica, politica, etc. în specializări autonome.
Totuşi, un filon de substanţă şi profunzime îl reprezintă în gîndirea socială
românească, în filosofie şi sociologie în special: gîndirea sistemică.
Au fost creatori de sisteme filosofice: Aristotel, Kant, Hegel, iar în cultura
românească această viziune sistemică a pătruns pe filieră postkantiană prin traduceri şi
prelucrări, în special din postkantianul Krug, de către August Treboniu Laurian,
Timotei Cipariu şi Simion Bărnuţiu. În context, Simion Bărnuţiu e primul autor de
sistem filosofic, în cultura românească modernă. El a elaborat prin prelucrări şi
contribuţii originale: Metafizica, Estetica, Logica şi Psihologia. Fără a fi astfel
structurată, Vasile Conta a elaborat şi el o operă filosofică sistemică, în jurul teoriei
ondulaţiei universale. Sistemice au fost la vremea lor şi prelegerile de metafizică,
logică şi filosofia religiei ale lui Nae Ionescu, dar împlinirea unei opere filosofice
sistemice a aparţinut lui Lucian Blaga prin: Trilogia cunoaşterii, Trilogia culturii,
Trilogia valorilor şi Trilogia cosmologică. Tentative sistemice regăsim în teoria
substanţei a lui Camil Petrescu şi dincolo de perioada interbelică în opera filosofică şi
ştiinţifică a lui Mircea Eliade şi în perspectivele ontologice, culturologice şi
hermeneutice ale operei lui Constantin Noica.
În sociologie spiritul sistemic – moştenire filosofică în sociologie – îl
descoperim în opera de reflexie etică, politică şi sociologică a lui Dimitrie Gusti, în
stilul de gîndire şi elaborare nu numai a Sociologiei generale, a lui Petre Andrei, în
“sociologia comparată” a lui Nicolae Petrescu, în Sociologia generală a lui Sperantia,
şi iarăşi dincolo de perioada interbelică în Sociologia lui Traian Herseni şi Sate
devalmaşe a lui Henri H. Stahl. Acest spirit sistemic prezent în filosofia şi sociologia
românească ne îndrituieşte să consemnăm existenţa în această gîndire socială a unei
filosofii clasice şi a unei sociologii clasice – cu reprezentanţii deja menţionaţi –
originale şi productive.

- 15 -
 ECLIPSA LIBERALISMULUI 1938-1989

“Puterea absolută a Regelui Soare se profilează nulă în comparaţie cu a

dictatorului ateu contemporan, căruia cu adevărat i se aplică spuse lordului Acton:
puterea absolută corupe absolut”.
Nicolae Steinhardt

“Cred într-adevăr că prezenţa intelectualului, în adevăratul înţeles al cuvîntului

– marii poeţi, marii romancieri, marii filosofi – cred că prezenţa lor tulbură enorm un
regim poliţienesc sau un regim dictatorial de dreapta ori de stînga. Ştiu, fiindcă am
citit tot ce se poate citi în legătură cu el, ce reprezenta Thomas Mann pentru Gestapo,
pentru poliţia germană. Ştiu ce reprezenta un scriitor ca Soljeniţîn sau ce reprezintă un
poet român: chiar prezenţa lor fizică îi deranjează pe dictatori şi de aceea vă spun:
trebuie într-adevăr continuată creaţia culturală”.
Mircea Eliade

Efecte perverse
Gîndirea socială românească ale cărei dimensiuni încercăm să le înfăţişăm s-a
manifestat în interacţiune cu realitatea socială românească, cu ipostazele ei umane,
sociale, economice, politice şi mentalitare, ipostaze care au produs şi reprodus idei şi
idealuri, tendinţe şi manifestări, într-o diversitate concurenţială şi conflictuală.
Ideile puse în circulaţie, după 1848, au stimulat acţiuni şi fapte care au
însemnat naşterea modernităţii în societatea românească. Naşterea aceasta a
modernităţii nu a fost una lină şi armonioasă, ci una conflictuală şi nu o dată cu efecte
perverse, cum au fost extremismele politice de stînga sau de dreapta, alături de care s-
au mai manifestat conflicte între tradiţionalism şi modernism, între capitalul financiar,
industrial şi capitalul funciar.
Grupurile politice extremiste care s-au manifestat virulent, în toate societăţile
europene şi au generat bolşevism în Rusia, nazism în Germania, fascism în Italia,
legionarism şi proletcultism în societatea românească şi-au avut geneza în elanurile
revoluţionare paşoptiste. În climatul prepaşoptist, Karl Marx a lansat pentru Europa şi
pentru lume: Manifestul Partidului Komunist, un manifest al partidului-stat împlinit
social prin lovitura de stat bolşevică din octombrie 1917.
Karl Marx, prin “manifestul” său, oferea o alternativă nu numai la liberalism,
ci şi la regimurile politice democratice ieşite din mişcările paşoptiste. Pe temeiul
acestui manifest, în a doua jumătate a secolului al XIX-lea Karl Marx şi Engels
împreună cu numeroşii lor discipoli au organizat “internaţionalele socialiste”, grupări
alcătuite din intelectualii socialişti şi marxişti, din toate societăţile europene. În Rusia
cercurile socialiste şi marxiste au avut un succes deosebit ce au condus, cu sprijinul
lui Bismark, la preluarea puterii de către bolşevici, în 1917.
Ideile socialiste, prind cheag şi în societatea românească mai întîi în varianta
lui Charles Fourrier, prin “falansterul” de la Scăieni (1835-1836) a lui Theodor
Diamant, apoi sub influenţă marxistă se înfiinţează “Asociaţia lucrătorilor tipolografi
din România (1863) şi “Asociaţia generală a lucrătorilor din România (1872). În 1892
la Iaşi apare în traducere, Manifestul Comunist. În 1893 se înfiinţează Partidul Social
Democrat al Muncitorilor din România ce-şi propunea transformarea proprietăţii
individuale în proprietate colectivă, educaţia politică şi intelectuală a muncitorilor,

- 16 -
aderarea la internaţionalismul socialist. În 1899 acest grup a intrat în criză, drept
urmare în 6-7 ianuarie 1908 se constituie Uniunea Socialistă ce se va transforma în
1910, în Partidul Social-Democrat din România. Socialiştii români au avut prezenţe în
a II-a Internaţională Socialistă. Ei au legături cu bolşevicii ruşi, inclusiv cu Lenin. Ei
s-au solidarizat cu revoluţia socialistă rusă de la 1905. O mişcare socialistă a existat şi
în Transilvania. La un an după lovitura de stat bolşevică, Partidul Social-Democrat s-a
transformat în Partidul Socialist ce a editat între altele “Lupta de clasă” (1920).
Victoria bolşevismului în Rusia a iniţiat în Europa “o mare vogă
revoluţionară” ce va naşte, pe acelaşi fond al ideologiilor social democrate şi
socialiste, naţionalism-socialismul. Astfel, “Deutsche Arbeiter Partei” născut în 1904
din „Asociaţia muncitorilor din Linz”3 (oraşul lui Hitler) s-a transformat în 1918 în
“Deutsche National Socialistische Arbeiter Partei”. Pe baza aceleaşi ideologii naţional
socialiste, în 1919 la Munich s-a înfiinţat Partidul Muncitoresc German devenit în
1920 Partidul Naţional Socialist al Muncitorilor Germani la care a aderat şi Adolf
Hitler. Benito Mussolini s-a educat şi el în cercurile marxiste şi socialiste italiene.
Dictatura musoliniană s-a instalat în 1922.
În societatea românească, efectul bolşevismului a fost, pe de o parte,
înfiinţarea în 1921, cu sprijin bolşevic, a Partidului Comunist din România, act ce nu a
însemnat decît transformarea din “socialist” în “comunist” a Partidului Socialist (din
1918). Un an mai tîrziu, în 1922 A.C. Cuza şi N. Paulescu înfiinţează Uniunea
Naţional Creştină, iar Corneliul Zelea Codreanu organizează Asociaţia Studenţilor
Creştini. A.C. Cuza a înfiinţat în acelaşi an Liga Apărării Naţional Creştine, pe care o
revendica de la naţionalism-socialismul german, identificînd originea “pelască”
(predacică) a zvasticii naziste. În 1924, Partidul Comunist ce avea în el şi o structură a
NKVD (poliţia politică) a fost scos în afara legii pentru activitate “antinaţională” şi
“antiromânească”. În 1927, Corneliul Zelea Codreanu înfiinţează Legiunea
Arhanghelului Mihail, devenit în 1930 Garda de Fier iar în 1937 partidul Totul Pentru
Ţară. Societăţile europene s-au sfîşiat astfel între naţionalism-socialismul german
(nazism) ce susţinea supremaţia “rasei” şi bolşevismul stalinist ce cultiva supremaţia
“poporului sovietic”. Născute într-o societate liberală ideologiile celor două
“supremaţii”, pot fi înţelese şi ca efecte perverse ale liberalismului clasic, dezvoltate
pe fundalul nemulţumirilor şi conflictelor sociale, mai ales de după primul război
mondial, nemulţumiri şi conflicte, pentru care societăţile europene ale liberalismului
clasic n-au avut soluţii protectoare.
După al doilea război mondial societăţile europene au ştiut să aplaneze, chiar
stările negative. O măsură radicală a noii democraţii, a fost în acest sens, interzicerea
prin lege, a grupurilor naziste şi comuniste.4
Anexări ideologice
Aşa cum, Karl Marx a fost mereu invocat de socialişti şi de bolşevicii
sovietici, de reprezentanţii acestora în socialismul real din ţările sud-estului şi
centrului Europei, deşi încă în timpul vieţii el a exclamat “Je ne sui pas marxiste”, tot
astfel şi ideologiile extremiste şi totalitare din societatea românească şi-l vor anexa pe
Eminescu şi Iorga, pe alte figuri intelectuale utilizate atît de comunişti cît şi de
legionari în scopuri de manipulare.
Un exemplu a dat în acest sens chiar regele Carol al II-lea, care şi-a susţinut
dictatura prin înfiinţarea Partidului Renaşterii Naţionale în speranţă că va reuşi să-şi
adjudece ideologia şi succesul mişcării legionare. Apoi, mişcarea legionară a brodat în

3
Pierre Milza, Les Fascismes, Paris, 1985, p.34
4
François Borella, Les partis politique en Europe, Edition du Seuil, 1984

- 17 -
jurul “Căpitanului” (Corneliu Zelea Codreanu) un cult al personalităţii, în care acesta
era zugrăvit cu atributele marilor voievozi: Mircea, Ştefan şi Mihai.
Legionarii, pe scurta perioadă a participării lor la dictatură, uită că ideologul
lor oficial a fost obscurul Nicolae Roşu, cu şi mai obscura lui scriere: Dialectica
naţionalismului şi, într-o devălmăşie şi-i anexează ca ideologi pe Nae Ionescu,
Nichifor Crainic, Mircea Eliade, deşi nici unul dintre ei nu a fost ideolog al acelei
mişcări. În fapt şi Nae Ionescu, care s-a apropiat de Codreanu şi grupul său politic
pentru a-l sluji pe Carol al II-lea, nu a fost ideologul mişcării legionare. În editorialele
sale din “Cuvîntul” a susţinut ţărănismul în intervalul 1924-1928, carlismul şi
revenirea ca rege a lui Carol al II-lea, între 1928 şi 1933, iar în anul 1933 – în
perioada 1934-1938 “Cuvîntul” a fost suspendat- şi 1938 susţine mişcarea lui
Codreau.
În 1940, cînd legionarii ajung la putere, aceştia reeditează “Cuvîntul”, cu
emblema “organ al mişcării legionare”. Nae Ionescu era însă mort în acel moment,
deci nu e sigur că şi-ar fi lăsat publicaţia anexată, mai ales că abdicase Carol al II-lea,
cel pentru care directorul “Cuvîntului” a susţinut mişcarea legionară.
Fenomenul anexării ideologice nu a fost însă propriu numai mişcării legionare,
ci stînga totalitară va proceda la fel. Cu voie sau fără voie, gîndirea unor personalităţi
precum Mihai Ralea şi D.D. Roşca, dar şi Sadoveanu şi Arghezi vor spori prin aceeaşi
tehnică a anexării ideologice galeria susţinătorilor proletcultismului în filosofie şi
cultură.
Apoi, sub dictatura naţional-comunistă, din anii 1965-1989, fenomenul
anexării ideologice a fost unul masiv. Sub formula aparent benefică a “valorificării
moştenirii culturale”, filosofia blagiană a fost şi ea anexată ideologic, încît din
monumentalele “trilogii” n-a rămas decît “spaţiul mioritic”. O anexare dramatică, în
perioada proletcultismului a suferit şi “teroria satului devălmaş” a lui Henri H. Stahl,
prin acceptarea în contextul analizei a identificării acestora cu – horibile dictu-
“comunismul primitiv”.
Astăzi, aceste anexări se pot desţese din mixturile ideologice care au încercat
să devoreze opere monumentale, numai pentru a-şi spori dictatura şi dominaţia, mai
ales asupra spiritului, pe care au încercat să-l stăpînească, dar pînă la urmă ele au
căzut sub vreme, iar operele supuse anexării se ridică viguros ca semne şi simboluri
ale neparticipării la dictaturi şi totalitarisme.

1948. Anul reformelor totalitare. Societatea captivă

În scurta perioadă de la sfîrşitul celui de al doilea război mondial (9 mai 1945)
pînă la abolirea monarhiei (30 decembrie 1947) s-au ivit speranţe pentru revenirea la
societatea democrată. Partidele politice interzise de Carol al II-lea reintră în viaţa
publică. N-au mai intrat însă şi în cea politică, întrucît regimul dr. Petru Groza (6
martie 1945), un regim supus sovieticilor – care sub lozinca “eliberării” au ocupat de
fapt România – a falsificat alegerile din 19 noiembrie 1946. Lupta electorală s-a dat
între Blocul Naţional Democratic (condus de Partidul Comunist din România) aflat la
putere şi opoziţia reprezentată de Partidul Naţional Ţărănesc şi Partidul Naţional
Liberal. Cîştigătorul real al alegerilor a fost Partidul Naţional Ţărănesc, care împreună
cu celelalte grupări politice din opoziţie au realizat un procentaj de aproximativ 80%.
Guvernul Petru Groza a “ars”5 documentele electorale şi au comunicat că Blocul
Naţional Democratic a “cîştigat” 78,86% din voturi. Acest fals de proporţii a
funcţionat magistral, regimul comunist se instalase “legal” în societatea românească.

5
Florin Costiniu, O istorie sinceră a poporului român, Univers enciclopedic, 1998, p. 466-470.

- 18 -
 În planul gîndirii sociale reţinem două izbînzi pentru acest interval liberal:
Sociologia satului devălmaş (1946) a lui Henri H. Stahl şi Despre conştiinţa filosofică
(1947) a lui Lucian Blaga. În “Dreptatea” oficiosul PNŢ, Corneliu Coposu a publicat
texte virulente şi polemice, în vîltoarea unor lupte, în care “Scînteia” – cotidianul PCR
– acuza în stînga şi în dreapta de “fascism”, iar cei acuzaţi, precum Iuliu Maniu, fraţii
Brătianu, victime şi ai altor înscenări, ajung întemniţaţi la Sighetul Marmaţiei,
pierzîndu-li-se pentru totdeauna urma şi mormîntul. Cum a fost cu putinţă să
funcţioneze aceste acuzaţii de “fascism” la adresa unor democraţi autentici ca Maniu
şi Brătianu? În protocoalele aliaţilor exista un paragraf care susţinea condamnarea
fasciştilor de către noile regimuri. Şi, într-adevăr, comuniştii români, aflaţi sub control
sovietic, şi bineînţeles din zel propriu azi acuzau în presă pe cineva de “fascism” şi
mîine acel cineva era condamnat la închisoare pe viaţă de “tribunalele poporului”. În
acest stil odios a fost decimată, într-un timp extrem de scurt atît elita politică cît şi
elita culturală românească ce simboliza liberalismul şi democraţia.
Falsificarea alegerilor din 1946, decimarea elitelor politice şi culturale din anii
următori, culminează în anul 1948, cu declanşarea reformelor totalitare. În acel an
1948, regimul comunist unifică Partidul Comunist cu Frontul Plugarilor şi cu Partidul
Social Democrat şi înfiinţează Partidul Muncitoresc Român, apoi “naţionalizează”,
adică trece în patrimoniul statului toate instituţiile private: întreprinderi industriale,
bănci, unităţi comerciale, organizează învăţămîntul de toate gradele după principiile
învăţămîntului bolşevic. Marii profesori, precum Ion Petrovici şi Lucian Blaga au fost
eliminaţi din sistemul universitar, împreună cu mulţi alţii. În acelaşi an 1948 a fost
desfiinţată Biserica Greco-Catolică pentru a tăia orice legătură între societatea
românească şi Occident. Ortodoxia a plătit şi ea vămile ei, prin desfiinţarea
academiilor teologice, a unor aşezăminte monahale, precum Voroneţul. În 1949 a
debutat colectivizarea agriculturii, adică desfiinţarea proprietăţii private funciare.
Aceste reforme totalitare: înfiinţarea partidului unic, desfiinţarea proprietăţii
private, ruperea legăturilor cu Occidentul, reforma proletcultistă a învăţămîntului au
făcut din societatea românească pentru mult timp o societate captivă, în care a
funcţionat partidul-stat, controlul ideologic al învăţămîntului, cenzura presei scrise şi
a cărţilor publicate, cenzura spectacolelor de teatru, cenzura expoziţiilor de arte
plastice, cenzura oricărei acţiuni culturale publice.
În ordine culturală poetul minor şi socialist Teodor Neculuţă a devenit mai
important decît Eminescu, în filosofie, Dînik – un autor stalinist al unei istorii
proletcultiste a filosofiei – mai important decît Platon şi Kant, în gîndire socială şi
politică Stalin mai important decît Marx. Sociologia împreună cu genetica nascîndă au
fost decretate ştiinţe reacţionare şi “retrograde”. Luminile spiritului păreau stinse
definitiv, iar gîndirea socială atît de încercuită de controlul politic şi ideologic a trăit
momente de asfixiere şi moarte clinică.

Un ţăran liberal: Ilie Moromete

În condiţiile în care, în gîndirea socială nu puteai fi decît stalinist, în cel mai
bun caz leninist şi marxist, toate celelalte producţii ale spiritului urmează aceleaşi
reguli. Se scrie proză proletcultistă, precum Setea şi Străinul de Titus Popovici, poezie
proletcultistă precum Cîntare omului de Tudor Arghezi, o versificare a
materialismului dialectic şi istoric, filosofia oficială a societăţii captive. Istoria
naţională a fost şi ea amputată proletcultist prin scrisul lui Mihai Roller. Pentru
reflexia sociologică şi filosofică s-a inventat periodicul “Lupta de clasă”. În temniţe,
pentru cei care supravieţuiesc fizic se fac reeducări în spirit marxist-leninist. La
închisoarea din Aiud s-au organizat reuniuni săptămînale de “învăţămînt ideologic” la

- 19 -
care au participat, în chip de reeducatori proaspeţi filosofi şi sociologi, în marxism-
leninism, crescuţi pe băncile Universităţii “Lomonosov” din Moscova. Acţiunile
acestea de la Aiud au fost întrerupte, întrucît, într-unul din momentele reeducării
marxist-leniniste, Petre Tuţea, participant şi el la reeducare, a afirmat tumultuos:
“Singura filosofie adevărată e aceea a lui Platon”.
Aşa, cum Petre Tuţea a întrerupt la Aiud şirul reeducărilor, Marin Preda
întrerupe prin Moromeţii I (1955) şirul prozei proletcultiste, iar Nicolae Labiş cu
volumul Primele iubiri (1956) fisurează discursul poeziei proletcultiste, gen În Ţara
Moţilor se face ziuă de Alexandru Andriţoiu, conviv şi el împreună cu Labiş şi alţi
tineri scriitori la “Şcoala de literatură” creată cu scopul de a îndoctrina şi controla
ideologic tinerii scriitori.
Prin Moromeţii I literatura română triumfă. Ilie Moromete e acolo, un ţăran
viu, iar Poaiana lui Iocan e o agora ţărănească în care prin Ţugurlan, Marin Preda a
dăruit opiniei publice româneşti memorabila interogaţie: “Pe cine te bazezi,
domnule?”, o interogaţie cu adevărat filosofică în dominantul climat proletcultist.
Vocaţia de prozator filosof al lui Marin Preda, într-o vreme în care filosofii autentici
erau interzişi, merge şi mai departe. Astfel, în Moromeţii II (1967), în care Nicolae
Moromete, fiul lui “ăl bătrîn” întruchipează pe activistul politic ratat şi exclus din
partid, Ilie Moromete – eroul principal din Moromeţii I, deşi prezenţă episodică aici,
tranbsmite un mesaj: “La cîteva săptămîni după treieriş, Moromete se pomeni din nou
în pridvorul lui cu prietenii săi liberali”.
Mesajul lui Marin Preda a fost cît se poate de clar. “Poiana lui Iocan” în care
se discuta liberal politică de tot felul nu mai era cu putinţă. În pridvorul lui, în
singurătatea fiinţei lui, Ilie Moromete putea fi însă alături de prietenii săi “liberalii”.
Astfel, în societatea captivă, nu numai prin Moromeţii şi Marin Preda ci şi prin alte
producţii individuale, a întreţinut un liberalism individualizat, perceput de cine ştia să
citească “printre rînduri”.

Rezintenţă şi supravieţuire
Schimbarea de regim din 1965 a însemnat întoarcerea acasă a intelectualilor ce
supravieţuiseră în închisorile comuniste. Filosofia şi sociologia sunt repuse parţial în
circulaţie. Dacă pînă în 1968 Lucian Blaga n-a avut loc nici în manualele şcolare, prin
volumul Poezii (1962) şi Zări şi etape, eseuri (1968) opera poetului şi filosofului e
repusă în drepturi. Lui Dimitrie Gusti, după ce în 1955 i s-a interzis participarea, în
calitate de preşedinte, la Congresul Mondial de Sociologie, i se editează postum
volumul: Pagini alese (1965), prin care se deschide seria editării volumelor de
“Opere”. În critica literară ce se practică după 1968, mai ales, temeiurile filosofice nu
mai sunt în marxism-leninism, ci în estetica lui Vianu şi Blaga, dar şi în filosofia lui
Sartre şi sociologia literară a lui Lucien Goldmann. S-a tradus masiv din
neomarxismul occidental. Publicaţia “Lupta de clasă” şi-a schimbat numele în
“Viitorul social”. În centre provinciale apar publicaţii precum: “Familia” (Oradea),
“Transilvania” (Sibiu), “Astra” (Braşov), “Orizont” (Timişoara), “Convorbiri
literare” (Iaşi), “Atheneu” (Bacău), “Tomis” (Constanţa), în care s-a cultivat eseul
literar şi filosofic, se puteau cita şi comenta filosofi occidentali, inclusiv Martin
Heidegger.
În sociologie se reexperimentează metoda monografică la Buciumi, jud. Sălaj
(1968), se pun în mişcare cercetări asupra urbanizării: zona Braşov, zona Slatina, zona
Vaslui. În acelaşi domeniu al sociologiei s-au asimilat prin contribuţia lui Achim
Mihu, Septimiu Chelcea şi Traian Rotariu metode şi tehnici de cercetare prezente în
sociologia europeană şi americană.

- 20 -
 Se nasc astfel filosofii literare şi artistice, care în 1977 prin lucrarea lui Edgar
Papu Din clasicii noştri s-au polarizat în două tendinţe: protocronismul şi
neosincronismul. Protocronismul susţinea că în cultura românească au existat anumiţi
gînditori, literaţi şi filosofi care au pus în circulaţie pentru prima (proto) dată în lume
anumite teorii filosofice şi ştiinţifice. Se miza astfel, pe filosofia lui Cantemir,
premergătoarea lui Montesquieux, pe “insulina” lui N. Paulescu şi pe “cibernetica” lui
Odobleja, cel care în opinia protocroniştilor îl devansase pe adevăratul fondator al
ciberneticii, pe americanul Norbert Wiener. Protocroniştii s-au grupat în jurul revistei
literare “Luceafărul”, a publicaţiilor “Săptămîna” lui Eugen Barbu” şi “Flacăra” lui
Adrian Păunescu. Culmea protocronismului a fost “decoperirea” de către arheologii
din Craiova a unui homo oltenensis, care, analizat de specialişti occidentali după
1990, s-a dovedit a fi un mamut veritabil.
Neosincronismul miza în primul rînd pe o autonomie a esteticului faţă de
ideologic, pe cultivarea raţionalismului critic, pe spirit polemic autentic. Centrele
puternice ale neosincronismului au fost “România literară” dominată de spiritul critic
al lui Nicolae Manolescu, revistele lunare de cultură “Secolul XX” şi “Steaua”, acestea
din urmă chiar polemizînd cu protocroniştii prin Andrei Pleşu şi Tudor Cătineanu.
În context, nu trebuie uitată Şcoala filosofică de la Păltiniş, alcătuită din
Constantin Noica şi discipolii săi: Gabriel Liiceanu, Andrei Pleşu, Sorin Vieru şi
Thomas Kleininger, care, în ultimul deceniu al dictaturii naţionalist comuniste, a
polarizat fecund aspiraţii individuale şi de grup, în filosofie, logică, estetică,
sociologie, şcoala funcţionînd ca o instituţie paralelă sistemului ideologic, mărturie şi
azi, dimensiunilor pe care spiritul creator le-a opus dictaturii şi totalitarismului.

- 21 -
 REINVENTAREA LIBERALISMULUI 1989-2000

“Cum oare un popor atît de mic ca al nostru, care a avut ghinionul de a fi situat
la răscrucea marilor imperii, îşi poate el păstra identitatea? Ei bine, pînă acum a
izbutit. Va fi din nou înghiţit într-un mare imperiu, înjosit, va împărtăşi altă soartă
decît lumea civilizată. Asta ar putea dura zeci, sute, mii de ani. După cum îşi va avea
şansa lui. Cu condiţia să nu se năruie în timpul acestei lungi eclipse”.
Constantin Noica

“Modernitatea nici măcar nu a ajuns la maturitate. Sunt semne că ar fi posibil

să ajungă. A vorbi despre post-modernitate şi alte post-uri este deplasat şi inutil”.
Liviu Antonesei

Revelaţiile diversităţii
În imediata prelungire a evenimentelor din decembrie 1989, gîndirea socială a
trecut de la “limba de lemn” la şansa tuturor discursurilor de a se numi filosofie,
sociologie şi politologie. Prima invazie, nu foarte durabilă, a fost antroposofia lui
Rudolf Steiner care a creat euforii semidocte pînă cînd şi-a revelat nonvaloarea. A
urmat ocultismul horoscopic şi elogiile paranormalului, într-o filosofie domestică
cultivată încă de “sticla” impersonală a micilor ecrane. S-au ivit şi elanuri metafizice,
înconjurate de cele mai multe ori de ideologii sincretice, ca la început de lume. Yoga
balcanică îşi făcu repede apariţia, la toţi cei care nu-l citiseră pe Mircea Eliade şi nici
nu aspirau la aşa ceva. În sociologie îşi face apariţia intempestivă şi incultă un “Jurnal
de sociologie” agramat, distribuit cu nonşalanţă de un “anonim” chiar la intrarea în
Universitatea “Babeş-Bolyai”, fără succes însă printre studenţii care căutau totuşi
altceva.
Spectacolul cel mare e dat însă de “filosofiile revoluţiei”. Teoria conspiraţiei e
unanim acceptată. Masivul fesenism face din evenimentele din decembrie 1989 ceva
similar cu “revoluţia bolşevică”, proaspătă încă în memoria multora, în a căror minte
ideologia totalitară se încuibase adînc.
Elanurile schimbării şi libertăţii se încolăcesc în jurul faptelor minore. S-au
rostit însă şi cuvinte mari, dar repede au fost devorate de rapiditatea cu care totuşi alte
matrici se aşezau în gîndirea şi reflexia socială. Nimic n-a fost distinct atunci, între
1990 şi 1992, oameni vechi se străduiau să devină noi, iar cei noi se învecheau repede.
Partidele politice s-au născut efectiv ca ciupercile după ploaie. În 1994 documente
oficiale comunicau existenţa următoarelor grupuri politice: Partidul Naţional Ţărănesc
Creştin şi Democrat, Partidul Naţional Liberal, Uniunea Democrat Creştină din
România, Partidul Unităţii Democratice, Partidul Democrat din Cluj, Partidul Uniunii
Creştine din România, Partidul Progresist, Partidul Social Democrat Român, Partidul
Naţional Democrat, Partidul Liberal Monarhist din România, Partidul Ecologist
Umanist fondat în Arad, Partidul Unităţii Democratice din Moldova, Partidul Naţional
Liberal – Convenţia Democratică, Partidul Ţărănesc Român, Partidul Liber Democrat,
Partidul Libertăţii şi Democraţiei Române, Partidul Democrat Agrar, Sindicatul Politic
Fraternitatea, Partidul pentru Reconstrucţia Naţională şi Democratică, Partidul
Democrat al Muncii, Partidul Democrat al Romilor Liberi, Partidul Democrat
Constituţional din România, Partidul Social Democrat Independent, Partidul Liber
Democrat Maghiar din România, Partidul Uniunea Republicană, Frontul Democrat
Român din Timişoara, Partidul Dreptăţii Sociale Liber Democrat, Mişcarea

- 22 -
Democraţia Modernă, Partidul Uniunea Creştin Democrată din România, Partidul
Democrat Progresist, Partidul Republican Creştin, Partidul Muncii şi Dreptăţii Sociale
din România, Partidul Umanitar al Păcii, Partidul Democrat Ecologist, Partidul
Gospodarilor Maghiari din România, Partidul Reconstrucţiei Naţionale din România,
Mişcarea Social Politică Alianţa Creştin Ortodoxă “Libertatea”, Partidul Liber
Schimbist, Partidul Alianţa Democrată a Românilor din România, Partidul Ţiganilor
din România, Partidul Naţional Român, Partidul Radical Democrat, Forumul
Cetăţenesc Cluj-Napoca, Uniunea Liberă Democratică a Romilor din România,
Partidul Naţional Progresist, Partidul Republican de Unitate a Românilor, Partidul
Creştin al Libertăţiii şi Drepturilor Omului, Partidul pentru Cinstirea Eroilor
Revoluţiei şi Salvare Naţională, Uniunea Democratică “Ţara Oaşului”, Partidul
Muncii, Partidul Viitorul Democrat al Patriei, Partidul Creştin Democrat din România,
Partidul Uniunea Liberală “Brătianu”, Partidul Naţional Republican, Partidul Român
pentru “Noua Societate”, Partidul “Uniunea Creştin Ortodoxă”, Partidul Naţional al
Muncii Agricole, Industriale şi Intelectuale, Partidul Naţional Creştin Independent,
Partidul “Casa Română a Europei Democrate – CRED, Forumul Democraţiei şi
Unităţii Naţionale din România, Partidul “Mişcarea Tînăra Democraţie”, Partidul
Democrat Creştin al Romilor din România, Partidul Creştin şi al Dreptăţii, Frontul
Democrat din România, Partidul Unităţii şi Demnităţii Naţionale, Partidul Pacifist al
Tineretului Liber din România, Partidul Umanist Conservator, Partidul Revoluţiei
Române, Partidul Tribuna Republicană, Partidul Progresist al Romilor Spoitori,
Mişcarea Pentru Integrarea Europeană, Partidul Eroilor Căzuţi pentru Libertate a
Eroilor Rămaşi în viaţă Afectaţi de Gloanţele Barbare, Mişcarea Alternativa pentru un
nou model al Dezvoltării Naţionale, Partidul Conservator Creştin şi Democrat Român,
Partidul Micilor Proprietari şi al Liberei Iniţiative din România, Partidul Europa din
România, Partidul Revoluţiei Creştin Democrat, Mişcarea Neoliberală, Partidul
Romilor Nomazi şi Căldărari din România, Partidul Noua Democraţie, Partidul
Naţional Creştin şi Democrat Independent din România, Uniunea Monarhică
Constituţională din România, Partidul Social Naţional, Federaţia Ecologistă din
România, Partidul Liber Republican, Mişcarea Producătorilor Agricoli pentru
Drepturile Omului, Partidul Laburist Român, Partidul Naţional Democrat Creştin,
Partidul uniunea Civică Radicală, Partidul Democrat Român de Centru Constanţa,
Liga Antimonarhică “Prorepublica” România, Partidul Particularilor, Liga Naţională a
Expropriaţilor din România, Partidul Naţional Ecologist, Partidul Român al
Humanităţii, Partidul Democrat, Partidul Social Democrat Tradiţional, Partidul
Renaşterii Naţiunii Române, Partidul Renaşterii Naţionale din România, Partidul
Orfanilor şi Prizonierilor de Război, Partidul “România Mare”, Partidul Renaşterea şi
Independenţa României, Organizarea Luptătorilor Anticomunişti Români, Partidul
“Alianţa Civică”, Partidul Dreptăţii şi Social Democraţiei din România, Partidul
Naţional Democrat pentru Dreptate, Partidul Naţional al Producătorilor Liberi din
România, Partidul Român Democrat Popular Realist Revoluţionar, Partidul Umanist
Socialist din România, Partidul Democrat Independent, Partidul Social Democrat
“Constantin Titel Petrescu”, Partidul “Mişcarea pentru România”, Partidul Opoziţia
Democrată, Partidul Socialist al Muncii, Partidul Naţional Agrar, Partidul “Voinţa
Poporului”, Partidul Romilor Cărămidari din România, Partidul Antitotalitarist “Jos
Nomenclatura”, Partidul Uniunea Micilor Proprietari Autonomi din România,
Uniunea Negustorilor şi Oamenilor de Afaceri din România, Partidul Dreptei
Naţionale, Partidul Romilor Social Democrat, Convenţia Solidarităţii Sociale, Frontul
Democrat al Salvării Naţionale, Partidul Tehnocrat Român, Partidul Solidaritatea
Naţional Democrată, Partidul “Noua Românie Creştină”, Partidul pentru Apărarea

- 23 -
Drepturilor Romilor din România, Partidul Naţional Regalist, Noul Partid Liberal,
Partidul Socialist Român, Partidul Industriei, Partidul Unităţii Naţionale Române,
Partidul Unităţii Social Democrate, Partidul Naţional al Reîntregirii “Probasarabia şi
Probucovina”, Partidul pentru Patrie, Gruparea Noua Generaţie, Partidul Liberal 1993
(Aripa Tînără), Partidul Democrat (FSN), Mişcarea Ecologistă din România, Partidul
Demoraţiei Sociale din România, Partidul Republican cu sediul la Timişoara, Partidul
Muncitoresc Ţărănesc Român.
Am enumerat mai sus 145 de “partide”, “uniuni”, “mişcări”, convenţii”,
“fronturi”, “forumuri”, “grupări”, în care majoritatea covîrşitoare sunt “naţionale” şi
“democrate”, invocă dreptatea socială, solidaritatea socială, unitatea naţională”, unele
sunt “monarhiste” altele sunt “republicane”, dar şi “antimonarhiste”, “anticomuniste”
şi “antitotalitare”, undele vizează renaştere, democraţie, civism, proprietate, unele
sunt “ţărăneşti”, “agrare” şi “muncitoreşti”, ba chiar “muncitoresc ţărăneşti”, sunt ale
micilor proprietari, ale “patrioţilor”, ale “expropriaţilor”, ba chiar ale “oşenilor”,
romilor “spoitori”, “căldărari”, “nomazi” şi “cărămidari”. Ele mai sunt însă şi
“liberale”, “socialiste” şi “democrat-creştine” şi “ecologice”.
Trebuie să recunoaştem că avem de-a face cu un imaginar politic bogat, cu o
debordantă nevoie de organizare politică, dar şi cu un birocratism fastuos, în care din
păcate doctrinele şi ideologiile politice sunt fie inexistente pragmatic, fie risipite pe
hîrtii de statute şi programe toate însă mărturie pentru afirmarea structurilor
democratice din societatea românească, în care nevoia de a deveni lider a numeroşi
“inteligenţi” a făcut cu putinţă derularea unui spectacol politic, deopotrivă derutant şi
obositor, mai ales pentru birocraţii tribunalelor care le-au înregistrat, fără să ştie că
multe din aşa zisele “partide”, “uniuni” etc. n-au avut decît viaţa clipei birocratice, de
înregistrare şi punere în legalitate.
Toate acestea sunt deja istorie, momente de freamăt şi entuziasm, de dezbateri
şi arderi aşezate pe trepte mai mici sau mai mari, pe butuci şi căldări la temelia
reinventării liberalismului în societatea românească, sub semnul revelaţiei diversităţii.

Un actor al gândirii sociale: analistul politic

Alături de fenomenul inventariat mai sus, societatea românească în căutarea
unor identităţi durabile de gîndire socială a mai cunoscut o explozie şi anume apariţia
presei scrise libere, entuziastă, critică şi provocatoare, pînă cînd învinsa de televiziuni
a devenit, în numeroase cazuri, clientelară politic şi economic.
În mod cert schimbările structurale din societatea românească după
evenimentele din decembrie 1989 au avut în presa scrisă un aliat activ, prin forţa cu
care aceasta a impus libertatea de gîndire, un spirit critic uneori vehement, precum şi
analize lucide ale socialului.
Pentru gîndirea socială românească ce ieşea din chingile marxism-leninismului
şi nu se putea încă manifesta în sinteze elaborate, cum se va întîmpla ceva mai tîrziu,
după primii paşi ai reformei învăţămîntului în ştiinţele sociale şi după un potop de
traduceri din autorii interzişi (Weber, Jung, Foucault) de cenzura comunistă, dar şi a
unor manuale, istorii, compendii, dicţionare, tratate de sociologie, filosofie şi
politologie, presa scrisă cu ritmurile ei cotidiene şi săptămînale a impus un actor al
gîndirii sociale: editorialistul sau analistul politic. În această ipostază îi descoperim pe
Octavian Paler la “România Liberă”, pe Ion Cristoiu la “Zig-Zag”, “Expres Magazin”
şi “Evenimentul Zilei”, pe Cornel Nistorescu la “Expres”, pe Grigore Georgiu la
“Românul” pe Cristian Tudor Popescu la “Adevărul”. În spaţiul dedicat editorialului
se consumă zilnic sau săptămînal o filosofie socială pe care noi am numi-o filosofie
publică - asupra mentalităţilor şi comportamentului politic, asupra sensului

- 24 -
democraţiei şi a economiei de piaţă, în fapt o filosofie critică a reformei, a actorilor
politici: partide şi personalităţi, a sindicalismului născînd, dar şi o filosofie a
europenismului.
Editorialiştii sau analiştii politici prin intermediul presei scrise, din 1995 şi
prin intermediul micilor ecrane au oferit şi oferă o gîndire socială în efemeride, un
discurs reflexiv aflat sub presiunea evenimentului politic, social, economic, cultural.
Evenimentele sunt cele care reglează sensul reflexiilor analiştilor politic, de aceea
uneori opinia publică îi suspectează de inconsecvenţă, de situare pe poziţii contrare de
la o zi la alta, fapt ce nu pot aşeza aceste scrieri într-o matrice lineară. Aceste
efemeride fac, nu numai sub aspect cantitativ, ci şi calitativ "opera",”o "opera
politică" în istoria gîndirii sociale. Componentele acestei “opere” nu pot fi însă
judecate prin criteriile cu care se apreciază o operă filosofică sau sociologică
sistematic, ci după spusa lui George Călinescu: “Idealurile politice au toate o valoare
relativă şi nu e cazul a introduce în judecarea operei criterii seculare”.6

Recurs la antropologie
În deceniul 1990-2000, sub semnul reinventării liberalismului trei discipline
ale gîndirii sociale domină dimensiunile novatoare ale reflexiilor formative şi
creatoare. Este vorba de politologie, sociologia comunicării şi antropologie. Dar în
timp ce politologia e istorie şi analiză a doctrinelor politice, iar sociologia comunicării
nu concurează decît cu sociologia opiniei publice şi sociologia presei, antropologia se
impune diversificat, în teme de antropologie generală, antropologie filosofică,
antropologie culturală şi antropologie socio-culturală, antropologie socială,
antropologie religioasă, fapt ce relevă că reflexia antropologică se constituie în cea
mai importantă cucerire a gîndirii sociale româneşti din intervalul menţionat.
Aşa cum se ştie, în gîndirea socială românească, în cadrul sociologiei
monografice a existat o direcţie antropologică, dar aceasta rămîne circumscrisă doar
şcolii sociologice de la Bucureşti, adică unui moment reprezentativ al gîndirii sociale
româneşti, fără continuitate însă, dincolo de scrierile de specific antropologic ale
discipolilor lui Dimitrie Gusti: Herseni, Stahl, Bernea, Ion I. Ionică, Focşa.
Perspectivele antropologice din sociologia monografică erau o emanaţie a
cercetărilor de termen impuse de metoda monografică, în timp ce diversele preocupări
actuale de antropologie reprezintă pe de o parte, un efort de sincronizare a gîndirii
sociale româneşti la o disciplină spirituală, confundată multă vreme la noi cu
etnologia, etnografia şi folcloristica, fără să se ştie că acestea sunt de fapt ramuri ale
antropologiei culturale. Pe de altă parte, alături de sincronizarea menţionată, prezenţa
orizonturilor antropologice în gîndirea socială românească înseamnă creativitate, o
înscriere a preocupărilor româneşti de antropologie în dimensiunea universalistă a
acestei discipline spirituale, de multă vreme centenară în cultura umanităţii.

În căutarea originalităţii: spiritul paradigmatic

După iureşul de febrilitate al anilor 1990-1991, diferitele matrici disciplinare
ale gîndirii sociale îşi creează cîmpuri de manifestare. Astfel sociologia îşi recîştigă
statutul de ştiinţă reflexivă, prin schimbarea paradigmei. În locul unei sociologii a
materialismului istoric a cărui paradigmă era “forţele şi relaţiile de producţie
capitalistă şi socialistă” se manifestă o accentuată reflexie asupra omului ca individ şi
societate. În context, Ion Ungureanu a dezvăluit diversitatea paradigmatică a gîndirii
sociologice, iar alţi sociologi, precum Ilie Bădescu, Dumitru Sandu, Traian Rotariu,
6
George Cãlinescu, Istoria literaturii române de la origini pînã în prezent, Editura Minerva, 1983, p.
508.

- 25 -
Cătălin Zamfir configurează transformarea “tranziţiei” şi “reformei” româneşti în
paradigmă a sociologiei teoretice. O sociologie a “tranziţiei” şi în sociologiile de
ramură, în primul rînd în sociologia educaţiei, un teritoriu cucerit cu erudiţie şi
comprehensiune de studiile şi cercetările Elisabetei Stănciulescu. Prin sociologia
sondajelor de opinie se impune, nu numai în cîmpul specialiştilor, ci chiar în opinia
publică, vocaţia sociologiei ca inginerie socială.
În filosofie valul hermeneutic e puternic, iar în jurul lui se regîndeşte
dimensiunea ontologică a filosofiei. Există o explozie a enciclopedismului filosofic,
iar ispita paradigmatică se poate citi în “constructele” lui Tudor Cătineanu şi “holon”-
ul lui Ion Biriş. În aceste pulsuri originale tentaţia metafizică este cît se poate de
limpede.
Psihologia socială aproape că invadează teritoriul gîndirii sociale, prin
subtilităţi şi nuanţe, prin achiziţia unor teme precum "localismul" şi “globalismul”,
prin care un Petru Iluţ îşi organizează un univers reflexiv nuanţat şi original, alături de
alte tentative memorabile, cum sunt cele ale lui Adrian Niculau şi ale altora.
Izbînda cea mare pentru gîndirea socială românească, după reinventarea
liberalismului, o reprezintă politologia. Mai întîi e vorba de autori care s-au convertit
de la “socialismul ştiinţific” la politologia economiei de piaţă, cu succese încă
deocamdată minore, cu excepţia scrierilor lui Silviu Brucan, scrieri care dovedesc
posibilitatea şi realitatea convertirii obiective. Sigur, avem şi cazuri, precum cel al lui
Gabriel Liiceanu, care din filosof al “tragicului” şi “limitei”, înainte de 1989 a devenit
politologul “apelului către lichele”, apel care n-a făcut nici carieră şi nici discipoli. S-
a conturat însă un curent politologic de analiză a socialismului real prin Vladimir
Tismăneanu şi Stelian Tănase, o politologie a tranziţiei. Pasul următor va fi cu
siguranţă cel al politologiei reale, de reflexie comprehensivă asupra doctrinelor şi
ideologiilor, structurilor şi grupurilor politice, în relaţia lor multifuncţională cu
structurile şi straturile societăţii.

Formele fără fond. Al patrulea val

Bilanţul pe care-l propunem asupra gîndirii sociale româneşti, presupune şi o
privire analitică în corpul doctrinar şi ideologic al partidelor politice.
Am putut vedea deja numărul impresionant de partide, uniuni şi fronturi, care
s-au manifestat durabil şi temporan, dacă nu pe scena politică, în birocraţia acestei
scene. Aprecierea unei astfel de diversităţi aduce în prim plan sentimentul libertăţii şi
acţiunii politice, în plan secund însă putem descoperi prin comprehensiune faptul că,
în momentul de faţă, nici la nivelul grupurilor politice reprezentative, nici în opinia
publică nu există clarităţi şi clarificări, în ceea ce priveşte principalele doctrine şi
ideologii politice: Liberalism, Social-Democraţie Creştină şi Ecologism. Să luăm în
calcul numai ieşirea din scenă a ecologismului, într-o ţară cu mari probleme
ecologice, cum e România, ei, e suficient de limpede că aşa cum s-a manifestat la noi
doctrina şi ideologia “verzilor”, n-a fost altceva decît imitaţie sterilă. De asemenea
cum am mai spus, cîtă vreme social democraţia românească s-a aflat şi se află şi acum
atît la putere cît şi în opoziţie, ceva nu e curat cu această doctrină, atît de benefică în
numeroase societăţi europene. Apoi, liberalismul şi democraţia creştină s-au dovedit
fără succes electoral, pentru că grupurile politice numite astfel au guvernat fără să
producă liberalism şi democreştinism autentice.
Ce avem totuşi în corpul doctrinar şi ideologic al grupurilor noastre politice?
La o primă privire, înţelegem că avem nişte “forme fără fond” care apasă ca un
blestem asupra societăţii româneşti, de la naşterea şi afirmarea în ea a modernităţii.
Există numeroase indicii în acest sens, încît am putea spune că societatea românească

- 26 -
experimentează după 1989 al patrulea val al “formelor fără fond”, după “valul
paşoptist” (1848-1918), valul ascensiunii ideologiilor adverse (1918-1938) şi valul
societăţii captive (1938-1989). Acest al patrulea val al “formelor fără fond”, este al
resincronizării societăţii româneşti la propria istorie liberală şi la organizarea şi
funcţionarea, în spirit european a politicii şi economiei româneşti.
Totuşi, nu avem chiar forme fără fond, deşi al patrulea val al acestora este
real. Pe fondul desprinderii de societatea captivă şi uneori în căutarea doctrinelor şi
ideologiilor politice, formele fără fond s-au umplut cu cel puţin trei sensuri: populism,
naţionalism şi europenism, sensuri care, dincolo de căutările unor doctrine şi ideologii
politice autentice, domină atît mentalităţile grupurilor politice, cît şi mentalitatea
opiniei publice. Evident că, nu avem populism, naţionalism şi europenism în stări
pure. Ele sunt distribuite confuz şi difuz la nivelul comportamentului şi acţiunii
politice, în ceea ce formal putem numi, în societatea românească: liberalism, social-
democraţie şi democraţie-creştină. În toate acestea, cu excepţia conservatorismului
naţionalist, populismul, naţionalismul şi europenismul se află în doze mai mici sau
mai mari, în funcţie de fluctuaţiile liderilor politici, care, în dispreţul doctrinelor şi
ideologiilor domină reinventarea liberalismului în societatea românească.
În seriile de texte pe care le însumăm în paginile ce urmează există oferta de a
înlocui populismul cu civismul, naţionalismul cu antropocentrismul şi europenismul
de paradă cu un modernism politic viabil, întru respectarea regulilor jocului
democratic. Oferta noastră poate rămîne o utopie ca şi multe alte proiecte din lumea
românească, condiţia configurării ei pragmatice fiind generată de putinţa şanselor
receptării ei într-un context în care pervertirea ideilor şi ideile pervertivii fac casă
bună cu manipularea, confuzia şi cultivarea dilemelor inoperante. Noi optăm pentru
şansa înlăturării acestor indicatori şi suntem convinşi că lectorii paginilor care
urmează vor înţelege că problema proiectelor de gîndire socială românească ce
urmează a se constitui sunt şi ţin de vocaţia şi responsabilitatea celor care nu-şi asumă
confuzii, resping manipularea, iar în situaţii dilematice au curajul opţiunii veridice şi
eficiente, în spiritul liberalismului şi democraţiei.

- 27 -
 BIBLIOGRAFIE SELECTIVĂ
 Dicţionarul literaturii române de la origini pînă la 1900, Ed. Academiei, Buc.,
1979
Personalităţi ale ştiinţei. Mic dicţionar, Ed. Ştiinţifică şi enciclopedică, Buc.,
1977
Afloroaei Ştefan, Cum e cu putinţă filosofia în sud-estul Europei Editura Polirom,
Iaşi, 1997
Bădescu Ilie, Sociologie eminesciană, Editura Porto Franco, Galaţi, 1994
Blaga Lucian, Gîndirea românească din Transilvania în secolul al XVIII-lea, Editura
ştiinţifică, Bucureşti, 1966
Costea Ştefan (coordonator), Enciclopedia sociologilor români, Ed. Expert, Buc.,
2002
Costea Ştefan (coordonator), Istoria sociologiei româneşti, Editura Fundaţiei
“România de mîine”, Bucureşti, 1998
Culianu Ioan Petru, Mircea Eliade, Editura Nemira, Bucureşti, 1998
Culianu Ioan Petru, Studii româneşti, I, Nemira, Bucureşti, 2000
Datcu Iordan, Dicţionarul etnologilor români, 1-2, Saeculum, Buc., 1998
Eliade Pompiliu, Influenţa franceză asupra spiritului public în România, Editura
Meridiane, Bucureşti, 1982
Frunză Victor, Istoria stalinismului în România, Humanitas, Bucureşti, 1990
Georgiu Grigore, Istoria culturii române moderne, Şcoala naţională de studii politice
şi administrative, Bucureşti, 2000
Hatmann Ion, Istoria doctrinelor juridice, Editura Fundaţiei “România de Mîine”,
Bucureşti, 1997
Herseni Traian, Sociologie (românească), în Istoria filosofiei moderne, V. Societatea
Română de Filosofie, Buc. 1938
Ică Ion I. jr., Marani Germano, Gîndirea socială a Bisericii, Deisis, Sibiu, 2002
Ianosi Ion, Dicţionarul operelor filosofice româneşti, Humanitas, Buc. 1997
Ibrăileanu Garabet, Spiritul critic în cultura românească, Editura Minerva, Buc. 1984
Larionescu Maria, Sociologie românească, I. Academia Română, Institutul de
Sociologie, Bucureşti, 1995
Lazăr Marius, Paradoxuri ale modernizării. Elemente pentru o sociologie a elitelor
culturale româneşti, Limes, 2002
Livezeanu Irina, Cultură şi naţionalism în România Mare, Editura Humanitas,
Bucureşti, 1995
Lovinescu Eugen, Antologia ideologiei junimiste, Editura Casa Şcoalelor, Buc. 1942
Lovinescu Eugen, Istoria civilizaţiei române moderne, Editura Minerva, Buc. 1992
Marica George M., Studii de istoria şi sociologia culturii române ardelene din secolul
al XIX-lea, I, II, III, Editura Dacia, Cluj-Napoca, 1977-1980

- 28 -
Negru Andrei, Din istoria cercetării sociale româneşti. Institutul Banat Crişana,
Editura Argonaut, Cluj-Napoca, 1999
Negru Andrei, Emil Pop, Societatea de mîine. Bibliografie, Editura Argonaut, Cluj-
Napoca, 2001
Neniţescu M., Sub zodia proletcultismului, Editura Humanitas, Bucureşti, 1995
Păcurariu Mircea, Dicţionarul teologilor români, Ed. Univers enciclopedic, Buc.,
1996
Predescu Lucian, Enciclopedia Cugetarea, Ed. Cugetarea, 1940
Roşca D.D., Puncte de sprijin, Editura “Ţara”, Sibiu 1943
Scraba G.D., Ion Heliade Rădulescu, Începuturile filosofiei şi sociologiei româneşti,
Editura Fundaţiunii I.V. Socec, Bucureşti, 1935
Tismăneanu Vladimir, Fantoma lui Gheorghiu Dej, Editura Univers, Bucureşti, 1995
Vedinaş Traian, Onisifor Ghibu, Educator şi memorialist, Editura Dacia, 1983
Verdery Katherine, Compromis şi rezistenţă. Cultura română sub Ceauşescu, Editura
Humanitas, Bucureşti, 1994
Volovici Leon, Ideologia naţionalistă şi “problema evreiască”, Humanitas, Buc. 1995
Weber Eugen, Dreapta românească, Editura Dacia, Cluj-Napoca, 1999
Zeletin Ştefan, Burghezia română, Cultura naţională, Buc. 1925
Zeletin Ştefan, Neoliberalismul, Editura Scriptu, Buc. 1992

- 29 -