DISERTATIE Manipularea Prin Discurs Politic in Romania Post Comunista

Manipularea prin discurs politic în România post-comunistă
CUPRINS
Introducere.............................................................................................................p. 2
Cap. I. Manipularea și definirea cononceptelor.....................................................p.3
I.1. Definirea manipulării politice.........................................................................p. 3
I.2. Mecanismele manipulării................................................................................p. 7
I.3. Mărcile manipulării în discursul politic..........................................................p. 9
Cap. II. Manipularea politică în România. Caracteristici generale ale spațiului

politic post comunist…………………............................................................…p. 14
II.1. Contextul politic înainte si după decembrie 1989…………...................….p. 14
II.2. Tipuri de discursuri politice……………………………….........................p. 23
Cap. III. Studiu de caz ........................................................................................p. 27
III.1. Discursul propagandist: Nicolae Ceaușescu – 20 decembrie 1989............p. 27
III.2. Discursul extremist: Corneliu Vadim Tudor – 22 septembrie 2008 (Ședința

Senatului).............................................................................................................p. 37
III.3. Discursul de campanie: Traian Băsescu – Piața Constituției, 22 aprilie

2007.....................................................................................................................p. 42
Concluzii..............................................................................................................p. 51
Bibliografie..........................................................................................................p. 52
1
Introducere
În comunicare, tehnicile de manipulare sunt omniprezente. De la motivarea angajaților

sau a grupului și până la evaluarea task-urilor și a sarcinilor de serviciu, manipularea este folosită
de la cele mai înalte niveluri pentru a influența comportamente sau pentru a obține anumite
rezultate dezirabile.
Deși în mod uzual, conceptul este perceput cu un sens peiorativ, chiar negativ de cele mai
multe ori, manipularea poate fi folosită în scopuri benefice, atâta timp cât nu depășește anumite
limite.
În special în cazul comunicării interne, manipularea poate fi folosită pentru a modela
acțiunile indivizilor și pentru a ajunge la output-uri care altfel nu ar fi posibile. Însă granița dintre
manipularea ”constructivă” și manipularea ”negativă” este una fină.
Primul capitol al lucrării va analiza dimensiunea teoretică a conceptului de manipulare,
identificând principalele caracteristici ale acesteia, mecanismele prin care aceasta se realizează
precum și cum poate fi identificată prin mărcile manipulării prezente în discursul politic.
Cel de-al doilea capitol se concentrează pe procesul de manipulare a discursului politic în
România, realizând o comparație a caracteristicilor spațiului post-comunist cu cele ale sistemului
comunist național reprezentat de Nicolae Ceaușescu. De asemenea acest capitol are în vedere
tipurile de discursuri politice în care este prezent pricesul de manipulare.
În cel de-al treilea capitol voi realiza un studiu de caz ce conține exemple de discursuri
politice analizate în corelație cu realitățile politice și socio-economice ale momentului pentru a
arata intenția manipulării și inadecvarea la realitate, mai exact vor fi analizate trei discursuri și
anume: discursul propagandist al lui Nicolae Ceaușescu din 20 decembrie 1989, discursul
extremist al lui Cornelui Vadim Tudor din 22 septembrie 2008, susținut în Ședința Senatului și
discursul de campanie al lui Traian Băsescu din 22 aprilie 2007, susținut în Piața Constituției.
În concluzie, lucrarea de față își propune să descopere dacă, într-adevăr, manipularea este
un proces negativ și dacă tehnicile de manipulare a discursului pot fi folosite cu succes în
desfășurarea activității statului. De asemenea prin discursurile analizate, se poate observa
evoluția și nuanțarea discursului polititc românesc.
2
Cap. I. Manipularea și definirea cononceptelor.

I.1. Definirea manipulării politice.
O definiţie larg acceptată 1 consideră manipularea ca fiind acţiunea orientată în scopul
determinării unui „actor social” (persoană, grup) să gândească si să acţioneze într-un mod
compatibil cu interesele iniţiatorului si nu cu interesele sale, prin utilizarea unor tehnici de
persuasiune la nivel raţional si afectiv-emoţional, care distorsionează intenţionat adevărul si
inoculează o percepţie falsă a realităţii, lăsând însă impresia libertăţii de gândire si decizie.
Conceptul de manipulare este unul problematic. În uzul curent, acest termen are un sens
negativ, chiar peiorativ uneori. Cu toate acestea, practica manipulării este una omniprezentă în
toate mediile sociale, culturale, politice etc.
În sens machiavellic, manipularea reprezintă modificarea comportamentului lui B de
către A, astfel încât A să își atingă scopurile.2 Această definiție pune în evidență componenta
negativă a manipulării, acest proces fiind prezentat ca discreționar, condus doar de interese
personale. Din această perspectivă, manipularea este un proces unilateral, în care doar cel care
manipulează are ceva de câștigat, cel manipulat fiind redus la stadiul de obiect, instrument folosit
în scopuri personale.
Perspectiva negativă asupra manipulării este îmbrățișată și de către Hannah Aarendt. În
volumul Originile totalitarismului, manipularea este definită drept procesul prin care o persoană
își manifestă în mod discreționar autoritatea și charisma pentru a-și atinge scopurile.3
Vorbim de manipulare „atunci când o anumită situaţie socială este creată premeditat
pentru a influenţa reacţiile şi comportamentul manipulaţilor în sensul dorit de manipulator” 4.
Acest lucru se poate realiza prin comunicare, ca principal instrument, canal sau mijloc de
realizare a manipulării, însă nu orice comunicare are drept scop manipularea interlocutorului, ci
doar acea comunicare ce intenţionează să obţină un anumit efect, fie prin modificarea intenţiilor,
fie manipulând în favoarea sa situaţia şi relaţia în care se află cu ţinta manipulării, astfel încât
ţinta să acţioneze contrar propriilor interese.
Observăm că manipularea implică existenţa a două părţi: una reală, cea care emite
mesajul şi o parte potenţială, ţinta, indivizi, grupuri cărora se doreşte să li se schimbe
1
Ioan Vasile Gherghel. Forme de manipulare televizată, Cluj-Napoca, Limes, 2009, pp. 110-111.
2
Domenico Fisichella, Știința politică, Ed. Politom, Iași, 2007, p.65.
3
Hannah Aarendt, The Origins of Totalitarianism, Harcourt Brace&Company, pp. 461-465.
4
Bogdan Ficeac, Tehnici de manipulare, Ed. Nemira, 2004, p.30.
3
comportamentul. Schimbarea se poate produce dacă sursa manipulării îşi cunoaşte ţinta şi îşi
adaptează tehnicile şi mesajul în funcţie de aceasta, adică poate face apel la nevoile receptorului,
numite de Denis McQuail „baze motivaţionale ale comunicării”. 5 Cele mai multe metode de
manipulare se bazează pe exploatarea acestor nevoi fundamentale ale omului şi vizează
cufundarea individului în anonimat pentru a-l face dispus să se supună regulilor impuse.
Pe lângă nevoile şi valorile receptorului, pentru ca manipularea să-şi atingă scopul,
trebuie ţinut cont şi de contextul în care are loc comunicarea, de caracteristicile culturale ale
grupului pe care se doreşte a-l influenţa, de caracteristicile sursei, ale ţintei şi ale mesajului, de
raporturile interpersonale dintre participanţi. Toate acestea pot constitui condiţii favorizante
manipulării dacă sursa le cunoaşte şi le manipulează în favoarea sa . Astfel se pot manipula
contexte, relaţii, situaţii.
Manipularea bazată pe nevoi fundamentale ca: recunoaştere, afiliere, securitate este
manipularea psihologică şi stă la baza schimbării conduitei.
Pe lângă sursă şi ţintă, manipularea mai implică o componentă importantă, şi anume
specialiştii (servesc interesele sursei) care formulează clar obiectivele urmărite, adaptează
mesajul la publicul ţintă, aleg canalele şi mijloacele de difuzare cele mai adecvate mesajului şi
publicului, concep mesaje care să-l subjuge psihic pe public, la nivelul inconştientului,
folosindu-se de toate condiţiile favorizante care ţin de individ, de grup, condiţii sociale. Se poate
folosi şi comportamentul unei persoane care este model pentru un anumit segment de public, şi,
astfel, îl determină pe acesta să îşi modeleze comportamentul, să adopte modele de acţiune pe
care le transformă în moduri proprii de acţiune, conştient sau nu, astfel, modelul acţionează ca
exemplu uman ce le sugerează oamenilor aspectul practic al unei idei.
Manipularea este legată nemijlocit şi de exercitarea puterii şi a controlului social. Între
participanţii la comunicare există o relaţie de putere. Conform lui Weber, puterea este „
probabilitatea ca unul din actorii unei relaţii sociale să se găsească în postura de a-şi impune
propria voinţă în ciuda rezistenţei întâmpinate”6. În cadrul comunicării, se întâlneşte relaţia între
actorii sociali, dorinţa de a obţine controlul prin impunerea voinţei, dar nu este întâlnită forţa,
deoarece manipularea este eficientă doar dacă este acceptată de receptor în cadrul procesului de
interacţiune. Abilitatea de a îl determina pe celălalt să se conformeze depinde de diferite
5
Denis McQuail, Comunicarea, Ed. Institutul European, Iași, 1999, p. 160.
6
Idem, p.148.
4
variabile ca personalitatea auditorului cu nevoi şi valori, şi cea a manipulatorului, însoţită de

resursele de putere: politică, economică, simbolică.
Puterea simbolică exprimă capacitatea de a folosi forme simbolice pentru a interveni şi
influenţa cursul acţiunilor, foloseşte fragmente simbolice pentru a produce aparenţa de
normalitate cu impact mare asupra auditorului. ”A manipula constă mai ales în a construi o
imagine a realului care are aerul de a fi real.”7
Referitor la relaţia existentă între participanţii la comunicare, Alex Mucchielli menţionează
faptul că această relaţie capătă o anumită calitate fără de care comunicarea nu există.
Ciprian Pânzaru identifică trei tipuri de manipulare: manipulări mici, manipulări medii şi
manipulări mari.
Manipulările mici sunt acele manipulări obţinute prin modificări minore ale situaţiei
sociale. Dar aceste manipulări mici pot avea uneori rezultate ample, deoarece modificările
minore ale situaţiei constituie actul preparator care îi determină pe oameni să accepte şi concesii
majore.
Manipulările medii sunt acele manipulări care aduc modificări importante situaţiilor
sociale, uneori sunt mai importante decât ar părea deoarece puterea de influenţă este subevaluată
de cele mai multe ori.
În cazul manipulărilor mari se poate vorbi deja de influenţarea întregii culturi. Sistemul
de valori, comportamentul, felul de a fi şi a gândi al oamenilor sunt determinate de normele
scrise şi nescrise ale societăţii în care trăieşte. Manipulările mari sunt întâlnite în cadrul
regimurilor totalitare, unde mijlocul oficial de comunicare şi manipulare este limba de lemn. Tot
aici se poate încadra şi sistemul de învăţământ ca formă de îndrumare , manipulare benignă dar
cu efecte asupra întregului sistem de valori al individului, oferindu-i acestuia îndrumare,
creându-i simţul responsabilităţii şi spiritul de competiţie, subordonarea faţă de autorităţi,
necesitatea respectării unor norme şi a unui program fix.
În România, manipularea a fost stimulată de precaritatea mijloacelor de control
democratic asupra guvernanţilor, a clasei politice, în general, şi de pătrunderea unor tehnici de
comunicare specifice comunicării de masă (inclusiv electronice). Partidele politice au recurs
frecvent la manipularea de masă prin folosirea intensivă în comunicarea politică a tehnicilor de
publicitate comercială pentru promovarea sau, dimpotrivă, distrugerea unor politicieni, idei sau
7
Philippe Breton, Manipularea cuvântului, Ed. Institutul European, Iași, 2006, p.18.
5
programe 8 . Prin folosirea intensivă a formelor de comunicare manipulatorii s-a ajuns la

excluderea – chiar dacă numai parţială – a cetăţeanului de la actul real de decizie politică. De
aceea, manipularea este responsabilă pentru blocarea accesului cetăţenilor în domeniul politicii,
pentru cinismul, dezangajarea şi apatia populaţiei; în ultimă instanţă pentru criza democraţiei
(participative, mai ales) în România. Manipularea este practicată atât de guvernanţi cât şi de
opoziţie. Puterea este însă favorizată de accesul mai facil la canalele publice de informaţii,
precum şi de capacitatea de utilizare a pârghiilor bugetare pentru „motivarea” presei întrun sens
sau altul. Adesea, sub pretextul comunicării unor informaţii de „interes public”, se transmit
mesaje în scopul obţinerii unor avantaje politice de către partidele de guvernământ. Opoziţia
foloseşte, la rândul ei, diverse stratageme şi mecanisme de manipulare pentru a ajunge la putere.
Deşi accesul său la canalele publice de informaţii este mai limitat, atunci când ea exprimă
interesele unor oligarhii economico-financiare jenate de politicile guvernamentale, poate controla
media privată cu ajutorul fondurilor puse la dispoziţie de către acestea. Ca atare, cultura politică
românească este influenţată decisiv de propagarea unei comunicări manipulatorii dinspre actorii
politici 9 . Ceea ce rezultă este monopolizarea agendei publice de către false probleme şi
înstrăinarea cetăţeanului de politică. Manipularea şi tehnicile sale sunt cel mai bine remarcate în
cadrul campaniilor electorale. Prin manipulare, decizia este transferată din zona raţionalităţii de
tip comparativ (între candidaţi şi oferte electorale), în cea a emoţionalităţii şi subiectivităţii
absolute. Perioada relativ scurtă a campaniei electorale face ca politicienii să se lanseze într-un
complex de strategii interdependente care au ca unic scop final câştigarea cu orice preţ a cât mai
multor voturi, creând alegătorului impresia că el este acela care ajunge la decizie fără a fi
influenţat prin manevre dolozive (înşelat). Manipularea politică are mai mari şanse de reuşită în
campania electorală, deoarece electoratul este mai atent la informaţiile politice şi manifestă un
interes mai ridicat faţă de actorii politici. De asemenea, mesajele contradictorii emise de către
politicieni creează mai uşor confuzie în perioada campaniilor electorale din cauza cantităţii foarte
mari de informaţii cu caracter politic care se află simultan în spaţiul comunicaţional şi a
răgazului scurt pentru verificarea lor.
8
Institutul ”Ovidiu Șincai”, Raport de analiză politică, disponibil la:
http://www.fisd.ro/PDF/mater_noi/Raport_Manipulare_FINAL.pdf, pp.13-14
9
Idem.
6
I.2. Mecanismele manipulării.
Manipularea încearcă să convingă oamenii să săvârşească acţiuni contrare intereselor

proprii prin diferite tehnici de manipulare, care îşi ating scopul dacă dau impresia de libertate de
gândire şi acţiune a celui manipulat, dacă creează aparenţa de normalitate. Tehnicile de
manipulare sunt din cele mai diverse, pornind de la simpla folosire a cuvintelor cu altă
semnificaţie decât cea obişnuită, până la tehnici sofisticate ca spălarea creierelor folosită de
regimurile totalitare, fiind o manipulare de tip mare.
Cea mai eficientă tehnică de manipulare pe scară largă este controlul informaţiilor prin
cenzurarea ştirilor, dezinformare. Mass-media joacă un rol important în influenţare deoarece
oamenii cred în imparţialitatea ei, îi acordă credibilitate, iar ea poate manipula prin selectivitatea
ştirilor.
Printre cele mai importante tehnici de manipulare se numărără: tehnica piciorului în ușă,
tehnica trântitului ușii în nas, manipularea semantică, tehnica amorsării și tehnica amăgirii.
Tehnica piciorului în ușă presupune că pentru a determina pe cineva să facă o concesie
majoră este nevoie să fie formulată la început o cerere nesemnificativă şi apoi adevărata cerere.
Astfel un prim comportament puţin costisitor pregăteşte un al doilea comportament mult mai
costisitor, comportamentul vizat de manipulator. Toate acestea se petrec într-un cadru de liberă
alegere şi împrejurări care facilitează angajamentul şi sunt efectul perseverării într-o decizie
anterioară. Astfel, dacă este acceptată prima cerere neproblematică, se va accepta şi cea
ulterioară. Dar care urmează acelaşi curs cu prima deoarece omul acţionează şi gândeşte în
funcţie de actele sale anterioare.
Eficacitatea acestei tehnici depinde în totalitate de costul comportamentului pregătitor.
Acest cost nu trebuie să fie nici prea mare , nici prea mic deoarece nu mai are efect. Altă condiţie
de eficienţă a acestei tehnici presupune ca cea de-a doua cerere să-i amintească de prima, adică
să nu treacă un interval prea mare de timp între cele două formulări.10
Tehnica trântitul ușii în nas presupune prezentarea unei cereri aproape imposibil de
acceptat înainte de a formula cererea care vizează comportamentul aşteptat, şi care, în raport cu
prima pare rezonabilă şi are şanse mari să fie acceptată. Cele două cereri nu trebuie să fie
10
R.V. Joule, J.L. Beauvois, Tratat de manipulare, Ed. Antet, 2007, pp. 63-87.
7
diferite decât în ceea ce priveşte costul. În acest caz, intervalul de timp între cele două trebuie să
fie foarte mic, de preferat să se formuleze în cadrul aceleiaşi discuţii.11
Manipularea semnatică se foloseşte de ambiguitatea vocabularului pentru a fi disimulate
scopurile. Ea poate fi:
1. Manipularea denotativă. Presupune abaterea de la semnificaţia obişnuită a unui
concept cu scopul de a impune un anumit punct de vedere sau de a exclude altul.
1.1.Extensionalizarea. Prin extensionalizare sunt prezentate concepte intensionale.
Acest lucru este posibil datorită existenţei de termeni imprecişi, cu mai multe semnificaţii,
diferite pentru participanţii la comunicare.
1.2.Impunerea intensiunii. Se petrece atunci când vorbitorul susţine că
intensiunea cuvântului folosit de el este singura intensiune verbală curentă.
1.3. Modificarea intensiunii. Manipularea se realizează aici prin o modificare a
intensiunii printr-o lărgire sau restrângere a extensiunii.
1.4.Relaţionarea improprie a cuvintelor. Relaţiile între cuvinte sunt importante
pentru semnificaţia lor iar relaţionarea improprie a cuvintelor este folosită pentru a modifica
semnificaţia cuvintelor.
2. Manipularea conotativă. Presupune folosirea cuvintelor cu o denotaţie aproape
inexistentă, a eufemismelor, schimbarea semnificaţiei obişnuite a unui cuvânt prin distorsionare
semantică, lansarea de clişee, abuzul de termeni construiţi, străini. În acest caz nu are importanţă
denotaţia , ci ceea ce auditorul asociază cuvintelor folosite, termeni folosiţi nu au o semnificaţie
explicită în context dar aduc conotaţii particulare, conforme cu dorinţa iniţiatorului.12
Tehnica amorsării presupune evocarea unor avantaje fictive pentru a-l determina pe
subiect să facă ce ar dori, implică înlănţuirea a două decizii şi prima este luată în ignoranţă, dar
în care se perseverează şi după aflarea condiţiilor reale. Deşi a doua decizie se ia în perfectă
cunoştinţă de cauză, se poate vorbi de manipulare , deoarece , în alte cazuri, decizia finală ar fi
fost alta dacă persoana „amorsată” ar fi avut de la început informaţiile complete.13
Tehnica amăgirii îl determină pe individ să ia o decizie, după ce este luată decizia i se fac
cunoscute modificările condiţiilor , deci nu mai are posibilitatea de a urma prima decizie şi i se
oferă posibilitatea de a persevera în decizia anterioară, dar fără aceleaşi avantaje.
11
Idem, pp. 108-114.
12
J.J. Van Cuilenburg, O. Scholten, G. W. Noomen, Știința comunicării, Ed. Humanitas, 1998, pp. 169-175.
13
R.V. Joule, J.L. Beauvois, op.cit., pp. 36-42.
8
Aceste tehnici cu efect de perseverare se bazează pe angajamentul individului în decizia

sa iniţială, deşi ar fi avut posibilitatea să se răzgândească. În aceste cazuri, manipulatorii trebuie
să folosească diverse metode pentru a obţine acea acţiune precedentă cu ajutorul căreia se va
realiza manipularea dorită.
Angajamentul uneşte individul de actele sale anterioare şi se bazează pe sentimentul de
libertate asociat acţiunii. Astfel se explică faptul că individul în situaţia de decizie liberă adoptă
un comportament, care va fi menţinut chiar dacă condiţiile iniţiale s-au modificat.14
I.3. Mărcile manipulării în discursul politic.
Discursul politic este o construcție ce susține și promovează interese. Problema care se

pune este multitudinea de interese apărute. Pentru a ajunge la satisfacerea intereselor se ajunge la
minciună, la imoralitate și la manipulare în politică. Practica manipulării opiniei publice este
foarte veche, iar tehnicile specifice s-au diversificat și rafinat de la o epocă la alta. Câteva ”arme”
folosite pentru a manipula ar putea fi : discursul politic, ca metoda de dezinformare, folosirea
notorietatii pentru “autentificarea” informatiilor eronate sau trunchiate, lansarea unor atacuri
politice prin intermediul mediei ori al terților politici, pentru mascarea intereselor reale, campanii
de presă demarate la comandă politică, denigrarea sau ocuparea agendei media cu scandaluri
fabricate, în vederea abaterii atentiei de la alte teme de real interes, promovarea de false modele
politice, zvonistica și intoxicarea sunt doar cateva dintre metodele folosite zilnic de politicieni
pentru indeplinirea obiectivelor personale sau de partid15.
Conform specialiștilor teoriei comunicării, manipularea reprezintă o acțiune de

influențare prin mijloace neviolente, a opțiunilor unor segmente ale populației sau a populației în
ansamblul ei, în vederea realizarii unor obiective, prin inducere intenționată în eroare. În
procesul de manipulare este important ca subiecții asupra cărora se exercită acțiunea de
manipulare să fie convinși că acționează pe baza realității și că pornesc de la premise corecte, în
conformitate cu propriile idei și interese. Metodele prin care diverse personaje interesate
manipulează opinia publică sunt multiple. Discursul politic de pildă, are ca scop de cele mai
multe ori, nu transmiterea unui mesaj clar către propriul electorat, ci mai degraba, dezinformarea
14
Idem, p.p. 48-52.
15
Balandier, Georges, Scena puterii, Oradea, Editura AION, 2000.
9
electorilor celorlalte partide. Deseori, personalitatile politice ori mass-media exprimă, în

discursul lor, opinii doar critice și nu argumente bazate pe informații care să susțină concluzia
adoptata. Acest tip de manipulare se bazează pe notorietatea persoanei care emite ”verdictul” și
care, prin girul prestigiului, îi conferă și autenticitate. Există mai multe forme de manipulare:
manipulare pozitivă – care este în acord cu normele raționalității cât și cu normele moralității
care actionează în vederea satisfacerii binelui comun și manipulare negativa, care la rândul ei
poate fi intenționată și neintenționată. Manipularea se face prin minciună. Unii mint fără să-și
dea seama, în necunoștință de cauză, din ignoranță, iar altii mint cu bună stiință, cunoscând
adevarul; altii spun doar un adevăr parțial16.
Discursul politic, indiferent de cojunctura în care este rostit, și anume dacă evaluează
situații de interes public sau este generat de un eveniment convențional (campania electorală) și
este astfel și electoral, se autoevaluează întotdeauna ca fiind ”adevărat” sau corect.
Actorul politic activează, în funcție de situația de comunicare, anumite strategii de credibilitate
menite a comunica ”adevărul”. Desigur, opinia publică ridiculizează sau condamnă ”minciuna
politică”, insă actorii politici continuă promisiunile adesea fără acoperire. Probabil pentru că
politicianul are nevoie nu doar să afirme adevăruri, ci și să fie perceput de către electorat ca fiind
persoana care spune adevărul atât în situația dată, cât și adevărul ”în general, indiferent de
situație”. Prea preocupați să-și construiască credibilitatea, actorii politici promit prea mult sau
spun cu prea multă ușurință ceea ce vor oamenii să audă. Pe de altă parte, regimul mediatic în
care acționează actorii politici contribuie la dezvoltarea unor tehnici de credibilitate din ce în ce
mai sofisticate. Astfel, dacă într-o primă etapă discursul politic se întemeia ca ”adevăr” pe bază
de criterii ideologice, în epoca mediatizării, politicienii beneficiază de un întreg dispozitiv
tehnologic și scenic care produce ”imagini adevărate”17.
Astfel, în campanile electorale, politicienii încearcă și mai mult să-și legitimizeze

discursul ca fiind ”adevăr” politic. Există un adevărat ritual al competiției care îi permite
candidatului să pretindă anumite pretenții, cum ar fi:
16
Barnes, J.A,. Sociologia minciunii, Iaşi, Editura Institutului European, 1998.
17
Camelia Beciu, Politica discursivă. Practici politice într-o campanie electorală, Editura Polirom, Iași,
2000, pp.42-43.
10
 O poziție de superioritate în fața contracandidaților săi.

 Pretenții de adevăr privind competența sa; astfel, candidatul semnalează faptul că el este
cel care cunoaște cel mai bine starea electoratului ( pretenția de cunoaștere ) și în același
timp, cel care o poate îmbunătăți ( pretenția de performanță )
Discursul electoral preia din ce în ce mai mult practici tipice pentru marketingul
comercial, care nu mai sunt adaptate în vreun fel la contextul politic. Recunoaștem la nivelul
unor slogane construcții verbale preluate ”ca atare” din discursul publicitar. În România, prima
campanie pentru Parlamentul European din 2007 a fost dominată de slogane precum ”Tu faci
oferta!”- Partidul Social Democrat, ” Îl meriți pe cel mai bun!”- Partidul Liberal Democrat, ”Eu
cred în tine. Crezi și tu cu mine?”- Partidul Național Liberal ș.a. Teoretic, aceste slogane pot fi
valabile pentru orice produs, fie el politic sau de consum. Nu în ultimul rând, tendința de
”depolitizare” a marketingului politic este confirmată și de imaginea candidaților construită ca
brand. Comunicarea politică devine astfel impregnată de ”populism mediatic”, termen pe care
unii autori îl consideră deja prea slab pentru a descrie formatarea acțiunii politice ca un ”produs”
de consum18.
Remarcăm astfel intenția de manipulare a actorilor politici. Ca acțiune de a determina un

actor social (o persoană, un grup, o colectivitate) să gândească și să acționeze într-un mod
compatibil cu interesele inițiatorului19, pentru a fi eficientă, manipularea, oricât de grosieră ar fi,
trebuie să dea senzația telespectatorului că are deplina libertate de gândire și decizie.
Se poate observa cu ușurință că politicienii stăpânesc capacitatea de a explica orice cu

cuvinte puține și simple, ”pe înțelesul tuturor”. Folosirea unui limbaj popular, ușor decodificabil,
indiferent de gradul de instrucție, îl fac pe cel de acasă să aibă senzația că înțelege în
profunzime problema discutată și să acționeze în consecință. Se poate manipula și prin crearea
intenționată de confuzii dar rezultatele sunt imprevizibile de cele mai multe ori, din cauza
labilității unui sistem uman aflat în cumpănă. De aceea, de cele mai multe ori, pasul 1 în
manipulare este explicarea foarte simplă, care să prindă imediat fără să mai permită apariția
necesității de a pune întrebări suplimentare. Cei mai buni manipulatori știu dinainte ce întrebări
18
Editorial Sfera Politicii, Camelia Beciu, Politicul, arenele mediatice și practicile de dezbatere, pp.4-5, Nr.
135/2009, pagini: 37, disponibil la: www.ceeol.com;
19
Definiție dată de Dicționarul de sociologie;
11
i-ar putea pune (sau își pun) alegătorii și răspund la acestea înainte de a fi chiar conștientizate de
aceștia. Astfel, cel de acasă are senzația extrem de puternică, că cel ce vorbește spune adevărul
pentru că altfel ”ar fi incapabil să răspundă la întrebările pe care nu i le-a pus nimeni încă”.
Calitatea de ”veridic” trebuie dată oricărui mesaj care manipulează. Este condiția esențială ca o
comunicare, neînsoțită de mesaje relaționale, subconștiente, să reușească. Din păcate, pentru
mulți oameni ceea ce le pare clar este și veridic20.
Generalizarea informației, pe motivul: “poporul vrea…” ori “populația crede că…”, este
un alt mod de a influența opinia publică pe considerentul conformismului, care presupune
tendința oamenilor de a se încadra în trendul majorității.
Compasiunea constituie de asemenea un mod de manevrare și de reorientare afectivă a

opiniei publice. Aceasta tehnică este intens exploatată în vederea manipulării populaţiei, fie prin
lansarea unor campanii de presă negative, înaintea declanşării unor atacuri directe politice, fie
prin folosirea unor terți oameni politici.
Abaterea atenţiei este o alta modalitate de manipulare, realizată prin lansarea unor false
teme de interes general, de regulă de natura scandaloasă, în vederea trecerii sub tăcere a altor
aspecte ce ar putea deranja cu adevarat opinia publică. Ca exemplu putem mentiona teme de real
impact social, cum ar fi criza profundă ce afectează sistemul sanitar ori iminentul colaps al
sistemului educational. De asemenea, mai este folosită și tehnica exagerării mizei, pentru a
captiva și influența electoratul în campanii electorale21.
Înlocuirea argumentelor specifice intrinseci acestuia cu opiniile exprimate de
personalităţi - din prezent sau din trecutul istoric - având un grad înalt de notorietate şi de respect
public. Această metodă se bazează pe următorul raţionament: „dacă însuşi preşedintele/
profesorul/ ministrul X a afirmat un lucru, cu atât mai mult noi, nespecialiştii, trebuie să credem
la fel”. Un caz special al acestui mod de manipulare este autocitarea, respectiv folosirea
20
Radu Herjeu, Tehnici de propaganda, manipulare și persuasiune în televiziune, pp.117-118, sursa:
http://dorinpopa.files.wordpress.com/2008/04/herjeu-radu-tehnici-de-propaganda-manipulare-si-pers-in-tv.pdf
21
http://www.fisd.ro/PDF/mater_noi/Raport_Manipulare_FINAL.pdf, pp. 7.
12
propriilor declaraţii 5 publice trecute ca o sursă de autoritate („am avut dreptate atunci când am
spus că...” sau „aşa cum am arătat la timpul potrivit”)22.
Apelul la afectivitate şi empatie în încercarea de a credibiliza un mesaj prin invocarea
compasiunii manipulatului în locul prezentării argumentelor materiale (specifice şi intrinseci
mesajului) de natură a-l convinge în mod raţional. De exemplu, cazul „rocadei” Băsescu-Stolojan
din timpul campaniei prezidenţiale din 2004, atunci când Theodor Stolojan se retrage din cursa
pentru alegerile prezidențiale și din fruntea PNL, conferindu-i un avantaj lui Traian Băsescu și
sporindu-i popularitatea23.
Neutralizarea mesajului sau „depolitizarea” demersului politic, vizează credibilizarea
unei afirmaţii sau acceptarea unui demers prin scoaterea acestora din contextul firesc, astfel încât
să fie ocultată legătura reală dintre ele şi scopul lor (politic) sau dintre ele şi persoana al cărei
interes promovarea lor îl serveşte (manipulatorul). A „depolitiza” un mesaj înseamnă, astfel, a-l
camufla, a-l face să pară ca având altă natură decât natura sa reală24.
Eludarea raţionalităţii prin succesiunea rapidă sau spectaculoasă de evenimente
urmăreşte împingerea manipulatului spre o anumită atitudine, prin copleşirea lui cu un flux de
mesaje deosebit de intens şi eventual contradictoriu, de natură a-i crea o stare de derută, de
nesiguranţă şi de neîncredere în sine. Ajuns într-o asemenea stare manipulatul, speriat că nu
poate cuprinde raţional masa de evenimente care îl asaltează şi, de aceea, având sentimentul că
nu le poate controla, precum şi bănuiala că ele îi sunt potrivnice (ne temem de ceea ce nu
înţelegem ori nu controlăm), îşi abandonează spiritul critic şi este gata să accepte soluţiile facile
cu caracter aproape miraculos care, de regulă, recurg la un personaj providenţial, un salvator -
nimeni altul decât manipulatorul25.
Apelul guvernanţilor la conservarea dorinţei de stabilitate a cetăţenilor este strategia de
manipulare care vizează obţinerea unei atitudini de susţinere pentru guvern prin exploatarea
conservatorismului (fricii faţă de nou sau de schimbare) a populaţiei. Astfel, acţiunile opoziţiei
politice, ale sindicatelor sau societăţii civile sunt prezentate de către guvernanţi ca fiind contrare
„interesului public”, întrucât ele tind la modificarea unei situaţii cu care cetăţenii s-au obişnuit, în
22
Idem.
23
Alina Mihai, Evenimentul zilei, document disponibil la: http://www.hotnews.ro/stiri-arhiva-1253770-retragerea-
lui-theodor-stolojan-saltat-alianta.htm
24
http://www.fisd.ro/PDF/mater_noi/Raport_Manipulare_FINAL.pdf, pp. 7-8
25
Idem.
13
favoarea unui progres care ar fi iluzoriu, întrucât este incert şi ar fi periculos pentru că este
netestat.
Producerea şi răspândirea de zvonuri sunt acele metode de manipulare care vizează
credibilizarea unor afirmaţii lansându-le în public fără dovezi sau posibilităţi de verificare a
corectitudinii şi lăsându-le să fie apoi transmise spontan din gură în gură. Cu timpul, confirmarea
10 ştirii vine tocmai din gradul ei de răspândire şi din autonomizarea ştirii faţă de sursă, faptul că
publicul crede în autenticitatea mesajului ţinând loc de demonstraţie şi de adevăr. În comunicarea
politică este des întâlnită şi forma zvonului oficial, în care „surse credibile” doresc să transmită
diferite mesaje, fără a-şi asuma public paternitatea acestora26.
Cap. II. Manipularea politică în România. Caracteristici generale ale

spațiului politic post comunist.
II.1. Contextul politic înainte si după decembrie 1989.
Pentru a avea o idee completă asupra evoluției discursului și limbajului politic vom
compara spațiul politic de dinainte de 1989 cu cel de la momentul actual, evidențiind diferențe și
asemărări între cele două.
Comunismul, care s-a pretins o nouă civilizaţie, superioară celei capitaliste pe care a
negat-o cu pasiune, a forţat sute de milioane de oameni să trăiască într-un univers închis, represiv
şi umilitor. La nivelul teoretic, al scopurilor proclamate, comunismul s-a pretins întruchiparea
„umanismului absolut”, o societate din care au dispărut distincţiile de clasă şi în care oamenii ar
putea trăi într-o deplină libertate. Libertatea însăşi, în concepţia marxistă, singura permisă sub
regimul comunist, era definită drept necesitate înţeleasă. Partidul comunist era proclamat drept
deţinătorul adevărului universal, având astfel dreptul să definească modalităţile de „înţelegere a
necesităţii”. Comunismul a fost o concepţie utopică, înrădăcinată în visul suprimării, cu orice
preţ, a proprietăţii private şi a construirii unui univers al egalităţii totale. Dictatul leninist asupra
realităţii a urmărit să transforme individul într-o simplă rotiţă din imensa maşinărie a
despotismului partidului unic27.
26
Idem.
27
Comisia Prezidenţială pentru Analiza Dictaturii Comuniste din România - Raport Final, Bucureşti 2006,
document disponibil la: http://www.presidency.ro/static/ordine/RAPORT_FINAL_CPADCR.pdf
14
Totalitarismul, fie de dreapta, fie de stânga, este un regim care neagă drepturile umane şi
subordonează individul entităţii colective a partidului/stat. Hannah Arendt, autoarea unei lucrări
fundamentale despre totalitarism spunea despre mișcările totalitare: „Mişcările totalitare sunt
organizaţii de masă formate din indivizi atomizaţi şi izolaţi. Comparate cu toate celelalte partide
şi mişcări, caracteristica lor externă cea mai evidentă este cererea lor de loialitate totală,
nelimitată, necondiţionată şi inalterabilă în raport cu membrul individual”28 . Ceea ce s-a realizat
a fost o nouă formă de sclavagism care a inclus, pe lângă controlul vieţii economice, politice şi
sociale, şi condiţionarea mentală a subiecţilor statului totalitar. În sistemul totalitar comunist,
partidul era cel care definea deopotrivă ceea ce era permis şi ceea ce era interzis.
Dincolo de ideea unei Europe Unite şi a mult teoretizatei unităţi în diversitate, persistă,
din punctul de vedere al împărţirii social-politice, o Europă vestică şi una estică, o modă
internaţională a două unităţi lingvistice: dialog şi limbă / limbaj de lemn. Pe de o parte, întâlnim
o mentalitate modernă şi democratică ce promovează dialogul, tratativele ca principală
modalitate de rezolvare a unei probleme litigioase, a conflictelor de toate felurile, iar, pe de alta,
o mentalitate ex-totalitară, rămasă blocată într-o limbă de lemn ce nu are drept efect în receptare
vibraţia şi sensibilitatea, ci încremenirea în idee. Paşii către o eliberare de ecourile mentalităţii
comuniste se fac prea mici, într-o tranziţie prelungită, din acest punct de vedere. În România,
unul dintre “produsele de succes” ale “Epocii de aur” s-a dovedit a fi limba de lemn, un vehicul
perfect al ideologiei comuniste. În toate timpurile şi oriunde propaganda şi dezinformarea au
constituit pârghiile puterii pentru manipularea maselor29.
Perioada comunistă – în a doua jumătate a secolului al XX-lea – a impus o variantă
simplificată maniheist, rigidă, clişeizată, de limbaj politic: impus prin forţă chiar în afara
domeniului politic propriu-zis, devenit o formă de ascundere sistematică a realităţii – aşa numita
„limbă de lemn”. După 1989, resturi ale limbii de lemn (clişee lingvistice şi automatisme de
gândire) au persistat o vreme în politică şi în reflexele ei publicistice, coexistând cu o tot mai
puternică amestecare a registrelor, cu o orientare către sub-standard – colocvial şi argotic. În
discursul politic post-totalitar s-au amestecat formulele comuniste cu elemente de limbaj
naţionalist antebelic, cu libertăţile pamfletare sau colocviale ale limbajului jurnalistic, cu
28
Hannah Arendt, The Origins of Totalitarianism, San Diego, New York, Harcourt Brace Jovanovich, 1973, p. 323
Elena Buja, Stanca Mădă, Structure, Use and Menaning Linguistic Studies, Editura Casa Cărții de Știință Cluj-
29
Napoca, 2012, p. 35.
15
numeroase anglicisme tehnice (din domeniul financiar, din administraţie, comunicare, publicitate
etc.)30.
Limba de lemn poate fi considerată ca o accentuare a unor trăsături negative ale
limbajului politic în genere – clişeizarea, simplificarea, eufemizarea etc. –, într-un context politic
special, care suprimă alte discursuri şi impune prin forţă doar ideologia oficială. Această situaţie
artificială permite încălcarea unor maxime conversaţionale şi exacerbarea defectelor pe care un
dialog normal, democratic, le-ar sancţiona. Lipsa de informaţie reală, monotonia, chiar falsul
evident nu ar putea rezista dacă ar fi contrazise de alte discursuri sau dacă ar risca să antreneze
dezinteresul publicului. În plus, limba de lemn a regimului totalitar tinde să se extindă în afara
domeniului politic, urmărind să devină limba unică a presei, a relaţiilor de serviciu, a
comunicării curente. Lipsa contradiscursurilor şi proliferarea extremă diferenţiază în mod radical
discursul totalitar de alte limbaje politice. Limba de lemn are o poziţie specială în ceea ce priveşte
scopul persuasiv intrinsec unui discurs politic normal. În cazul discursului totalitar nici nu se mai
poate vorbi de persuasiune reală, pentru că aceasta presupune prin definiţie libertate de alegere, în
vreme ce obligaţia exclude alegerea. Se foloseşte totuşi sintagma persuasiune coercitivă, pentru
persuasiunea însoţită de mijloace de presiune psihologică şi/sau fizică. Propaganda politică
(devenită, în versiunea comunistă, birocratică, „muncă de convingere”) este un obiectiv declarat al
regimurilor totalitare. Scopul persuasiv este însă în practică abandonat de regimurile comuniste,
care se folosesc de avantajele unui stat represiv şi se mulţumesc cu supunerea, fie şi mimată. În
faza de stabilitate a acestor regimuri, mecanismele propagandei sunt rudimentare, sau funcţionează
mai ales pentru exterior31.
În România de după 1989, în contexte diferite, sintagma “limbă de lemn” a apărut în
mijloacele media de toate orientările, de guvernământ sau de opoziţie. Dacă în comunism frica şi
forţa impuneau formule verbale specifice, ca efect de manipulare a gândirii receptorului, în
postcomunism formulele se impun şi se propagă, devenind clişee, prin frecvenţa utilizării, şi se
menţin prin prestigiul sau autoritatea emiţătorului. Un stil general stabilit de liderii fiecărui partid
se impune în toate tipurile de discurs. Difuzat repetitiv, prin utilizarea frecventă în diversele
mijloace de comunicare orală sau scrisă, ori în limbajul de „şedinţă”, el anihilează gândirea
receptorilor, care pot ajunge să fie supuşi unei sugestii colective; intenţia reală sau măcar efectul
30
Rodica Zafiu, Limbaj și Politică, Editura Universității din București, 2007, p. 26.
31
Idem. pp. 30-31.
16
obţinut este acela de a se impune autoritatea, de a elimina altă modalitate de gândire, „reţeta”
fiind în general eludarea sau ocultarea propriu-zisă a realităţii. Limbajul politic postcomunist a
fost subiectul de analiză al multor cercetători români, mai ales în aspectele sale lexicale, retorice
şi pragmatice: Angela Bidu-Vrănceanu, Valeria Guţu Romalo, Liviu Papadima, Rodica Zafiu,
Gina Necula, Bogdan Ficeac, Ruxandra Cesereanu, Luminiţa Roşca, Constantin Sălăvăstru etc32.
Colapsul regimului dictatorial al lui Nicolae Ceasescu din 1989 a fost primit de întreaga
populație cu o imensa usurare și mari speranțe. Dar mostenirea de patru decenii și jumătate de
regim comunist, apăsătoare mostenire a domniei arbitrare și de megalomanie a lui Nicolae
Ceaușescu, ca și rezistența vechilor structuri și mentalități, s-au dovedit a fi mult mai puternice
decât și-au imaginat politicienii și analiștii din țară și străinatate în primele luni euforice de
libertate. Perioada de tranzitie s-a dovedit a fi mult mai dificilă și mai dureroasă decât parea a fi
la început. Trăind vreme de decenii, începand cu 1948, sub dictatura unui singur partid (Partidul
Comunist Român), dupa 1989 România a fost martora apariției subite a mai mult de 150 de
partide politice. Această situație a fost generată de hotararile generoase adoptate de noile
autoritați în 1990 potrivit cărora un nou partid politic avea nevoie de numai 250 de semnaturi
pentru înregistrare la tribunal. Principiul pluralismului politic a fost inclus în noua Constituție
adoptată în 199133. Au fost reînființate, imediat după căderea regimului Ceaușescu, cele două
partide istorice care au dominat viața politică între cele două războaie mondiale - Partidul
National Țărănesc Crețtin și Democrat și Partidul Național Liberal - care au fost scoase în afara
legii de regimul comunist în 1947, ca și infiintarea de partide după criteriul etnic: Uniunea
Democratică a Maghiarilor din România. Viața noilor partide politice a fost marcată de frecvente
diviziuni și re-uniri, în special în cazul Frontului Salvării Naționale și a Partidului Național
Liberal34.
La primele alegeri parlamentare din 20 mai 1990, 18 forțe politice au reușit să caștige
locuri în Parlament, deoarece nu fusese fixată o limita voturi pentru admitere. Numai trei dintre
ele aveau mai mult de 3% din voturi: FSN - 66.3%, UDMR - 7.2% si PNL 6.4%. La convenția
națională a FSN, din 27-29 martie 1992, partidul a fost divizat in Partidul Democrat - FSN și
32
Elena Buja, Stanca Mădă, Structure, Use and Menaning Linguistic Studies, Editura Casa Cărții de Știință Cluj-
Napoca, 2012, p. 36
33
Nadina Darie-Despa, Revista de Administrație publică și Politici Sociale, Caracteristici ale sferei publice
româneşti şi configurarea postdecembristă a structurii sociale, pp. 41-45, document disponibil la:
http://revad.uvvg.ro/files/nr2/Articol%205%20-%20Nadina%20Despa.pdf
34
Idem.
17
Partidul Democrației Sociale din România. Dupa alegerile parlamentare din 27 septembrie 1992,
13 partide politice și-au împărțit locuri din cele două camere ale Parlamentului. PDSR - partidul
politic majoritar din Parlament - a format Guvernul cu suport din partea partidelor de stânga:
Partidul Unității Națiunii Române, Partidul România Mare si Partidul Socialist al Muncii.
Opoziția a fost reprezentată de Convenția Democrată Română o alianță anticomunistă formată
din cateva partide politice și organizații civice condus de Partidul Național Țărănesc Creștin
Democrat și PNL - PD-FSN și UDMR35.
Începând cu 1995, cu alegerile apropiindu-se, PSM, PRM și, în august 1996, si PUNR, și-
au retras suportul pentru Guvernul format de PDSR, fara însă a se alatura votului de neîncredere
introdus în Parlament împotriva acestuia. Anul electoral 1996 a dovedit maturitatea spiritului
civic și a noilor structuri democratice din România. În toate cele trei alegeri (locale, parlamentare
și prezidențiale), majoritatea electoratului a votat pentru schimbare. Votul în favoarea partidelor
politice care au fost în opozitie în timpul celor patru ani a fost stabilit în cele două runde ale
alegerilor locale (2 si 16 iunie), cand aceste partide au ieșit victorioase atât în capitală cât și în
marile orase. Au urmat alegerile parlamentare și în 3 noimebrie 1996 când numai 6 partide
politice (din cele 50 care au început cursa) au reusit sa treaca pragul de 3% care permite accesul
în Parlament. Caștigătorul a fost CDR (30.7% din voturile pentru Senat și 30.17% pentru Camera
Deputaților) care a fost în opoziție în tot timpul de după decembrie 1989. PDSR, partidul de
guvernamant dintre 1992-1996, a ieșit pe locul 2 urmat de USD (o alianță formată din PD,
PSDR, UDMR, PRM si PUNR). Alte patru partide reprezentate în Parlament după alegerile din
1992 PL'93, PAC, PDAR si PSM - nu au reusit să obțină minimul de 3% din voturi. Din cei 16
cadidați la președenție, numai doi - Ion Iliescu si Emil Constantinescu - au ramas în cursa la
scrutinul din 17 noiembrie 1996. Emil Constantinescu, candidatul CDR, a avut 54.41% din
voturi, comparativ cu 45.59% caștigate de Ion Iliescu, conducatorul statului intre 1989-199636.
Pe 27 noiembrie 1996, șeful PNȚCD, Ion Diaconescu, a fost ales presedintele Camerei
Deputaților și Petre Roman, șeful Partidului Democrat, a devenit președintele Senatului. Pe 6
decembrie 1996 CDR, USD si UDMR, care au fost în opoziție până în noiembrie 1996, și care
35
Institutul Național de Cercetare-Dezvoltare în Informatică, Viața politică în România dupa 1989, document
disponibil la: http://romania.ici.ro/ro/politica/pagina.php?id=475
36
Nadina Darie-Despa, Revista de Administrație publică și Politici Sociale, Caracteristici ale sferei publice
româneşti şi configurarea postdecembristă a structurii sociale, pp. 41-45, document disponibil la:
http://revad.uvvg.ro/files/nr2/Articol%205%20-%20Nadina%20Despa.pdf
18
împreună au mai mult de 60% din locuri din noul Parlament, au ajuns la un acord guvernamental
și la o solidaritate parlamentară. Pe 12 decembrie 1996 Victor Ciorbea (reprezentand PNȚCD) a
prezentat în Parlament lista noii coaliții guvernamentale formată din reprezentanți numiti de cele
trei forțe politice. A fost pentru prima oara cand UDMR, forța politică care reprezintă etnicii
maghiari din România, au devenit parteneri la guvernare. PDSR, PUNR si PRM au devenit
partidele din opoziție. Transferul puterii, facut intr-un spirit democratic, a reprezentat prima
alternare la putere în România post comunistă37.
În cea mai recentă perioadă, mandatul 2008-2012, a fost cel mai agitat, atât din punctul de
vedere al combinațiilor politice, dar și al stabilității statului de drept. A fost o perioadă în care
hegemonia politică s-a modificat profund, în care alianțele electorale și politice au suferit
schimbări dramatice, iar electoratul a fost supus unui număr semnificativ de decizii electorale și
referendumuri.
În anul 2009 a fost organizat un referendum, alegeri pentru reprezentanții României în

Parlamentul European și pentru desemnarea Președintelui României.38
Referendumul pentru trecerea la Parlamentul unicameral și reducerea numărului de

parlamentari a fost organizat în același timp cu primul tur de scrutin pentru alegerile
prezidențiale, pe 22 noiembrie 2009, aspect criticat la acel moment de către mai multe organizații
ale societății civile. Asociația Pro Democrația (APD), alături de Centrul pentru Resurse Juridice
(CRJ), Transparency România (TI) și Agenția de Monitorizare a Presei (AMP) au solicitat
Avocatului Poporului sesizarea Curții Constituționale - fără rezultate - întrucât poziția de
candidat la președinție a lui Traian Băsescu ar fi putut influența rezultatul votului pentru
referendum. APD și AMP au atacat în instanță decizia de convocare a referendumului, însă
Curtea de Apel București a respins cererea.39
37
Idem.
38
Mihai Baltador, Management electoral în context european, Ed. Expert, București, 2008, p.35
39
Septimius Pârvu,„ Radiografia anului electoral 2012”, în Vot corect pentru alegeri parlamentare, Asociația Pro
Democrația, București, 2012, p. 6
19
Anul 2012 a fost unul intens, întrucât a supus votanții la două momente electorale și un
referendum: alegeri locale în 10 iunie, alegeri parlamentare în 9 decembrie și un referendum
pentru demiterea Președintelui României pe 29 iulie.40
Scena politică s-a modificat semnificativ între 2008 și 2012, în sensul în care Partidul
Democrat Liberal, condus de către Emil Boc, care a fost prim ministru între decembrie 2008 și
februarie 2012 a pierdut conducerea datorită unor evenimente cheie. Pe de o parte a fost apariția
Uniunii Social Liberale, o alianță politică ce cuprinde (cu o structură sensibil modificată de-a
lungul timpului) partide cu doctrine diferite, având scopul declarat de a fi o alternativă la
guvernarea PDL. USL a criticat guvernările Emil Boc și Mihai Răzvan Ungureanu și a avut o
creștere fulminantă, care s-a remarcat prima dată din punct de vedere electoral la alegerile locale
din iunie 2012. USL a câștigat 87,80% dintre mandatele de președinte al consiliului județean,
41,55% dintre mandatele de primari și 32,67% la consiliile locale, respectiv 54,03% la cele
județene. Aceste cifre pot fi explicate parțial prin votul negativ acordat PDL.
Pe de altă parte, PDL s-a confruntat cu o scădere drastică a popularității datorită unor
măsuri economice și financiare, care au vizat reduceri bugetare, tăieri de salarii și de pensii,
blocarea de posturi în administrația publică.41
Lunile ianuarie și februarie 2012 au stat sub semnul protestelor de stradă, întrucât atât în
Piața Universității din București, dar și în alte orașe cetățenii și-au arătat nemulțumirea față de
guvernare și politicieni, în ansamblu. Luna februarie a fost marcată de demisia premierului Emil
Boc, datorită presiunilor publice și a celor din interiorul partidului, predând șefia ministerelor lui
Mihai Răzvan Ungureanu.
Datorită spațiului conflictual creat și a încrederii scăzute în guvernare, 42 guvernul

Ungureanu a fost demis printr-o moțiune de cenzură în luna aprilie. Relațiile din noul guvern
condus de către Victor Ponta și Președintele Traian Băsescu au fosttensionate încă de la început
și au contribuit la generarea unor momente sensibile din punctul de vedere al statului de drept și
al relațiilor pe plan internațional – în special european - ale statului român.
40
Ibidem.
41
Andrei Tiut, „Context Politic”, în Cotidianul, 12 iunie 2012.
42
Aurelia Ana Vasile, Mass media şi gândire critică, Ed. Tritonic, București, 2012, p.32
20
De remarcat este creșterea partidelor populiste, în paralel cu menținerea la un nivel scăzut

al formațiunilor extremiste, care de altfel nu intraseră în Parlament nici în 2008 (PRM, PNG-
CD).
Populismul s-a manifestat vizibil în cazul Partidului Poporului Dan Diaconescu (PPDD),
construit pe o platformă fără un nucleu doctrinar, dar cu un conținut atractiv pentru o populație
de alegători care și-au pierdut încrederea în clasa politică și sunt presați de efectele crizei
economico-financiare.
Pe de altă parte, populismul s-a generalizat și la nivelul celorlalte partide politice, care s-
au folosit de campanii atractive pentru votanți.
La nivelul partidelor politice au existat valuri de traseism politic. Două momente vizibile
sunt formarea Uniunii Naționale pentru Progresul României (UNPR), un partid bazat în mare
parte pe membri ai PSD, PNL și PC care și-au dat demisia dinpartidele sub egida cărora intraseră
în Parlamentul României. Aceștia l-au susținut pe Președintele Traian Băsescu și partidul de
guvernământ de la acea dată. Astfel, în 2010 au intrat la guvernare alături de PDL și UDMR,
urmând să fie înlăturați în urma căderii guvernului Ungureanu. Odată cu alegerile din 2012 s-au
reîntors în tabăra USL.43
Pe de altă parte, în prima jumătate a anului, PDL a suferit pierderi importante datorită
plecării din rândurile partidului a unor personaje cu influență, precum Sorin Frunzăverde, prim
vicepreședinte PDL și președinte al Consiliului Județean Caraș Severin, care a devenit membru
PNL.44
După schimbarea coaliţiei majoritare şi numirea d-lui Ponta din partea Partidului Social
Democrat (PSD) în funcţia de Prim Ministru în mai 2012, Parlamentul a iniţiat procedura de
demitere a Preşedintelui Băsescu – fapt ce a polarizat şi mai mult scena politică. Parlamentul l-a
suspendat din funcţie pe Preşedintele Băsescu pe data de 6 iulie, iar referendumul pentru
demitere din 29 iulie nu a fost validat deoarece prezenţa la vot a fost sub pragul legal de 50%.
43
Septimius Pârvu, op.cit. pp 6-7
Radu Cocean, Rolul marketingului în facilitarea schimbului politic, Ed. Presa Universitară Clujeană, Cluj –
44
Napoca, 20012, p. 189
21
Coaliţia electorală USL a fost formată din PSD şi Alianţa de Centru-Dreapta, din care fac
parte Partidul Naţional Liberal şi Partidul Conservator. Această coaliţie deţinea majoritatea în
Parlamentul care şi-a încheiat mandatul. ARD a reprezentat o alianţă a partidelor din opoziţie –
Partidul Democrat-Liberal, (PD-L), Partidul Naţional Ţărănesc Creştin Democrat şi Forţa Civică.
Alegerile locale, care au avut loc pe 10 iunie 2012, au constituit primul test de
popularitate pentru coaliţiile nou înfiinţate. Reprezentanţii USL au fost aleşi preşedinţi de
consiliu în 36 din cele 41 de judeţe. Nou înfiinţatul Partid al Poporului – Dan Diaconescu (PP-
DD), condus de un celebru prezentator de televiziune, s-a clasat al treilea şi a devenit o mişcare
politică semnificativă.
Pe lângă Uniunea Democrată Maghiară din România (UDMR), o organizaţie bine

cunoscută, cu 31 de reprezentanţi în Parlamentul care şi-a încheiat mandatul, a mai concurat
pentru voturile minorităţii maghiare şi noul Partid Popular Maghiar din Transilvania (Erdélyi
Magyar Néppárt, EMNP).45
Ultimele alegeri din România, Alegerile prezidențiale au avut loc în două tururi de
scrutin, la 2 noiembrie 2014 și la 16 noiembrie 2014. Pentru al doilea tur s-au calificat premierul
în funcție, Victor Ponta (Alianța PSD–UNPR–PC), cu 40,44% din voturi, respectiv
primarul Sibiului, Klaus Iohannis (ACL), cu 30,37%. În al doilea tur, cu o participare la vot cu
peste 10% mai mare față de primul tur, Iohannis a obținut 6.288.769 de voturi, reprezentând
54,43% din opțiuni. Victor Ponta a obținut 5.264.383 de voturi, reprezentând 45,56%46.
45
România – alegeri parlamentare. 9 decembrie 2012, Raport final al Echipei de Experți Electorali OSCE/ODHIR,
Varșovia, 16 ianuarie 2013, p.4
46
Liviu Dadacus, Mediafax, document disponibil la: http://www.mediafax.ro/politic/retrospectiva-politica-a-lui-
2014-anul-in-care-romanii-si-au-ales-un-nou-presedinte-si-au-dat-un-semnal-clasei-politice-13743284
22
II. 2. Tipuri de discursuri politice.
Comunicarea politică 47 mai poate fi înţeleasă ca ansamblul mijloacelor prin care se

urmăreşte atragerea sau menţinerea fidelităţii publicului alegător faţă de un „simbol” politic.
Întreaga masă a cetăţenilor cu drept de vot este vizată, precum şi toţi reprezentanţii politici de
unde rezultă că această formă de comunicare are cel mai larg public dintre formele similare de
comunicare.
Jacques Gerstlé 48 afirmă, la rândul său, că pentru studierea comunicării politice

cercetătorii au folosit două abordări principale: o direcţie care diferenţiază comunicarea de
politică, separă aceşti termenini şi o altă direcţie, conform căreia comunicarea şi politica sunt
consubstanţiale. Autorul mai sus amintit merge pe cea de-a două abordare şi consideră că pentru
comunicarea politică „trei dimensiuni pot fi acceptate ca fundamentale: dimensiunea pragmatică,
dimensiunea simbolică, şi dimensiunea structurală.” Dimensiunea pragmatică este determinată
de strategia de discurs, care instituie un mod de acţiune şi relaţii între participanţii la
comunicarea politică. Dimensiunea simbolică este oferită de exprimarea vizuală şi audio,
componente nonverbale cum ar fi gesturi, mimică, vestimentaţie, dar şi de consens şi metafore.
Dimensiunea structurală este dată de modul în care se pune în aplicare strategia de discurs prin
simbolistică, precum mass-media, tehnologie, şi organizaţii media.
Camelia Beciu 49 propune o clasificare riguroasă a actorilor implicaţi în procesul de

comunicare desfăşurat pe scena politică:
• Actorii politici: instituţiile guvernamentale, partidele, politicienii, administraţia locală;
• Grupurile: grupurile de presiune, lobbyurile, acţiunile sindicale, mişcările sociale;
• Mediatorii: societatea civilă, experţii sau liderii de opinie;
• Mass-media: organizaţiile, jurnaliştii;
47
Ilie Rad-coordonator, Forme ale manipulării opiniei publice, Cluj-Napoca,Tribuna, 2008, p.141.
48
Jacques Gerstlé, Comunicarea politică, Institutul European, Iasi, 2002, p.23-25
49
Camelia Beciu. Comunicare si discurs mediatic. O lectura sociologică, Bucureşti, Comunicare.ro, 2009, pp. 126-
127
23
• Opinia publică şi electoratul: opinia publică reprezentativă(sondajele de opinie), opinia

publică nereprezentativă(„românii”), opinia publică internaţională(articole mass-media, sondaje),
electoratul; Publicul: publicul mass-media( de presă, radio, televiziune, din platou sau studio),
publicul interactiv(e-mail, SMS, forum, apel telefonic în direct).
O subdiviziune importantă a comunicării politice este comunicarea electorală. Campania

electorală reprezintă cadrul în care omul politic se adresează populaţiei, electoratului,
receptorului. Campania electorală este atmosfera în care se propagă mesajul politic către
electorat. În nici un alt context în afară de aceasta nu se poate oglindi mai bine modul in care
politicienii încearcă să persuadeze opinia publică. Campania electorală a fost definită, ca şi
comunicarea politică, în diverse moduri. Campania electorală este acţiunea prin care se
promovează un partid sau candidat desfăşurată pe un timp limitat într-o atmosferă de concurenţă,
prin tehnici de comunicare politică, pe baza unuei strategii formate de cele mai multe ori de
specialişti având ca scop final obţinerea voturilor50. Dicţionarul de sociologie51 ne spune despre
această formă de comunicare politică, campania electorală că reprezintă eforturile unui
candidat/partid de a câstiga voturi în perioada preelectorală liberă în care să existe efectiv
libertatea cuvîntului, a organizării, dreptul efectiv la campanie.
Campania electorală este un spaţiu generat de schimbul discursiv dintre

participanţi52.Autorii au preluat conceptul de „schimb discursiv” de la D.Wolton, autor care îl
foloseşte frecvent când defineşte comuncarea politică. Participanţii practică aceste roluri
discursive, ei comunică prin enunţare şi prin argumentaţie o anumită poziţie de putere pe care o
pretind în derularea schimbului discursiv şi care, de regulă acţionează într-un fel sau altul, o
identitate electorală.
Discursul este comentariul situaţiei de comunicare53. „acestui tip de discurs îi este permis
ceea ce nu-i este permis niciunei alte forme a discursivităţii: posibilitatea manipulării.”54 Prin
discurs se poate gestiona subiectivitatea într-o situaţie de comunicare. Automat discursul este
50
Marius Ghilezan. Cum să reuşesti în viaţa politică- Manual de campanie electorală, Editura Active Vision,
Bucureşti, 2000, p. 79-80.
51
Vlăsceanu Lazăr, Zamfir Cătălin coordonatori, Dicţionar de sociologie, Editura Babel, Bucureşti, 1998.
52
Ioan Drăganu, Camelia Beciu. Construcţia simbolică a câmpului electoral, Iaşi, Institutul European, 1998, p.23.
53
Ioan Drăganu, Camelia Beciu, op.cit. p. 37.
54
C-tin Sălăvăstru. Discursul puterii, Iaşi, Institutul European, 1999,p.21-22
24
format din elemente subiective întrucât, chiar şi în ipoteza în care am avea un politician corect
care urmăreşte interesele populaţiei, discursul său nu are cum să nu conţină subiectivism.
Constantin Sălăvăstru propune o listă a trăsăturilor determinante ale discursului politic. În

primul rând discursul comportă ambiguitate intenţionată. Spunem ambiguitate pentru că sunt
folosite termene, nu de neînteles, ci care au mai multe sensuri, şi care pot fi înţelese din mai
multe unghiuri. Cetăţeanul care se confruntă cu acel limbaj ambiguu este derutat în primă
instanţă. Se poartă o luptă împotriva ambiguităţii în discursivitate dar domeniul exceptat este
discursul politic; acest lucru este deoarece discursul politic găseşte în ambiguitate un intrument
benefic pentru persuadare, instrument pe care îl utilizează din plin şi cu folos în acţiunea asupra
auditoriului şi în interesul grupului politic. Aria de acoperire a unui discurs politic bazat pe o
retorică a ambiguităţii se amplifică în mod considerabil şi sporeşte şansele ca tot mai mulţi dintre
receptori să adere la ideile expuse. Discursul politic mai prezintă şi o altă particularitate în
comparaţie cu celelalte forme discursive. Are un caracter disimulat, urmăreşte să fie înţeles nu în
litera lui ci mai degrabă în spiritul lui. Acest caracter disimulat este determinat de relaţia sa
specială cu auditoriul. Nu se poate convinge un public să accepte un adevăr pe care nu doreşte
să-l audă decât mascându-l. Un aspect important aici ar fi de menţionat şi anume care este limita
până la care se poate disimula. Cu siguranţă că un discurs politic total fals va avea efect de
bumerang asupra puterii care îl rosteşte sau asupra imaginii politicianului. Discursul politic
trebuie adaptat în fucţie de auditoriu şi acest lucru uneori poate duce la disimulare.
Discursul politic este imperativ, trebuie să treacă de la „a spune” la „a face”. Eşecul în

acţiune este eşecul în discurs. Este posibil ca nicăieri să nu fie atât de impetuoasă legătura dintre
practica discursivă şi rezultatele ei cum este în perimetrul discursului politic. Acest caracter
trebuie să fie raţionalizat, trebuie să fie fundamentat. În fine, ultimul aspect pus în evidenţă în
discursul politic îl reprezintă caracterul polemic. Acest caracter este generat de concurenţa
acerbă de pe scena politică, de faptul că fiecare actor politic tinde să se definească mai ales prin
raportare la contracandidaţii săi. În consecinţă, oricât s-ar vorbi de campanii pozitive, prin care
sunt promovate iniţiativele proprii, discursurile politice au întotdeauna un substrat polemic mai
mult sau mai puţin consistent. Definitorie este măsura în care acest caracter este disimulat sau
devine explicit prin acuzaţii directe la adresa adversarilor.
25
Datorită faptului că discursul politic întrunește trăsături din mai multe tipuri de discurs, în
funție de scopul deservit, cărui tip de audiență se adresează, discursul politic ia diferite forme
(discurs politic propagandist, de campanie, extremist, etc.) însă în construcția sa, pornește de la
următoarele patru55 tipuri de discursuri:
Discursul instructiv (informativ). Evident, accentul cade asupra informaţiei pe care o

vehiculează discursul. Este activată preponderent funcţia referenţială a limbajului, iar imolicarea
subiectivă este minimă din partea actorilor. Prototipul este în acest caz discursul ştiinţific ; se mai
pot aduce ca exemple diverse texte cu caracter strict informativ, ca ghidurile de utilizare,
prospectele, fişele tehnice etc.
Discursul narativ. Se caracterizează prin desfăşurarea unei acţiuni care implică personaje.
Gradul de implicare a naratorului poate varia, de la un narator impersonal, obiectiv, care nu se
implică în acţiune la naratorul subiectiv care prezintă faptele din perspectivă proprie. Predomină
legăturile de ordin temporal şi cauzal în desfăsurarea relatării.
Discursul descriptiv. Constă în descrierea unei porţiuni din realitatea empirică, a unui
fenomen, a unui personaj, a unei trăiri etc. Şi în acest caz, gradul de implicare a subiectului este
variabil ; extremele sunt, pe de o parte, discursul ştiinţific, pe de altă parte tabloul liric sau
confesiunea. Este în general organizat spaţial, ca o înşiruire de atribute şi determinări.
Discursul argumentativ. Este un tip de discurs care are drept obiectiv promovarea unei
teze (sau ipoteze), constituită ca un punct de vedere individual asupra unui aspect al realităţii.
Teza avansată nu are un caracter incontestabil şi tocmai de aceea trebuie susţinută printr-o serie
de argumente. Întreaga construcţie discursivă urmăreşte obţinerea adeziunii raţionale şi
subiective a receptorului. Argumentaţia va reuni aşadar argumente de ordin raţional cu exemple,
imagini, analogii, prin care este apelată latura afectivă a receptorului.
55
Daniela Rovenţa-Frumuşani. Analiza discursului: ipoteze şi ipostaze, Bucureşti, Tritonic, 2005, pp. 85-100
26
Capitolul III: Studiu de caz

III.1. Discursul propagandist:
Nicolae Ceaușescu – 20 decembrie 1989
După cum am demonstrat în capitolele anterioare, manipularea discursului politic se

poate face într-o varietate de moduri, pentru a servi unor scopuri diverse. De cele mai multe ori,
liderii politici și nu numai, recurg la aceste metode fie pentru a justifica anumite erori, fie pentru
a masca realitatea sau, pur și simplu, pentru a distrage atenția publicului de la alte probleme,
mult mai grave.
Cert este faptul că discursul, ca mijloc de comunicare, este unul dintre cele mai puternice
forme de influențare a maselor. Istoria ne-a învățat că un discurs bine conceput, livrat la
momentul potrivit, poate realiza mult mai mult decât violența fizică sau constrângerea. În acest
sens, personalități istorice precum Adolf Hitler sau Iosif Visarionovici Stalin au reușit să
mobilizeze masele și să își legitimizeze acțiunile prin discurs. Atunci când sunt identificate și
atinse cele mai sensibile puncte de la nivelul mentalului colectiv, realitatea capătă alte valențe și
devine relativă.
Cu alte cuvinte, discursul politic are rolul de a potoli tensiunile social-politice și de a
orienta populația într-o direcție convenabilă pentru clasa politică și pentru reprezentanții acesteia.
Cu toate acestea, uneori un discurs poate avea efecte diametral opuse față de cele dorite.
Un astfel de exemplu este cel al discursului televizat livrat de Nicolae Ceaușescu la 20
decembrie 1989. Deși scopul acestuia era acela de a ascunde realitatea evenimentelor din
Timișoara și de a potoli mișcările reacționare care se intensificau în țară, discursul lui Ceaușescu
nu a reușit decât să grăbească evenimentele din decembrie 1989, culminând cu moartea
dictatorului și a soției sale și revenirea la democrație.
În majoritatea mesajelor sale publice, Ceaușescu utiliza o serie de mecanisme și mijloace
recurente. Apelul constant la „cercurile reacționare, imperialiste, iredentiste, șoviniste” și la
„serviciile de spionaj din diferite țări străine”, menționarea „huliganilor și a uzurpatorilor” care
urmăreau să destabilizeze echilibrul intern al României, cosmetizarea adevărului și repetarea
obsesivă a realizărilor Partidului Comunist reprezintă laitmotive ale discursurilor ceaușiste.
Aceste tipare discursive pot fi întâlnite și în ultimul discurs al dictatorului.
27
În ciuda acestui fapt, declarația televizată a lui Ceaușescu a venit ca un paradox, în

opoziție totală cu informațiile oficiale pe care Partidul Comunist, prin toate canalele sale de
comunicare, le oferea populației. Greșeala principală care s-a făcut în această situație a fost
manipularea ralității în două direcții diametral opuse.
Pentru a înțelege mai bine de ce discursul din 20 decembrie 1989 nu a avut efectul
scontat, este necesar să examinăm contextul istoric și social din decembrie ꞌ89. Primele mișcări
cu caracter revoluționar au izbucnit în Timișoara, odată cu arestarea pastorului reformat Laszlo
Tokes. Pe 15 decembrie, în jur de 50 de persoane s-au adunat la casa pastorului pentru a protesta
împotriva detașării abuzive a acestuia într-o altă parohie. Alarmați de mulțimea de oameni și
îngrijorați pentru eventualele turnuri pe care le-ar fi putut lua adunarea, reprezentanții Partidului
Comunist au trimis mai mulți reprezentanți care să se infiltreze în mulțime și să creeze haos,
pentru a împrăștia indivizii care participau la protest. Cu toate acestea, manifestațiile au
continuat și în următoarele zile, iar după-amiaza zilei de 16 decembrie a reprezentat punctul de
turnură în evoluția evenimentelor. Atunci au putut fi auzite primele scandări împotriva regimului
comunist, iar mulțimea de protestatari a început să devină din ce în ce mai numeroasă56.
În după-amiaza zilei de 17 decembrie 1989, Nicolae Ceaușescu organizează o
teleconferină cu membrii de partid și reprezentanții armatei, prin care ordonă deschiderea focului
împotriva civililor, fără somație. Violențele din Timișoara au escaladat rapid, iar pe data de 19
decembrie, românii află despre evenimentele din Timișoara prin Europa Liberă 57 , în timp ce
televiziunea națională și posturile de radio din țară negau în mod constant întâmplările din
Timișoara.
În momentul în care a devenit evident faptul că situația din Timișoara nu mai putea fi
controlată și că violențele se vor răspândi, Nicolae Ceaușescu a apărut în fața națiunii, la
Televiziunea Română, într-o încercare de a potoli zvonurile neliniștitoare și de a preveni
degenerarea situației.
După cum am amintit anterior, poziția lui Ceaușescu a intrat în contradciție cu
informațiile oficiale răspândite de către partid. Iată că, pentru prima dată de la izbucnirea
violențelor din Timișoara, se confirma faptul că populația ieșise în stradă. Cu toate acestea,
adevăratul motiv pentru care populația se revoltase nu este dezvăluit, iar realitatea este
56
Marius Mioc, Revoluția fără mistere, Ed Almanahul Banatului, Timișoara, 2002, p. 10
57
Alex Mihai Stoenescu, Cronologia Evenimentelor din Demcebrie 1989,Editura RAO, București, 2009, p.26
28
distorsionată, pentru a servi ocaziei: „sub pretextul împiedicării unei sentințe judecătorești
legale”, deși detașarea lui Tokes fufese abuzivă. Ceaușescu atrage atenția asupra faptului că
elementele perturbatoare nu erau simpli cetățeni români, nemulțumiți de regim, ci „grupuri de
elemente huliganice”, infiltrate de către puterile capitaliste, uzurpatoare din exterior.
O tehnică omniprezentă nu numai în discursurile lui Ceaușescu, ci și a altor figuri politice
este aceea de externalizare a cauzei. Vinovatul sau vinovații, după caz, nu sunt niciodată membri
ai comunității, ci elemente externe, parazite, formate și introduse de către actori externi, cu
tendințe imperialiste. Această tendință poate fi identificată și astăzi, în discursurile Rusiei sau ale
extremiștilor islamiști.
Un alt mecanism extrem de periculos îl constă hiperbolizarea. În funcție de contextul în
care este folosit, acest mijloc poate avea efecte diametral opuse. Nicolae Ceaușescu utiliza în
mod frecvent această tehnică în discursurile sale, în special pentru a prezenta reușitele economice
și politice ale Partidului Comunist și ale Republicii Socialiste România. În acest context,
hiperbola are scopul de a crește optimismul populației și de a masca eventualele lipsuri sau
eșecuri ale regimului. În cazul ultimului său discurs, Ceaușescu a utilizat hiperbola pentru
introduce panica în rândul populației și pentru a încerca să împiedice eventualele manifestații
revoluționare care s-ar fi putut isca și în alte zone ale țării. Astfel, revoluționarii din Timișoara nu
sunt simpli manifestanți, ci „grupuri antinaționale, teroriste”, ce urmăreau a „distruge
independența, integritatea, de a opri cursul dezvoltării socialiste a Românie, de a întoarce
România înapoi sub dominașie străină”. Este evident faptul că scopul acestui mesaj este acela de
a denatura realitatea, de a convinge populația că evenimentele din Timișoara erau, în esență, un
atac bine orchestrat de către „puterile imperialiste” și nu un act de manifestare liberă a
populației.
De notat este faptul că Nicolae Ceaușescu se erijează drept un salvator al poporului. De-a
lungul carierei sale politice și în numeroasele discursuri din fața Marii Adunări Naționale,
dictatorul se portretizează mereu ca fiind un erou, un lider cu atribute mesianice ales de popor
pentru a face tot ceea ce este necesar pentru apărarea țării. Acest tipar se repetă și în utlimul său
discurs: „Vreau să declar deschis că nu aș răspunde încrederii acordate de popor dacă nu aș
face totul pentru a apăra integritatea, independența, suveranitatea Românie, dreptul deplin al
poporului nostru de a-și hotărî dezvoltarea în mod independent, fără niciun amestec din afară”.
Manipulând astfel mesajul, liderul se plasează în plan secund în raport cu interesele naționale,
29
pentru apărarea cărora este dispus să sacrifice orice. În mod normal, astfel de discursuri cu tentă
putenic naționalistă, patriotică urmăresc să liniștească publicul, însă în cazul evenimentelor din
decembrie 1989, efectul obținut nu a fost cel așteptat.
Un alt mijloc de manipulare a discursului utilizat în acest caz este repetiția. Urmărind
conținutul acestui discurs, putem observa câteva idei de bază, care se repetă în mod constant:
identificarea grupurilor teroriste ca actor perturbator, apelul către populație de a nu se lăsa
instigată la violență și necesitatea utilizării forței. Astfel, populația asimilează și interiorizează un
singur mesaj, simplu și concis, livrat repetitiv sub alte forme.
Analizând îndeaproape raportul dintre realitatea socio-politică și actul discursiv, putem
identifica scopul final al discursului din 20 decembrie 1989: acela de legitimare al folosirii forței.
Teoria eticii discursive postulează că orice discurs reprezintă, în esență, asumarea unei acțiuni 58.
Cu alte cuvinte, un discurs nu doar reprezintă o acțiune, în sine, ci și prefigurează o anumită
direcție de acțiune în plan empiric, real.
În cazul discursului de față, toate celelalte mijloace de manipulare – denaturarea realității,
hiperbola, repetiția – sunt doar premise pentru concluzia finală: folosirea forței este inevitabilă,
dar și legitimă: „Trebuie să dăm o ripostă hotărâtă împotriva celor care vor să dezmembreze
România, să lichideze integritatea și independența patriei noastre”.
În mod paradoxal, apariția televizată a lui Nicolae Ceaușescu din 20 decembrie, nu a
reușit decât să marcheze începutul unui drum fără întoarcere. Recunoașterea și confirmarea
oficială a manifestațiilor din Timișoara i-a convins pe români că zvonurile alarmante și ororile
prezentate de Europa Liberă erau adevărate. După patru zile în care Partidul Comunist, prin
mijloacele sale de informare și propagandă, a negat constant criza din Timișoara, Nicolae
Ceaușescu a recunoscut mișcările revoluționare și, mai mult decât atât, a recunoscut modul
violent în care comuniștii au încercat să să elimine acest epicentru de conflict.
Discursul din 20 decembrie demonstrează că, de multe ori, factorul temporal este decisiv
în construirea și livrarea unui discurs. Neconcordanțele temporale și contradicțiile factuale nu fac
decât să reflecte în mod clar ceea ce manipulatorul încearcă să ascundă prin discurs. Cert este
faptul că România a fost singura țară în care trecerea la democrație s-a făcut într-un mod violent,
58
Max Pensky, The Ends of Solidarity: Discourse Theory in Ethics and Politics, State University of New York Press,
2008, p.178, document disponibil la www.libgen.org
30
iar intervenția televizată a lui Nicolae Ceaușescu a contribuit în mod semnificativ la acest
deznodământ.
Transcriere înregistrare59:
00:00 Nicolae Ceauşescu: Dragi tovarăşi şi prieteni, cetăţeni ai Republicii Socialiste

România. Mă adresez, în această seară, întregului popor al patriei noastre socialiste, în
legătură cu evenimentele grave care au avut loc, în ultimele zile, la Timişoara.
În zilele de 16 şi 17 decembrie, sub pretextul împiedicării aplicării unei sentinţe

judecătoreşti legale, cîteva grupuri de elemente huliganice au organizat o serie de
manifestări şi incidente, trecînd la atacarea unor instituţii de stat, distrugînd şi jefuind o
serie de clădiri, de magazine, de clădiri publice, iar în ziua de 17 decembrie şi-au
intensificat activitatea împotriva instituţiilor de stat şi de partid, inclusiv a unor unităţi
militare.
Din desfăşurarea evenimentelor şi din declaraţiile unor reprezentanţi la aceste, unor

participanţi la aceste evenimente, aceste grupuri aveau scopul de a provoca dezordine şi
distrugerea instituţiilor şi bunurilor generale ale oraşului şi de a da semnalul unor
asemenea acţiuni şi în alte centre.
Populaţia din Timişoara cunoaşte şi a văzut toate aceste distrugeri de tip fascist care
au avut loc.
Cu toate insistenţele depuse timp de două zile, de organele politice, de partid, de

consiliul popular, de conducerile întreprinderilor şi de organele de ordine, aceste grupuri
au continuat şi şi-au intensificat activitatea de distrugere, de atacare a instituţiilor, a
magazinelor, inclusiv a unor unităţi militare.
În aceste împrejurări grave, în seara zilei de 17 decembrie, fiind atacate, unităţile

militare au răspuns prin focuri de avertisment împotriva celor care au continuat să
acţioneze împotriva unităţilor militare şi instituţiilor de stat şi politice.
59
Marius Mioc, Revoluția Română de la 1989, document disponibil
la:https://mariusmioc.wordpress.com/2008/12/20/ceausescu-la-tvr-20-decembrie-1989-populatia-din-timisoara-a-
vazut-aceste-distrugeri-de-tip-fascist-armata-si-a-indeplinit-pe-deplin-datoria-fata-de-patrie-fata-de-popor-si-
cuceririle/
31
Deoarece acţiunile grupurilor antinaţionale, teroriste au continuat, conform

Constituţiei şi în conformitate cu legile ţării, unităţile militare au fost obligate să se apere,
să apere ordinea şi bunurile întregului oraş. De fapt să apere ordinea în întreaga ţară.
Organele de ordine, procuratura au efectuat şi continuă să efectueze cercetările

corespunzătoare pentru a stabili cauzele şi vinovaţii acestor acte cu caracter net fascist,
provocator, de distrugere.
Din datele de care se dispune pînă în prezent, se poate declara cu deplină certitudine
că aceste acţiuni cu caracter terorist au fost organizate şi declanşate în strînsă legătură cu
cercuri reacţionare, imperialiste, iredentiste, şoviniste şi cu serviciile de spionaj din diferite
ţări străine.
Scopul acestor acţiuni antinaţionale provocatoare a fost acela de a provoca dezordine

în vederea destabilizării situaţiei politice, economice, de a crea condiţiile dezmembrării
teritoriale a României, distrugerii independenţei şi suveranităţii patriei noastre socialiste.
Nu întîmplător, posturile de radio de la Budapesta şi din alte ţări au declanşat, încă în

cursul acestor acţiuni antinaţionale, teroriste, o campanie deşănţată, de ponegrire, de
minciuni împotriva ţării noastre.
Scopul – repet, după datele pe care le avem pînă acum şi din poziţia luată de cercurile
revizioniste, revanşarde, de cercuri imperialiste din diferite ţări — este acela de a distruge
independenţa, integritatea, de a opri cursul dezvoltării socialiste a României, de a întoarce
România înapoi sub dominaţie străină, de a lichida dezvoltarea socialistă a patriei noastre.
În faţa acestei situaţii deosebit de grave, este necesar să acţionăm în deplină unitate, cu
toate forţele, pentru apărarea independenţei, integrităţii şi suveranităţii României, de a
asigura dezvoltarea construcţiei socialiste în patria noastră.
Mă adresez cetăţenilor din Timişoara cu chemarea de a da dovadă de înaltă

răspundere şi de a face totul pentru liniştea şi ordinea oraşului lor, de a contribui la liniştea
şi ordinea în întreaga ţară.
Doresc să declar cu toată răspunderea că unităţile armatei noastre, care au misiunea

apărării independenţei şi suveranităţii patriei, a cuceririlor revoluţionare, au dat dovadă de
multă, foarte multă răbdare.
32
Nu au răspuns, chiar atunci cînd soldaţii şi ofiţerii au fost loviţi, ci numai atunci cînd
situaţia a ajuns de aşa natură încît au fost atacaţi de bandele teroriste şi au fost puse în
pericol instituţiile fundamentale, ordinea din judeţ.
Armata şi-a îndeplinit pe deplin datoria faţă de patrie, faţă de popor şi cuceririle
socialismului!
Dacă armata şi unităţile de ordine nu şi-ar fi îndeplinit datoria şi răspunderea faţă de

patrie, faţă de popor, ar fi însemnat să nu răspundă jurămîntului, să nu îndeplinească
prevederile Constituţiei ţării de a acţiona cu fermitate în apărarea cucerilor socialiste, a
cuceririlor întregului popor, a independenţei, integrităţii şi suveranităţii României.
În acest fel trebuie de altfel, să acţioneze orice cetăţean al patriei noastre în apărarea
socialismului şi independenţei ţării !
Continuarea discursului lui Nicolae Ceauşescu, conform ziarului „Scînteia” din 21

decembrie 1989:
Vreau să declar deschis că nu aş răspunde încrederii acordate de popor dacă nu aş face

totul pentru a apăra integritatea, independenţa, suveranitatea României, dreptul deplin al
poporului nostru de a-şi hotărî dezvoltarea în mod independent, fără nici un amestec din
afară.
Campania declanşată de diferite cercuri şi guverne împotriva României demonstrează

cu putere că aceste acţiuni au fost din timp şi bine pregătite.
Se pune pe drept cuvînt întrebarea: de ce acele cercuri imperialiste şi guverne, care fac
tot felul de declaraţii împotriva României, nu au spus niciodată nimic în legătură cu
evenimentele foarte grave din diferite ţări, din ultimul timp?
Reiese cu toată claritatea că această campanie împotriva României face parte dintr-un
plan mai general împotriva independenţei şi suveranităţii popoarelor — a acelor popoare
care nu vor dominaţia străină şi sînt gata să-şi apere cu orice preţ, inclusiv cu arma în
mînă, independenţa, dreptul la o viaţă liberă.
33
Cu toţii ne reamintim de poziţia fermă a întregului nostru popor în 1968, împotriva

invaziei Cehoslovaciei şi pentru apărarea independenţei României. Acum se poate afirma
că este o situaţie asemănătoare, sau chiar mai gravă. De aceea, se impune să acţionăm cu
întreaga răspundere pentru a respinge orice atacuri împotriva României, a construcţiei
socialiste din patria noastră !
Regretăm foarte mult că s-a ajuns la o asemenea situaţie, dar aceasta nu se datoreşte
organelor de ordine şi unităţilor militare, care timp de două zile au dat dovadă de maxima
răbdare şi îngăduinţă faţă de acţiunile elementelor teroriste, fasciste din Timişoara, ci
acelora care s-au pus în slujba agenturilor străine şi care au acţionat în mod premeditat şi
bine pregătit pentru declanşarea acestor grave incidente de la Timişoara !
Mă adresez tuturor organelor şi organizaţiilor de partid, comuniştilor, organizaţiilor

U.T.C., sindicatelor şi tuturor sindicaliştilor, Organizaţiei Democraţiei şi Unităţii
Socialiste, tuturor organelor şi organizaţiilor obşteşti pentru a acţiona, în deplină unitate,
în aceste împrejurări grele, pentru a asigura respingerea oricăror acţiuni împotriva patriei
noastre socialiste, pentru a asigura dezvoltarea muncii paşnice, de realizare a hotărîrilor
Congresului al XIV-lea al partidului!
Mă adresez tuturor cetăţenilor patriei noastre, fără deosebire de naţionalitate, cu

chemarea de a da dovadă de o înţelegere deplină a situaţiei grave care s-a creat prin
acţiunile teroriste de la Timişoara şi de a acţiona, în deplină unitate şi solidaritate, pentru
apărarea socialismului, de a face totul pentru a nu se mai permite să se repete asemenea
stări de lucruri!
Societatea noastră asigură condiţii de participare deplină a tuturor cetăţenilor ţării, a

tuturor categoriilor sociale la întreaga viaţă politică, la conducerea întregii societăţi. Sînt
create cele mai largi posibilităţi ca, în cadrul democraţiei noastre muncitoreşti-
revoluţionare, să dezbatem şi să soluţionăm, în deplina unitate, toate problemele privind
viaţa, munca, bunăstarea întregii naţiuni, dar şi independenţa, suveranitatea şi integritatea
patriei.
Este necesar să respingem cu hotărîre orice acţiuni îndreptate împotriva patriei, a

poporului nostru, constructor paşnic al socialismului, a independenţei, a construcţiei noii
orînduiri socialiste în România !
34
Să acţionăm cu întreaga răspundere faţă de prezentul şi viitorul socialist al patriei

noastre, pentru a asigura munca şi liniştea întregului nostru popor!
Este de datoria tuturor cetăţenilor Republicii Socialiste România să acţioneze cu toate

forţele împotriva tuturor celor care, în slujba diferitelor interese străine, a serviciilor de
spionaj, a cercurilor imperialiste reacţionare, îşi vînd ţara pentru un pumn de dolari sau de
alte valute.
Trebuie să dăm o ripostă hotărîtă împotriva celor care vor să dezmembreze România,
să lichideze integritatea şi independenţa patriei noastre !
Este necesar să sprijinim – în orice împrejurări — armata noastră, apărătoare de

nădejde a independenţei, suveranităţii şi integrităţii ţării, a construcţiei socialiste, a vieţii
paşnice a întregii noastre naţiuni!
Să acţionăm în aşa fel pentru a nu fi necesară intervenţia armatei. Dar, în acelaşi timp,
să nu se admită, în nici o împrejurare, ca armata să fie atacată, să nu admitem ca ea să fie
oprită să acţioneze împotriva celor ce creează dezordine, a celor ce împiedică activitatea şi
munca paşnică a poporului !
Adevărata libertate, adevăratul umanism înseamnă a asigura dezvoltarea socialistă a

patriei, bunăstarea întregii naţiuni, a asigura independenţa, integritatea ţării şi a-i demasca
pe toţi aceia care acţionează – indiferent sub ce forme – împotriva intereselor patriei, a
independenţei, a socialismului în România.
Înţelegînd bine gravitatea evenimentelor petrecute la Timişoara, aceste acţiuni dirijate

şi organizate împotriva patriei noastre, doresc să asigur intregul nostru popor, întreaga
noastră naţiune, că atît organele de stat, cît şi organele de partid, vor face totul şi vor
acţiona cu întreaga răspundere pentru a soluţiona problemele în deplină colaborare cu toţi
oamenii muncii, cu toţi cetăţenii patriei noastre, pentru a face totul ca programele măreţe
de făurire a societăţii socialiste multilateral dezvoltate să fie realizate în cele mai bune
condiţii.
Doresc să declar, în această seară, în faţa întregii noastre naţiuni că, în ce mă priveşte,
ca fiu devotat al poporului, în munca şi răspunderile incredinţate de partid şi popor, voi
acţiona în orice împrejurări în interesul poporului, pentru bunăstarea şi fericirea sa, în
35
interesul construcţiei socialiste, al independentei şi suveranităţii ţării! Nu am şi nu voi avea

niciodată nimic mai presus decît poporul, patria, integritatea României şi socialismul!
Cel mai bun răspuns pe care îl putem da cercurilor reacţionare, acelora care doresc să
distrugă independenţa şi să oprească construcţia socialistă în România este unitatea
noastră, a tuturor, a întregii naţiuni, îndeplinirea în cele mai bune condiţii a programelor
de dezvoltare social-economică, de înaintare fermă a patriei noastre, liberă şi
independentă, pe calea socialismului, acţionînd cu toată hotărîrea pentru pace şi
colaborare, pe principiile deplinei egalităţi în drepturi cu toate naţiunile lumii!
Mă adresez tuturor cetăţenilor patriei noastre cu chemarea de a da dovadă de înalt

spirit patriotic şi revoluţionar, de a înţelege că cele întîmplate la Timişoara constituie
acţiuni organizate din timp de cercurile reacţionare, de agenturile de spionaj străine, care
au iniţiat toate acestea împotriva patriei noastre.
Să acţionăm cu toată răspunderea în aşa fel ca nicăieri în ţara noastră să nu se mai

poată organiza şi să nu se mai producă asemenea situaţii.
Este necesar, dragi tovarăşi şi prieteni, cetăţeni ai Republicii Socialiste România, să

dăm dovadă de marea răspundere şi înţelepciune a poporului nostru, care în cele mai grele
timpuri a dat mari jertfe. Mulţi din cei mai înaintaţi fii ai naţiunii noastre şi-au dat viaţa
pentru independenţa, pentru bunăstarea, pentru integritatea ţării şi construcţia
socialismului în România. Nu trebuie să existe nimic care să împiedice acţiunea noastră
hotărîtă pentru a servi poporul, socialismul, viitorul luminos al patriei noastre, al naţiunii
noastre!
Vă adresez, dragi tovarăşi şi prieteni, dragi compatrioţi, chemarea de a întări

colaborarea şi unitatea, de a face totul pentru libertatea, pentru construcţia socialismului,
pentru bunăstarea poporului, pentru integritatea şi independenţa României!
36
III.2. Discursul extremist:

Corneliu Vadim Tudor – 22 septembrie 2008
(Ședința Senatului)
Istoria extremismului politic este la fel de veche ca istoria omenirii. Mișcări și manifestări
extremiste pot fi identificate în Grecia Antică, în Imperiul Roman, în Renaștere și Evul Mediu,
fără excpeție. Astăzi, extremismul îmbracă forme din ce în ce mai variate, pornind de la
extremismul religios și continuând cu cel etnic și religios. Într-o lume cosmopolită, în care este
apoape imposibil să discutăm despre puritatea națiunii sau despre supremația unei religii, adepții
extremismului promovează diverse scenarii utopice, pe care le văd înfăptuite, de cele mai multe
ori, prin violență și distrugere. De altfel, întreaga esență a radicalismului este distrugerea:
distrugerea a ceea ce este vechi și corupt și nașterea unei lumi ideale, în care reprezentanții
extremismului reprezintă majoritatea și dictează regulile.
Retorica radicalismului este o retorică a paradoxului, în care apelurile la unitate și
credință se împletesc cu îndemnurile la ură și violență. Discursurile de tip extremist captivează
un număr foarte mare de oameni, tocmai datorită faptului că, prin diferite tehnici de manipulare,
se identifică acele subiecte sau probleme la care publicul este sensibil și la care rezonează
involuntar, uneori. De pildă, un britanic care nu a reușit să obțină un loc de muncă din cauza unui
imigrant va fi, în mod cert, receptiv la discursurile xenofobe promovate de diverse publicații și
televiziuni.
Un exponent al xenofobismului și al extremismului religios din România este Corneliu
Vadim Tudor. Fondator al Partidului România Mare (PRM), un partid de extremă dreapta care
promovează segregaționismul etnic și rasial, Vadim Tudor a livrat, de-a lungul carierei sale
politice, numeroase discursuri care au instigat la ură etnică și rasială, violență și antisemitism.
Discursurile sale, deloc voalate sau moderate în conținut, au stârnit de foarte multe ori oprobriul
opiniei publice, transformându-l pe acesta într-un personaj-etalon pentru extremismul politic
românesc.
O observație generală asupra discursurilor lui Corneliu Vadim Tudor este aceea că
majoritatea reprezintă doar variațiuni pe aceeași temă, lucru caracteristic acestui tip de discurs.
Extremiștii, fie ei politici, religioși etc., au tendința de a-și stabili o temă centrală pe baza căreia
37
își construiesc toate argumentațiile ulterioare. Un bun exemplu în acest sens este reprezentat de
către Partidul Conservator (Tories) din Marea Britanie. Poziția lor față de imigranți este bine
cunoscută, iar discursurile care instigă la ură și discriminare60 au atras critici dure din partea
opiniei publice și a organismelor internaționale.
Discursul asupra căruia mă voi concentra în această analiză a fost susținut în cadrul unei
ședințe a Senatului României, pe 22 septembrie 2008. Poziția exprimată de către Corneliu Vadim
Tudor reprezintă un răspuns la o serie de afirmații făcute în aceeași ședință de către un
reprezentat al Uniunii Democrate Maghiare din România, cu privire la apartenența istorică a
Transilvaniei.
Este cunoscut faptul că fondatorul PRM este un susținător înfocat al epurării etnice,
militând în numeroase rânduri pentru segregarea maghiarilor, a evreilor și a rromilor.
Trebuie remarcat faptul că discursurile lui Vadim Tudor îmbină limbajul de lemn,
specific acestui tip de discurs, cu argumentațiile elevate, amplu construite, ce reflectă educația
acestuia.
La fel ca în cazul analizat anterior, se observă că politicianul și-a construit o imagine
personală clar definită, o tipologie pe care o transpune în discursul său. Corneliu Vadim Tudor se
prezintă ca un erou, care luptă neobosit împotriva inamicilor țării: „... atâta timp cât este
generația mea în putere, nu se va clinti niciun fir de iarbă din pământul Ardealului”. În această
situație, dușmanul nu mai este un actor extern, ci un grup minoritar, care destabilizează ordinea
socială din interior. În acest sens, tipică discursului extremist este raportarea la etalonul majoritar
reprezentativ. În cazul lui Vadim Tudor, acest etalon este reprezentat de etnicii români creștini,
iar ceea ce nu se conformează tiparului este catalogat drept inamic.
O altă specificitate a acestui discurs este reprezentată de modul în care este conceput
mesajul. Tirada este principala modalitatea de livrare a unui astfel de discurs. Cu alte cuvinte,
discursul nu este conceput sub forma unei expuneri, ci a unui atac: „Eram hotărât să nu iau
cuvântu astăzi, dar domnul de la UDMR (...) a făcut o provocare față de care eu nu pot să tac
din gură”. Însă, atacul nu vine din partea unui oarecare, ci din partea unei somități, capabile să
își susțină argumentul cu dovezi istorice și factuale. Atacatorul își afirmă, astfel, dominanța față
de cel atacat. Această tehnică este des folosită în discursurile extremiste. De foarte multe ori,
60
James Slack, document disponibil la: http://www.dailymail.co.uk/news/article-3013852/Tories-pledge-deport-
illegal-immigrants-hear-appeals-later-Home-Secretary-wants-illegal-immigrants-plane-chance-appeal.html
38
manipulatorul recurge la această tehnică pentru a submina credibilitatea oponentului și pentru a-l
pune în dificultate.
Analizând discursul din 22 septembrie 2008, putem observa că acesta abundă în întrebări
retorice. Acestea creează un efect dramatic, realizând, în același timp, o conexiune între vorbitor
și public. Întrebările publice dau senzația unui dialog, în care auditoriul este activ implicat. De
asemenea, o întrebare retorică plasată la momentul oportun atrage atenția asupra unei idei
specifice. De pildă, întrebarea retorică de la începutul acestui discurs subliniază gravitatea
afirmațiilor făcute de reprezentantul UDMR: „Am auzit eu bine? Este posibil să spuneți așa ceva
în Senatul României, domnule?”.
Specifică discursurilor de tip extremist este lipsa moderației. Dacă, în mod normal,
discursurile politice trebuie concepute și prezentate într-o manieră echilibrată - de multe ori,
pentru a se lăsa loc de interpretări – acest concept nu există în retorica extremistă. Radicalismul
din discurs poate spune multe lucruri. O declarație radicală poate inspira, poate fi privită drept un
act de curaj, poate da senzația de siguranță și de stăpânire de sine. Cu alte cuvinte, discursul
extremist are toate atributele necesare unui discurs popular. Această lipsă de moderație poate fi
identificată și în marea majoritate a discursurilor lui Corneliu Vadim Tudor. Toate problemele,
neregularitățile, anomaliile sociale, politice și economice aduse în discuție de către politician nu
cunosc cale de mijloc și au o singură soluție corectă: a sa. În cazul discursului de față, soluția
problemei este simplă: „Nu vă place aici? Mergeți în Ungaria!”.
Foarte importantă, dacă nu decisivă pentru succesul discursului de tip extremist, este
adecvarea la realitățile social-politice și la factorul temporal. Pentru ca o manifestare de tip
extremist să poată convinge, este necesar ca problemele pe care le ridică și pentru care militează
să fie de actualitate și să privească un număr cât mai mare de persoane. Acest discurs a venit ca o
replică la solicitarea minorității maghiare din România pentru autonomia așa-numitului Ținut
Secuiesc. Problema în cauză a stârnit multe dezbateri și păreri contradictorii și a dat naștere mai
multor mișcări cu caracter profund naționalist. În acest context, tirada lui Vadim Tudor i-a adus
numeroși simpatizanți din toate grupurile și categoriile sociale.
Specifice stilului său oratoric sunt ironia și zeflemeaua. Politicianul obișnuiește de foarte
multe ori să își ia în derâdere oponenții, într-un mod cât se poate de direct și adeseori vulgar: „Ați
vorbit de Diploma leopoldiană. Probabil că e o greșeală de corectură – Diploma leopoldină”.
Această tehnică este una foarte înșelătoare. De multe ori, ironizându-și adversarii și atribuindu-le
39
caracteristici nu tocmai măgulitoare, Corneliu Vadim Tudor nu a reușit decât să cadă în capcana
penibilului și a desuetului.
Nu în ultimul rând, trebuie amintita tehnica de bază a retoricii extremiste, pe care am
menționat-o anterior: apelul la violență ca soluție finală. În majoritatea discursurilor acestui om
politic, apar numeroase referințe la rezolvarea problemelor prin violență. Să nu uităm despre
celebrele afirmații împotriva minorității rrome, pe care Vadim Tudor o vede drept sursa
principalelor probleme din România și modul în care acesta consideră că ar trebui reglată această
chestiune: prin exterminarea rromilor 61 . Și în ceea ce privește poziția sa față de minoritatea
maghiară, opiniile sale sunt la fel de radicale: „Nu ne mai provocați, domnilor, că veți avea
riposte pe măsură. (...) E ultima oară când vă spunem cu frumosul”.
Concluzionând, putem afirma că discursul susținut în fața Senatului României în 2008
prezintă toate atributele unei retorici extremiste. Discursurile de acest gen se bazează, în special,
pe exacerbarea conștiinței naționale, etnice sau religioase. Brutalitatea exprimării și radicalismul
ideilor exprimate, în acord cu realitățile istorice, sociale și politice, transformă acest tip de
discurs într-o adevărată armă, care are puterea de a mobiliza mase întregi de oameni.
Şedinţa Senatului din 22 septembrie 200862:
Domnule preşedinte de şedinţă,

Onoraţi colegi,
Eram hotărât să nu iau cuvântul astăzi,dar domnul de la UDMR - al cărui nume, din
păcate, nu l-am reţinut - a făcut o provocare faţă de care eu nu pot să tac din gură. Nu ştiu ce
profesie are dumnealui, însă eu sunt doctor în istorie şi am studiat chiar laViena. Ce spuneţi
dumneavoastră, stimate coleg, nu există în istorie. Sunt fabulaţii! Nu ştiu cine v-a îndoctrinat să
spuneţi că o parte dintre fruntaşii români paşoptişti au cerut unirea Transilvaniei cu
Ungaria.Am auzit eu bine?! Este posibil să spuneţi aşa ceva în Senatul României, domnule?!
Întâmplarea face că eu mi-am dat doctoratul chiar pe tema aceasta şi am scris sute de pagini
despre "Pronunciamentul de la Blaj", am scris sute de pagini despre tratativele dintre fruntaşii
61
Alexandra Sandru, document discponibil la: http://www.ziare.com/corneliu-vadim-tudor/prm/vadim-tudor-tiganii-ne-fac-
tandari-imaginea-in-lume-165306
62
Discursuri Parlamentare, Cornelui Vadim Tudor, document disponibil la:
http://ro.scribd.com/doc/12715751/Corneliu-Vadim-Tudor-Discursuri-Par-Lament-Are#scribd
40
români şi fruntaşii maghiari, am ajutat la tipărirea în 1982 a cărţii "1848 la români", de

Cornelia Bodea, care trăieşte, are 93 sau 94 de ani şi este fosta asistentă a marelui istoric
Gheorghe Brătianu. Ani de zile nu i s-a tipărit acea carte din cauza faptului că nu renunţa la
două documente. Nu a vrut să renunţe la "Scrisoarea lui Gheorghe Magheru către Lajos
Kossuth" şi nu avrut să renunţe la "Doleanţele Partidei Naţionale din Moldova", a lui
MihailKogălniceanu. Una era împotriva şovinismului maghiar, alta era împotriva
panslavismului, aregulamentelor organice, a încăpăţânării trupelor ţariste de a nu mai pleca din
PrincipateleRomâne.
Din cauza asta nu s-a tipărit acea carte. Eu am trăit acea epocă, probabil că eraţi ceva
mai tânăr. Dacă nu eram eu şi Eugen Barbu, nu apărea acea carte. Mulţumită bunului
Dumnezeu a venit secretar al CC al PCR un om, Petru Enache, pe care colegul Adrian Păunescu
îl ştie şi care a ajutat mult cultura naţională, a trecut peste orice protest al Ambasadei URSS,
peste orice protest al Ambasadei Ungariei şi a publicat acea colecţie de documente, acea
crestomaţie. Aţi vorbit de Diploma "leopoldiană". Probabil că e o greşeală de corectură -
Diploma leopoldină! Nici acolo nu se spune că Transilvania a fost parte componentă a
Ungariei. De ce Dumnezeu falsificaţi istoria, domnule?
Domnule, înţeleg că vreţi să falsificaţi geografia, dar nu vă permitem să falsificaţi şi
istoria României.Vă rog, fiţi mai prudent în astfel de declaraţii. Pe lângă faptul că noi
cunoaştem că instituţia numită "declaraţie politică" este chiar declaraţie politică,
dumneavoastră veniţi şi vorbiţi despre evenimente de la 1699, de la 1700, de la 1848, ca să
pregătiţi ce? Referendumul pe care vreţi să-l organizaţi în 30 noiembrie, când Guvernul
Tăriceanu, de fapt Guvernul româno-maghiar, în mod iresponsabil, spun eu, sau poate
responsabil, dar împotriva intereselor naţionale, în mod deliberat, a fixat alegerile. Şi în timpul
respectiv, în acea zi, veţi face şi voi referendum pentru aşa-zisa autonomie sau independenţă a
aşa-numitului Ţinut Secuiesc, pe care o veţi proclama când? De Ziua Naţională a României, pe
1 Decembrie, care nu e orice sărbătoare naţională aRomâniei, ci e jubileul a 90 de ani de la
Unirea cea Mare de la Alba Iulia.
Domnilor, nu ne credeţi proşti! Dacă noi nu am mai venit la microfon, n-am mai bătut
cu pumnul în prezidiul acesta, n-am mai făcut mitinguri şi demonstraţii, nu înseamnă că s-a
atrofiat nervul demnităţii naţionale. Ce Dumnezeu? Sunt aici, în sală, oameni care au făcut
41
puşcărie pentru idealul naţional, pentru Transilvania românească. Întrebaţi-l pe venerabilul

nostru coleg Radu Câmpeanu ce înseamnă sentimentul naţional la generaţia lui.
Acum vă aliaţi dumneavoastră cu PNL-ul domnului Tăriceanu, domn Tăriceanu care
dimineaţă face o declaraţie pentru care m-a şi sunat cineva de la agenţia unde am lucrat mai
bine de 15 ani, "Agerpres", să mă întrebe ce părere am despre faptul că a spus domnul
Tăriceanu că PRM şi PD-Lformează "alianţa ruşinii", că nu vor votul uninominal. Dar ce
părere are domnul Tăriceanu de alianţa ruşinii PNL-UDMR, care girează referendumul pentru
autonomia teritorială a inimii Transilvaniei româneşti? Aia nu e alianţa ruşinii? Eu cred că s-a
depăşit orice măsură şi, dacă veţi forţa nota, eu vă spun că veţi căpăta ceeace căutaţi cu
lumânarea. "Cine seamănă vânt culege furtună." Îmi pare rău că nu e domnul Markó Béla aici,
şeful dumneavoastră. Cum e posibil să se ducă el vineri sau sâmbătă în aşa-zisa secuime şi să
spună că scopul dumneavoastră, al celor de la UDMR, este autonomia teritorială şi că aveţi
deviza "Împreună pentru Transilvania!"? E ca şi cum filialele celorlalte partide din Oltenia,
Moldova, Banat ar avea ca deviză "Împreună pentru Oltenia!", respectiv "Împreună pentru
Moldova!", "Împreună pentruBanat!". Nu vă lăudaţi că aveaţi reprezentanţi în toate judeţele
ţării? Numai Transilvania vă priveşte pe dumneavoastră? Aţi făcut o fixaţie? Nu pricepeţi că
atâta timp cât e generaţia mea în putere nu se va clinti niciun fir de iarbă din pământul
Ardealului? Nu ne mai provocaţi, domnilor, că veţi avea riposte pe măsură! Nu vă place aici?
Mergeţi în Ungaria! E ultima oară când vă spunem cu frumosul.
Vă mulţumesc.
III.3. Discursul de campanie

Traian Băsescu – Piața Constituției, 22 aprilie 2007
Dintre toate categoriile și tipologiile de discurs politic, discursul electoral este cel la
nivelul căruia se pot identifica cele mai multe și cele mai variate tehnici de manipulare. Într-un
discurs de campanie sunt comprimate principalele probleme la care electoratul rezonează,
precum și acele soluții și promisiuni pe care acesta dorește să le audă. În ceea ce privește
42
electoratul din România, problema este destul de delicată. În 25 de ani de tranziție, poporul
român a auzit aproape zilnic aceleași discursuri pline de promisiuni deșarte, de învinuiri
reciproce și de propuneri absurde. Prin urmare, clasa politică din România surprinde arareori prin
noutatea discursului și prin diversitatea tehnicilor de manipulare.
Cu toate acestea, putem identifica o serie de personaje politice care au reușit să
depășească șabloanele discursive și să câștige, într-un mod neașteptat, simpatia electoratului.
Unul dintre aceste personaje este Traian Băsescu. Deși a fost implicat în câteva scandaluri
majore, unele dintre ele nesoluționate până în ziua de astăzi, Traian Băsescu a dus la capăt două
mandate de președinte și a câștigat un referendum organizat cu scopul demiterii sale.
Discursul din Piața Constituției (22 aprilie 2007) suprinde cel mai bine modul în care
acest politician a utilizat diverse tehnici de manipulare pentru a convinge electoratul și a controla
masele. Pe întreg parcursul discursului se repetă obsesiv numărul 322, care reprezintă numărul
parlamentarilor care au votat pentru suspendarea președintelui. Se face o asociere între acest
număr și diverse grupuri oculte internaționale, sugerându-se caracterul conspiraționist al
suspendării președintelui.
Discursul începe cu o urare simplă pentru toți susținătorii veniți în Piața Constituției, în
înercarea de a crea o legătură cu publicul, apelând la urări și semnificații religioase: „Poate un
lucru important, înainte de a spune câteva cuvinte, este să încep prin a spune ”La mulți ani!”
acelora care au numele, bărbați și femei, legat de Sfântul Gheorghe”. În același timp, Băsescu
dă problemei suspendării o conotație mesianică, făcând o analogie între lupta Sfântului Gheorghe
cu balaurul: „Oare avem de învins un balaur? Eu cred că da!”.
Următorul pas este cel de identificare a dușmanului. În acest caz, inamicul este unul
colectiv: grupul format din cei 322 de parlamentari care s-au arătat de acord cu suspendarea din
funcție a președintelui. Aceștia reprezintă un obstacol în calea modernizărilor și a reformei
generale pe care Traian Băsescu o promisese în repetate rânduri. În același timp, acest grup a
monopolizat în mod abuziv puterea și instituțiile statului, în interes propriu: „Dar, cu cei 322 de
parlamentari, avem o singură problemă: vă reprezintă ei pe dumneavoastră prin votul lor? Aici
avem o probă a ceea ce înseamnă instituții ale statului care nu iau în considerare voința
poporului. Sunt oameni care cred că instituțiile statului sunt la dispoziția lor...”. Cu alte cuvinte,
dușmanii personali ai lui Traian Băsescu sunt și dușmani ai poporului.
43
Se insistă foarte mult pe rolul negativ pe care oligarhia îl joacă în demersul de suspendare
al președintelui și pe modul în care aceștia acționează împotriva poporului, pentru a-și atinge
scopurile: „Acești 322 de parlamentari (...) trebuie să primească la referendum un singur
răspuns: NU! Acela care arată că președintele României nu a greșit cerând modernizarea
acestei țări...”. Repetiția este una dintre tehnicile de manipulare folosite cu precădere în acest
discurs: „Am cerut ca învățământul să fie un învățământ performant. Am greșit? N-am greșit!
Am cerut ca reforma în sănătate să se facă pentru oameni. Am greșit? N-am greșit! Am
condamnat crimele regimului comunist. Am greșit? N-am greșit!”. Repetarea constantă a
întrebării urmate de negație are scop persuasiv. Publicului i se induce ideea că acest „nu” care li
se repetă obsesiv este răspunsul pe care ei trebuie să îl dea și la referendum. În același timp,
Traian Băsescu își conturează imaginea unei victime, care a acționat mereu în interesul statului și
care s-a lovit de opoziția oligarhilor.
Tirada sa la adresa grupului corupt de 322 de parlamentari sugerează, de asemenea, faptul
că președintele este incoruptibil și că toate acțiunile sale au fost și vor fi în interesul poporului.
De altfel, întregul discurs pendulează între două nuclee de interes: pe de o parte, președintele
care încearcă să lupte pentru români, dar este împiedicat de interesele meschine ale elitelor
corupte, iar pe de altă parte, poporul oprimat, ale cărui nevoi pălesc în fața intereselor personale
ale oligarhiei.
Dacă începutul discursului stă sub semnul amenințării venite din partea celor 322 de
parlamentari, la care se face referință ca la un grup compact, pe parcurs, președintele devine mai
specific și începe să-i nominalizeze pe cei care au monopolizat puterea: „Aș vrea ca aici lângă
mine să se afle și artizanii acestei suspendări. Fie că-i vorba de domnul Voiculescu, fie că-i
vorba de domnul Geoană, fie că-i vorba de domnul Hrebenciuc, fie că-i vorba de domnul
președinte al Camerei Deputaților, Olteanu, fie că-i vorba uneori de cei care acum doi ani și
jumătate clamau alături de mine victoria Alianței Dreptate și Adevăr”. Cu alte cuvinte, Băsescu
se dorește a întruchipa ultimul bastion al dreptății și al imparțialității, luptând singur împotriva
tuturor.
Ca orientare politică și ideologică, acest discurs este unul cu tentă populistă de stânga,
ideologie care are cel mai mare succes la mase: „Noi avem nevoie de un stat modern acum. De
un stat în care banii să ajungă și la amărâtul de țăran (...). Banii trebuie să ajungă în comune
(...). Banii trebuie să ajungă în proiecte făcute de tineri (...) și nu bani care să ajungă numai la
44
cleintela politică”. Traian Băsescu se identifică cu drama poporului român, asuprit și ignorat,
erijându-se în apărătorul celor nevoiași și în salvatorul națiunii.
În același timp, se insistă pe ideea că președintele nu are absolut nicio afiliație politică,
ceea ce înseamnă că el nu poate fi corupt și nu are interese partizane: „Vă asigur că după
referendum nimic în atitudinea mea nu se va schimba în raport cu partidele politice. (...) Dar n-o
să cedez niciodată! (...) La referendum mă voi prezenta ca reprezentant al românilor”.
Cu toate acestea, Traian Băsescu se contrazice în momentul în care lansează diverse
oferte politice către diverse partide, din partea cărora așteapăt sprijin: „Vă asigur că pe tot timpul
campaniei îmi voi respecta statutul de eprezentant al românilor (...), ceea ce nu înseamnă că voi
refuza sprijinul vreunui partid”.
Se reiterează ideea că președintele este o persoană care nu poate fi coruptă. Singurul său
cod de conduită și acțiune este Constituția României, iar instituția supremă de justiție a confirmat
acest lucru: „... cel mai important moment (...) a fost acela în care am primit avizul de la Curtea
Constituțională. Acel aviz confințea că președintele României nu a încălcat Constituția...”.
Discursul se încheie cu o rugăminte către toți românii: aceea de a se prezenta la
referendum și de a vota împotriva oligarhilor care au acaparat sistemul politic românesc. Ideea
centrală a acestui discurs este aceea că președintele este o victimă a sistemului politic corupt.
Ultimul luptător pentru democrație, singur împotriva tuturor, Traian Băsescu are o misiune
eroică: aceea de a salva România și de a o scoate din ghearele sărăciei și a nepăsării.
Traian Băsescu se individualizează prin utilizarea unui limbaj colocvial şi prin apelul la
strategiile politeții pozitive, care reduc distanța socială dintre candidat şi electorat.
Obiectivul central al lui Traian Băsescu în campania pentru referendum a fost de aatrage
cât mai mulţi votanţi de partea sa, pentru ca, în acest fel, să poată afirma că are oputernică
legitimitate populară. Traian Băsescu a beneficiat de o reţea multiplă desusţinători, formată din
PD, PLD şi oamenii de afaceri din apropierea acestora, o parte amass-media, ONG-uri şi factori
externi care au interferat în competiţia politică.
Traian Băsescu şi-a propus să convingă electoratul de necesitatea răsturnăriiparadigmei în
care este construit sistemul constituţional românesc, acreditândnormalitatea transformării
Preşedintelui Republicii din moderator în jucător. Importanteste faptul că, la nivel
comunicaţional, Traian Băsescu încearcă să acrediteze teza că doarîn acest fel va putea fi realizat
progresul României.
45
Strategia comunicaţională a lui Traian Băsescu s-a bazat pe folosirea a douăresurse

emoţionale: speranţa şi ura.
Principala resursă emoţională de care s-a folosit Traian Băsescu este speranţanaturală a
oamenilor că vor trăi mai bine. Ceea ce a făcut Traian Băsescu în majoritateaapariţiilor sale
publice a fost să alimenteze această aşteptare a electoratului, aruncândresponsabilitatea pentru
eşec în seama oligarhilor. Simultan, preşedintele Băsescu a adoptat o strategie de polarizare
asocietăţii româneşti, încercând să folosească în favoarea sa ura şi dispreţul cetăţenilorfaţă de
politică, partide, Parlament, faţă de sistemul politic, în general. În acest fel, au fostinduse şi
folosite apoi percepţiile votanţilor, care au fost direcţionate împotriva coaliţieianti-prezidenţiale.
Piața Constituției, 22 aprilie 200763:

Bine ați venit să ne reîntălnim în Piața Constituției, cei care sunteți din București! Vă
mulțumesc că v-ați sacrificat o zi de duminică, pentru a ne manifesta împreună încrederea în
democrație și în statul de drept! Poate un lucru important, înainte de a vă spune câteva cuvinte,
este să încep prin a spune „La mulți ani!” acelora care au numele, bărbați și femei, legat de
Sfântul Gheorghe. Mâine Sfântul Gheorghe va da și semnalul începerii campaniei pentru
referendum. Oare avem de învins un balaur? Eu cred ca da!
Este acea parte a statului, instaurat în timpul tranziției care nu înțelege că a venit timpul
ca România să devină un stat modern; un stat în care instituțiile să lucreze pentru cetățenii
români, oriunde s-ar afla ei. Acum câteva zile, în Parlamentul României, 322 de membri ai
Parlamentului au votat pentru suspendarea președintelui. Aș vrea să ne înțelegem foarte bine:
nu discutăm despre Parlamentul României, ca instituțue a statului de drept. Parlamentul
României este un garant și trebuie să fie un garant al libertăților dumneavoastră, a prosperității
fiecăruia dintre români. Parlamentul ca instituție este cel care vă reprezintă pe fiecare dintre
dumneavoastră.
Dar, cu cei 322 de parlamentari, avem o singură problemă: vă reprezintă ei pe
dumneavoastră prin votul lor? Aici avem o probă a ceea ce înseamnă instituții ale statului care
nu iau în condiserare voința poporului. Sunt oameni care cred că instituțiile statului sunt la
dispoziția lor și nu la dispoziția poporului.
63
Dan Tanasescu, Tehnici de manipulare în discursul lui Traian Băsescu, document disponibil la:
http://dantanasescu.ro/2011/06/21/tehnici-de-manipulare-in-discursul-lui-traian-basescu-dinaintea-referendumului-
suspendarii.html
46
Aici aș vrea să clarific... Nu! Nu! Ei sunt doar desprinși de realitățile poporului pe care
au pretenția că îl reprezintă. Nu sunt trădători, doar au pierdut contactul cu poporul care i-a
trimis în Parlament. Cei 322... poate că printre ei mulți nu știu de ce au votat așa. Așa le-au
cerut șefii lor. Așa le-au cerut, pentru că ei nu au fost votați de fiecare dintre dumneavoastră, ei
s-au aflat pe o listă, a partidului și, din păcate, nu se mai află pe lista dumneavoastră, a
cetățenilor români.
Avem obligația să le cerem să vină la obligațiile lor. De fapt, cu ce am supărat eu acest
club de 322 de membri ai Parlamentului?
Am cerut ca învățământul să fie un învățământ performant. Am greșit? N-am greșit!
Am cerut ca reforma în sănătate să se facă pentru oameni. Am greșit? N-am greșit!
Am condamnat crimele regimului comunist. Am geșit? N-am greșit!
Am transformat dosarele fostei Securități la CNSAS pentru ca nimeni în această țară să
nu mai fie șantajat. Am greșit? N-am greșit!
Am atenționat Guvernul când nu-și făcea treaba eficient la inundații. Am greșit? N-am
greșit!
Am cerut Parlamentului să introducă votul uninominal pentru alegeri. Am greșit? N-am
greșit!
Iată doar câteva motive pentru care la Referendum, atunci când vi se va propune, votul
pentru demiterea președintelui este unul singur: NU!
Aș vrea să... Acești 322 de parlamentari și repret: 322 de parlamentari și nu Parlamentul
României trebuie să primească la Referendum un singur răspuns: NU! Acela care arată că
președintele României nu a greșit cerând modernizarea acestei țări în favoarea poporului
român.
Aș vrea să știți că am o explicație pentru cei care spun că președintele nu vrea să
negocieze. Ce să negociez? Aș vrea să negociez, dar ce să negociez, dosarele din Parchete? Nu
le pot negocia!
Ce să negociez, legile și ordonanțele prin care se dau favoruri clientelei politice? Nu le
pot negocia!
Ce să negociez, liniștea mea și stabilitatea mea în funcție, pentru a fi pe placul celor 322,
dar trădându-mi propriul electorat, trădând poporul român? Cu siguranță nu pot s-o fac!
47
Prefer să lupt cinstit cu cei care vor o altfel de Românie decât cea pe care o vreți voi. Și
nu mă deranjează că au hotărât să mă aducă din nou în fața electoratului. Aș vrea ca aici lângă
mine să se afle și artizanii acestei suspendări. Fie că-i vorba de domnul Voiculescu, fie că-i
vorba de domnul Geoană, fie că-i vorba de domnul președinte al Camerei Deputaților, Olteanu,
fie ca-i vorba uneori de cei care acum doi ani și jumătate, alături de mine, clamau victoria
Alianței Dreptate și Adevăr. Au vândut idealurile victoriei noastre. Ne-au vândut cu miros de
petrol. Si asta trebuie să fie o lecție pentru noi toți. Oamenii dependenți de oligarhii tranziției nu
au voie să mai fie în funcții publice. Ei vor vinde întotdeauna interesul public pentru interesul
oligarhilor.
Mi-aș dori pentru noi toți – unii spun, doar pentru generația tânără – da, în primul rând,
pentru ea, dar și românii în vârstă, românii de vârsta a treia. Au dreptul la o altfel de Românie.
N-avem voie să întârziem transformarea statului român, până când vom negocia că se poate
face. Noi avem nevoie de un stat modern acum. De un stat în care banii să ajungă și la amărâtul
de țăran, care trebuie să-și ridice, să-și pună în valoare pământul amărât pe care-l are. Banii
trebuie să ajungă în comune pentru ca, după ploi să nu mai intre oamenii în noroi până la gât.
Banii trebui să ajungă în proiecte făcute de tineri, care știu sau vor să-și dezvolte o afacere.
Banii trebuie să ajungă pentru a distribui prosperitate către toți românii și nu bani care să
ajungă numai la clientela politică.
Este o bătălie pe care trebuie s-o dăm noi toți. Eu am fost suspendat din funcție cu 322
de voturi împotriva unui om. Ce n-au înțeles cei 322 de parlamentari, că nu anulau mandatul
unui om; anulau votul a milioane de români prin votul lor. Acest lucru nu se poate întâmpla în
democrație! Practic noi toți suntem cetățeni suspendați de 322 de oameni. Cine dă dreptul la
322 de oameni să ne interzică democrația?
Vă asigur că... Vă asigur că, după referendum, nimic în atitudinea mea nu se va schimba
în raport cu partidele politice. Nu trebuie să fie o surpriză pentru dumneavoastră. Dacă aș fi fost
predispus să îmi schimb atitudinea, astăzi aveați președinte în funcție. Dar n-o să cedez
niciodată! N-o să cedez niciodată intereselor de grup, dar în defavoarea intereselor românilor.
Eu sunt gata să discut cu partidele politice. Dar să discut pentru interesle românilor și nu pentru
interesul oligarhilor.
În perioada următoare, veți vedea pe foarte multe mijloace mass-media foarte multe
povești. Interesul lor este să vă descurajeze să mergeți la vot. Ei vor probabil un președinte slab
48
după acest referendum. Eu vă cer să nu vă lăsaâi păcăliți. Mergeți la vot și votați așa cum vă
dictează conștiința. Dacă veția avea un președinte...
Dragii mei, sunt convins că foarte mulți încă mai gândesc în termeni de partide. Eu nu
vin nici ca reprezentant al vreunui partid, nici ca reprezentant al vreunui grup. La referendum
mă voi prezenta ca reprezentant al românilor. Această perioadă... este adevărat, am câștigat
alegerile pentru funcția de președinte ca reprezentant al unei alianțe de partide politice, Alianța
Dreptate și Adevăr, dar la acest referendum, el se produce după ce am devenit președinte. Asta
înseamnă că statutul constituțional mă face să mă prezint în fața dumneavoastră, ca
reprezentant al românilor, pus sub semnul întrebării de 322 de parlamentari, dar pus în fața
votului a 22 de milioane de români.
Vă asigur că pe tot timpul campaniei îmi voi respecta statutul de reprezentant al
românilor pus față în față cu 322 de membri ai Parlamentului României, ceea ce nu înseamnă că
voi refuza sprijinul vreunui partid. La fel de mult mă va bucura și sprijinul Partidului Democrat
și sprijinul Partidului Național Liberal și sprijinul electoratului PSD și sprijinul electoratului de
la România Mare și sprijinul altor partide. Pentru că trebuie să ne fie foarte clar: nimeni nu a
dat mandat celor 322 de parlamentari să voteze pentru suspendarea președintelui României. Ei
și-au luat mandatul de la oligarhi. Și împotriva oligarhilor sunt convins că va vota oricare dintre
români, pentru că a fi român înseamnă a fi respectat. Asta este ceea ce noi ne dorim: să ne fie
respectat votul, să ne fie respectată viața.
Vă rog să fiți convinși că mandatul meu este un mandat pe care vi-l dedic, în primul rțnd,
dumneavoastră. Un mandat pe care, pentru prima dată, un președinte își asumă
responsabilitatea să nu fie un mandat pentru liniștea lui, un mandat pentru liniștea instituțiilor,
un mandat pentru liniștea oligarhilor. Vreau să fie un mandat dedicat vouă, chair dacă acest
lucru înseamnă dispută, înseamnă tăria de a nu ceda, înseamnă încăpățânarea de a-i servi pe
români până la capăt.
Aș vrea să știți, dragi români, că cel mai important moment al acestei perioade, de peste
trei luni, în care se vrobește despre suspendarea președintelui, a fost momentul în care am
primit avizul de la Curtea Constituțională. Acest avizconfințea că președintele României nu a
încălcat Constituția, făcând din sloganul de campanie „Pun totul pe o singură carte”,
Constituția României, o realitate care venea în contradictoriu cu minciunile pe care, parte dintre
oamenii politic le susțineau pe toate posturile de televiziune.
49
Vă asigur că dacă în avizul Curții Constituționale ar fi fost o singură recunoaștere a

încălcării Constituției, m-aș fi dus în fața Parlamentului României, aș fi venit în fața
dumneavoastră, să cer scuze poporului român. Dar pentru că nu am încălcat Constituția, nu am
a cere scuze nimănui. Nici măcar celor 322 de membri ai Parlamentului.
Dragii mei, am la dumneavoastră marea rugăminte să vă prezentați la Referendum, să
nu vă lăsați păcăliți...
50
Concluzii.
Din punct de vedere politic, prăbuşirea bruscă, violentă şi nesperată a regimului

Ceauşescu nu a găsit grupuri pregătite ideologic şi politic care să devină actorii activi ai
construcţiei unui nou sistem. Lucru specific, dealtfel, tuturor ţărilor comuniste din Estul Europei.
În noua situaţie două grupări cu perspective politice distincte au devenit active: tehnocraţia, care
ocupa poziţiile de conducere cheie ale întregii societăţi, şi grupările politice anticomuniste,
reprezentate de dizidenţii faţă de regimul Ceauşescu şi foştii membri ai partidelor politice de
dinaintea instaurării monopartidismului comunist. Combinaţia de represiune şi toleranţă a
conferit dizidentei un caracter fragmentar şi puţin influent. Dacă orice încercare de organizare
era brutal reprimată, prezentând riscul punerii în pericol a sistemului comunist, protestele izolate
tindeau a fi relativ tolerate.
Gruparea membrilor fostelor partide politice, desfiinţate de către comunism, s-au dovedit
a fi mai bine organizate, devenind un factor politic activ. Reapăruţi pe scena politică, foştii
membrii ai partidelor desfiinţate după război, au reprezentat un factor surpriză. Iniţial, păreau să
aibă puţine şanse de a dezvolta partide politice suficient de atractive pentru populaţie. Aceasta se
datora şi imaginii lor publice de atunci, erau vârstnici, necunoscuţi populaţiei, li se construiseră
de către adversarii politici trăsături defavorabile, precum cele de persoane care căuatu să se
revanşeze, îşi doreau cu orice preţ averile pierdute care între timp deveniseră bunuri ale statului,
erau repezntanţii oculţi ai unor forţe străine ţării. Aceste grupuri rămase din partidele desfiinţate
de comunism au venit cu un program politic complet diferit de cel al tehnocraţiei, bazat în primul
rând pe anticomunism şi pe excluderea din viaţa politică a tuturor celor care au fost legaţi într-un
fel sau altul de comunism.
Discursul politic în România a evoluat, păstrând însă elemente din vechiul regim
communist, de exemplul limba de lemn, sintagmă ce a apărut în mijloacele media de toate
orientările, de guvernământ sau de opoziţie, care reprezenta o accentuare a unor trăsături
negative ale limbajului politic în genere – clişeizarea, simplificarea, eufemizarea. Fenomenul de
manipulare, este si el prezent în continuare în discursul politic românesc, după cum am putut
observa prin analiza celor trei discursuri, elemente de manipulare erau regăsite în toate cele trei.
51
Bibliografie.
 Alex Mihai Stoenescu, ”Cronologia Evenimentelor din Demcebrie 1989” ,Editura RAO,
București, 2009.
 Bogdan Ficeac, ”Tehnici de manipulare”, Ed. Nemira, 2004.
 Barnes, J.A,. ”Sociologia minciunii”, Iaşi, Editura Institutului European, 1998.
 Camelia Beciu, ”Politica discursivă. Practici politice într-o campanie electorală”, Editura
Polirom, Iași, 2000.
 C-tin Sălăvăstru. ”Discursul puterii”, Iaşi, Institutul European, 1999.
 Camelia Beciu, ”Comunicare și discurs mediatic. O lectura sociologică”, Bucureşti,
Comunicare.ro, 2009.
 Domenico Fisichella, ”Știința politică”, Ed. Politom, Iași, 2007.
 Denis McQuail, ”Comunicarea”, Ed. Institutul European, Iași, 1999.
 Daniela Rovenţa-Frumuşani. ”Analiza discursului: ipoteze şi ipostaze”, Bucureşti,
Tritonic, 2005.
 Elena Buja, Stanca Mădă, ”Structure, Use and Menaning Linguistic Studies”, Editura
Casa Cărții de Știință Cluj-Napoca, 2012.
 Hannah Aarendt, ”The Origins of Totalitarianism”, Harcourt Brace&Company, 1951.
 Ioan Drăganu, Camelia Beciu. Construcţia simbolică a câmpului electoral, Iaşi, Institutul
European, 1998.
 Ioan Vasile Gherghel, ”Forme de manipulare televizată”, Cluj-Napoca, Limes, 2009.
 Ilie Rad, ”Forme ale manipulării opiniei publice”, Cluj-Napoca,Tribuna, 2008.
 J.J. Van Cuilenburg, O. Scholten, G. W. Noomen, ”Știința comunicării”, Ed. Humanitas,
1998.
 Jacques Gerstlé, ”Comunicarea politică”, Institutul European, Iasi, 2002.
 Marius Ghilezan. ”Cum să reuşesti în viaţa politică- Manual de campanie electorală”,
Editura Active Vision, Bucureşti, 2000.
 Marius Mioc,”Revoluția fără mistere”, Ed Almanahul Banatului, Timișoara, 2002.
 Mihai Baltador,”Management electoral în context European”, Ed. Expert, București,
2008.
 Philippe Breton, ”Manipularea cuvântului”, Ed. Institutul European, Iași, 2006.
52
 R.V. Joule, J.L. Beauvois, ”Tratat de manipulare”, Ed. Antet, 2007.

 Rodica Zafiu,”Limbaj și Politică”, Editura Universității din București, 2007.
 Radu Cocean, ”Rolul marketingului în facilitarea schimbului politic”, Ed. Presa
Universitară Clujeană, Cluj – Napoca, 2012.
 Septimius Pârvu, ”Radiografia anului electoral 2012”, în Vot corect pentru alegeri
parlamentare, Asociația Pro Democrația, București, 2012.
 Vlăsceanu Lazăr, Zamfir Cătălin coordonatori, Dicţionar de sociologie, Editura Babel,
Bucureşti, 1998.
Site-uri Web.
 Institutul ”Ovidiu Șincai”, Raport de analiză politică, disponibil la:

http://www.fisd.ro/PDF/mater_noi/Raport_Manipulare_FINAL.pdf.
 Editorial Sfera Politicii, Camelia Beciu, Politicul, arenele mediatice și practicile
de dezbatere, Nr. 135/2009, pagini: 37, disponibil la: www.ceeol.com;
 Radu Herjeu, Tehnici de propaganda, manipulare și persuasiune în televiziune, disponibil
la:http://dorinpopa.files.wordpress.com/2008/04/herjeu-radu-tehnici-de-propaganda-
manipulare-si-pers-in-tv.pdf
 Alina Mihai, Evenimentul zilei, document disponibil la: http://www.hotnews.ro/stiri-
arhiva-1253770-retragerea-lui-theodor-stolojan-saltat-alianta.htm
 Comisia Prezidenţială pentru Analiza Dictaturii Comuniste din România - Raport Final,
Bucureşti 2006, document disponibil la:
http://www.presidency.ro/static/ordine/RAPORT_FINAL_CPADCR.pdf
 Nadina Darie-Despa, Revista de Administrație publică și Politici Sociale, Caracteristici
ale sferei publice româneşti şi configurarea postdecembristă a structurii sociale,document
disponibil la: http://revad.uvvg.ro/files/nr2/Articol%205%20-%20Nadina%20Despa.pdf
 Institutul Național de Cercetare-Dezvoltare în Informatică, Viața politică în România
dupa 1989, document disponibil la: http://romania.ici.ro/ro/politica/pagina.php?id=475
 România – alegeri parlamentare. 9 decembrie 2012, Raport final al Echipei de Experți
Electorali OSCE/ODHIR, Varșovia, 16 ianuarie 2013.
53
 Liviu Dadacus, Mediafax, document disponibil la:

http://www.mediafax.ro/politic/retrospectiva-politica-a-lui-2014-anul-in-care-romanii-si-
au-ales-un-nou-presedinte-si-au-dat-un-semnal-clasei-politice-13743284
 Max Pensky, The Ends of Solidarity: Discourse Theory in Ethics and Politics, State
University of New York Press, 2008, document disponibil la www.libgen.org
 Marius Mioc, Revoluția Română de la 1989, document disponibil
la:https://mariusmioc.wordpress.com/2008/12/20/ceausescu-la-tvr-20-decembrie-1989-
populatia-din-timisoara-a-vazut-aceste-distrugeri-de-tip-fascist-armata-si-a-indeplinit-pe-
deplin-datoria-fata-de-patrie-fata-de-popor-si-cuceririle/
 James Slack, document disponibil la: http://www.dailymail.co.uk/news/article-
3013852/Tories-pledge-deport-illegal-immigrants-hear-appeals-later-Home-Secretary-
wants-illegal-immigrants-plane-chance-appeal.html
 Alexandra Sandru, document discponibil la: http://www.ziare.com/corneliu-vadim-
tudor/prm/vadim-tudor-tiganii-ne-fac-tandari-imaginea-in-lume-165306
 Discursuri Parlamentare, Cornelui Vadim Tudor, document disponibil la:
http://ro.scribd.com/doc/12715751/Corneliu-Vadim-Tudor-Discursuri-Par-Lament-
Are#scribd
 Dan Tanasescu, Tehnici de manipulare în discursul lui Traian Băsescu, document
disponibil la: http://dantanasescu.ro/2011/06/21/tehnici-de-manipulare-in-discursul-lui-
traian-basescu-dinaintea-referendumului-suspendarii.html
54

DISERTATIE Manipularea Prin Discurs Politic in Romania Post Comunista

Încărcat de

Informații document

Drepturi de autor

Formate disponibile

Partajați acest document

Partajați sau inserați document

Opțiuni de partajare

Vi se pare util acest document?

Este necorespunzător acest conținut?

Drepturi de autor:

Formate disponibile

DISERTATIE Manipularea Prin Discurs Politic in Romania Post Comunista

Încărcat de

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Manipularea prin discurs politic în România post-comunistă

Cap. I. Manipularea și definirea cononceptelor.....................................................p.3

I.1. Definirea manipulării politice.........................................................................p. 3

I.2. Mecanismele manipulării................................................................................p. 7

I.3. Mărcile manipulării în discursul politic..........................................................p. 9

Cap. II. Manipularea politică în România. Caracteristici generale ale spațiului

II.1. Contextul politic înainte si după decembrie 1989…………...................….p. 14

II.2. Tipuri de discursuri politice……………………………….........................p. 23

Cap. III. Studiu de caz ........................................................................................p. 27

III.1. Discursul propagandist: Nicolae Ceaușescu – 20 decembrie 1989............p. 27

III.2. Discursul extremist: Corneliu Vadim Tudor – 22 septembrie 2008 (Ședința

III.3. Discursul de campanie: Traian Băsescu – Piața Constituției, 22 aprilie

În comunicare, tehnicile de manipulare sunt omniprezente. De la motivarea angajaților

Cap. I. Manipularea și definirea cononceptelor.

variabile ca personalitatea auditorului cu nevoi şi valori, şi cea a manipulatorului, însoţită de

programe 8 . Prin folosirea intensivă a formelor de comunicare manipulatorii s-a ajuns la

I.2. Mecanismele manipulării.

Manipularea încearcă să convingă oamenii să săvârşească acţiuni contrare intereselor

Aceste tehnici cu efect de perseverare se bazează pe angajamentul individului în decizia

I.3. Mărcile manipulării în discursul politic.

Discursul politic este o construcție ce susține și promovează interese. Problema care se

Conform specialiștilor teoriei comunicării, manipularea reprezintă o acțiune de

electorilor celorlalte partide. Deseori, personalitatile politice ori mass-media exprimă, în

Astfel, în campanile electorale, politicienii încearcă și mai mult să-și legitimizeze

 O poziție de superioritate în fața contracandidaților săi.

Remarcăm astfel intenția de manipulare a actorilor politici. Ca acțiune de a determina un

Se poate observa cu ușurință că politicienii stăpânesc capacitatea de a explica orice cu

Compasiunea constituie de asemenea un mod de manevrare și de reorientare afectivă a

Cap. II. Manipularea politică în România. Caracteristici generale ale

Napoca, 2012, p. 35.

În anul 2009 a fost organizat un referendum, alegeri pentru reprezentanții României în

Referendumul pentru trecerea la Parlamentul unicameral și reducerea numărului de

Datorită spațiului conflictual creat și a încrederii scăzute în guvernare, 42 guvernul

De remarcat este creșterea partidelor populiste, în paralel cu menținerea la un nivel scăzut

Napoca, 20012, p. 189

Pe lângă Uniunea Democrată Maghiară din România (UDMR), o organizaţie bine

II. 2. Tipuri de discursuri politice.

Comunicarea politică 47 mai poate fi înţeleasă ca ansamblul mijloacelor prin care se

Jacques Gerstlé 48 afirmă, la rândul său, că pentru studierea comunicării politice

Camelia Beciu 49 propune o clasificare riguroasă a actorilor implicaţi în procesul de

• Actorii politici: instituţiile guvernamentale, partidele, politicienii, administraţia locală;

• Grupurile: grupurile de presiune, lobbyurile, acţiunile sindicale, mişcările sociale;

• Mediatorii: societatea civilă, experţii sau liderii de opinie;

• Mass-media: organizaţiile, jurnaliştii;

• Opinia publică şi electoratul: opinia publică reprezentativă(sondajele de opinie), opinia

O subdiviziune importantă a comunicării politice este comunicarea electorală. Campania

Campania electorală este un spaţiu generat de schimbul discursiv dintre

Constantin Sălăvăstru propune o listă a trăsăturilor determinante ale discursului politic. În

Discursul politic este imperativ, trebuie să treacă de la „a spune” la „a face”. Eşecul în

Discursul instructiv (informativ). Evident, accentul cade asupra informaţiei pe care o

Capitolul III: Studiu de caz

După cum am demonstrat în capitolele anterioare, manipularea discursului politic se

În ciuda acestui fapt, declarația televizată a lui Ceaușescu a venit ca un paradox, în

00:00 Nicolae Ceauşescu: Dragi tovarăşi şi prieteni, cetăţeni ai Republicii Socialiste

În zilele de 16 şi 17 decembrie, sub pretextul împiedicării aplicării unei sentinţe

Din desfăşurarea evenimentelor şi din declaraţiile unor reprezentanţi la aceste, unor

Cu toate insistenţele depuse timp de două zile, de organele politice, de partid, de

În aceste împrejurări grave, în seara zilei de 17 decembrie, fiind atacate, unităţile

Deoarece acţiunile grupurilor antinaţionale, teroriste au continuat, conform

Organele de ordine, procuratura au efectuat şi continuă să efectueze cercetările

Scopul acestor acţiuni antinaţionale provocatoare a fost acela de a provoca dezordine

Nu întîmplător, posturile de radio de la Budapesta şi din alte ţări au declanşat, încă în

Mă adresez cetăţenilor din Timişoara cu chemarea de a da dovadă de înaltă

Doresc să declar cu toată răspunderea că unităţile armatei noastre, care au misiunea