ETICA ȘI METODOLOGIA CERCETĂRII ȘTIINȚIFICE

ÎN DOMENIUL ISTORIE

Metodologia științei istorice nu diferă, în linii mari, de cea utilizată de celelalte

discipline în abordarea cunoașterii existente, în căutarea de date noi și relevante, în crearea
ipotezelor. Succesul ei depinde de dexteritatea și experiența istoricului, iar împărțirea trecutului
pe baza unor probleme temporale sau evenimențiale reflectă numai limitele umane ale
cercetătorilor.
Euristica este un termen care desemnează tehnica
Metodologia istorică cuprinde patru
aspecte esențiale: euristica (descope- investigării care poate fi dobândită doar prin
rirea de fapte și informații noi), practică și experiență. În cazul istoricului, ea
cunoașterea interpretării curente cuprinde asemenea elemente precum cunoașterea
(modul în care problema respectivă bibliografiei, a colecțiilor de manuscrise, a prin-
este reflectată în istoriografia
cipiilor de creare a fișelor și de clasificare a
actuală), cercetarea și, în fine,
scrierea studiului. materialului informativ.
Interpretarea curentă a datelor se întemeiază pe
principiul potrivit căruia munca istoricului este un proces continuu ce evoluează de la cunoscut
spre necunoscut. Creatorul studiilor istorice trebuie să fie obișnuit cu activitatea ce se desfășoară
în propriul lui domeniu de cercetare, în sfera științelor speciale minore și în domeniul științelor
apropiate istoriei (majore). În fiecare caz, munca istoricului constă atât în stabilirea faptelor, cât
și în interpretarea lor, ponderea fiecărei operații variind de la un domeniu la altul. În propriul
domeniu, cercetătorul, în mod normal, nu va accepta pe încredere faptele și, cu siguranță, inter-
pretările curente. În domeniul științelor minore, el va accepta faptele și interpretarea curentă a
specialiștilor în ramurile respective, întemeindu-se însă pe euristică și pe cunoștințele sale
generale. În domeniul științelor speciale majore, istoricul trebuie să admită faptele și
interpretarea curentă decât dacă nu apare în evidență contradicția între abilitatea tehnică și
onestitatea intelectuală ale savanților din acele domenii. Evident, nu există nici un motiv pentru
care un istoric nu poate fi destul de priceput în unul sau mai multe domenii conexe, mai ales că
natura cercetării sale îi cere să aibă cunoștințe cât mai vaste.
Cercetarea istorică este termenul ce definește activitatea depusă pentru a stabili
legăturile între fenomene, întâmplări sau evenimente în domeniul de preocupare al istoricului.
Cunoașterea acestora depinde în totalitate de transmiterea informației de la cei care au trăit în
timpurile respective și această informație se constituie în izvor istoric pentru perioada de timp
sau tema respectivă. Fenomenele istorice în sine nu pot fi experimentate, de aceea cercetătorul
trebuie să folosească descrierile evenimentelor așa cum au fost înregistrate ele de către contem-
porani sau de produsele verbale, scrise ori materiale ale întâmplării respective.
Cercetarea istorică modernă reprezintă un proces complex de abordare a unor
probleme practice și chiar tehnice care se ridică în fața istoricului și cărora acesta trebuie să le
găsească soluția răspunzând la întrebările pe care și le pune singur sau care îi sunt puse (Cf.

1
Jerzy Topolski). De fapt, cercetarea științifică poate fi definită ca un proces continuu de punere
a întrebărilor și de căutare a răspunsurilor. În cercetarea științifică, totalitatea întrebărilor pe
care și le pune un istoric se poate reduce la trei tipuri fundamentale:
1) Ce s-a întâmplat? (întrebare factografică);
2) De ce a fost așa? (întrebare explicativă);
3) Ce învățăminte și concluzii se pot trage prin studiul trecutului? (întrebare teoretică).
Răspunzând la prima întrebare, istoricul face o descriere (narațiune); răspunzând la a
doua însă, oferă o explicație. În timp ce la prima și a doua grupă se răspunde cu o descriere
istorică (raportată la timp și spațiu), la a treia așteptăm răspunsuri sub formă de propoziții
generale, teoretice. Narațiunea poate fi făcută în foarte multe moduri, teoretic infinite, dar,
referitor la concluzii și învățăminte, se așteaptă formulări pe cât posibil precise.
O categorie aparte de răspunsuri (directe și indirecte) sunt ipotezele. Ipotezele istorice
pot fi denumite, la modul cel mai general, propuneri de răspunsuri la întrebările cercetării.
Aceste propuneri sunt acceptate de oamenii de știință sau sunt eliminate din cadrul istoriei.
Se impune observația că istoricii, deși formulează (și verifică) permanent ipoteze în
cursul cercetării, numai în unele cazuri folosesc în mod explicit termenul „ipoteză”. Aceasta se
întâmplă în special atunci când este vorba de stabilirea (mai rar – de explicarea) unor fapte care
în dezvoltarea lor istorică sunt mai importante decât cercetarea efectuată, despre care nu se
găsesc destule date în izvoare. Adesea se folosesc alternativ termeni ca: „teză”, „opțiune”,
„părere”, „supoziție” și altele. Termenul destul de frecvent uzitat „ipoteză de lucru” este o va-
riantă specifică a termenului „ipoteză”, folosită atunci când cercetătorul vrea să sublinieze
caracterul ei euristic, deci atunci când n-o consideră ca ipoteză fondată.
Istoricii folosesc destul de frecvent și termenul teorie. Se vorbește, de exemplu, de o
teorie sau alta referitoare la originea unui oraș, la apariția terenurilor abandonate în satele
Europei medievale sau la dezvoltarea economiei rurale de tip feudal. În linii generale, teoriile
istorice constituie un tip de ipoteze.
Totuși, prin ce se deosebesc teoriile de ipotezele istorice? Pot fi indicate trei elemente
care caracterizează în general teoriile istorice. Primul se referă la conținutul afirmației, al doilea
la construcția ei, iar al treilea la etapa pe care acesta o reprezintă în cercetarea istoricului.
Teoriile se referă, deci, în primul rând, la anumite evenimente de importanță majoră pentru
procesul istoric. Gradul lor de fundamentare nu este superior celui al ipotezelor, ba uneori el
este chiar deosebit de mic, chiar mai mic decât în cazul ipotezelor fondate, denumite astfel în
mod explicit. Al doilea element se referă la construcția teoriei, care e puțin mai deosebită. Spre
deosebire de ipoteză, teoria include în general și argumente. Al treilea element caracteristic al
teoriilor istorice constă în faptul că acestea sunt în general niște ipoteze care oferă o explicație
cauzală sau genetică, deși ea se referă adesea la o simplă stabilire a faptelor. O ipoteză sau o
teorie devine afirmație științifică sau este inclusă în ansamblul cunoștințelor științifice abia după
ce este supusă operației de fundamentare.
În cercetarea trecutului se folosesc două tipuri de informații: provenite din izvoare și
din afara izvoarelor. Istoricul le găsește pe primele în izvoarele istorice, iar pe celelalte în
bagajul său de cunoștințe generale. Cercetătorul Fr. Lot accentua faptul că, pentru a realiza
sinteza informațiilor obținute din izvoare, este nevoie și de altceva decât de abilități erudite.

2
Trebuie să existe și o simpatie a cercetătorului pentru materiile de studiu, deoarece în lipsa
acesteia nu ne putem aștepta la o pătrundere imaginativă în trecut. Ideal ar fi ca un istoric să
dispună de capacități înrudite cu acelea ale unui poet sau artist.
Reconstituirea evenimentelor pe baza izvoarelor, selectarea celor relevante pentru
sarcina sa și stabilirea relațiilor oferă o libertate variabilă de alegere pentru cercetător care
introduce, astfel, elementul subiectiv al personalității
Mulți istorici consideră că sloganul «un
sale. Acest factor nu poate fi eliminat din scrierea izvor – o istorie» este depășit, optându-
istoriei, iar scopul istoricului este să facă marja erorii se pentru formula «un izvor – mai mul-
intelectuale cât mai mică posibil. În acest sens, drept te istorii». Confruntarea interpretărilor
repere pot servi opiniile altor cercetători care lucrează aduce, de regulă, un plus de lumină în
în același domeniu. În cazul în care ea este acceptată, clarificarea trecutului.
munca istoricului devine atât parte a interpretării curente, uneori numită și „istorie acceptată”,
cât și subiect pentru propria revizuire sau a colegilor de breaslă.
Până la momentul în care un oarecare cercetător a putut veni în fața publicului cu
„istoria” sa, el a fost obligat să-și organizeze activitatea în câteva etape, pe care le vom prezenta
în continuare.
I. Sub aspect practic, primul pas ce trebuie făcut în direcția viitoarei investigații
științifice constă în alegerea subiectului cercetării. În acest stadiu, trebuie să se țină cont de
anumite criterii, care să justifice alegerea făcută și să permită realizarea studiului propus. În
acest sens, va trebui să alegem o temă de cercetat care să satisfacă unele momente:
a) autorul are o lectură relativ bogată în domeniul de specialitate;
b) problema respectivă nu a fost investigată în istoriografia națională (în acest caz vom
cerceta un subiect inedit);
c) subiectul propus spre cercetare este rezolvat prin ipoteză (investigația bine
documentată urmează să înlăture ipoteza și să instaureze certitudinea);
d) problema a fost deja abordată, însă este slab argumentată (prin cercetarea noastră vom
face completările necesare);
e) interpretarea problemei este eronată, falsă, exagerată, contradictorie etc. (investigația
noastră va urmări clarificarea și corelarea interpretărilor cu realitățile istorice);
f) anumite aspecte ale subiectului abordat au rămas în umbră (studiul autorului își
propune să aducă elemente inedite și noi interpretări care să reconstituie trecutul în
mod obiectiv);
g) subiectul ales este important sub aspect teoretic și practic (autorul analizează un
subiect valoros pentru știința istorică și important pentru diverse grupuri țintă);
h) există un număr suficient de izvoare nevalorificate sau valorificate în mod defectuos
(vom introduce în circuitul științific surse și informații care îmbogățesc și nuanțează
interpretarea trecutului);
i) sursele de informare sunt accesibile atât din punctul de vedere al depozitării lor, cât și
a limbii în care au fost scrise;
j) tema de cercetare (lucrarea de licență) nu revendică un buget de timp exagerat, care să
depășească posibilitățile fizice ale autorului.
Subiectul ales trebuie, de regulă, să satisfacă criteriile a, g, h, i, j și cel puțin încă unul

3
dintre celelalte momente. Este extrem de important să definim din start limitele cronologice,
aria geografică și problematica (politică, culturală, economică, socială, demografică, religioasă,
teoretică, a mentalităților, interdisciplinară etc.) temei de cercetare.
După ce ne-am fixat clar obiectul investigației, trebuie să formulăm titlul studiului, pe
care îl putem modifica ulterior sub aspectul integrării sintetice a problemei/problematicii
analizate în studiu. Titlul lucrării trebuie să „vorbească” despre conținutul acesteia, să fie scurt
și incitant (în măsura posibilului). Este de dorit ca autorul să găsească o formulare concisă și să
evite includerea unor subtitluri care, pe de o parte, au darul de a „speria” cititorul, iar pe de altă
parte, fac mai dificilă prelucrarea bibliografică.
În acest stadiu, cercetătorul va schița un proiect inițial al planului lucrării care, pe
parcurs, poate suferi numeroase adaptări și perfectări. Acest sumar provizoriu va cuprinde
aspectele pe care le apreciem a fi esențiale pentru tema noastră de cercetare. Pe parcursul
investigației vom ajunge la concluzia că, în economia lucrării, pentru unele aspecte se vor afecta
capitole întregi, în timp ce altele vor putea fi analizate doar în cadrul unor subcapitole, anexe
sau chiar eliminate din lipsă de date relevante.
II. În etapa următoare istoricul trebuie să alcătuiască o bibliografie generală a
problemei alese spre cercetare. Metoda recomandabilă este utilizarea fișelor bibliografice,
deoarece acestea vor facilita enorm procesul alcătuirii listei bibliografice în ordinea alfabetică.
Dimensiunile fișei bibliografice, pe care se trece doar o singură lucrare, pot fi 1/8 sau 1/4 din
coala A4. De asemenea, se poate utiliza calculatorul, creând o bază de date bibliografice. În
acest din urmă caz, trebuie să nu se uite de existența riscului virusării computerului, distrugerii
accidentale a fișierelor etc.
Pentru alcătuirea bibliografiei, se apelează la diverse instrumente de lucru (ex.: Biblio-
grafia istorică a României, în 13 volume /seria s-a încheiat în 2010/; Anuarul istoriografic al
României /apare din 2011 și continuă seria Bibliografia istorică a României/; Cărți străine în
bibliotecile din România. Istorie; Din sumarul periodicelor străine. Istorie; Românica
/publicații străine sau ale istoricilor români despre România, tipărite în afara țării/ ori diverse
site-uri specializate și baze de date de pe Internet) și la serviciile specifice ale bibliotecilor,
muzeelor, arhivelor etc. Consultați, de asemenea, site-ul Bibliotecii USV, unde există o secțiune
dedicată bazelor de date electronice la care are contractate abonamente universitatea:
https://biblioteca.usv.ro/resurse_web/ .De asemenea, se poate apela la lucrările cât mai recente,
care privesc direct sau tangențial tema pe care urmează să o investigăm. Vom consulta
bibliografia sau aparatul critic al lucrărilor respective și vom reține titlurile care se referă la
problemele incluse în planul inițial al studiului nostru.
Cercetătorul va alcătui bibliografia problemei în spațiu (nu numai a unității teritorial-
administrative pe care o vom studia sau în care s-au desfășurat evenimentele și fenomenele, ci
și a regiunilor vecine, la nivel național sau internațional), în timp (se vor urmări lucrările care
privesc perioadele anterioare și posterioare subiectului ales, pentru a înțelege mai bine
cauzalitatea și consecințele anumitor realități istorice), a subiectului dat și a unor probleme
similare din alt timp și/sau spațiu. Sub aspect practic, este util să reținem pe fișa bibliografică
(pe verso sau în partea de jos a fișei) și recenziile apărute la lucrarea respectivă.

4
 Pe fișa (echivalentă unui rând într-o bază de date construită în Excel, OneNote sau
chiar Word) unei cărți sau monografii se vor trece Boldur V. Alexandru,
următoarele elemente, separate prin virgule: a) Basarabia și relațiile româno-ruse
numele și prenumele autorului (dacă sunt mai (Chestiunea Basarabiei și dreptul
mulți autori, se indică numele și prenumele internațional), Traducere și îngrijire Grigore
primilor trei, urmate de abrevierea ș. a.); b) titlul Clima, București, Editura Albatros, 2000,
352 p. + 6 faximile
și subtitlul cărții așa cum apare pe foia de titlu (în
textele scrise de mână sau la mașina de scris Bibl. Univ. II – 44761
trebuie subliniat cu o linie, în cele culese la
computer urmează a fi scris cu caractere italice); c) numele celui care a prefațat lucrarea sau cel
al traducătorului; d) volumul (dacă este cazul) e) locul apariției; f) editura sau tipografia; g)
anul; h) paginația (dacă prefața sau postfața este numerotată cu cifre romane, se indică numărul
de pagini cu cifre romane, la care se adaugă cel cu cifre arabe: XXX + 290 p. sau 189 p. +
XIV); i) alte indicații (+ numărul de hărți, planșe, reproduceri etc.). Eventual, în colțul din
stânga sau dreapta, se va indica locul unde se află lucrarea și cota acesteia (ex.: Bibl. „I. Gh.
Sbiera”, II-23.456). În cazurile în care titlul unui studiu sau articol este obscur și nu descrie
nemijlocit problematica abordată, pe fișă se va face o referire privind capitolul lucrării noastre
în cadrul căruia vom putea utiliza studiul ori articolul respectiv (ex.: pentru cap. II; pentru
Introducere și cap. III etc.).
Fișa bibliografică a unui studiu sau
Grigorovici Radu, articol, trebuie să cuprindă: a) numele și prenu-
Viitorul unei iluzii, în „Glasul mele autorului/autorilor; b) titlul lucrării (subliniat
Bucovinei”. Revistă trimestrială de istorie
cu o linie); c) numele revistei, între ghilimele; d)
și cultură
(Cernăuți – București), pentru publicații locale și regionale, locul apariției
VII, 2000, nr. 3, p. 15-22 (între paranteze); e) seria (dacă există mai multe
serii) f) tomul sau anul de apariție (de regulă, cu
cifre romane); g) anul calendaristic de apariție; h) numărul revistei (ex.: nr. 2); i) paginația (ex.:
p. 98-112).
Fișa bibliografică pentru materialul inedit va cuprinde următoarele elemente: a) denu-
mirea depozitului; b) numele fondului,
Serviciul Județean Suceava al Arhivelor Naționale,
subliniat cu o linie; c) numărul pachetului, fond Prefectura județului Rădăuți, pach. XV, d. 35,
când este cazul (ex.: pach. XX); d) numărul 52 f.
dosarului (ex.: d. 16 sau d. 16 / 1848); e) Societăți culturale din Rădăuți, 1890-1914
fila (ex.: f. 1-1v.); f) titlul dosarului sau
esența informației.
În cazul izvoarelor arheologice, se va indica proveniența piesei, șantierul arheologic,
datarea, tipul, materialul din care este realizat, desenul obiectului din profil, denumirea culturii
căreia îi aparține obiectul.
Mult mai facilă și ușor de manevrat este bibliografia întocmită într-un fișier Excel sau
cu ajutorul unor softuri de gestionare a referinţelor bibliografice: Mendeley (este gratuit, cu
interfață în limba engleză), Zotero (este gratuit și are versiune în limba română), EndNote
(contra cost, dar versiunea EndNote Basic este gratuită), RefWorks (contra cost), JabRef

5
(gratuit), Citavi (contra cost, versiunea gratuită are limitare la 100 de referințe) etc.
Aceste programe permit, de la caz la caz, importul informațiilor direct de pe paginile
web (grație instalării unor extensii/plugin-uri dedicate), identificarea studiilor în format pdf
aflate în diverse baze de date electronice, alcătuirea unor biblioteci personale, integrarea cu
programele de redactare a textelor (Microsoft Office etc.) pentru realizarea notelor și listei
bibliografice etc. În orice caz, se va urmări respectarea normelor de redactare a diverselor tipuri
de publicații, pentru a putea prelua corect informațiile bibliografice în cadrul referințelor și a
listei de lucrări consultate (bibliografia).
III. În etapa a treia, cercetătorul trebuie să formuleze întrebările factografice,
explicative și, eventual, cele teoretice, care vor ajuta la colectarea materialului informativ. De
asemenea, putem formula și ipotezele euristice, care vor fi confirmate sau infirmate pe parcursul
documentării.
IV. În etapa următoare se va consulta literatura de specialitate, pornind de la lucrările
de sinteză (în ordinea valorii lor), monografii (fac posibilă însușirea concluziilor
predecesorilor), studii și articole propriu-zise, izvoare edite și cele inedite. Pe parcurs se vor
urmări: a) interpretările oferite; b) punctul până la care s-a ajuns în cercetare; c) aspectele
rămase nestudiate; d) care va fi aportul autorului lucrării.
Metoda cea mai practică de culegere a materialului, datorită ușurinței de manevrare, o
reprezintă fișele informative (de obicei, 1/2 sau 1/4 din coala A4). Ele vor facilita procesul de
sistematizare a materialului și vor contribui la definitivarea planului lucrării. Este recomandat
ca pe fișă să fie trecută o singură idee și să se scrie numai pe o singură față. Ulterior, ele vor fi
grupate pe probleme și în ordine cronologică, fiind așezate în plicuri mari sau dosare potrivit
capitolelor planului schițat inițial. Fișele informative sunt de două categorii: fișe informative
principale și fișe informative de trimitere.
Fișa informativă principală cuprinde citate (obligatoriu între ghilimele, pentru a le
deosebi ulterior de informația deja prelucrată de
1917  III/2
noi), rezumate, afirmații, concluzii legate de un
singur aspect sau idee. Modelul unei fișe
„(…) la începutul lunii octombrie 1917 informative principale poate fi următorul: în
s-a prevăzut ca organul respectiv să fie stânga sus se menționează data la care se referă
compus din 100 membri, dintre care 70% informația sau evenimentul respectiv; în dreapta
urmau să fie de naționalitate moldoveană.
sus se indică paragraful și capitolul la care va fi
Apoi, la sfârșitul lui octombrie, Congresul
militar a decis ca Sfatul Țării să fie compus utilizată fișa respectivă; în centru sus trecem un
din 120 membri, din care să facă parte 84 număr de ordine al fișei respective (ne va
moldoveni (adică 70%). facilita găsirea rapidă a informației în timpul
În realitate, structura definitivă a organizării ideilor în cadrul capitolelor); pasajul
organului regional prevedea 150 membri”.
propriu-zis (citat, rezumat, sinteză etc.) cu sau
Al. V. Boldur, Basarabia și relațiile…, fără ghilimele; în partea de jos se notează
p. 123. izvorul sau lucrarea de unde a fost extras textul
și pagina respectivă. Ca și în cazul fișelor
bibliografice, putem introduce informațiile direct pe calculator, procedând la constituirea unei
noi baze de date, diferită de cea bibliografică. În acest caz, va trebui să avem cunoștințe

6
temeinice privind crearea, organizarea și administrarea bazelor de date, pe de o parte, și o
concepție foarte clară privind aspectele ce urmează să le abordăm în lucrare, pe de altă parte,
pentru a putea apela, în procesul creării bazei de date, la cuvinte-cheie cât mai diversificate și
adecvate.
În prezent, putem folosi mijloacele electronice pentru a aduna informațiile. De pildă,
putem folosi dispozitive portabile de scanare, telefoane mobile inteligente pentru a copia texte
din cărți și culegeri de documente, izvoare diverse din fondurile arhivistice, articole din ziare
ș. a. (există programe de scanare direct în format pdf, gratuite sau cu plată modică, cu
recunoaștere a textului: Adobe Scan, Microsoft Lens – PDF Scanner, TextGrabber Scan OCR
Translate, PDF Scanner – DocScan etc.). În același timp, putem descărca din diverse baze de
date (USV pune la dispoziția utilizatorilor bibliotecii mai multe legături către variate baze de
date cu acces gratuit sau pe baza abonamentului instituțional, inclusiv către portalul Anelis Plus)
publicații în format electronic (pdf, epub, djvu etc.). Tehnica modernă ne permite să facem cu
multă ușurință conversia textelor descărcate în alte formate în formatul Word. Această lejeritate
de transpunere a textului în formatul dorit implică riscul păstrării textului original și a
prezentării acestuia sub propria semnătură. Pentru a preveni orice alunecare înspre domeniul
plagiatului, recomandăm evidențierea formei în care am fixat textul în formatul Word: fie
punem ghilimele, fie evidențiem cu o anumită culoare, pentru a ne da seama ulterior că este
textul original al altui autor. În cazul în care pasajele în Word sunt rezultatul filtrării noastre
intelectuale și nu reprezintă o simplă procedură de copiere, le vom lăsa ca text obișnuit (fără
ghilimele, fără alte semne distinctive). Dar în orice situație trebuie să consemnăm imediat sursa
din care am preluat informația.
Fișa informativă de trimitere se întocmește în cazul în care fișa principală cuprinde
informații care pot fi utilizate în cadrul altor capitole, fiind pusă printre fișele principale ale
capitolului respectiv. De pildă, avem o informație
despre numărul și armele pe care le-a folosit armata 1475  II
moldovenească în bătălia de lângă Vaslui, în ianuarie
1475, pe care o folosim în capitolul IV al lucrării noastre capacitatea de luptă a armatei
moldovene
(fișa nr. 15 de la capitolul IV). Aceleași date le vom
(vezi fișa 15/IV)
folosi și în capitolul II, în care vom analiza, spre
exemplu, modul de organizare, capacitatea de luptă etc. ale armatei Moldovei în secolele XV-
XVI. În acest caz, nu vom recopia informația respectivă, ci vom nota ideea și numărul fișei
principale. Atunci când vom crea o baze de date pe computer, necesitatea realizării acestui tip
de fișe va dispărea, noi având posibilitatea să apelăm la cuvintele-cheie pentru a regăsi
informațiile dorite.
Materialul inedit îl găsim în arhive sau în diverse colecții de documente și manuscrise
care se păstrează în cadrul unor biblioteci, muzee, colecții publice sau particulare. Pe parcursul
colectării materialului informativ se va ține cont de faptul în ce măsură – integral, parțial sau
deloc – a fost folosit izvorul de către cercetătorii precedenți. De asemenea, vom atrage atenția
asupra importanței informației pe care o cuprinde acesta: se referă direct sau tangențial la
problema investigată. Prioritatea va fi acordată izvoarelor documentare și apoi celor narative.
Față de orice fel de izvor trebuie să avem o atitudine critică. Același lucru se poate

7
afirma în ceea ce privește lucrările de specialitate deja publicate: este bine ca informația oferită
de un anumit cercetător să fie confirmată de două sau mai multe izvoare independente. Atunci
când există doar o singură sursă, atitudinea noastră față de informația respectivă trebuie să fie
extrem de critică, până nu ne vom convinge din alte surse directe sau indirecte de veridicitatea
ei. Critica izvoarelor este compusă din două faze: a) analitică – incluzând critica externă și
internă –, ce studiază surse singulare, urmărind cunoașterea unor fapte izolate, și b) sintetică,
ce investighează ansamblurile de izvoare, urmărind cunoașterea totalității faptelor.
V. În etapa a cincea, după efectuarea criticii și organizarea fișelor informative pe
capitole și subcapitole, se trece la stabilirea faptelor (fenomenelor, proceselor) istorice. Scopul
acestei etape constă în „transformarea informațiilor provenite din izvoarele care sunt socotite
autentice și credibile în afirmații despre fapte” (Jerzy Topolski). În situațiile în care mărturiile
istorice prezintă explicit diverse aspecte ce ne interesează, activitatea istoricului se reduce la
colectarea informațiilor relevante. Însă nu toate realitățile istorice sunt consemnate de izvoare
și, acest caz, trebuie să încercăm să extragem informațiile ascunse, să încercăm să „citim printre
rânduri”. În acest context, trebuie să punem cât mai multe și mai diverse întrebări ca să putem
apoi „constrânge” materialul să „vorbească”. Pentru a ne atinge obiectivele, va trebui să apelăm
la un set de metode indirecte de stabilire a faptelor: metoda filologică (lexicală), metoda
geografică (spațială), metoda genealogică, metoda regresivă și metoda comparativă (vezi Jerzy
Topolski, p. 322-328).
VI. În etapa următoare, cercetătorul purcede la analiza, explicarea și sinteza
informațiilor adunate. Faptele istorice stabilite în etapă anterioară trebuie privite ca niște
informații brute care nu pot ține locul ideilor ce trebuie dezvoltate. Acum, va trebui să dăm
răspunsuri la întrebările formulate la începutul cercetării și pe parcursul documentării. În
această fază, autorul caută răspunsuri la întrebări de tipul: „Ce s-a întâmplat?”, „De ce s-a
întâmplat?”, „Cum s-a întâmplat?”, „De ce s-a întâmplat așa și nu altfel?”, „Ce implicații a avut
faptul respectiv?”. Vom observa dacă materialul colectat este în stare să ofere răspunsuri la
întrebările și ipotezele formulate. În lipsa materialului sau a insuficienței informațiilor,
subcapitolul sau capitolul respectiv va fi exclus. În cazul unei chestiuni minore, pot fi formulate
diverse ipoteze. În introducerea lucrării se va menționa lipsa datelor respective.
În cadrul cercetării și interpretării trecutului pot fi folosite diverse metode atât din
domeniul științei istorice, cât și din alte domenii conexe (sociologie, demografie, statistică,
științe politice, geografie etc.). Metodele logice (analiza, comparația, analogia, generalizarea)
sunt folosite practic în toate sferele de investigații științifice, nu doar în cercetarea istorică. La
metoda deducției se apelează în cazul în care există deja anumite generalizări largi (teorii,
axiome, constante), pe baza cărora pot fi făcute observații, constatări, interpretări specifice.
Metoda inducției presupune efectuarea analizei unui mare număr de date, fapte, evenimente
specifice pentru a ajunge la generalizările largi, adică cercetarea se realizează de la specific la
general pentru a oferi explicații sau a formula o teorie. Scopul metodei analitice constă în
descoperirea informațiilor relevante privitoare la un anumit subiect, cercetătorul realizând
următoarele activități: colectarea tuturor datelor disponibile referitoare la subiect; examinarea
datelor; testarea ipotezei sau argumentarea unei anumite idei. Metoda sistematizării se referă la
clasificarea, înregistrarea și organizarea seturilor/fragmentelor de date și informații, în vederea

8
recuperării și interpretării memoriei istorice și extinderii orizontului de cunoaștere.
Metoda istorică se referă studiul sistematic al unor evenimente din trecut. Aplicarea
acestei metode revendică respectarea anumitor reguli: definirea clară a conceptelor vehiculate
și descrierea coerentă a contextului în care sunt folosite acestea; faptele și inferențele1 nu trebuie
confundate; prezența simultană conjuncturală a unor evenimente sau fenomene nu conduce în
mod neapărat la relații de tip cauză-efect (pot exista și alte relații decât cele de tip cauzal);
aplicarea spiritului critic în analiza izvoarelor directe și indirecte; evaluarea autenticității și
veridicității informațiilor identificate; aprecierea obiectivă a relevanței persoanelor și
documentelor analizate (acestea nu întotdeauna sunt chiar elementele care domină epoca sau
jalonează cursul istoriei).
Metoda cronologică presupune o descriere și analiză a evenimentelor strict în
succesiunea lor temporală. Metoda retrospecției ajută cercetătorul să identifice cauzele unui
eveniment sau fenomen prin studierea evenimentelor premergătoare apariției acestuia. Metoda
comparației poate fi folosită pentru a identifica fenomene similare sau diferite în timp și spații
geografice, în vederea stabilirii legăturilor între ele sau a unor tipare. Metoda geografică
(cartografică) privește cercetarea trecutului prin valorificarea informațiilor oferite de hărți.
Metodica statistică contribuie la descrierea, în termeni cantitativi (prin cifre), a fenomenelor
studiate și la identificarea unor constante.
VII. Am ajuns, astfel, în faza alcătuirii planului definitiv al lucrării, în baza
informațiilor selectate și a obiectivelor pe care le urmărim. Restructurăm lucrarea în capitole și
subcapitole, într-o anumită ordine care să respecte desfășurarea cronologică sau logico-proble-
matică a faptelor. Între capitole trebuie să existe o legătură logică, iar conținutul să reprezinte
o structură bine închegată. Problemele urmează a fi distribuite pe capitole și subcapitole în așa
fel, încât să rezulte o lucrare echilibrată (capitole cu un număr aproximativ egal de subcapitole
și cu un număr apropiat de pagini; un subcapitol nu poate fi mai amplu decât capitolul învecinat
etc.). Se va urmări ca titlurile lor să nu coincidă cu titlul propriu-zis al lucrării noastre.
VIII. În continuare vom trece la scrierea propriu-zisă a studiului. Trebuie să fim foarte
atenți asupra stilului pe care îl vom folosi pe parcursul redactării lucrării. În studiile științifice
nu este acceptat stilul bombastic, poetic, patriotard, emotiv, xenofob, revanșard etc., ci se va
prefera o expunere clară, sobră, academică. Lucrarea urmează a fi redactată în mod original,
evitându-se utilizarea frazelor autorilor din care s-a preluat materialul. În caz contrar, lucrării îi
va lipsi unitatea stilistică. Argumentația trebuie să fie foarte precisă, să urmeze o linie
ascendentă – de la cel mai slab argument până la cel mai puternic – sau descendentă (de obicei,
în cazul în care sunt mai puține argumente). În Încheiere vor fi prezentate rezultatele și
concluziile studiului, se va da răspuns la întrebarea teoretică, formulată în momentul demarării
cercetării și, eventual, vor fi indicate noi direcții de investigație științifică. Recomandăm ca,
înainte de a se trece la redactarea variantei finale a studiului, spre a se evita strecurarea unor
inexactități, scăpări și a oricăror altor deficiențe, lucrarea să fie propusă spre lecturare critică
unor colegi sau colaboratori.
Respectarea standardelor de onestitate academică constituie obligația

1
Operație logică de trecere de la un enunț la altul și în care ultimul enunț este dedus din primul.

9
fundamentală a unui cercetător și face parte din normele deontologice ale unui istoric. Preluarea
informațiilor și ideilor din variate surse (documente, lucrări științifice, izvoare narative etc.)
fără a face trimitere la acestea reprezintă furt intelectual. În situația în care un autor nu indică
sursa informațiilor, își însușește parțial sau integral ideile ori cuvintele altor persoane,
prezentându-le ca fiind originale, se comite plagiat. „Plagierea este preluarea de către un autor
a unor elemente din opera de creație intelectuală a altui autor și prezentarea lor în spațiul public
drept componente ale unei opere proprii”2. În spațiul public putem identifica, de asemenea,
exemple de autoplagiat (includerea în cadrul propriilor publicații a unor texte sau fragmente
fără a specifica faptul că opera respectivă cuprinde total sau parțial o lucrare publicată deja de
acel autor) sau de preluare a unor fragmente și de asumare a caracterului de autor unic a unor
texte întocmite și publicate în cooperare cu alți cercetători.
Plagiatul poate fi intenționat sau rezultat al neatenției și poate materializa sub diverse
forme:
a) reproducerea exactă – textul (în limba română sau în traducere proprie dintr-o altă
limbă) este copiat integral fără a plasa frazele între ghilimele și fără a face trimitere
la sursă;
b) reformularea cu cuvinte proprii a textului scris de altcineva fără a include trimitere
la sursa valorificată;
c) sintetizarea și/sau reformularea ideilor identificate într-o lucrare fără a adăuga
referința precisă;
d) traducerea textelor publicate în limbi străine și însușirea textului tradus ca fiind
original (fără a face trimitere la sursă).
Frauda academică. În domeniul cercetării s-au înregistrat situații în care unii autori
au comis în mod conștient abateri de la regulile și normele etice. Astfel, nu doar în științele
exacte, ci și în sfera celor umaniste pot fi întâlnite cazuri de fabricare a datelor (de exemplu, sunt
plăsmuite sau falsificate informațiile ori concluziile, sunt făcute citări false din surse inexistente),
de falsificare a unor interviuri, mărturii, informații sau date și de prezentare a acestora ca fiind reale.
O altă metodă la care apelează unele persoane constă în însușirea abuzivă a calității de autor a
unei lucrări elaborate de altcineva.
Deontologia profesională ne obligă să urmăm niște reguli clare și simple:
- în situația în care preluăm cuvânt cu cuvânt un fragment mai mare sau mai mic,
inclusiv în cazul în care eliminăm o propoziție sau mai multe care leagă frazele din
textul original, vom folosi în mod obligatoriu ghilimelele și vom face trimitere
(notă de subsol sau notă intrapaginală) la sursa din care am extras citatul;
- se va introduce referința la sursa consultată și în situația în care am reformulat cu
cuvintele proprii textul/fragmentul aparținând altei persoane;
- în cazul în care rezumăm opinii, idei, teorii ce aparțin altor autori, vom face
obligatoriu trimitere la autorii respectivi;
- referințele sunt obligatorii și în situația în care preluăm din alte lucrări statistici,

2
Consiliul Național de Etică a Cercetării Științifice, Dezvoltării Tehnologice și Inovării (CNECSDTI), Ghid
pentru identificarea plagiatului în lucrările științifice, București, noiembrie 2017, p. 3.

10
 tabele, figuri, grafice etc.
În ceea ce privește dimensiunea unei teze de doctorat, unele țări/universități au
stabilit norme stricte (de exemplu, teza de doctorat trebuie să aibă maximum 80 mii de cuvinte.
În cazul în care textul este mai mare, teza nu este acceptată spre susținere), însă în România nu
există astfel de reguli. Din acest motiv, vom putea constata că au fost susținute lucrări de
doctorat în care textul propriu zis (fără anexe, bibliografie) are 100 de pagini, dar și teze cu
până la 1000 de pagini. Totuși, plecând de la premisa că perioada alocată doctoratului este de
doar trei ani, că în această perioadă relativ scurtă doctorandul are și alte obligații decât
redactarea propriu-zisă a tezei (examene, rapoarte doctorale, publicarea a minimum patru
articole științifice, participarea cu comunicări la conferințe și, eventual, încadrarea în proiecte
de cercetare), recomandăm ca, pentru susținere, teza să aibă între 160 și 250 de pagini de text
(fără anexe și bibliografie). În ceea ce privește rapoartele anuale de cercetare științifică,
acestea trebuie să aibă circa 40-50 de pagini de text.
Aparatul critic al unui studiu științific cuprinde trimiteri la lucrările citate, indicații,
precizări, citate, comentarii etc. Notele de subsol (trimiterile, comentariile) sau în text vor fi
întocmite odată cu scrierea textului și nu după finalizarea acestuia. Prima variantă este
dezirabilă datorită faptului că se economisește timpul afectat în al doilea caz pentru căutarea
printre fișele informative și bibliografice a datelor tehnice necesare. Aparatul critic poate fi
plasat la subsolul paginii, separat de text printr-o liniuță (practică recomandată la Școala de
Istorie de la USV), la finele capitolului, la finele lucrării, dar pe capitole, și în text, între
paranteze pătrate (se arată numărul de ordine al lucrării respective, volumul și pagina). Se
notează cu cifre arabe, începând cu 1. Trimiterea care se face întâia dată la o anumită lucrare
va indica toate datele specifice trecute pe fișa bibliografică (se scrie însă întâi prenumele
autorului, urmat de numele acestuia). În zilele noastre, când rețeaua Internet a devenit un lucru
obișnuit pentru mulți dintre studenți, unele informații pot fi regăsite pe diverse site-uri
specializate. Putem valorifica informațiile respective în lucrarea noastră, făcând – după modelul
citării unui articol publicat într-o revistă – o trimitere de tipul: Autorul, Titlul
studiului/articolului, în: Site-ul consultat, urmat de specificarea momentului în care a fost
consultat site-ul respectiv: (Accesat la 17.05.2020). De pildă: Jonathan Tepperman, Fareed
Zakaria, America and the World: How to Build Back Better. Looking back on 50 years of U.S.
foreign policy and the lessons they hold for Washington today, in
https://foreignpolicy.com/2021/01/15/america-and-the-world-build-back-better-lessons-from-
the-past-50-years-zakaria/ (Accesat la 01.02.2021).
În scopul facilitării procesului de redactare a aparatului critic se pot folosi anumite
cuvinte care țin locul unor elemente caracteristice sursei citate sau concretizează anumite
momente. De pildă, termenul apud (după) se folosește înaintea numelui autorului și operei de
la care am preluat un citat sau o informație deținută dintr-o lucrare pe care noi n-am avut posi-
bilitatea să o consultăm. Prescurtarea cf. (confirmă, vezi) se folosește pentru a indica o compa-
rație între paragrafe diferite de lucrare, între puncte de vedere diferite sau asemănătoare, pentru
sublinierea împărtășirii unui anumit punct de vedere și de alți cercetători. Prescurtarea op. cit.
(opera sau lucrarea citată), subliniată cu o linie sau scrisă cu litere cursive, se folosește pentru
înlocuirea titlului unei lucrări deja citate, trecându-se după prenumele și numele autorului.

11
Trebuie să fim atenți cu utilizarea acestei prescurtări în cazurile în care apelăm la mai multe
lucrări ale aceluiași autor, deoarece ea privește lucrarea citată anterior notei respective și nu
doar prima citare. Termenul ibidem (în același loc), subliniat cu o linie sau scris cu litere
cursive, se folosește în cazul în care avem o trimitere succesivă la aceeași lucrare și la același
autor. Cuvântul idem ține locul numelui autorului (eadem pentru autoare) în cazurile în care se
fac trimiteri succesive la lucrările aceluiași autor. Prescurtarea loc. cit. (locul citat) se utilizează
în cazurile în care facem trimitere la două articole diferite, preluate din aceeași culegere de
studii și citate succesiv; de asemenea, la ea se apelează atunci când sunt făcute trimiteri la
același fond al unei anumite instituții (arhivă, bibliotecă, muzeu etc.), indicându-se însă
denumirea acesteia. Formula passim se folosește atunci când o anumită idee apare în foarte
multe locuri pe cuprinsul lucrării citate.
Subliniem faptul că prima parte a lucrării, intitulată Introducere, se va elabora după
finalizarea textului propriu-zis, deoarece ea cuprinde anumite momente care vor fi stabilite
doar pe parcursul realizării studiului și a concluziilor acestuia. În general, acest compartiment
va conține următoarele elemente: actualitatea problemei; motivația alegerii subiectului
cercetării; obiectul de studiu al lucrării; aportul științific al predecesorilor (istoriografia
problemei); obiectivele studiului; metodologia folosită; noutatea științifică a lucrării; izvoarele
cercetării; însemnătatea științifică și practică a studiului; chestiunile ce n-au fost soluționate și
cauzele acestei nerezolvări; ajutorul primit, de la cine și în ce mod. Unul dintre elementele
tratate, de obicei, superficial este cel privitor la istoriografia și izvoarele referitoare la tema
aleasă. Acest compartiment nu trebuie să fie o simplă înșiruire de autori și titluri de lucrări, ci
trebuie să se refere la modul în care problemele examinate în studiul nostru au fost prezentate
și analizate de predecesori, precum și la contribuțiile acelor istorici care, de-a lungul timpului,
au oferit noi perspective asupra fenomenelor investigate.
În unele cazuri, dorindu-se sublinierea anumitor aspecte ori urmărindu-se proporțio-
nalizarea lucrării (carte, culegere de studii, volum de documente, memorii etc.), pot exista
părțile Cuvânt înainte sau Prefață și Cuvânt de încheiere sau Postfață. În cazul în care
elementele menționate nu aparțin autorului, ele se paginează, de obicei, cu cifre romane.
La sfârșitul textului tezei (după Concluzii sau, după caz, Postfață) pot fi incluse diverse
elemente auxiliare: lista abrevierilor (acest element este mai potrivit să se regăsească la
începutul lucrării), anexe documentare, liste cu personalități, tabele statistice și cronologice,
lista figurilor din text, lista faximilelor, lista planșelor, indice (onomastic, toponimic, de materii,
general), glosarul, rezumat în una sau câteva limbi străine, tabla de materii (de regulă, este
poziționată la începutul lucrării) etc.
Un element obligatoriu, plasat la finalul lucrării, care definește caracterul științific al
tezei îl reprezintă Bibliografia. Aceasta va cuprinde toate sursele consultate (valorificate sau nu
în cadrul aparatului critic) de către autorul studiului. Lucrările incluse în bibliografie sunt
enumerate în ordine alfabetică (numele și prenumele autorului sau autorilor; spre deosebire de
notele de subsol, unde ordinea este inversă: prenumele și numele autorului) ori cronologică
(mai rar). În general, structura acesteia se compune din următoarele compartimente:
I. Izvoare și instrumente de lucru
I.1. Instrumente de lucru (bibliografii, dicționare, enciclopedii etc.)

12
 I.2. Izvoare inedite (arhive, manuscrise etc. Se vor indica denumirile
instituției, respectiv, ale fondurilor arhivistice consultate, fără a se indica
unitățile și dosarele consultate).
I.3. Izvoare edite:
I.3.1. izvoare documentare (volume de documente, documente
publicate electronic pe site-rile unor instituții etc.)
I.3.2. izvoare narative (memorii, jurnale, interviuri etc.)
II. Periodice (se vor indica doar titlurile revistelor, ziarelor, săptămânalelor
consultate și anii extremi sau anii în care au apărut numerele publicate).
III. Resurse electronice (se vor indica exclusiv adresele web ale site-urilor,
portalurilor, bazelor de date consultate.
IV. Lucrări generale (privesc contextul general, depășind subiectul ales).
V. Lucrări speciale (se referă la lucrările care analizează în mod direct
subiectul ales).
În situația în care o lucrare (carte, studiu, articol etc.) nu există în biblioteci sau librării
în format fizic, însă a fost identificată pe Internet și a fost descărcată în format electronic,
aceasta va fi inclusă (cu toate datele bibliografice, iar la finalul descrierii se va include adresa
web / linkul unde se află lucrarea respectivă).
În cazurile în care un autor are mai multe lucrări, numele său va fi trecut o singură
dată, înșirându-se toate celelalte în ordine alfabetică.
Tabla de materii trebuie să cuprindă titlurile și denumirile tuturor capitolelor și
elementelor pe care le conține lucrarea respectivă și paginile la care se află acestea. Ca și
indicele, ea se alcătuiește după ce lucrarea este redactată sau machetată. Computerul permite,
însă, ca, prin intermediul unor comenzi speciale, introduse pe parcursul culegerii textului, să
generăm în final în mod automat diverse elemente ale lucrării ca: tabla de materii, indice, liste
ale planșelor, figurilor și tabelelor etc.
După ce lucrarea a fost redactată, este necesar să revedem textul și să verificăm dacă
nu s-au strecurat greșeli ortografice. Calculatorul ne oferă posibilitatea să întocmim lucrarea
din start fără greșeli sau să le corectăm într-o primă variantă, permițându-ne imprimarea unui
text „ideal”.
Depunând un efort susținut, utilizând corect metodele și principiile de investigație,
apelând la cunoștințele proprii și ale colegilor, șansele elaborării unei lucrări care să corespundă
rigorilor științifice actuale vor fi foarte mari.

BIBLIOGRAFIE SELECTIVĂ

Adăniloaie Nichita, Tehnica elaborării unei lucrări științifice de istorie, „Studii și articole de istorie”,
XXI, 1973, p. 69-76.
Berciu-Drăghicescu Adina, Științele auxiliare ale istoriei, București, 1997.
S
Chelcea
U Septimiu, Cum redactăm o lucrare de licenţă, o teză de doctorat, un articol ştiinţific în
e
m domeniul ştiinţelor socioumane, Bucureşti, Comunicare.ro, 2003.
p Umberto, Cum se face o teză de licenţă. Discipline umaniste, traducere de George Popescu, Iaşi,
Eco
b
et Polirom, 2006.
ri
tm
i
o 13
u
E
cC
Edroiu Nicolae, Introducere în istorie și științele auxiliare ale istoriei, Cluj-Napoca, 1992.
Hurezeanu Damian, Istoriografia română ieri–azi–mâine. Vom avea o istoriografie a sensurilor?,
„Magazin istoric”, XXV, 1991, nr. 12, p. 21-22.
Maciu Vasile, Metoda de cercetare în istorie, „Forum”, 1970, nr. 2, p. 31-42.
Manolescu Radu, Teorie, metodologie și terminologie în istorie (cu referiri la medievistică), „Revista
de Istorie”, II, 1991, nr. 11-12, p. 615-623.
Mocanu Constantin, Considerații asupra teoriei istoriei, în Pagini de istorie (Studii și comunicări
științifice), vol. I, București, 1990, p. 241-263.
Murgescu Bogdan, Metodologia cercetării istorice. Prezentare sintetică, „Studii și articole de istorie”,
LXVII, 2002, p. 107-128.
Platon Gheorghe, Cercetarea istorică și interdisciplinaritatea, în Interdisciplinaritate și didactica
învățământului umanist, Iași, 1991, p. 3-18.
Radu Gheorghe, Filosofia istoriei, București, 1992.
Rădulescu Șt. Mihaela, Metodologia cercetării științifice. Elaborarea lucrărilor de licență, masterat,
doctorat, Ed. A 2-a, București, Editura Didactică și Pedagogică, 2011.
Sacerdoțeanu Aurelian, Metoda alcătuirii unui studiu de istorie, „Revista Arhivelor”, IX, 1967, nr. 1, p.
21-34.
Topolsky Jerzy, Metodologia istoriei, București, 1987.
Zub Alexandru, Istoria ca discurs restaurator, „Xenopoliana”, I, 1993, nr. 1-4, p. 14-21.

14