Modalitatile teoretice si practice de elaborare a bazei bibliografice a nivelului de cercetare si a studiului

istoriografic in cercetarea stiintifica din relatiile internationale

1.Notiunea si clasificarea surselor stiintifice
Stiintia- un ‘ fenomen sociocultural’ care cuprinde toate sferele vietii sociale si contine elemente explicative , valorice,
disciplinare si de alta natura , progresul ei fiind asigurat de paradigm noua. Stiinta—prezinta prin continut si esenta un
fenomen complex si o constructive dinamica nu numai sub aspectul cunostintelor pe care le include dar si al activitatii
de cercetare indreptata spre producerea lor. Conceptia paradigmala a stiintei se inscrie organic si corespunde procesului
de fundamentare stiintifica si disciplinara a domeniului RI.
Primul contact cu cercetarea stiintifica al unui nou venit in domeniu este documentarea. Documentarea este activitatea
de cautare, culegere, sortare si verificare a informatiilor din mediu sau dintr-o baza de date, intr-un anumit
domeniu.Scopul documentarii este de a crea imaginea cat mai veridica a realitatii, starii sau nivelului unui proces, unui
fenomen sau unui domeniu la un moment dat, considerand o anumita perioada de timp.
Sursele de cercetare bibliografica se clasifica dupa doua criterii.

Dupa continut si mod de prezentare:

- carti, tratate

- monografii

- articole in reviste sau buletine

Dupa forma de prezentare:

- biblioteci in sistem clasic- format hartie

- biblioteci virtuale/digitale- format electronic

Dupa gradul de prelucrare initiala a datelor:

- documente primare, care contin ideile sub forma de documente periodice sau neperiodice;

- documente secundare, periodice sau neperiodice, rezultate din prelucrarea documentelor primare: reviste de
referate; reviste de titluri; sinteze documentare; ghiduri bibliografice;

- documente tertiare, periodice si, mai ales, neperiodice, rezultate din prelucrarea documentelor secundare sub
forma de: bibliografii; culegeri de traduceri; sinteze de referate etc.;

- microformate: benzi, discuri, imagini etc.

Documentele secundare si tertiare, pregatite de personalul unitatii de informare-documentare, ajuta doar pentru
a se ajunge la documentele primare. Studiul acestora din urma asigura succesul documentarii. Orice documentare care
se limiteaza la documente secundare si tertiare ramane o pseudodocumentare.

Atat bibliotecile clasice cat si cele virtuale contin toate aceste tipuri de surse de cercetare bibliografica, insa
pentru fiecare exista tehnici specifice de lucru, adapatate la conditiile oferite de sistemul respectiv. De aceea in cele ce
urmeaza vor fi evidentiate tehnicile si procedurile de lucru pentru fiecare caz in parte.

2.Baza documentara , informationala, bibliografica a cercetarii stiintifice in domeniul RI

O informaţie poate să se prezinte sub diverse forme (text, imagine, sunet), pe media diferite (tipărituri, filme, fişiere
electronice) şi se transmite între indivizi în sînul societăţii, fiecare caz urmînd o schemă proprie (nu la fel se transmit
textele în format electronic şi imaginile prin intermediul fotografiei, de exemplu). Ştiinţa informării acoperă toate aceste
tipuri de scheme, rezolvînd toate tipurile de cazuri de circulare a informaţiei. Ea şi-a găsit recunoaşterea în societate ca
ştiinţă socială interdisciplinară . De cînd omenirea a înţeles că informaţia este o miză strategică, a devenit limpede şi
faptul că meseria de documentarist (de fapt, de specialist în ştiinţa informării) are o poziţie centrală şi esenţială:
documentaristul are “în amonte” un rol de concepere a sistemului de integrare a serviciilor de documentare în mediul
social, iar “în aval” un rol de utilizator avizat de informaţie.
3. Importanta si necesitatea evidentierii nivelului de cercetare a problemei in stiinta RI
Importanța științei pentru dezvoltarea societății este o axiomă incontestabilă. Devenind un factor social relevant,
știința a cucerit un statut particular în contextul socio-cultural actual, iar gradul de avansare a nivelului cunoașterii
științifice a devenit un indicator concludent al evoluției societății.
“Cercetarea stiintifica - arata Mario Bunge - consta din manuirea unui set de probleme sugerate fie de o analiza
critica a unui fragment de cunoastere, fie de o examinare a noii experiente, in lumina a ceea ce este cunoscut. Creatia
stiintifica, conchidea el, isi are punctul de plecare in identificarea unor probleme si continua cu constructia teoriilor
relevante despre realitate. In consecinta, atitudinea problematizatoare este caracteristica oricarei activitati rationale si
critice, iar progresul cunoasterii consta in punerea, clasificarea si rezolvarea a noi probleme” . Problema stiintifica si
ipoteza, implicite oricarui proces de cercetare, au un rol important in orientarea catre cai eficiente de dezvoltare a
cunoasterii, problemele stiintifice constituind adevarate “primum movens” ale oricarei cercetari .
Ciclul cunoasterii stiintifice porneste de la elaborarea unor probleme stiintifice, care reprezinta posibilitatea
trecerii de la ceea ce este cunoscut la ceea ce nu este cunoscut inca, printr-un proces amplu de investigatie, circumscris
raportului teoretic-empiric (fiecare elaborare de probleme este rezultatul sesizarii unei situatii problematice care
exprima, in mod subiectiv, necesitatile progresului cunoasterii, si nu pot fi rezolvate cu ajutorul corpului teoretic de
cunostinte existente la un moment dat in evolutia unei stiinte). Problema stiintifica apare, in acest sens, dependenta de
progresul cunoasterii si tot ea asigura identitate diferitelor grupuri de stiinta. Pentru ca stiinta - considera Cl. Bernard -
“se deosebeste de celelalte, prin natura problemelor si prin diversitatea fenomenelor pe care le studiaza” .
“Din punctul de vedere al stiintei insasi - observa J. Piaget - este exclus a o limita pe aceasta la un ansamblu de
probleme considerate singurele, si pentru totdeauna singurele “stiintifice” . Cercetarea stiintifica problematizeaza, in
sensul ca pune probleme, adreseaza intrebari cu privire la problematica obiectului studiat. O asemenea problematica se
rezolva fie cautand solutii in corpul de cunostinte deja constituit al stiintei respective, fie efectuand noi observatii asupra
realitatii, fie ipotetizand si - prin confirmare - teoretizand asupra a ceea ce trebuie sa primeasca un raspuns.

4.Studiul istoriografic : notiune, trasaturi caracteristice si etape

ISTORIOGRAFÍE, istoriografii, s.f. 1. Știință auxiliară a istoriei care se ocupă cu studiul evoluției concepțiilor istori
ce șial operelor istorice. 2. Totalitatea scrierilor istorice (dintr-o țară, dintr-
o anumită perioadă de timp, cu privire la oanumită problemă etc.). [Pr.: -ri-o-] - Din fr. historiographie.
5. Importanta studierii istoriografice in cercetarea teoretico-analitica si modalitatile de realizare a acestuia in
cercetarile din domeniul RI
Sunt întrebări fundamentale care structurează domeniul numit istorie, ca reflectare conştientă şi profesionistă asupra
faptelor produse într-un orizont de timp. În mod evident, istoricul nu descrie exhaustiv trecutul, el nu poate realiza un
inventar complet al faptelor sale; nu are posibilitatea unei cunoaşteri integrale a acestui trecut. Accesul la ceea ce s-a
întâmplat este posibil doar mediat prin urmele indivizilor (documente, mărturii). Noi nu posedăm decât reprezentări ale
trecutului, de la care construim o naraţiune proprie (adeseori ridicată la rang de explicaţie), pentru ca cititorul să-şi poată
reprezenta civilizaţia pe baza unor date presupuse drept „adevărate”. Contextul scriiturii şi lecturii este oferit de cultura
proprie sau de educaţie etc., pentru că istoriografia este consubstanţială cu istoria, iar un discurs construit atemporal,
aistoric, este imposibil: istoricul se adresează, prin reconstituirea sa, unui anumit public, are anumite obiective în raport
cu acesta, vrea adeseori să demonstreze ceva. În trecutul recent, s-a dovedit faptul că istoricul (şi discursul istoric) nu
este imun la „sirenele” politicului, iar demersul său poate sluji cauze diverse. Concepută ca oferind identitate unei
comunităţi pe relaţia cu propria ei formare, structurând acea comunitate prin valorile şi virtuţile pe care le vehiculează,
trecutul şi istoria au fost supuse controlului. Într-unul din romanele celebre ale secolului al XX-lea, 1984 al lui George
Orwell, lozinca centrală cu privire la utopia pe care o trăiau oamenii lumii imaginate de autorul britanic (cu referire
directă însă la spaţiul totalitarismului de stânga, dar şi de dreapta, cărora le-a fost contemporan) era că Cine controlează
trecutul, controlează viitorul. Dincolo de relaţia de adevăr pe care o stabileşte cu faptele petrecute, „cunoaşterea”
trecutului (şi popularizarea acelui discurs) oferă legitimitate cuiva (individ, instituţie, ţară etc.).
Istoria trimite la evenimente adevărate din trecut, în care actorul este omul. Dar esenţa şi scopurile istoriei nu ţin de
prezenţa acestui personaj, ci de optica aleasă de cercetător: istoria este ceea ce este nu din pricina unei existenţe a omului,
ci fiindcă cel care scrie s-a hotărât pentru un anumit mod de a cunoaşte. Istoria este povestirea unor evenimente. Un
eveniment este o diferenţă. Istoricul nu vine cu o revelaţie (istoria povestire de evenimente adevărate), chiar dacă istoria
este cunoaştere mutilată (întrucât câmpul istoriei este complet nedeterminat / ceea ce semnifică natura lacunară a
istoriei). Ceea ce istoricii numesc eveniment nu este perceput în întregime, ci întotdeauna perceput incomplet şi colateral,
prin documente şi mărturii. Istoria este povestire, ea nu redă viaţa, ci este o naraţiune despre viaţă. În raport cu propriul
domeniu de cunoaştere, trebuie să fim conştienţi că în reflectarea trecutului selectăm, simplificăm, organizăm şi
condensăm o perioadă istorică întrun spaţiu discursiv. În esenţă, istoria este cunoaştere prin documente (Paul Veyne).
Speculaţiile sunt pentru istoric descoperirea unor limite3 . A cunoaşte ştiinţific trecutul înseamnă a organiza, a controla
şi a urma metode riguroase.
Elementele ştiinţificităţii istoriei (ca demers de cunoaştere) sunt date de validitatea ideilor exprimate, în sensul
conformităţii lor cu cerinţele raţiunii şi a faptului că nu depind de consimţământul social sau de audienţă) şi obiectivitatea
cercetătorului, care implică faptul că obiectul istoric este tratat în mod independent de subiect, prin realitatea sa
intrinsecă: obiectul trebuie cunoscut aşa cum este, nu aşa cum s-ar dori să fie cercetătorul, chiar dacă fiecare din noi
poartă în sine o anume concepţie despre lume. Trebuie să fim conştienţi că prejudecăţile noastre ne afectează cercetarea.
Periculoase sunt prejudecăţile inconştiente.
6. Intocmirea listei bibliografice
Lista trebuie să fie organizată în ordinea strict alfabetică a numelor autorilor. Dacă lucrarea citată are mai mulţi autori,
vor fi citaţi toţi. Titlurile lucrărilor vor fi redate în limba de origine, dacă este cazul. Dacă s-a consultat o traducere se
precizează, de asemenea, numele traducătorului şi ediţia românească folosită. În cazul citării unui studiu/articol dintr-
un periodic, se precizează numele acestuia, numărul şi anul publicării, precedate de cuvântul „În”. Cuvintele „pagina”
şi „paginile” pot fi abreviate în mai multe feluri; se recomandă abrevierile p./pp. În cazul citării unui articol de pe
Internet, se precizează autorul şi titlul articolului, ultima accesare şi pagina web unde poate fi accesat (disponibil
la/available at).
Bibliografia este o secțiune foarte importantă a lucrării, care va fi studiată cu siguranță de către comisia care
va evalua susținerea acesteia. Această secțiune va conține o listă a tuturor surselor de informație care au fost utilizate
de către absolvent pentru redactarea lucrării în cauză.
Clasificarea bibliografiei. O lucrare științifică poate avea diverse tipuri de bibliografii, în funcție de profilul acesteia.
Bibliografia generală consemnează toate lucrările aferente temei cercetate, chiar și unele pe care , din diverse motive,
nu le-am putut consulta, dar simpla lor menționare denotă faptul că știm de existența lor.
De exemplu, dacă facem o cercetare despre fenomenul manipulării în presa românească, trebuie să întocnim o
bibliografie generală, cu tot ce s-a scris despre fenomenul manipulării, în spațiu românesc și cel străin.
Bibliografia specială se referă la lucrările consultate efectiv, din care s-au preluat unele citate sau doar anumite idei.
Bibliografia signaletică este cea mai răspândită și se rezumă la prezentarea fișei cărții respective.
Bibliografia analitică include, pe lângă descrierea bibliografică și un scurt rezumat al lucrării consemnate.
Bibliografia unui autor consemnează tot ce a scris autorul în cauză, respectiv tot ce s-a scris despre el.

Bibliografie:
- Bibliografia va conține lista tuturor surselor de informație utilizate pentru redactarea tezei.
- Lângă sursele studiate în limba română, Bibliografia va conține în mod obligatorie și surse în limbi străine.
- Lista bibliografică se va structura în: Bibliografie primară (principală);
Bibliografie secundară; Dicționare, enciclopedii.
- Sursele bibliografice provenite de pe Internet sunt grupate în Bibliografie online sau Surse online sau e-Bibliografie.
- Sursele online se folosesc numai atunci dacă sursele tipărite nu sunt accesibile sau sunt utilizate publicații online.
Sursele online nu pot depăși 40% din totalul bibliografiei. - Bibliografia nu se numerotează ca și capitol.