UNIVERSITATEA AGRARĂ DE STAT DIN MOLDOVA

Departamentul II Drept

Referat
la disciplina ”Metodologia cercetării juridice”

Tema: “Gnoseologie – teoria cunoașterii”

Elaborat de : Babenco Cristin

Controlat de : Baltag D. dr.hab, prof. univ.

Chişinău 2020
 Cuprins
Introducere .............................................................................................................................. 3

1. Conceptul de cunoaștere. Originile teoriei cunoașterii .................................................... 4

2. Introducere în problematica teoriei cunoașterii ............................................................... 6
3. Teoria Cunoaștinței ............................................................................................................. 7
4. Specificul teoriei cunoștinței .......................................................................................... ...10
5. Problema realității sub raport gnoseologie...................................................................... 10

Concluzie………………………………………………………………………………………12
Bibliografie……………………………………………………………………………………13

2
 Introducere
Actualitatea temei. Teoria cunoștinței este o preocupare constantă a spiritului omenesc.
Creșterea rolului gândirii teoretice în elaborarea cunoașterii, amplificarea aspectelor și
demersurilor constructive, idealizante constituie o caracteristică a gnoseologiei din sec XXI.
În prezent, valorificarea potențialului cognitiv al oamenilor prin cercetare și învățare
continuă se află în centrul atenției specialiștilor care consideră că această reorientare a fost
determinată de progresele din ştiință și tehnologie care au evidențiat limitele raționalismului
științific, ca metodă de validare a cunoașterii, conștientizarea limitelor, dar și a nocivității unei
concepții pur mecaniciste despre lume, contestarea existenței unui model “linear" în relația dintre
cercetarea fundamentală și cercetarea aplicativă și faptul că, adesea, cercetarea științifică
fundamentală rămâne în urma dezvoltării tehnologice sau se bazează pe progr esele realizate în
tehnologie.
Scopul. Identificarea rolului teoriei cunoașterii în condițiile în care este percepută ca fiind
o formă a conștiinței, chiar cea mai înaltă formă de conștiință pe care omul o poate avea.
Obiectivele:
- cercetarea conceptului de cunoaștere
- investigarea originilor teoriei cunoașterii
-studierea problematicii teoriei cunoașterii
-valorificarea teoriei cunoștinței
-evaluarea specificului teoriei cunoștinței
-identificarea realității sub aspect gnoseologic
Aparatul categorial. Gnoseologie, problematica cunoașterii, problematica adevărului,cunoștință,
epistemologie, empirism, raționalism, realitate, existență ontologică.

3
 1. Conceptul de cunoaștere. Originile teoriei cunoașterii.
De-a lungul timpului, conceptul de cunoaștere a dat naștere unui mare număr de
interpretări. Astăzi, a aborda cunoașterea înseamnă a studia un fenomen cu un trecut foarte
îndelungat, dar în același timp, un fenomen extrem de actual și cu perspective deosebite de
dezvoltare și în viitor. Cunoașterea este o noțiune de o mare complexitate după cum se poate
constata din diferitele moduri în care a fost definită. Astfel, în Dicționarul Explicativ al Limbii
Române cunoașterea este definită drept: "Acțiunea de a cunoaște și rezultatul ei.1. reflectare în
conștiință a realității existente, independent de subiectul cunoscător; 2. faptul de a poseda
cunoștințe, informații date asupra unui subiect, asupra unei probleme; cunoștință."(1), iar în
Webster: "Faptul sau condiția de a cunoaște. 1. Faptul sau condiția de a ști ceva cu un grad
considerabil de familiaritate câștigată prin experiență sau contact sau asociere cu individul sau
lucrul respectiv; 2. Cunoștințe, informații sau înțelegere teoretică sau practică cu privire la o
anumită ramură a științei, artei, învățării sau a altei zone care implică studiu, cercetare sau practică
și dobândirea abilităților; 3. Faptul sau condiția de a înțelege adevărul, faptele sau realitatea
imediat, cu mintea sau prin intermediul simțurilor; percepție, cunoaștere, înțelegere.
De asemenea, se pot distinge doua tipuri fundamentale de cunoastere care interactioneaza
(5): cunoasterea comuna (doxa), bazata pe observație si realizată spontan de catre oameni în
viața zilnică, fără utilizarea unor metode speciale. Acest tip de cunoastere nu dispune de un etaj
critic, rezultatele sale sunt sub forma cunostintelor elementare despre realitate, cu nivel de
generalizare scazut, cunostinte exprimate în limbaj natural, lipsit de rigoare; si cunoasterea
stiintifica (epistemé) care urmareste scopuri precise, se desfasoara pe baza de reguli, într-o maniera
organizata si sistematizata. Este un tip de cunoastere critica, are o metodologie specifica si un
limbaj conceptual, o serie de forme (observatia stiintifica, experimentul stiintific, ipoteza stiintifica
si teoria stiintifica), iar dintre metodele sale se pot mentiona: axiomatizarea,formalizarea,
modelarea. Cunoasterea stiintifica este cea avuta în vedere atunci când sunt cercetate natura,
structura si dezvoltarea în timp a activitatilor de cunoastere si a produselor lor, iar numeroasele
metode (logic - formale, psihologice, sociologice, istorice etc.) utilizate s-au dezvoltat si
diversificat în cadrul unor discipline stiintifice.
Gândirea filosofica reprezentata de nume precum Fr. Bacon, Descartes, J. Locke, Leibniz,
D. Hume, Kant, dar si multi altii, împreuna cu gândirea stiintifica stau la baza teoriei cunoasterii,
o serie de aspecte privind fundamentele, întinderea, limitele si valoarea cunoasterii fiind în prezent
reconsiderate porninduse de la concepte si viziuni noi. (6)
În perioada presocratică, filosofi precum Thales din Milet, Anaximene, Anaximandru,Heraclit,
Anaxagoras, Empedocles, s.a. si-au concentrat atentia asupra lucrurilor, asupra naturii,pentru ei
neexistând cunoaștere, ci numai lucruri cunoscute. Cel care centrează filosofia pe om, pe
necesitatea perfecționării lui morale, facând trecerea spre "gândirea despre gândire", este Socrate.
Și, din acest moment, începe sa se contureze si problematica gnoseologiei, la Platon,Aristotel,
Democrit, Epicur cunoasterea umana devenind obiect distinct al reflectiei filosofice.(7) C. Stroe
noteaza ca "teoria cunoasterii începe sa fie vazuta ca o componenta necesara oricarei constructii
filosofice, ea explicând ce este si cum se realizeaza cunoasterea lumii de catre om –posibilitatea
cunoasterii, legile, nivelurile, formele si valoarea acesteia". (8)
Cunoasterea a fost mereu înteleasa în doua moduri: fie ca un progress realizat îninteriorul
nostru (conceptie apartinând lui Platon), fie ca o crestere a puterii noastre asupra lumii
înconjuratoare (conceptie dezvoltata de Fr. Bacon si, mai târziu, de A. Comte).

4
 Relatia gnoseologica dintre obiect si subiect a fost si este frecvent considerate problema
fundamentala a filosofiei, dar o serie de alte aspecte care tin de obiectul cunoasterii,subiectul
cunoasterii si de valoarea cunoasterii fac parte din problematica gnoseologica si apar înca de la
filosofi antici ca Socrate, Platon, Aristotel, Democrit. (9) Teoria cunoasterii se constituie însa ca
disciplina filosofica de sine statatoare în epoca moderna prin interpretarea si evaluarea continutului
produselor si finalitatii activitatii de cunoastere, iar lucrarea în care este clar precizata pentru prima
data problematica teoriei cunoasterii este Eseu asupra intelectului omenesc din 1690 a lui J. Locke.
C. Stroe (10) considera ca precizarea explicita de catre Locke a scopului lucrarii ca fiind
"cercetarea originii, întinderii si certitudinii cunoasterii" poate fi considerata o formulare clara a
marilor teme ale gândirii gnoseologice a epocii moderne si contemporane.
Cunoasterea, cunostintele, stiinta, cercetarea, învatarea au astazi roluri bine
definite,facându-se distinctie între stiinta (cunoastere obiectiva stocata, suma de idei constituite
într-un sistem, care au un anumit grad de concordant cu realitatea), cercetare stiintifica si învatare
(procese de crestere a gradului de cunoastere obiectiva si subiectiva).
Schimbarile determinate la nivel social de revolutiile industriala, a productivitatii si cea
manageriala au avut ca rezultat societatea post-capitalista a cunoasterii. Dintre elementele ce
caracterizeaza societatea contemporana pot fi amintite câteva extrem de semnificative: bunurile
care fac obiectul schimbului sunt fluxuri informationale ce leaga diferiti indivizi; evolutia
profesiilor dinspre activitati fizice spre activitati intens intelectualizate si spre noi domenii de
interes, interdisciplinare, legate în special de om (în calitate de capital uman) si de relatiile sale
complexe cu mediul sau natural si social, mutatia de la organizatii de tip clasic, specializate
monofunctional spre parteneriate bazate pe cercetare-dezvoltare-inovare etc. (16)
Noul mod de producere a cunoasterii poate fi caracterizat prin câteva trasaturi
principale evidentiate de M. Gibbons: producerea cunoasterii în contextul aplicarii; caracterul
transdisciplinar al abordarii; eterogenitatea si diversitatea institutiilor care participa la
cercetare; un grad mai mare de responsabilitate sociala privind prioritatile de cercetare si
consecintele acesteia; si un sistem mai larg (social) de control al calitatii actului de cercetare.
lar procesul de reconfigurare a cunoasterii se desfasoara nu doar în universitati si institute de
cercetare, ci si în firme de consultanta si cercetare, în industrie si agentii guvernamentale sau în
cadrul unor parteneriate si aliante formate între aceste categorii de institutii. Se contureaza un
sistem de producere a cunoasterii distribuit social, având loc astfel o fuziune între rolul universitatii
(furnizoare de învatamânt superior generalizat si de cercetare fundamentala) si cel al altor institutii
care produc cunoastere specializata (cercetare aplicativa si formare la locul de munca).
Organizarea unor sisteme de promovare a cunoasterii prin integrarea educatiei,cercetarii si
inovatiei si asigurarea competitivitatii acestora capata o importanta tot mai mare, în contextul în
care producerea si diseminarea cunoasterii dobândesc un caracter tot mai global.
Problematica cunoasterii este foarte complexa si, de asemenea, inepuizabila, iar progresul
în lume are la baza, fara îndoiala, acumularea de cunoastere stiintifica si tehnologii tot mai
performante de exploatare a acesteia. Se observa, însa, ca pe masura ce se intensifica acest proces
de acumulare a cunoasterii stiintifice, realitatea descoperita prin cunoastere devine tot mai
complicata.
Din perspectiva istorica nu putem sa nu remarcam superioritatea momentului actual în
evolutia cunoasterii prin atentia acordata în întreaga lume acestui fenomen, prin constientizarea
cunoasterii ca posibila solutie a problemelor cu care omenirea se va confrunta în viitor, prin
accentul care se pune pe învatarea continua si cercetarea stiintifica, prin importanta pe care
producerea si utilizarea cunostintelor au dobândit-o.

5
 2. Introducere în problematica teoriei cunoașterii
Teoria cunoașterii este o componentă necesară oricarei construcții filosofice. În cadrul
filosofiei, ea reprezintă dezvoltarea unui raspuns la întrebarea pusă de oameni din vechi timpuri
"dacă gândirea lor e în stare să cunoască lumea reală.Ea explică ce este și cum se
realizeazăcunoașterea lumii de către om, posibilitatea cunoașterii, legile, nivelele, formele și
valoarea acesteia.
În abordarea teoretică a problemelor cunoașterii trebuie să facem distincția intre procesul
cunoașterii și teoria cunoașterii .
Procesul cunoașterii e acel proces obiectiv, spontan ce se desfășoară ca urmare a
înzestrării naturale a omului cu capacitați cognitive , omul nefiind conștient de el , ci numai de
rezultatele lui. De aceea , în primele filosofii problematica gnoseologică lipseşte , reflexia
filosofică fiind centrată pe probleme de cosmologie , ontologie , și chiar politică și etică .
Această situație e remarcată de Petre Negulescu , care , ocupându -se de geneza problematicii
gnoseologice , arată că la începuturile ei , filosofiei îi era caracteristică o încredere spontană în
capacitatea rațiunii de a cunoaște lumea și a dezvalui adevărul.
Filosoful român observă , pe bună dreptate că pentru oamenii primitivi nu există nici măcar
cunoaștere, ci numai lucruri cunoscute.
Procesul cunoaşterii presupune :
• Un obiect (ceea ce e de cunoscut)
• Un subiect (cel ce cunoaște , adică omul ca agent cunoscător)
• O relație congnitivă între obiect si subiect (activitatea de cunoaștere prin care se
dobândesc cunoștințe)
• Un produs , un rezultat (cunoștințele)
Teoria filosofica a cunoașterii se constituie tocmai în funcție de aceste elemente ale
procesului cunoașterii , apărând în cadrul ei o problematică ce are în centru relația gnoseologică
dintre obiect și subiect, relație înțeleasă ca modalitate de raportare a omului la lume , în care el ,
ca subiect cunoscator , reproduce lumea în planul gândirii sale.
Dar problematica cunoaşterii nu se reduce numai la problemele ce privesc relațiile
cognitiveobiect-subiect , ci cuprinde si probleme ce țin de obiectul cunoașterii și de subiectul
cunoscător.

Problema obiectului cunoașterii

În legatură cu ea s-au conturat încă din antichitate doua linii:
• Linia lui Democlid (materialistă)
• Linia lui Platon (idealistă)

Problema subiectului cunoașterii

Din modul în care e conceput subiectul cunoașterii , mai precis posibilitatea lui de a
cunoaște rezultă o altă grupare a concepțiilor filosofice si anume :
• Optimismul gnoselogic
• Agnosticismul
Termenul de optimism gnoseologic desemnează ansamblul concepțiior filosofice care
afirmă posibilitatea omului în calitatea sa de subiect cunoscator de a cunoște realitatea.

6
 Termenul de agnosticism desemnează ansamblul concepțiilor filosofice care neaga
inprincipiu posibilitatea omului de a cunoaște realitatea.
O variantă a agnosticismului e scepticismul , care chiar dacă in parte , admite posibilitatea
cunoașterii lumii , se îndoiește de valoarea cunoștințelor dobândite.

Problema relațiilor cognitive obiect-subiect

În istoria filosofiei mai există o altă imparțire a conceptelor filosofice despre cunoaştere ,in
funcție de rolul pe care il au in cadrul relațiilor cognitive obiectul si subiectul acesteia .Această
împărțire se referă al empirism și rationalism.
Empirismul pornește în argumentarea sa de la câteva supoziții :
• Există o cunoaștere nemijlocită;
• Cunoașterea prin simțuri e rezultatul simplei inregistrări a acțiunii obiectului;
asupra subiectului;
• Obiectul acționează iar subiectul înregistrează;
• În procesul cunoașterii , numai obiectul este activ , subiectul fiind pasiv , receptiv ,
lipsitde spontaneitate.
Empirismul , ca filosofie integrală a cunoașterii , a avut o justificare istorică , care constă
in faptul că el a fost legat de dezvoltarea științelor naturii.
Raționalismul se opune empirismului prin sublinierea rolului activ al subiectului în
procesul cunoașterii . Acest lucru se exprimă prin calitatea creatoare a rațiunii care produce noțiuni
, concepte , independente de datele senzoriale. Pentru rationalişti subiectul cunoscator e concretizat
prin spontancitate , printr-o activitate creatoare productivă .
Leibnitz spunea "mintea noastră e un izvor de cunoștinţe independente de datele
senzoriale."
Raționalismul definește cunoașterea ca act de creație, ca o construcție a subiectului,
obiectul fiind creat în procesul cunoașterii. Raționalismul ca doctrina gnoseologica a fost un punct
de plecare , si, totodată , o justificare a marilor construcții speculative de sisteme în epoca modernă.

3. Teoria Cunoștinței
Teoria cunoștinței este o disciplină ceva mai nouă. Ea a apărut mai întâi, conștientă și de
numele ei și de importanța ei, cam prin veacul al XIX-lea și amenința la un moment-dat să devină
filosofia însăși; adică în momentul de criză a gândirii filosofice, care a fost perioada de după 1850.
Instaurarea filosofiei sau, mai bine zis, restaurarea metafizicei în demnitatea ei naturală s-a făcut
cu ajutorul acestei teorii a cunoștinței sau a cunoașterii. Au fost filosofi și cercetători în ale
filosofiei în Germania cari au identificat chiar, la un moment-dat, această teorie a cunoștinței cu
filosofia însăși. Trebuie însă să o spunem de la început: nu există teorie a cunoștinței ca disciplină
filosofică, ca aparițiune de sine stătătoare în domeniul filosofiei, ci există probleme de teoria
cunoștinței cari, alături cu alte probleme, de altă natură, întregesc filosofia în cadrul ei natural și
în funcțiunea ei primitivă de creare a unei viziuni personale asupra universului. Istoricește, aș putea
spune chiar că, dacă teoria cunoștinței nu s -a constituit ca știință până în veacul al XIX-lea, este
tocmai din cauză că, până în veacul al XIX-lea, nu a fost niciodată o perioadă spirituală așa de
săracă încât să se mărginească interesul pentru filosofie la desfacerea problemelor și la delimitarea
diferitelor ramuri de activitate spirituală în filosofie.
Teoria cunoștinței a fost o preocupare constantă a spiritului omenesc - și o să vedem îndată din
ce motive a început să fie.

7
 Teoria cunoștinței definită ca o teorie a cunoștinței este o tautologie. Ei bine, nu este, și
iată de ce: pentru că numele acesta de teorie a cunoștinței este cu mult prea larg față de ceea ce
cuprinde ea propriu-zis. Aş zice, față de obiectul ei, dar nu zic: față de obiectul ei, pentru un motiv
foarte simplu. Există o întreagă tendință în filosofie, [proprie] nu numai filosofiei, dar [și] științei
în general, care crede că orice știință se poate defini prin obiectul ei. Părerea aceasta este pentru
mine absolut nefundată, pentru simplul motiv că nu există, în toată activitatea noastră omenească,
nici o știință care să aibă un anumit obiect. Tot ceea ce formează obiectul cercetărilor noastre este
realitatea și această realitate, aceeași realitate, este cercetată în toate operațiunile noastre
intelectuale, nu numai în cele științifice, ci și în cele filosofice. Nu există nici o știință - fizică,
chimie, matematică, psihologie, estetică etc. -, nu există obiect care să delimiteze un teren anumit
al unei ștințe.
Orice știință se raportează la întreaga realitate; altfel spus, câmpul de activitate al întregei științe
sau câmpul la care se referă obiectul oricărei științe este întreaga realitate.
Câmpul sau perspectiva largă pe care teoria cunoștinței o deschide asupra realității este
tocmai perspectiva aceasta a cunoștinței, prospectarea realității din punctul de vedere
alcunoștinței.
Dar punctul de vedere acesta al cunoștinței, prin el însuși, nu este suficient pentru ca
sădelimiteze tema teoriei cunoștinței. O cunoștință este, fără îndoială, o realitate; adică, presupune
de la început că avem o materie, un material asupra căruia lucrăm, material pe care ni -1 luăm din
realitate, material pe care, prin urmare, îl avem înaintea noastră. Noi nu avem decât să-l cercetăm.
Cercetarea materialului acesta ar trebui să dea, după titulatură, disciplina noastră:teoria cunoștinței.
Lucrul acesta însă nu este tocmai exact, pentru că cunoștința poate să fie studiată în diferite feluri
și fiecare fel în parte în care noi studiem cunoștința ne dă, din punct devedere al specificării și
clasificării în domeniul preocupărilor noastre științifice, discipline diferite.
Cunoștința este, fără îndoială, o realitate, dar această realitate poate să fie privită din mai
multe puncte de vedere. Cunoștința este, în primul rând, ceva, o existență oarecare - hai să zicem,
chiar un obiect - , ceva care ne spune nouă ce este realitatea. Dar cunoștința aceasta, care ne spune
nouă ce este realitatea, are, pe de o parte, o viață a ei, iar pe de altă parte, o structură a ei. Deci,
cunoștința poate să fie privită o dată în felul ei de realizare concretă și poate să fie privită, altă
dată, în afară de această realizare concretă, în structura ei propriu-zisă.
Realizare concretă a cunoștinței înseamnă considerarea cunoștinței în existența ei
temporală, adică în realizarea ei într-un individ, în sufletul individual. În cazul acesta, noi amavea
de cercetat cum se naște cunoștința, cari sunt elementele din sufletul nostru și elementele din corpul
nostru cari contribuie la formarea acestei cunoștințe și cum se dezvoltă mai târziu această
cunoștință, cari sunt atitudinile noastre personale, care este partea noastră de activitate în
constituirea acestei cunoștințe.
Cunoștința în ea însăși, independent de conținutul ei, independent, prin urmare, de obiectul
pe care-l indică, este, în adevăr, un domeniu precis, și acest domeniu este acela al logicei.
Logica consideră cunoștința sub raportul formei ei, sub raportul ei formal, adică neținând
seamă de conținutul, de obiectele pe cari această cunoștință ni le indică. Dar rămâne încă un
domeniu, destul de vast, tocmai domeniul acesta care consideră cunoștința în legătură cu obiectele
pe cari ni le aduce nouă în conştiință. Și acest domeniu este domeniul precis delimitat și delimitabil
în genere la teoria cunoștinței.
Dar teoria cunoștinței, așa delimitată cum am arătat-o, adică considerarea cunoștinței în
legătură cu obiectul pe care-l indică, considerarea cunoștinței din acest punct de vedere nu se
acoperă, propriu-zis, cu numele de teoria cunoștinței, pentru că în această perspectivă noi trebuie
să distingem două feluri de probleme: o teorie a cunoașterii și o teorie a cunoștinței; adică, o teorie
în care noi supunem operațiunea de cunoaștere unei analize și o teorie în care noi supunem
8
precipitatul acestei operațiuni de cunoaştere unei analize, care este însăși cunoștința.
În limba germană se zice: der Erkenntnistheorie. Trecând în limba română, a dev enit sau
teoria cunoștinței, sau teoria cunoașterii. Sensul nu este precis. Sunt cugetători cari vorbesc de
una, cum sunt alții cari vorbesc de alta. Este adevărat că adeseori preferințele acestea sunt mai
mult de sonoritate. Dar v-am arătat că există și o fundare în fapt a acestor preferințe. Prin urmare,
dacă voim în adevăr să înglobăm într-un singur tot de cercetare și cunoașterea, și cunoștința, desi
numele este ceva cam barbar, aş prefera să -i zicem epistemologie, cum îi zic englezii, sau
gnoseologie, cum îi zic italienii. În această gnoseologie sau epistemologie, noi cercetăm problema
cunoștinței în legăturile ei cu realitatea.
Problema adevărului în teoria cunoașterii.
Problema adevărului nu intră în logică, ci în teoria cunoștinței. Evident, de îndată ce
admitem despărțirea aceasta între logică și teoria cunoștinței, trebuie să admitem și despărțirea sau
trecerea aceasta a problemei adevărului de la logică la teoria cunoștinței, pentru simplul motiv că
logica, considerând cunoștința în ea însăși, independent de tot ceea ce există, și de timp și de spațiu,
adică de formele realității concrete, nu poate să ne spună dacă cunoștința noastră este adevărată.
Logica poate să ne spună cel mult dacă o cunoștință a noastră este corectă, dacă o încheiere pe care
o tragem noi este justă, adică dacă este făcută după toate regulile artei - atât șinimic mai mult.
Teoria cunoștinței pleacă de la anumite lucruri date. Când ni se spune că cunoștința se
referă la un obiect în afară [de] el însuși, noi presupunem existența unui obiect în afară de noi și în
afară de conștiința noastră - o presupoziție pe care noi o găsim de fapt când începem teoretizarea.
Și atunci, teoria cunoștinței trebuie să facă și această operație, în afară de aceea de a studia valoarea
cunoștinței, de a descoperi cari sunt diferitele presupoziții pe cari le facem noi atunci când trăim
procesul de cunoaștere; altfel spus, cari sunt condițiunile preexistente acestei cunoștințe, cari sunt
elemente[le] asupra cărora nu putem să discutăm așa mult, dar cari, totuși, fac parte integrantă din
toată fabrica aceasta a noastră spirituală, al cărei fabricat este tocmai cunoștința.
Metodele teoriei cunoștinței
Problema metodelor teoriei cunoștinței este o problemă clarificată în literature filosofică.
Ea este clarificată în înțelesul că teoria cunoștinței nu este o cercetare empirică, ci o cercetare
normativă; adică, rezultatele studiului nostru asupra cunoașterii din punctul de vedere gnoseologic
nu afirmă, de fapt, nu încercuiesc fapte, nu definesc realități, ci stabilesc norme, etaloane, măsuri
pentru o cunoștință valabilă. Ca o gnoseologie să fie o știință sau o disciplină a normelor ar
însemna ca ea să ne dea nouă, să ne indice căi de conducere, ar însemna ca ea să ne spună dacă
cunoștința pe care o întrebuințăm noi este o cunoștință valabilă sau nu și să ne spună cam cum
trebuie să lucrăm, pentru ca această cunoștință a noastră să fie valabilă.
Procesul de cunoaștere nu este alteceva decât aspectul gneoseologic al cunoașterii,
pentru că procesul psihologic de cunoaștere urmărește realizarea cunoștinței într-un caz concret,
pe câtă vreme punctul de vedere gnoseologic în stabilirea cunoașterii urmăreşte altceva, stabilește
legătura dintre cunoștința însăși, considerată in abstracto oarecum, [și] intențiunea acestei
cunoștințe.
Teoria cunoștinței este o știință empirică - la fel ca oricare știință empirică - ce nu-și
creează ea singură materialul, ci își găsește materialul gata dat dinainte.

9
 4. Specificul teoriei cunoștinței.
Teoria cunoștinței trebuie să studieze legătura dintre cunoștință și obiectul pe carel indică
cunoștința. Da, este adevărat, dar tocmai pentru ca să studieze legătura dintre cunoaștere și
realitatea însăși, se cere ca cei doi termeni ai cunoașterii să fie separați, bine delimitați. Deci,
cunoștința care intră în cercetarea gnoseologică este în adevăr cunoașterea privită din punctul de
vedere logic. Punctul de vedere logic este - după cum ați înțeles d-voastră - o metodă ceva mai
largă decât domeniul teoriei cunoștinței; adică, este o metodă care își are locul și în logică, tot aşa
de bine ca și în teoria cunoștinței.
Prin urmare, ca să legăm cu ceea ce am spus altă dată, deosebirea dintre teoria cunoștinței
și logică nu stă în metodele acestor două discipline, ci în problemele speciale pe cari fiecare le are,
și anume: logica cercetează cunoștința sub specie logicae, înăuntrul ei înseși; teoria cunoștinței
studiază cunoștința în raport cu termenul celălalt al procesului, adică în raport cu obiectul pe care
o cunoștință îl indică.
Condițiile de apariție a cunoștinței
Una din aceste condiții am determinat-o deja în sensul ei general; adică, o condiție a
cunoștinței este existența a ceva care să fie cunoscut. Prin urmare, în momentul în care eu
vorbesc din punctul de vedere gno seologic de[spre] cunoștință, presupun imediat că există ceva
pe care eu îl cunosc și așa o să căutăm noi mai departe toate elementele pe cari le presupunem,
pentru ca cunoștința să fie posibilă. În adevăr, dacă n-am presupune din capul locului că există
ceva, că este o existență, că există o realitate, cunoștința aceasta, sub raportul gnoseologic al
problemei, ar fi imposibilă.

5. Problema realității sub raport gnoseologic.

Una din soluțiile care s-au dat a fost că real este ceea ce exercită o activitate. În momentul
în care există o activitate, presupunem că această activitate trebuie să aibă un suport, trebuie să
aibă un punct de aplicare, un substrat. Ei bine, substratul oricărei activități este o realitate. Deci, s-
a spus în filosofie că realitatea se poate defini prin activitate complementară. Aceasta presupune
că tot ceea ce există are o activitate și că nu poate să existe activitate fără unsuport existent
al acestei activități.
Exemplu: atunci când Le Verrier a descoperit existența ultimei planete, care nu era
cunoscută pe atunci în sistemul solar, acea planetă nu era perceptibilă, nu o văzuse nimeni.
Existența planetei Neptun a fost indusă oarecum din anumite perturbațiuni cari aveau loc în mersul,
în mișcările celorlalte planete. S-a presupus atunci că, îndată ce există o acțiune, adică
perturbațiunea în mişcările de revoluție ale celorlalte planete, această acțiune trebuie să aibă un
suport și, în adevăr, s-a dedus precis, pe cale matematică, că trebuie să existe suportul acesta. S-a
afirmat că există suportul acesta, s-a calculat în ce împrejurări ar putea să fie vizibil pentru noi
acest suport, așa încât, la un moment-dat, după calcul precis, s-a arătat în instrumental astronomic
corespunzător imaginea noii planete, care era bănuită. Astfel, observăm că de la o acțiune, de la o
activitate oarecare, de la un efect oarecare, s-a ajuns la existența reală a unui соrр.
Teoretic, evident, realitatea se poate defini în funcțiune de acțiune, dar practic, adică
întru cât sunt cunoscute de noi, toate lucrurile ac estea pot să vină la cunoștință. Cu alte cuvinte,
toate acțiunile lucrurilor acestora sunt perceptibile la cunoștința noastră. Este evident că nu. Și
atunci, conceptul acesta al realității, definit numai prin acțiune, scapă oarecum cunoștinței noastre.
Trebuie să ajungem la concluzia că există o mulțime de lucruri, pe cari noi nu le cunoaștem, deși
ele vor fi având o acțiune, și că domeniul însuși al realității ne este principial refuzat. Nu putem
să recunoaștem, nu putem să încercuim precis domeniul realității, natural, și pentru că felul de
10
definiție este în sine defectuos. Ați observat, când zic că orice realitate trebuie să aibă o acțiune,
dintr-o dată am pus problema în termenii următori: chiar dacă nu cunose realitățile, cunosc
acțiunile; adică, activitatea unei realități este criteriul pentru existența realității, este semn pentru
existența ontologică a realității acesteia.

11
 Concluzie
Din postularea unei lumi exterioare decurg o serie de consecinte pentru teoria
cunoasterii.Astfel, din moment ce se impune diferentierea intre constiinta care cunoaste si
realitatea care trebuie sa fie cunoscuta existenta independent de noi, desigur ca existenta nu ca
obiect de cunoastere, deoarece cunoasterea depinde de subiect cum a demonstrat cu claritate Imm.
Kant, rezulta ca demersul cognitiv se coordoneaza intot-deauna dupa un principiu obiectiv.
Cunostinta este ceva deosebit de realitatea de cunoscut si deosebit in acelasi timp de realitatea
cunoscatoare. Întrebarea referitoare la ce reprezinta cunostinta din realitate ridica problema
limitelor cunoasterii. De la Imm. Kant incoace ramanand deschisa controversa cat anume pune
subiectul si cît obiectul intr-o cunostinta. Apare, apoi, problematizarea valabilitatii cunoasterii,
functie de felul cum poate sa se comporte cunostinta fata de realitate.
O cunostinta este valabila atunci cand putem spune despre ea ca este adevarata. Prin
urmare, problema adevarului si falsului presupune neaparat supozitia unei lumi exterioare, si
atunci adevarul si falsul inseamna pur si simplu corespondenta intre cunostinta si obiectul exterior
ei, cum a sustinut Aristotel, teza care exprima, in fond, sensul de baza al adevarului.
Francis Bacon spunea că cunoașterea este prin ea însăși putere, astfel încît fiecare domeniu
al cunoasterii avînd obiecte proprii, reguli generative proprii si strategii evaluante si utilizante
proprii, unele accesibile majoritatii altele extrem de tehnice formal, sau subtilrealizante estetic,
inaccesibile omului/mediului.

12
 Bibliografie
1.Academia Româna. Institutul de Lingvistica "Iorgu Iordan". DEX.Dictionarul Explicativ al
Limbii Române. Editia a II-a. Bucuresti: UniversEnciclopedic, 1996, 670p.
2. FLEW, Anthony. Dicționar de filosofie și logică. Bucureşti: Humanitas,1996, 157p.
3. http://www.preferatele.com/docs/filozofie/3/gnoseologia-teoria-c22.php(vizitat 10.11.13)
4. http://www.lisr.ro/7-porumbeanu1.pdf(vizitat 10.11.13)
5. https://ro.wikisource.org/wiki/Curs_de_teorie_a_cuno%C8%99tin%C8%9Bei (vizitat
10.11.13)
6. http://www.theoryofknowledge.info/(vizitat 10.11.13)

13