Inteligență și creativitate

INTELIGENȚA
Inteligența este facultatea de a descoperi proprietățile obiectelor și fenomenelor
înconjurătoare, cât și a relațiilor dintre acestea, dublată de posibilitatea de a rezolva
probleme noi.
Inteligența unui sistem nu este definită de modul în care este alcătuit, ci prin modul în
care se comportă.
Termenul de inteligență este prezent din timpuri imemorabile în limbaj natural,
consacrat în literatură (se pare, de Cicero) și caracterizează puterea si funcția minții de a
stabili legături și a face legături între legături: este ceea ce sugerează inter-legere, reunind
două sensuri- acela de a discrimina între și a lega. Exprimând acțiuni și atribute ale
omului totodată, inteligența nu a putut să beneficieze de o definiție clasică, prin delimitări
de gen proxim și diferență specifică.
În psihologie, inteligența apare atât ca fapt real, cât și ca unul potențial, atât ca proces,
cât și ca aptitudine sau capacitate, atât formă și atribut a organizării mintale, cât și a celei
comportamentale.
CARACTERISTICI FUNDAMENTALE:
1. Capacitatea de a găsi soluții adecvate noilor situații;
2. Rapiditatea, mobilitatea, flexibilitatea, suplețe- pe măsură ce se formează și
dezvoltă mecanismele celorlalte funcții psihice;
3. Adaptabilitatea și eficiența la interacțiunea cu mediul.
Aflată într-o controversă continuă în ultimul secol, între cei care susțineau o abordare
a inteligenței ca fiind o "capacitate generală de achiziție a cunoștiințelor, de rațiuni și
rezolvare a poblemelor" și cei care suștineau că este mai mult decât atât, și anume că
"acesta implică diferite tipuri de abilități". Astfel au apărut mai multe explicații ale
inteligenței, axate pe diverse modele, precum: cel al teoriei bifactoriale propusă de C.
Spearman (1927); cel al componentelor cognitive sugerat de Sternberg (1977) și cel al
corelațiilor cognitive Hunt(1973); cel de măsurarea a activității electrocorticale cu
ajutorul EEG, fMRI, PET; cel al stadialității cognitive descoperit de Piaget (1998) și
preluat de neopiagetieni; cel al teoriilor sociologice, inițait de Lev Vîgotski(1978); cel al
diferențelor datorate culturilor din care provine individul bazat pe studii efectuate de
Heath(1983), Okagaki și Sterneberg(1993) - modele ce susțin prima parte a definiție.

În literatura de specialitate mai apar și alte modele, numite sistematice, care apațin
celor din tabăra ce suțin faptul că inteligența implică diverse tipuri de abilități. Printre
susținători se află teoria inteligențelor multiple ale lui Gardner (1983), teoria triarhică a
inteligenței eficiente a lui Sternberg(1988) precum și teoria bioecologică a lui Stephen J.
Ceci (1996).

Măsurarea și teorii ale Inteligenței

Înainte de toate aceste teorii, psihologul francez, A. Binet (1904), încercând să

construiască un instrument de studiu prin care să poate face o selecție printre elevii a
căror intelect era sub limită, spre a le oferii o educație specială, a construit primul test
de inteligență, înainte ca în psihologie, să existe un concept acceptat care să definească
inteligența. Instrumentul de măsură realizat împreună cu medicul Th. Simon, se va
numii Scara Binett-Simon(1905); puțin mai târziu, datorită succesului avut în Franța, este
preluat și de americani prin pihologul Lewis Terman, care revizuind-o o va numii,
Standford-Binet Scale(1916).

Inteligeța crisalizată fiind definită ca acumuzare de cunoștiințe și deprinderi în

timp ce inteligența fluidă, este definită ca flexibilitate a gândirii și aptitudine de gândire
abstractă.

Piaget (1998) susținea, prin cercetările sale, că intelectul se dezvoltă într-o

succesiune de patru stadii desfășurate de la naștere și până pe la vârsta adolescenței.
Primul stadiu fiind cel a inteligenței sezorio-motorie, ce ajută bebelușul până în jurul
vârstei de 2 ani, să-și dezvolte depriderilor formate pe reflexele înnăscute, dar și pe
învățarea prin încercare și eroare. Cel de-al doilea stadiu, preoperațional, începe odată
cu însușirea limbajului și se sfârșește undeva în perioada începerii școlii, la 7 ani; este
marcat de o gândire animistă și, centrare și egocentrism.

Teoriile sociologice ale inteligenței pleacă de la ideea psihologului Lev

Vîgotski(1978) care considera că oamenii foloseau intrumente psihologice pentru
dezvoltarea gândirii altor semeni prin ceea ce acesta numea zona proximei dezvoltării.
Astfel că în cadrul instituțiilor educative intelectul se dezvoltă atât datorită sarciniilor
cognitive provenite din interacțiunea pe verticală, cât și a socializării cu ceilalți
covârstnici din interacțiune pe orizontală. Alții cercetători au demostrat că există
diferențe substanțiale între ceea ce se întelege prin a fi inteligent, când ne raportăm la
cultura din care provine un individ; astfel

Teorii sistemice

Aceste teorii au la bază un sistem ce încorporează mai multe comportamente

inteligente, care acceptă influența culturală, dar și cea de mediu în definirea
componentelor ce le definesc.

Cea mai cunoscută este cea a lui Howard Gardner (1983), care încearcă
intergrarea mai multor abordări metodologice, propunând cel puțin opt tipuri de
inteligență, printre care: inteligența lingvistică, inteligența logico-matematică,
inteligența sapțială, inteligența muzicală, inteligența corporal-chinestezică, inteligența
interpersonală, inteligența intrapersonală, inteligența naturalistă și chiar inteligența
existențială.

S. Ceci (1996), respinge de asemnea ideea că inteligența generală este o singură

aptitudine intelectuală, susținând existența unor predispoziții biologice care permit
manifestarea unei gândiri critice și dobândirea conștiințelor, pe care acesta le-a numit
potentialități cognitive. Putem întelege prin aceasta că Ceci, susține afirmația conform
căreia înzestrea genetică nu este suficentă pentru dezvoltarea inteligenței, ci depinde și
de un mediu prielnic împreună cu o motivație adecvată.

Creativitatea este un proces mental și social care implică generarea unor

idei sau concepte noi, sau noi asocieri ale minții creative între idei sau concepte
existente.
Creativitatea este un concept multidimensional și se poate manifesta în multiple
domenii. Identificarea și cuantificarea naturii creativității constituie obiective
dificile. Conceptul de creativitate poate fi definit din perspectiva unor discipline
diferite: psihologie, psihologie socială, științe cognitive, arte, inteligență artificială,
filozofie, economie, management etc. și deci la multe niveluri distincte: cognitiv,
intelectual, social, economic, artistic, literar etc. Dificultatea definirii creativității
rezidă în asocierile particulare ale acestui concept cu artele, în natura complexă
a creativității și în varietatea teoriilor care au fost dezvoltate pentru a o explica.
Mulți oameni asociază creativitatea în special cu artele: muzica, teatrul, dansul,
literatura etc. care sunt deseori denumite "arte creative". Așa cum s-a precizat
mai sus, creativitatea nu este proprie numai pentru arte, ci este la fel de
fundamentală pentru progresele din științe, din matematică, tehnologie, politică,
afaceri și în toate domeniile vieții cotidiene.
Un termen înrudit cu creativitatea este creatologia, sugerat de Magyari-Beck,
I. (1990)[1] pentru studiul interdisciplinar al creativității,însă acest termen nu a fost
general acceptat și este rareori utilizat.
Caracteristicile proceselor de creație sunt clasificate,de regulă, în patru
categorii.In primul rând,creativitatea implică totdeauna gândirea sau
comportarea imaginativă. Activitatea imaginativă este un proces de generare a
ceva original: oferirea unei alternative la ceea ce este convențional, de așteptat
sau de rutină. In al doilea rând, în mod general, această activitate imaginativă
are un scop precis: adică este direcționată spre atingerea unui anumit obiectiv
sau rezolvarea unei probleme centrale. Uneori, obiectivul se modifică, atunci
când apar noi idei și posibilități: uneori, de exemplu în procese de invenții sau
descoperiri sunt identificate noi scopuri când produsul sau ideea inițială au
apărut. In al treilea rând, aceste procese trebuie să genereze ceva original.
Originalitatea poate fi de mai multe categorii: individuală (în raport cu rezultatul
anterior al persoanei), relativă (față de grupul de care aparține)
sau istorică (rezultatul este original în raport cu orice realizare anterioară în
domeniul particular). În al patrulea rând, rezultatul trebuie să fie de valoare în
raport cu obiectivul. "Valoarea" este aici o apreciere a unei anumite proprietăți a
rezultatului. Există multe judecăți posibile ale valorii,în funcție de domeniul de
activitate în chestiune: eficient, util, agreabil, valabil, tenabil (durabil).
Există multe aspecte ale creativității în funcție de domeniul de creație, însă o
definiție ar include abilitatea de a combina cunoștințe din domenii anterior
disparate, de a lua obiecte sau idei existente și a le combina în moduri diferite
pentru noi scopuri. Astfel, o definiție simplă a creativității este: "acțiunea de a
combina elemente anterior necombinate".
Relația dintre creativitate și inteligență a fost studiată, între alții, de Robert J.
Sternberg (1999) în manualul Handbook of Creativity [16]. Sternberg afirmă că
există trei aspecte principale care sunt fundamentale pentru creativitate:
abilitatea sintetică, abilitatea analitică și abilitatea practică. Aceste trei aspecte
decurg din teoria "triarhică" (formată din trei aspecte) a inteligenței umane,
promovată de R. J. Sternberg.
●Abilitatea sintetică (creativă): abilitatea de a genera idei care sunt noi, de înaltă
calitate și adecvate pentru sarcina prescrisă. Această abilitate include gândirea
divergentă. O caracteristică a acestui aspect este abilitatea de a redefini
problemele într-un mod complet diferit și de a gândi în mod intuitiv și pătrunzător.
● Abilitatea analitică: gândirea critică/analitică este implicată în creativitate ca
abilitate de a judeca valoarea propriilor gânduri și soluții posibile,de a evalua
punctele lor tari și slabe și de a sugera căi de îmbunătățire a acestora.
● Abilitatea practică: abilitatea de a aplica competențele intelectuale în contexte
cotidiene și de a "vinde" sau a comunica ideile creative la alții. Este abilitatea de
a traduce abstracțiile și teoriile în aplicații realiste.
Inteligența superioară este comună multor persoane creative. Totuși, multe studii
ale relației creativității cu inteligența au arătat că inteligența generală extremă nu
stimulează, în mod necesar, creativitatea. "Ipoteza de prag" propusă de Ellis
Paul Torrance[6] susține că un grad ridicat de inteligență pare să fie o condiție
necesară dar nu și suficientă pentru o creativitate superioară.
Un coeficient de inteligență sau IQ "de prag" ar avea valoarea de 120, adică:
● sub IQ= 120, creativitatea este dependentă de inteligență;
● peste IQ= 120, creativitatea este independentă de inteligență.
Totuși, cercetările asupra "ipotezei de prag" au produs rezultate mixte, care s-au
extins de la sprijinul entuziast până la combatere și rejectare.
Deasupra nivelului "de prag" inteligența se corelează destul de slab cu
creativitatea -adică o persoană foarte inteligentă poate avea slabe rezultate la
testele de creativitate. Insă subiecții cu performanțe ridicate la testele de
creativitate aveau la testele de inteligență cote cel puțin mijlocii, de unde rezultă
necesitatea inteligenței pentru o creativitate superioară. Există diferențe specifice
ale gradului de inteligență necesar: inteligența este mai importantă în
creativitatea științifică, având un rol mai mic în arte (pictură, muzică etc.). Se
întâlnesc însă și semnificative excepții față de această aserțiune! In științe este
esențială "sensibilitatea la probleme" care stimulează spiritul de investigație; în
arte este importantă sensibilitatea ca ecou afectiv al evenimentelor care animă
ideile și succesiunea imaginilor. Psihologul american Ellis Paul Torrance (1915-
2003), împreună cu colaboratorii săi au elaborat o metodă de benchmarking
pentru cuantificarea creativității, care a fost denumită "Testele Torrance ale
Gândirii Creative (TTCT)" . Aceste teste de gândire divergentă au măsurat:
■ Fluența. Numărul total de răspunsuri interpretabile, semnificative și relevante la
stimuli.
■ Flexibilitatea. Varietatea categoriilor de răspunsuri relevante la problema dată.
■ Originalitatea. Răspunsuri care sunt neașteptate, neobișnuite, unice sau
statistic rare.
■ Elaborarea. Adăugarea de detalii pertinente.