PSIHOPEDAGOGIA

CREATIVITĂTII
 Termenul creativitate îşi are originea în cuvantul latin creare, care înseamnă: a zămisli, a făuri, a naşte.
El a fost introdus în vocabularul psihologic de psihologul american Gordon Allport (1937) care desemna
prin el „dispoziţia general umană, existentă în form ă latentă ( şi în grade diferite, desigur), care permite
realizarea unui produs original şi de valoare pentru societate" pe care o considera prezentă la toţi copiii,
evidenţiind capacitatea de a produce noul, dar şi o anumit ă organizare în sistemul personalit ăţii a proceselor
psihice, aceasta însemnând că fundamentul psihic al crea ţiei nu se reduce la aptitudini şi î nlocuieşte vechii
termeni: spirit inovator, inventivitate, talent.
 Prima încercare de studiere pe baze ştiinţifice a creativităţii o datorăm lucrării savantului englez Francis Galton,
Hereditary Genius (1869). Cercetând arborele genealogic al unui număr considerabil de familii celebre, din care timp de
mai multe generaţii au provenit mari personalităţi creatoare, Galton trage concluzia c ă ereditatea este factorul determinant al
forţei creatoare şi că oamenii geniali sunt înzestraţi cu aptitudini intelectuale excepţionale.
 În literatura de specialitate se consideră ca dată de început a studiilor sistematice asupra creativităţii anul 1950,
când, la Congresul Asociaţiei Psihologilor Americani, J.P. Guilford semnala sărăcia studiilor asupra creativităţii şi schiţa
cateva direcţii de cercetare a acestei dimensiuni a personalit ăţii umane. După acest impuls, problematica diversă a
creativităţii a intrat în programul de cercetare al majorităţii universităţilor din S.U.A. şi din diferite ţări ale Europei. În
anii '60-'70 asistăm la o explozie a numărului lucrărilor consacrate problemei creativit ăţii, astfel încât, în 1970,
psihologul cehoslovac J. Hlavsa inventaria nu mai puţin de 2.419 titluri referitoare la creativitate. Conform Enciclopediei
creativităţii (Runco, 1999, p. XV), în intervalul 1960-1998 au apărut peste 10.000 de lucrări despre creativitate. Studii
extinse asupra creativităţii au fost efectuate de psihologii G. Wallas, J.P. Guilford, C.W. Taylor, E.P. Torrance.
 În Romania, studiile de început asupra creativităţii se leagă de numele unor filosofi şi psihologi iluştri precum:
Constantin Rădulescu-Motru, Ştefan Odobleja, Mihai Ralea, Tudor Vianu, Florian Ştef ănescu-Goang ă, Vasile Pavelcu .
După 1970 demarează o serie de cercetări experimentale având drept obiective finale evaluarea şi stimularea creativităţii în
diferite domenii (ştiinţă, artă, educaţie). Se cuvine să menţionăm aici contribuţiile deosebite ale psihologilor Alexandru
Roşea, Paul Popescu- Neveanu, Marian Bejat, Ursula Şchiopu, Mihaela Roco, Grigore Nicola, Ana Stoica ş.a.
 În pofida numărului mare de cercetări consacrate creativităţii, nu putem vorbi încă de un consens în definirea acesteia.
Fenomenul este explicabil dacă avem în vedere faptul că fiecare autor pune accentul pe o anumit ă dimensiune a creativit ăţii.
Iată câteva definiţii care ilustrează acest lucru:
„Creativitatea este capacitatea de a modela experienţa în forme noi şi diferite, capacitatea de a percepe mediul în mod plastic
şi de a comunica altora experienţa unică rezultată" (LA. Taylor, 1959);
„Creativitatea este procesul modelării unor idei sau ipoteze, al testării acestor idei şi al comunic ării rezultatelor" (E.P.
Torrance, 1962);
„Creativitatea este un proces de asociere şi de combinare, în ansambluri noi, a unor elemente preexistente" (H. Jaoui, 1975);
„Creativitatea reprezintă interacţiunea optimă, generatoare de nou, dintre atitudini şi aptitudini" (P. Popescu-Neveanu, 1978);
„Creativitatea este un complex de însuşiri şi aptitudini psihice care, în condiţii favorabile, generează produse noi şi de
valoare pentru societate" (Al. Roşea, 1981);
„Creativitatea este capacitatea de a imagina răspunsuri la probleme, de a elabora solu ţii inedite şi originale" (E. Limbos,
1988).
 Examinarea definiţiilor creativităţii conduce la concluzia că noutatea, originalitatea, ingeniozitatea şi valoarea teoretică
sau practică reprezintă trăsături esenţiale ale activităţii creatoare. Lipsa de consens în abordarea creativit ăţii se poate datora
şi faptului că, multă vreme, ea a fost considerată apanajul oamenilor de geniu, al unei minorităţi, şi, ca atare, cercetarea a
fost orientată exclusiv spre studierea vieţii şi activităţii persoanelor înalt creative (F. Galton - 1869, J.M. Cattell - 1903, C.
Cox-1926).
O cercetare întreprinsă în Marea Britanie, în anii '90, de către M. Fryera arătat c ă 70% dintre profesorii intervieva ţi
(peste 1.000 de profesori) consideră creativitatea drept un har ce nu-i este dat fiecăruia.
 Noţiunea de creativitate are o evoluţie particulară, ajungându-se la acest sens prin numeroase dezbateri
cu privire la înţelesul termenului şi prin eliminarea unor noţiuni concurente. Anterior conceptului de
creativitate, psihologia empirică a folosit noţiuni ca dotaţie, aptitudine, talent, genialitate, imaginaţie
creatoare şi chiar inteligenţă. Chiar şi după ce termenul s-a impus în forma sa actuală, au mai fost folosite
sinonime ca: inteligenţă fluidă (R. B. Catell), gândire direcţionată creatoare (Ernest Hilgard), gândire
divergentă (Jean P. Guilford), rezolvare specifică de probleme (A. Newell, J.C.Shaw), imaginaţie creatoare
(Jean Piaget)".
 Este un contrast puternic cu punctul de vedere al americanilor. în S.U.A., dup ă al doilea r ăzboi mondial şi pan ă în
prezent, creativitatea este percepută drept ceva ce poate fi dezvoltat în cazul majorit ăţii indivizilor.

J.P. Guilford a susţinut că fenomenul creativităţii reprezintă o trăsătură general umană şi că toţi oamenii pot fi
distribuiţi, la niveluri diferite, pe o scală continuă a creativităţii.
Alexandru Roşea (1981, p. 17) preciza că, în sens larg, creativitatea se refer ă şi la g ăsirea de solu ţii, idei, probleme,
metode care nu sunt noi pentru societate, dar la care s-a ajuns pe o cale independent ă. De exemplu, rezolvarea de c ătre un
elev a unei probleme, la o anumită materie de învăţământ, se consideră c ă este creatoare dac ă se realizeaz ă într-un mod
diferit decât cel prezentat în manual sau de către profesor la clasă, chiar dac ă modul de rezolvare nu e nou pentru ştiin ţă.
În aceste condiţii, putem considera că există o creativitate cotidiană, obişnuită, manifestată ori de cate
ori oamenii rezolvă o situaţie problematică, şi o creativitate de nivel înalt, accesibilă unei minorităţi.
 Întrucât există unele concepte care au fost confundate cu cel de creativitate, se impun unele delimitări
conceptuale:
-invenţia presupune găsirea noului care se adaugă cunoştinţelor şi obiectelor deja existente;
-inovaţia are o conotaţie pragmatică şi implică aplicarea noutăţii într-o formă de activitate din domeniul
economic;
-descoperirea este dezvăluirea unor legităţi existente deja în realitate şi înainte de relevarea, de explicarea
lor teoretică;
-talentul este o formă superioară de manifestare a aptitudinilor, care poate duce la valori noi şi originale;
-geniul este cea mai înaltă formă de dezvoltare a aptitudinilor, care se manifestă într-o activitate de
importanţă istorică pentru societate, pentru progresul cunoaşterii umane, ştiinţei, tehnicii, culturii cu un
ridicat nivel de originalitate.
 Fiind o dimensiune a personalităţii atât de complexă, creativitatea este nu numai plurifazică, ci şi multidimensională.
Factori variaţi, precum natura, structura şi valoarea, acţionează asupra individului pentru a genera contextul favorabil
funcţionării ei. M. Zlate vorbeşte de patru categorii principale de factori care acţionează în scopul de a crea mediul favorabil
manifestării creativităţii, ca fenomen multidimensional (Zlate, M., Introducere în psihologie, Ed. Polirom, Iaşi, 1994, p. 87.):
Factori interiori-structurali sau factorii de natură psihologică, incluzând trei categorii: intelectuali: gândire, inteligenţa
creatoare cu forma ei esenţială pentru creativitate – gândirea divergentă; afectiv-motivaţionali: curiozitatea, pasiunea,
creşterea tensiunii motivaţionale, tendinţa de autorealizare, tendinţa de a comunica; factori de personalitate: atitudinali,
aptitudinali, temperamentali;
Factori exterior-conjucturali sau socio-culturali: particularităţile socio-culturale, grupul social de care aparţine
individul, condiţiile materiale;
Factori psiho-sociali: ambianţa relaţională, climatul psihosocial al individului;
Factori socio-educaţionali: nivelul educaţional, influenţele educative ale familiei, instituţiilor de învăţământ,
colectivelor de muncă.
Această clasificare poate fi reformulată, fie în factori generali şi speciali, fie în factori stimulatori sau inhibitori.
 Al. Roşca realizează o clasificare generală a factorilor de creativitate în:
-factori subiectivi sau însuşiri ale personalităţii creatoare (intelectuali, aptitudini speciale, motivaţie, temperament,
caracter)
-factori obiectivi (condiţiile socio-educative)
(Roşca, Al., Creativitatea generală şi specifică, Ed. Academiei RSR, Bucureşti, 1981).
 Procesul creator desemnează aspecte legate de mecanismele psihologice implicate în activitatea creativă şi de
dinamica psihologică a creatorului, de la identificarea problemei la realizarea produsului creativ sau materializarea ideii
creatoare. Acest proces poate avea o durată mai mare sau mai redusă, în funcţie de domeniul de activitate, experienţa
creatorului, condiţiile externe sau interne ale creaţiei.
 Din modalităţile de abordare teoretică a procesului de creativitate, s-au conturat câteva orientări, aspecte sub care
aceasta poate fi analizată:
- creativitatea ca proces;
- creativitatea ca produs;
- creativitatea ca potenţial;
- creativitatea ca trăsătură de personalitate.
Creativitatea ca proces
Pe parcursul studiilor realizate asupra fenomenului de creativitate s-a constatat că acesta nu se produce instantaneu, ci
are o anumită dinamică, presupune anumite mecanisme şi condiţii, parcurge etape şi momente. Modelul organizării
creativităţii, prezentat de G. Wallas, este cel mai cunoscut în psihologie şi face referire la derularea acesteia în patru etape:
• Prepararea; se defineşte problema care este analizată, studiată;
• Incubaţia: problema este lăsată la o parte pentru o anumită perioadă;
• Iluminarea: momentul în care apare ideea, soluţia creatoare;
• Verificarea: etapa de materializare a ideii creatoare
Cercetările au demonstrat că aceste faze sunt specifice oricărui proces creator, indiferent de domeniul la care fac
referire (ştiinţă, tehnică sau artă), diferite fiind ponderea şi conţinutul fiecărei etape.
 În 1988, Torrance arăta că modelul lui Wallas stă la baza majorităţii programelor de antrenare a
gândirii creative. O altă observaţie care se impune este aceea că, urmarea rapidă a iluminării, după etapa
incubaţiei, i-a făcut pe unii autori să considere gândirea creativă un proces inconştient, care nu poate fi
controlat (Torrance, E.P., The Nature of Creativity as manifest on its testings, in J.S. Sternberg, The Nature
of Creativity, Cambridge, England, 1988, p. 215.).
M. Roco, pornind de la definiţia dată creativităţii de către D.E. Berlyne, G.T. Land şi C. Kennealy, ca
fiind un proces de deschidere la închidere şi de creştere personală, apreciază că la fiecare individ există mai
multe cicluri de creştere şi dezvoltare, care implică 4 etape ce au ponderi diferite în creaţie:
primele două etape – formativă şi normativă – nu sunt favorabile creativităţii, întrucât sunt dominate
de scopuri convergente, legate de cristalizarea identităţii eului şi a conformităţii la grup;
ultimele două etape – integrativă şi transformaţională – sunt stimulative pentru antrenamentul creativ,
persoana dobândind unicitate şi dispunând de nevoia de a se exprima în ceva nou (Roco, M, op. cit., p. 76).
 Prepararea (pregătirea)
- este o etapă de acumulare, de culegere a materialelor necesare proceselor ulterioare, intensă şi de lungă
durată, care nu nu se raportează doar la faza incipientă, ci are în vedere corespondentul la informaţiile
asimilate în toată istoria sa culturală. Procesul creator nu poate fi derulat în afara cunoştinţelor şi fără
stăpânirea perfectă a deprinderilor necesare îndeplinirii unor activităţi specifice domeniului. Activitatea
creativă solicită deprinderi de muncă susţinută şi regulată, precum şi deprinderi de gândire şi de
exprimare. Acest stil se dobândeşte prin experienţă îndelungată, un talent puternic fiind cel care dispune
de deprinderi de gândire şi exprimare bogate, flexibile, care pot fi accesate cu promptitudine, cu
posibilităţi de asociere şi disociere.
- în faza de preparare, copilul sesizează problema, analizează datele acesteia, formulează şi testează diferite
ipoteze de rezolvare, utilizând deprinderile şi cunostinţele achiziţionate. Faza de preparare are legături
solide cu instruirea longitudinală şi transversală în ceea ce priveşte asimilarea cunoştinţelor şi însuşirea
experienţei de viaţă.
- simpla formulare a unei probleme, spune A. Einstein, este adeseori mai importantă decât rezolvarea ei, care
poate fi doar o chestiune de matematică sau de tehnica experimentală. A formula noi întrebări, a căuta noi
posibilităţi, a privi problemele vechi dintr-un unghi inedit presupune imaginaţie creativă şi poate reprezenta un
real progres în ştiinţă. O formulare corectă a problemei creative asigură din start un avans şi, de aceea, se acordă
o atenţie deosebită identificării cât mai clar a problemei reale şi a tehnicilor de abordare, formulare şi
reformulare, a aceleiaşi chestiuni.
 Incubaţia
- este etapa de aşteptare în urma perioadei îndelungate de preparare. Este o etapă în care persoana este aparent
pasivă şi relaxată. Caracteristic acestei etape este revenirea în mod inconştient asupra problemei. În plan
mintal se produc interacţiuni între materialul stocat şi informaţia actuală, utilizându-se operaţii de asociere
şi de sinteză asemănătoare cu cele conştiente care se desfăşoară însă cu o viteză mai mare decât acestea din
urmă. După mulţi autori (M. Ralea, E. Kris, L. Kubie ş.a.), creativitatea este rezultatul acţiunii proceselor
preconştiente, care prezintă un grad de libertate şi flexibilitate mult mai ridicat decât procesele conştiente.
A. Munteanu apreciază incubaţia ca fiind o fază de aşteptare, în care creatorul, deşi este racordat încă la
problemă, îşi schimbă terenul de confruntare într-o zonă mai periferică a psihicului, îndepărtându-se de
zona conştientului, (Munteanu, A., Incursiuni în creatologie, Ed. Augusta, Timişoara, 1994, p. 319). În
această fază, este pregătită iluminarea sau clipa de inspiraţie, and ca finalitate sinteza datelor adunate în
perioada de pregătire.
 M. Bejat descrie incubaţia ca fiind un proces de natură inconştientă, care poate fi încadrată într-o activitate
conştientă de investigare, comparare, ordonare şi verificare, şi este utilă atunci când preocupările conştiente pot fi
transferate la nivel inconştient, sub o formă difuză. Fiind urmată de o perioadă de odihnă, preocuparea pentru o anumită
problemă determină polarizarea unor focare de excitaţie mai redusă, care pot avea legătură cu aceasta (Bejat, M., Factori
individuali şi psihosociali ai creativităţii, în Creativitatea în ştiinţă, tehnică şi învăţământ, E.D.P., Bucureşti, 1981, p. 64).
Ideea poate apărea brusc, atunci când activitatea este reluată după acest repaus, care poate însemna procese de lucru, de
pregătire a drumului spre iluminare. Momentul de inspiraţie poate apărea după o perioadă de timp, chisr şi atunci când
tema nu se află în câmpul conştiinţei, creatorul nefiind preocupat de ea în mod direct.

Reuşita actului creator, în această etapă, presupune suspendarea funcţiilor critice şi detaşarea temporară de
problemă. Valoarea soluţiei iniţiale care se prefigurează în această fază depinde de o serie de calităţi ale activităţii din
etapa precedentă (prepararea), dintre care mai semnificative sunt: corectitudinea, amplitudinea, selectivitatea şi
seriozitatea informării şi a documentării.
 Iluminarea
- este o etapă ce antrenează întreaga personalitate a individului,
o pendulare între planul afectiv şi cel cognitiv, fiind descrisă
ca o apariţie bruscă a soluţiei la problema identificată.
Iluminarea este momentul cel mai important al creaţiei, de
scurtă durată, dar unic, irepetabil şi extrem de valoros.
Inspiraţia se bazează pe etapele anterioare de acumulare
activă a informaţiilor, precum şi pe pregătirea conştientă şi
prelucrarea datelor, vechi sau noi. Iluminarea este produsul
eforturilor depuse în celelalte etape, dar şi demararea
procesului de execuţie; este o etapă în care apare tensiunea
psihică, fiind un moment important derulat în cadrul
proceselor psihice ale individului, de trecere în manifestările
emoţionale ale creatorului.
 Definind iluminarea ca „o stare mai lungă sau mai scurtă de tensiune interioară puternică în
desfăşurarea proceselor sufleteşti, în cursul căreia se desemnează liniile generale sau fragmente ale viitoarei
opere”, (Pârvu, N., Studii de psihologia artei, E.D.P., Bucureşti, 1967, p. 27) autorul subliniază
caracteristicile principale ale acestei etape: spontaneitatea, necesitatea, vibraţia afectivă. Prima etapă este
consecinţa trecerii rapide de la un nivel inconştient al gândirii la nivelul conştiinţei, într-o formă organizată.
Momentul în care apare inspiraţia este însoţit de o stare afectivă, resimţită ca agitaţie, fericire sau durere,
acestea alternând şi variind de la un individ la altul.
 Iluminarea poate fi asociată cu intuiţia, acesta fiind un proces cognitiv sintetic şi integrativ, inexplicit,
neverbalizat şi necomunicabil. P. Popescu-Neveanu defineşte intuiţia ca fiind: „Descoperirea bruscă a unei
soluţii fără conştiinţa modului de a descoperiri, care are loc fie la primul contact cu problema, fie după o
perioadă de efort fără succes urmată de pauză (aşa numita inspiraţie)”. (Popescu- Neveanu, P., Dicţionar de
psihologie, Ed. Albatros, Bucureşti, 1978, p. 380).
Iluminarea este faza în care soluţia la o
problemă apare brusc, fără intenţia persoanei.
Conform opiniei unor specialişti, în această etapă
a creaţiei se produc iluminări succesive, de regulă
prima fiind aceea în care ni se clarifică problema
pe care o avem de rezolvat.
 Verificarea
- prin această etapă se desăvârşeşte procesul creator, fiind foarte importantă în principal pentru domeniul tehnico-ştiinţific
(proiectare). Verificarea cuprinde trei faze: de proiect, are loc desăvârşirea ideii şi ideea este finalizată şi se
materializează într-o soluţie tehnică reală; de execuţie, punerea în practică a soluţiei tehnice în laborator; de
experimentare, în urma căreia va fi confirmată sau infirmată validitatea soluţiei respective. Ideea creatoare poate fi un
fapt explicit, perceptibil, un tablou, un principiu, o poezie, un mecanism, un obiect, o teorie ştiinţifică. Verificarea
presupune o raportare a structurilor existente la rezultatele obţinute ca urmare a încercărilor de a pune în practică aceste
structuri sau idei, permiţând o îmbunătăţire progresivă a modelului propus.
În procesul de creaţie este implicată întreaga personalitate a creatorului, pornind de la acumularea informaţiilor, generarea
unei ipoteze de lucru, a unor soluţiei creatoare, până la realizarea produsului final creativ. Sunt implicate procese
cognitive, afective, motivaţionale, factori de personalitate, cu toate că, în unele cazuri, s-a demonstrat că este mai greu
de descris activitatea psihică a creatorului, acest aspect fiind mult influenţat de intervalul de timp alocat procesului
creator, care poate dura uneori ani de zile.
 Creativitatea ca produs se defineşte ca
abilitate de a realiza ceva nou (idee, teorie, metodă,
model etc.), produs finit al unei activităţi de
experimentare, investigare şi inovare. Obţinerea
unui produs creativ necesită foarte mult efort
voluntar şi implicare personală, fiind rezultatul
procesului de creaţie care, ca orice proces bine
coordonat, organizat şi realizat, duce la o anumită
finalitate.
Din această perspectivă, a tratării creativităţii ca
produs al unui demers inovator, deducem că ea se
caracterizează prin noutate, originalitate, utilitate
socială şi aplicabilitate vastă, relevanţă, valoare,
armonie.
 Noutatea este apreciată în raport cu subiectul, cu capacităţile şi experienţa lui psihologică şi socială şi cu
nivelul sau expectanţele sociale din acel moment. Noutatea produsului şi originalitatea sunt văzute în corelaţie
cu utilitatea produsului, criteriu adoptat pentru a distinge pentru a distinge produsul cu adevărat creativ de cele
rupte de realitate. Noutatea şi originalitatea sunt raportate la nivelul de vârstă şi individual al persoanei
implicate în actul creativ, la capacităţile şi abilităţile acestuia, fără a se putea compara rezultate sau performanţe
obţinute în condiţii şi situaţii diferite. În funcţie de vârsta individului, crearea unor produse originale
depinde de interesele acestuia: interese de afirmare, nevoie de noutate, soluţionare de probleme sau
înlocuire în lipsa cunoaşterii fenomenelor. Din acest punct de vedere, preşcolarul are tendinţa de a-i imita pe
ceilalţi, de a repeta conduite care au fost apreciate de adulţi.
La această vârstă noutatea şi originalitatea produselor au valoare
subiectivă.
 Creativitatea ca potenţial
Dacă multă vreme creativitatea a fost considerată ca un dar divin dat numai anumitor persoane, astăzi este
acceptată ideea că aceasta există în formă latentă în fiecare individ. Singura problemă este d a descoperi cât mai
de timpuriu acest potenţial, specificul său şi exersarea în vederea transformării lui în trăsătură de personalitate.
Studiind creativitatea ca şi potenţial uman, I. Taylor (1959) afirmă că aceasta se manifestă diferit, fiind
organizată pe niveluri, inferioare şi superioare de manifestare a originalităţii. Noutatea şi valoarea depind astfel
de capacităţile individuale, variind în profunzime şi în extensie, indiferent de domeniul de aplicabilitate. În
opinia sa, creativitatea considerată ca potenţial individual se structurează pe cinci niveluri diferite ca
performanţă creativă, în funcţie de gradul de implicare şi capacităţile personale:
a) Creativitatea expresivă, exemplificată prin desenele spontane ale copiilor, este forma primară de
creativitate. Caracteristicile esenţiale ale produselor creativităţii expresive nu sunt abilitatea, originalitatea şi
valoarea, ci spontaneitatea şi libera expresie. Cu cât li se oferă copiilor mai mult posibilitatea de a fi creativi,
spontani şi independenţi, cu atât mai creatori vor fi ei mai târziu. Pe de altă parte, aprecierea critică defavorabilă
asupra desenelor lor este considerată deosebit de dăunătoare asupra dezvoltării creative a acestora.
 b) Creativitatea procesuală reprezintă stadiul în care individul, însuşindu-şi anumite informaţii şi tehnici,
ajunge la un nou nivel de îndemânare şi de realizare a unui produs ştiinţific sau artistic finit. Aceasta ţine de
notele originale întâlnite în desfăşurarea proceselor psihice, în modul de gândire şi de simţire al subiectului.
În general, planul procesual al creativităţii este considerat planul tehnicilor.
c) Creativitatea inventivă implică perceperea unor relaţii noi şi neobişnuite între elementele realităţii care
erau percepute anterior separat. Această formă nu contribuie direct la elaborarea unei idei fundamentale noi,
ci doar la o nouă utilizare a unor elemente vechi.
Acest nivel de creativitate ale cărui caracteristici
esenţiale sunt invenţia şi descoperirea, este întâlnit la
exploratori, descoperitori, la toţi cei care caută căi noi
de a vedea şi de a utiliza lucruri deja cunoscute.
d) Creativitatea inovativă este întâlnită la un număr mai restrâns de persoane, fiind rezultatul cunoaşterii deosebite a
realităţii, a dezvoltării intelectuale maximale şi a dezvoltării aptitudinilor. Ea implică modificarea principiilor care stau la
baza unui întreg domeniu al ştiinţei, al artei etc. Indivizii care cultivă şi dezvoltă principii fundamentale stabilizate sunt
consideraţi discipoli ai unor anumite şcoli.
e) Creativitatea emergentă (imprevizibilă) face posibilă apariţia unui principiu sau a unor ipoteze care revoluţionează
cunoaşterea, arta sau existenţa socială. Ea este cea mai înaltă şi cea mai rară formă de creativitate.
 Creativitatea, manifestată la unul dintre cele cinci niveluri conform potenţialului individual, se consideră ca
putând fi cultivată şi stimulată, fiind strâns legată de satisfacerea trebuinţei de cunoaştere care este
stimulent intern.
Astfel, potenţialul creativ poate fi considerat ca un sistem al disponibilităţilor psihice care îi permit
individului să depăşească propria experienţă şi să construiască noul în planul modalităţilor proprii de expresie,
al acţiunii şi al cunoaşterii. Fiind abordat ca un sistem, se pot identifica mai multe componente ce favorizează
apariţia unor produse de valoare:
-trebuinţe de progres: de cunoaştere, de independenţă, de autoexprimare;
-imaginaţie liberă, nestânjenită,
-spontaneitate;
-animismul gândirii, care mijloceşte interferenţa firească a lumii umane cu lumea animalelor şi cea a lucrurilor.
Stimularea potenţialului creativ necesită antrenarea individului în soluţionarea unor probleme de tip
divergent, implicarea în experienţe creative, eliminarea tendinţelor de imitaţie, diversificarea modalităţilor de
exprimare, respectarea individualităţii fiecărui copil.
 Creativitatea ca trăsătură de personalitate
Folosind analiza indivizilor creativi din diverse domenii (ştiinţă, tehnică, artă), au fost evidenţiate
următoarele trăsături specifice personalităţilor creative: fluiditatea, flexibilitatea, capacitatea de elaborare,
sensibilitatea pentru probleme, redefinirea, originalitatea, gândirea independentă, conştiinţa puternică,
preferinţa pentru fenomenele complexe, toleranţa faţă de situaţiile ambigue, interese diverse şi complexe, stil
cognitiv specific, motivaţie intrinsecă, emoţionalitate puternică, nonconformism, nevoia crescută de
independenţă.
Termenul de „creativitate”, abordat ca trăsătură de personalitate, încearcă să depăşească limitele
termenului de „talent”. Singura notă comună între aceştia este originalitatea, talentul corespunzând
creativităţii la nivel superior. Din acest punct de vedere s poate considera că toţi oamenii sunt creativi în
diferite grade, dar numai unii dintre ei sunt cu adevărat talentaţi. Talentul este considerat ca o dezvoltare
superioară a aptitudinilor generale şi speciale şi ca o fericită îmbinare a lor, pe când creativitatea include
structuri mai complexe de personalitate, depăşind aptitudinile. Nu este suficient, deci, să dispui de
aptitudini, dacă acestea nu sunt orientate prin motivaţie și atitudini către descoperirea şi generarea noului cu
 Mijloacele de exprimare, contextele creative sunt diferite de la un domeniu de activitate la altul.
“Criteriile esenţiale de evaluare a creativităţii sunt originalitatea şi utilitatea socială a produsului
obţinut în urma derulării procesului creator. Acest proces poate avea niveluri diferite de originalitate şi
valoare socială, iar în funcţie de domeniul de activitate poate lua diferite forme. De asemenea, după
natura lor, putem înscrie produsele creative pe un continuum, de la cele tangibile, cum este o sculptură,
pictură, un mecanism, un aparat, până la cele exprimate prin conduitele persoanei creatoare, cum este
cazul unui actor, al dirijorului, al balerinei”. (Roşca, Al., Creativitatea generală şi specifică, Ed.
Academiei RSR, Bucureşti, 1981, p. 73).
 Teoriile emise despre creativitate au la bază elemente comune, ceea ce demonstrează că, indiferent de
modul în care acesta este abordată, de aspectele care au stat la baza studierii actului creativ, de tipul de
personalitate al individului implicat sau de contextul social în care au fost formulate, inovaţia de valoare are
aspecte comune din punct de vedere psihic şi al aplicabilităţii, diferenţele fiind date de factorii menţionaţi
anterior.
Principala trăsătură a creativităţii este noutatea, aceasta reieşind din toate abordările şi încercările de
definire: un proces care are ca produs ceva nou, diferit de ceea ce era cunoscut anterior (o idee, un obiect, un
concept, o modalitate de restructurare a vechilor elemente) poate fi considerat ca fiind creator. Ideii de
„noutate” i se asociază automat, în acest caz, ideea de „valoare”. Un produs creativ nu este suficient să fie
diferit faţă de ceea ce s-a cunoscut până în acel moment, ci să rezolve aspecte de acomodare, facilitare şi
intervenţie adecvată în situaţiile problematice identificate.
 Dezvoltarea capacităţilor inovatoare reprezintă
unul din obiectivele sistemului de învăţământ de azi,
având în vedere că, în procesul de producţie industrială,
acţiunile stereotipe sunt automatizate, computerizate,
dar există de multe ori nevoie ca acestea să fie
îmbunătăţite şi să se găsească soluţii noi de
eficientizare. Astfel, s-a constatat că procesul de creaţie
poate fi dirijat şi stimulat printr-o sau modelare
creativă a individului. Învăţarea creativă se poate
realiza în contexte diferite, formale, nonformale sau
informale, având la bază descoperirea şi
problematizarea, modelarea creativă a personalităţii
excluzând învăţarea axată pe reproducere.
 Cu toate că abordările termenului de „creativitate” sunt variate, pot fi evidenţiate câteva
aspecte comune:
creativitatea este o caracteristică specific umană, necesară omului pentru a produce noi valori
spirituale şi materiale, originale, neobişnuite dar utile;
capacităţile creative nu se manifestă implicit în produse creative, ci numai dacă sunt activate,
valorificate şi stimulate;
dezvoltarea potenţialului creativ al individului,
transformarea lui într-o trăsătură a personalităţii,
reprezintă responsabilitatea familiei în primă fază,
a instituţiilor de învăţământ şi a societăţii,
pentru optimizarea adaptării acestuia la mediul social în care trăieşte;
persoana creativă se caracterizează prin curiozitate, interes pentru nou, complexitate şi
diversitate, o abordarea directă şi deschisă a dificultăţilor, asimetrie şi inovaţie în perceperea
lucrurilor care o înconjoară;
dezvoltarea potenţialului creativ este obligatorie, începând cu primii ani de viaţă ai
copilului, având ca scop pregătirea acestuia pentru viaţa socială, pentru adaptarea la mediul
şcolar şi la provocările cotidiene;
actul creativ presupune implicarea tuturor componentelor sistemului psihic uman (gândire
convergentă, gândire divergentă, gândire analogică, imaginaţie constructivă, anticipativă,
creatoare, motivaţie, afectivitate, voinţă), a tuturor modalităţilor de organizare a acestuia, a
mecanismelor operaţionale şi a vectorilor motivanţi, a aptitudinilor şi atitudinilor creative şi,
de aceea, educarea creativităţii necesită o multitudine de acţiuni educative, organizate într-
un sistem bine închegat, menite să dezvolte viaţa psihică a individului;
 pentru potenţarea actului creativ sunt necesare contacte cu mediul şi trăiri autentice, declanşate de aceste
interacţiuni;
 mediul social în care trăieşte individul poate avea influenţe deosebite asupra manifestărilor creative, acesta
putând valoriza sau bloca manifestarea potenţialului creativ individual;
 cei care se fac responsabili pentru descoperirea şi dezvoltarea potenţialului creativ al copilului, în perioada
timpurie, sunt părinţii şi cadrul didactic. Aceasta se realizează prin trăirile afective pe care le declanşează în
contact cu preşcolarul, prin forma de motivaţie pe care o utilizează în activităţile realizate cu acesta, prin
atenţia, echilibrul emoţional, interesul, empatia pe care le dovedesc faţă de el, prin încurajările şi
aprecierile manifestate faţă de conduita copilului atunci când apare un obstacol cognitiv sau aptitudinal;
elaborarea şi aplicarea unui program de stimulare a creativităţii va porni de la cunoaşterea particularităţilor de
vârstă şi individuale ale copiilor;
disponibilităţile creatoare individuale se dezvoltă mai uşor într-un grup, întrucât acesta potenţează şi dezvoltă
capacităţile individuale prin intercunoaştere, influenţă şi comunicare interpersonală.
Pentru înţelegerea cât mai adecvată a procesului creaţiei, Guilford elaborează un model al structurii
intelectului, capabil să asume şi dimensiunea creativităţii. Conform acestui model, fiecare capacitate
intelectuală se defineşte prin trei parametri:
-operaţii (cunoaştere, memorie, gandire convergentă, gandire divergentă, evaluare),
-conţinuturi (figurativ, simbolic, semantic, comportamental)
-produse (unităţi, clase, relaţii, sisteme, transformări, implicaţii).
 Modelul
tridimensional al
structurii
intelectului

J.P. Guilford
 Realizând distincţia dintre gândirea convergentă (gândirea algoritmică în care se porneşte de la informa ţia
dată pentru a da un răspuns unic, într-o manier ă unic ă) şi gândirea divergentă (gândirea care merge în diferite
direcţii şi caută soluţii variate, inedite de rezolvare a problemelor), Guilford asociază creativitatea cu gândirea
divergentă.
Gândirea divergentă este pluridimensională, plastică şi adaptabil ă. Subiectul schimb ă procedurile şi
perspectivele, utilizând registre de cunoaştere diferite.
În 1950, J.P. Guilford a ajuns la concluzia că testele tradi ţionale utilizate pentru m ăsurarea inteligen ţei nu
sunt relevante în aprecierea creativităţii, întrucat se rezumă la studierea gândirii convergente (în special
capacitatea de memorare şi
cea de recunoaştere). În consecinţă, psihologul
american a elaborat baterii de teste menite să măsoare
comportamentul creativ şi care sunt axate pe gandirea
divergentă.
Factorii gândirii divergente măsuraţi prin bateria de teste elaborată de Guilford sunt:
a) fluenţa, care exprimă rapiditatea şi uşurinţa de a produce, in anumite condi ţii, cuvinte, idei, asocia ţii,
propoziţii sau expresii; pentru evaluarea acestui factor, se solicit ă, de exemplu, subiec ţilor s ă găsească mai
multe sinonime pentru un cuvânt dat, să enumere mai multe obiecte rotunde, s ă g ăseasc ă cât mai multe cuvinte
cu un sufix dat,
să scrie cât mai multe propoziţii în care fiecare cuvânt s ă înceap ă cu literele „e", respectiv „a"; indicele de
fluiditate este dat de numărul total de răspunsuri;
b) flexibilitatea, care exprimă capacitatea de a modifica
şi restructura eficient mersul gândirii în situa ţii noi, de a
găsi soluţii cât mai variate de rezolvare a problemelor, de
a opera transferuri, de a renunţa la ipotezele vechi şi de a
adopta cu uşurinţă altele noi; de exemplu, se cere
subiecţilor să indice cat mai multe utilizări neobi şnuite
ale unor obiecte (o cărămidă, un ac, o radieră, un ziar
etc.).
Indicele de flexibilitate este dat de numărul total de
categorii diferite în care se pot include răspunsurile, în
timp ce numărul total al posibilităţilor de întrebuinţare
indicat de subiecţi măsoară fluenţa gândirii.
c) originalitatea, care este capacitatea de a emite idei noi, soluţii ingenioase,
neconvenţionale, neobişnuite; se consideră a fi originale acele răspunsuri
care frapează, care sunt ieşite din comun, care ocolesc c ăile b ăt ătorite de
rezolvare; indicele de originalitate semnifică raritatea statistică a
răspunsului. Putem măsura originalitatea gandirii apeland la testul
utilizărilor neobişnuite, anterior menţionat, sau la testul consecin ţelor; de
exemplu, cerem subiecţilor să-şi imagineze ce s-ar întâmpla dacă s-ar
inventa ceva care ar face de prisos alimentaţia sau ce s-ar întâmpla dacă
oamenii ar dobândi dintr-o dată capacitatea de a trece prin pereţi;
d) elaborarea, care se referă la capacitatea de a planifica o activitate ţinand
seama de cat mai multe detalii, de a anticipa rezultatul final, de a dezvolta şi
finaliza o idee; indicele de elaborare reprezintă numărul de detalii care
completează şi nuanţează răspunsul;
e) sensibilitatea la probleme, care este capacitatea de a remarca cu multă u şurin ţă fenomenele neobi şnuite,
sesizând prezenţa unor probleme acolo unde majoritatea nu le observ ă; nivelul sensibilit ăţii poate fi m ăsurat
prin teste ce au în vedere rapiditatea cu care subiecţii sesizează gre şeli, inadverten ţe, contradic ţii; de exemplu,
le cerem subiecţilor să descopere deficienţele unor obiecte de consum;
g) redeflnirea (sau restructurarea), care vizează abilitatea de a folosi într-o manier ă nou ă, neobi şnuit ă, un
obiect sau o parte a acestuia; de exemplu, le putem cere subiec ţilor s ă spun ă care dintre urm ătoarele obiecte ar
putea fi utilizat pentru aprinderea focului: o căpăţană de varză, un ceas de buzunar, un pe şte, un ac; r ăspunsul
corect este: sticla ceasului poate fi folosită şi ca lup ă (Landau, 1979, p. 42); sau se poate cere subiec ţilor s ă
combine două obiecte în vederea îndeplinirii unei anumite func ţiuni: de exemplu, un cui şi un băţ.
 Sub influenţa lui Guilford, E.P. Torrance a realizat şi el un set de teste care permit evaluarea a dou ă
forme de creativitate: verbală şi figurală. Pe langă factorii fluiditate, flexibilitate, originalitate şi elaborare,
Torrance include alţi doi factori:
• rezistenţa la închidere prematură, care exprimă capacitatea de rezistenţă perceptiv ă la figura indus ă prin
stimul; indicele acestui factor reprezintă măsura în care subiectul este independent de înv ăţarea perceptiv ă;
• capacitatea de abstractizare semantică, exprimând abilitatea de interpretare abstract-verbală a figuralului;
de exemplu, în cazul unei sarcini de
construcţie a unui tablou pornind de la o figură
dată şi de găsire a unui titlu pentru acel tablou,
indicele de abstractizare semantică este dat de
nivelul de abstractizare a conţinutului titlului.
 Creativitatea nu poate fi însă limitată la factori intelectuali precum gândirea divergentă şi imaginaţia
creatoare. Mulţi autori consideră factorii nonintelectuali precum motiva ţia, afectivitatea, atitudinile creative ca
fiind cel puţin la fel de importante ca şi factorii intelectuali men ţiona ţi.
Mihaela Roco (2001) prezintă cele mai recente teorii şi abord ări ale creativit ăţii, care arat ă c ă, în ultimii 10-
15 ani, s-au produs schimbări notabile în abordarea acestui fenomen. Astfel, dac ă la mijlocul secolului XX
cercetările erau axate pe diferite variabile ale creativit ăţii, studiate izolat la nivelul personalit ăţii, noile abord ări
presupun o viziune contextuală, integrativ-sintetică, dinamic ă şi unitar ă. Cu alte cuvinte, trebuie dep ăşit ă
viziunea ingustă, atomistă, ce reduce creativitatea la statistica ponderii unui factor sau a altuia. Toate procesele
sunt implicate în „evoluţia creatoare", dar problema principală este aceea a modului in care sistemul devine
emergent
(P. Popescu-Neveanu, 1978, p. 153).
 Abordarea creativităţii dintr-o perspectivă holistică
se regăseşte in contribuţia lui H. Gardner (1993). Pentru
Gardner (apud M. Roco, 2001, pp. 21-24), analiza
creativităţii trebuie realizată pe mai multe niveluri:
a) nivelul subpersonal, care vizează substratul biologic
al creativităţii (înzestrarea genetică, structura şi
funcţionarea sistemului nervos, factorii hormonali,
metabolismul);
b) nivelul personal, care grupează factori individuali ai
creativităţii, respectiv factorii cognitivi şi cei care ţin de
personalitate şi motivaţie; Gardner subliniază importan ţa
interacţiunii dintre aceste două categorii de factori;
c) nivelul intrapersonal, care se referă la domeniul în care
lucrează şi creează un individ, pentru relevarea contribuţiei
particulare aduse de persoana respectivă; studiul domeniului
presupune o analiză istorico-biografică şi o analiză din
perspectivă cognitivă;
d) nivelul multipersonal, care se referă la contextul social in
care trăieşte o persoană creativă. Gardner adaugă şi faptul că,
de multe ori, este necesară existenţa unei tensiuni între
multitudinea de factori implicaţi în procesul creaţiei.
 O direcţie recentă de abordare a creativităţii este teoria neurobiopsihologică. Din 1975, o dată cu lucrările lui
R. Sperry (laureat al Premiului Nobel pentru medicină in 1981), se discut ă tot mai mult despre specializarea
funcţională a celor două emisfere cerebrale şi despre faptul c ă oamenii difer ă in privin ţa echilibrului sau a
(predominanţei funcţionale a emisferelor.
Emisfera stangă este sediul procesărilor logice, secvenţiale, analitice şi raţionale, in timp ce emisfera dreapt ă
e specializată mai ales in percepţia globală, intuitiv ă şi spontan ă a fenomenelor. În rezolvarea de probleme, unii
oameni recurg mai frecvent la deducţie (ceea ce indică preponderen ţa emisferei stangi), în timp ce al ţii
procedează mai ales
intuitiv (ceea ce indică preponderenţa emisferei drepte).
Predominarea emisferei stangi înseamnă gust pentru
vocabular, cuvinte, fraze, preferinţa pentru detalii, şi nu
pentru ansamblu, prezentarea logică a faptelor, relaţii
de la cauză la efect, demersuri metodice analitice.
 Predominarea emisferei drepte înseamnă gândire şi
reprezentări spaţiale, gust pentru risc, fantezie, culoare,
trăsături specifice domeniilor artistice.
Cele două emisfere, pe de o parte, se opun, iar pe de alt ă
parte, se completează. Emisfera stangă analizează, cealaltă
sintetizează; emisfera stângă foloseşte predominant ra ţiunea,
cea dreaptă se bazează pe intuiţie. Soluţiile g ăsite intuitiv de
emisfera dreaptă sunt confirmate pe cale logică de c ătre
emisfera stangă. Creativitatea ca fenomen complex ce implic ă
atât analiză, cat şi sinteză, atât imagine, cât şi cuvânt, atât
cogniţie, cât şi afectivitate, presupune colaborarea proceselor
fiziologice ale ambelor emisfere.