Gnoseologia – teoria cunoaşterii !

Gnoseologia – teoria cunoaşterii, se referă la problemele cunoaşterii lumii, modul în care se dobândeşte informaţia
şi cunoaşterea despre lume; studiază funcţiile cognitive ale limbajului, formele şi metodele cunoaşterii ştiinţifice,
raportul dintre activitatea practică şi cea teoretică;

Obiectul gnoseologiei este cunoaşterea umană în elementele sale esenţiale şi în mecanismul său esenţial separată de
modalităţile particulare de cunoaştere.Elementele obiectului gnoseologiei sunt obiectul cunoaşterii, subiectul
cunoaşterii, mecanismul cunoaşterii, condiţiile cunoaşterii, cauzele cunoaşterii, legile cunoaşterii, căile de
cunoaştere, genurile de cunoaştere umană.

Gnoseologia distinge genuri diferite de cunoaştere după criterii cum sunt facultăţile cognitive angajate în proces sau
după mijloacele obiective angrenate precum şi după specificul cognitiv impus de obiect

Teoria cunoasteriieste o componenta necesara oricarei constructii filosofice. În cadrul filosofiei , ea reprezinta
dezvoltarea unui raspuns la întrebarea pusa de oameni din vechi timpuri “daca gândirea lor e în stare sa cunoasca
lumea reala . Ea explică 555h72f ; ce este si cum se realizeaza cunoasterea lumii de catre om , posibilitatea
cunoasterii , legile , nivelele , formele si valoarea acesteia .

Problematica teoriei cunoasterii

În abordarea teoretica a problemelor cunoasterii trebuie sa facem distinctia intre porcesul cunoasterii si teoria
cunoasterii .

Procesul cunoasterii  e acel proces obiectiv , spontan ce se desfasoara ca urmare a înzestrarii naturale a
omului cu capacitati cognitive , omul nefiind constient de el , ci numai de rezultatele lui . De aceea , în primele
filosofii problematica gnoseologica lipseste , reflexia filosofica fiind centrata pe probleme de cosmologie , ontologie
, si chiar politica si etica . Aceasta situatie e remarcata de Petre Negulescu , care , ocupându-se de geneza
problematicii gnoseologice , arata ca la începuturile ei , filosofiei îi era caracteristica o încredere spontana în
capacitatea ratiunii de a cunoaste lumea si a dezvalui adevarul .

Filosoful român observa , pe buna dreptate ca pentru oamenii primitivi nu exista nici macar cunoastere , ci
numai lucruri cunoscute .

Procesul cunoasterii presupune :

       Un obiect (ceea ce e de cunoscut)

       Un subiect (cel ce cunoaste , adica omul ca agent cunoscator)

       O relatie congnitiva între obiect si subiect (activitatea de cunoastere prin care se dobândesc
cunostinte)

       Un produs , un rezultat (cunostintele)

Teoria filosofica a cunoasterii se constituie tocmai în functie de aceste elemente  ale procesului cunoasterii ,
aparând în cadrul ei o problematica ce are în centru relatia gnoseologica dintre obiect si subiect , relatie înteleasa ca
modalitate de raportare a omului la lume , în care el , ca subiect cunoscator , reproduce lumea în planul gândirii
sale .Dar problematica cunoasterii nu se reduce numai la problemele ce privesc relatiile cognitive obiect-subiect , ci
cuprinde si probleme ce tin de obiectul cunoasterii si de subiectul cunoscÎn legatura cu ea s-au conturat înca din
antichitate doua linii:
 Problema obiectului cunoasterii       Linia lui Democlid (materialista)       Linia lui Platon
(idealista)

Problema subiectului cunoasterii

Din modul în care e conceput subiectul cunoasterii , mai precis posibilitatea lui de a cunoaste rezulta o alta grupare a
conceptiilor filosofice si anume :       Optimismul gnoselogic       Agnosticismul

Termenul de optimism gnoseologic desemneaza ansamblul conceptiior filosofice care afirma posibilitatea omului în
calitatea sa de subiect cunoscator de a cunoste realitatea .

Termenul de agnosticism desemneaza ansamblul conceptiilor filosofice care neaga in principiu posibilitatea
omului de a cunoaste realitatea .

O varianta a agnosticismului e scepticismul , care chiar daca in parte  , admite posibilitatea cunoasterii
lumii , se îndoieste de valoarea cunostintelor dobândite .

Problema relatiilor cognitive obiect-subiect

În istoria filosofiei mai exista o alta impartire a conceptelor filosofice despre cunoastere , in functie de rolul pe care
îl au in cadrul relatiilor cognitive obiectul si subiectul acesteia . Aceasta împartire se refera al empirism si
rationalism .

Empirismul  porneste în argumentarea sa de la câteva supozitii :

       Exista o cunoastere nemijlocita

       Cunoasterea prin simturi e rezultatul simplei inregistrari a actiunii obiectului asupra
subiectului       Obiectul actioneaza iat subiectul înregistreaza      În procesul cunoasterii ,
numai obiectul este activ , subiectul fiind  pasiv , receptiv , lipsit de spontaneitate

Empirismul , ca filosofie integrala a cunoasterii , a avut o justificare istorica , care consta in faptul ca el a fost legat
de dezvoltarea stiintelor naturii .

Rationalismul se opune empirismului prin sublinierea rolului activ al subiectului în procesul cunoasterii . Acest
lucru se exprima prin calitatea creatoare a ratiunii care produce notiuni , concepte , independente de datele
senzoriale .Pentru rationalisti subiectul cunoscator e concretizat prin spontaneitate , printr-o activitate creatoare
productiva .Leibnitz spunea “mintea noastra e un izvor de cunostinte independente de datele
senzoriale.”Rationalismul defineste cunoasterea ca act de creatie , ca o constructie a subiectului, obiectul fiind creat
în procesul cunoasterii . Rationalismul ca doctrina gnoseologica a fost un punct de plecare , si , totodata , o
justificare a marilor constructii speculative de sisteme în epoca moderna.

ŞTIOPU AURELIAN LUCIAN

spre a cerceta...a intelege... a crede

Cunoaşterea ca problema filosofica sau despre „Ce pot sa stiu” ?Cunoaşterea este o problema centrala a
discursului filosofic. Studiul despre cunoaştere in filozofie poarta denumirea de gnoseologie. Gnoseologia sau teoria
cunoasterii este acel domeniu al filosofiei care studiază natura si întinderea cunoaşterii, presupoziţiile si
fundamentele acesteia. In domeniul gnoseologiei filosofii încearcă sa soluţioneze chestiuni legate de : -Ce este
cunoaşterea?

-Care sunt sursele cunoaşterii?

- Care sunt limitele cunoaşterii?

-Ce raport exista intre cunoaştere si limbaj?
- Ce este adevărul?
Cunoaşterea ştiinţifica, cunoaşterea religioasa si cunoaşterea filosofica.Raportul dintre aceste forme de cunoaştere
arata specificului discursului filosofic despre cunoaştere. Cunoaşterea ştiinţifica este o cunoaştere experimentala,
rezultatele ei privesc lumea in mod direct, la fel ca si problemele ei. Cunoasterea religioasa este o cunoaştere –
credinţa, aici cunoaşterea este mai mult un nume dat credinţei, in cunoaşterea filosofica problema centrala este data
de întrebările care reglează in mare parte chestiuni de metacunoastere- de exemplu, care sunt sursele cunoaşterii?
Care sunt limitele cunoaşterii? Filosofia isi propune sa analizeze cunoaşterea in sine si nu neapărat produsele ei,
cunostiintele.
Concepte cheie ale abordării filosofice pe tema cunoaşterii
Dogmatism- convingere conform căreia se pot cunoaşte adevăruri certe, definitive.
Relativism- convingere conform căreia adevărul este relativ si depinde de punctul de vedere propriu subiectului.
Raţionalism(ineism)- convingere conform căreia elementele cunoaşterii aparţin in mod natural spiritului nostru.
Obiectul central al cunoaşterii este raţiunea.
Empirismul-întreaga cunoaştere provine din experienţa cu ajutorul simţurilor.
Scepticismul- punerea la îndoiala a posibilitatrii cunoaşterii.
Criticismul(Kant)- materia cunoaşterii este data de experienţa iar forma cunoaşterii este data de formele apriorice ale
mintii omeneşti. E o concepţie filosofica ce se situează intre raţionalism si empirism.
Problema cunoaşterii in istoria filosofiei
Teoria cunoaşterii in lumea antica
- Protagoras ca reprezentant al scolii sofistiilor sustine ca faptul cunoaşterii este o chestiune omeneasca, relativa, nu
exista o cunoaştere absoluta. El este recuperat in cadrul istorie problemelor despre cunoaştere ca autor al celebrei
maxime „ omul este măsura tuturor lucrurilor; a celor ce sunt ca sunt si a celor ce nu sunt ca nu sunt”. Protagoras
arata prin intermediul acestei maxime caracterul relativ al cunoaşterii. Cunoaşterea pentru ca tine de om este in
permanenta stare de schimbare. Protagoras exprima prin aceasta maxima neîncrederea in posibilitatea de a cunoaşte
lumea aşa cum este ea in sine.

- Platon propune o teorie a cunoaşterii prin care sa justifice cunoaşterea ca posibilitate. Platon este rationalist, el
militează pentru cunoaşterea prin raţiune. Cunoaşterea la Platon este văzuta ca „reamintire”, ea este inascuta
spiritului si de natura raţionala.
- Aristotel este recunoscut in cadrul dezbaterii despre cunoaştere prin contribuţia sa avuta pe tema adevărului,
adevărul ca si corespondenta dintre enunţuri si realitate.
Teoria cunoaşterii in lumea moderna

-Rationalistii( Descartes, Spinoza, Leibniz)- raţiunea ca si sursa a cunoaşterii. Problema ideilor inascute.
-Empiristii( Locke, Hume)- simţurile ca si sursa a cunoaşterii

.-Kant( criticismul), revolutia copernicana.

Teoria cunoaşterii in lumea contemporana
-K.Popper- failibilismul- nu putem atinge o certitudine deplina in cunoastere, adevarurile noastre sunt
nesigure.Stiinta nu trebuie inteleasa ca o incercare de a acumula adevaruri ci ea trebuie sa fie o incercare de
detectare si eliminare a erorilor. Faptul de a fi supusi erorii este in viziunea lui Popper singura certitudine pe care o
avem. Cunoasterea este vazuta de Popper ca un proces infinit de identificare si detectare a erorilor.Tote teoriile
trebuie supuse testului falsificarii.Schema Popperiana a cunoasterii este P1-TT-EE-P2, unde P1= problema de la
care se pleaca si P2= problema la care se ajunge, TT= o teorie explicativa prin care se incearca rezolvarea P1, EE-
eliminarea erorilor.
Pentru Popper cunoasterea incepe cu o problema si sfirseste cu o problema, ea nu este
terminata niciodata.
-Wittgenstein, A.Tarski-limbaj si cunoastere. Limbajul ne ofera o cunoastere a lucrurilor doar daca propozitiile sunt
corect construite, daca propozitiile sunt etice, metafizice, religioase atunci nu aveam o cunoastere corecta.

Cunoaşterea comună şi ştiinţifică !Termenul de cunoastere se refera atat la activitatea de producere a

cunostintelor, cat si la ansamblul rezultatelor acestei activitati. In primul sens, sunt luate in considerare facultatile
sau capacitatile de cunoastere ale mintii noastre si functionarea lor, iar in al doilea, sunt avute in vedere cunostintele
gata constituite: notiunile, judecatile, teoriile.
Cunoastereaesteacea procesualitate, prin care omenirea isi dezvolta capacitatea de a se raporta la zone tot mai
extinse ale existentei. Ea se amplifica prin reorganizari succesive care, initial, au loc in interiorul comunitatilor
umane disparate. Pe masura ce interactiunea dintre acestea se diversifica, cunoasterea devine o performanta a
domeniului ontic al umanului. Ea se autonomizeaza in antroposfera, prin specializarea unor subiecti, prin
obiectivarea si tezaurizarea entitatilor semantice cognitive, prin dezvoltarea unor raporturi tot mai complexe intre
subiectii cunoscatori, domeniile de referinta ale proceselor cognitive si constructiile semantice cognitive,
obiectivate. La o astfel de procesualitate concura institutii, ce se specuakuzeaza treptat, pentru a facilita procesele
cognitive, conservarea, transmiterea, utilizarea si reconsiderarea lor.
Prin cunoastere, omul patrunde asadar, in structurile tot mai profunde ale realitati, descoperind si formuland in
limbaj uman, legile care guverneaza existenta si dezvoltarea obiectelor si fenomenelor, realizand totodata explicatia
si prevederea evenimentelor.
Cunoastereacomuna si cunoastereastiintifica
Intelegerea dependentei cunoasterii de intreaga evolutie a societatii si a omului este relevata de puternica legatura
intre cunoastereacomuna, definita prin nivelele perceptiv si emiric si cunoastereastiintifica, fundamentata pe nivelul
teoretic, fara a se reduce insa la acesta.Cunoastereacomuna este rezultatul activitatii cotidiene, obisnuite a omului
si se manifesta sub forma cunostintelor elementare, fragmentare si nesistematice, transmise de la o generatie la alta,
fara existenta unei pregatiri sau specializari deosebite. Ea se realizeaza prin capacitati cognitive normale, de
inzestrare naturala a omului si de formare a sa, ca subiect intr-o colectivitate, generalizarile fiind facute in functie de
interesele imediate si de actiunile individuale sau colective. De aceea cunoastereacomuna se caracterizeaza printr-un
inalt grad de nemijlocire si intuitivitate imbinand elemente eterogene (cognitive si afective, logice si extralogice,
obiective si subiective), fapt pentru care este lipsita de rigoare si ordine metodologica. Opereaza de cele mai multe
ori la nivelul aparentelor, fiind necritica fata de evidentele inselatoare si detasata de problema criteriilor de decizie in
ceea ce priveste adevarul. Este rezultatul unor obisnuinte si certitudini provenite din activitatea de colectivitate. In
acelasi timp insa, cunoastereacomuna a unui individ oarecare depinde de specificul activitatilor profesionale, de
necesitatea uneia sau alteia din facultatile lui cognitive. Iata de ce in cunoastereacomuna este prezent elementul
“inefabil”, necomunicabil conceptual, ca si reflexia sa in limbaj, sub forma supradeterminarilor, a implicitului, a
vagului. Domina in limbajul comun latura perceptiv-aparebta a obiectului si cea reactional-emotionala a subiectului.
Incoprorand deopotriva elemente ale unei atitudin practice fata de lume si resurse de expresie emotionala, limbajul
natural poate fi conceput ca o structura generica, plecand de la care se diferentiaza si capata specificitate limbajele
specializate ale stiintei si culturii. Ele au caracter mai tehnic si sunt ireductibile la limbajul nascut spontan din jocul
schimburilor umane.
Cunoastereastiintifica apare ca o anumita treapta a dezvoltarii societatii, urmarind descoperirea legilor, esentelor,
structurilor profunde ale obiectului ei. E slecializata si untilizeaza un limbaj specific (caracteristic fiecare discipline
stiintifice in parte), ca si o aparatura tehnica adecvata. Are un caracter sistematic si metodic, rezultatele sale fiind
organizate in sisteme logice, inchegate, autonome fata de obiect si avad continuturi cognitive desubiectivizate, cu o
seminifcatie precisa (caracter denotativ). Detine mijloace si procedee proprii de testare si validare a cunostintelor,
supunandu-se unor exigente logice si ,practic, experimentale de verificare, Creeaza obiecte si modele abstracte ale
caror studiu duce la obtinerea unor cunostinte de mare valoare teoretica, practica si predictiva.
Teoria stiintifica, forma tipica si complexa a cunoasteri stiintifice este un ansamblu organizat de cunostinte, de
propozitii declarative, cu o anumita valoare de adevar, structurate intr-un sistem deductiv, care descrie si explica
unitar desfasurarea proceselor si fenomenelor dintr-un domeniu oarecare al realitatii. Mecanismul elaborarii teoriei
are ca momente principale urmatoarele:
- studiul analitic al informatiilor, delimitarea riguroasa a obiectului si metodelor cercetarii, stabilirea unui ansamblu
de propozitii verificate experimental;
- selectarea din cadrul ansamblului a unui grup de propozitii, considerate elementare, care exprima legi obiective,
principii. Ele vor fi formulate intr-o maniera generala, universal afirmativa;

Problema adevărului !

Pentru a afla in profunzime utilitatea adevarului trebuie a cunoastem tipurile, formele si manifestarile sale. Numai
printr-o analiza minutioasa am putea totusi scoate la iveala aceasta "utilitate" a adevarului, a teoriilor si a
veridicitatii cunostintelor stiintifice.Totusi,nu vom putea spune niciodata ca avem o atotcunoastere despre adevar.Si
am putea indrazni sa spunem ca aici intervine rolul filosofiei -in a discerne, si in a masura cu o balanta a ratiunii
noastre adevarul adevarat de adevarul presupus. Numai asa vom reusi in a deslusi si a profita de acesta.
Adevar - surse şi teorii.
Una dintre cele mai apreciate clasificari ale teoriilor despre adevar apartin lui Nicholas Rescher, care le imparte in
doua mari tipuri:teorii definitioniste, care incearca definirea acestuia si sa raspunda la o intrebare fundamentala - ce
este adevarul?;si teorii criteriale - care propun selectarea unui criteriu, a efectuarii unui test pentru adevar, oferind
astfel o solutie pentru stabilirea granitei dintre adevar si fals.
O a treia teorie, cea a corespondenteieste luata in considerare de majoritatea epistemiologilor, aceasta teorie fiind
pentru prima data formata in mod explicit in "Metafizica" lui Aristotel. Dintre tumultul de teorii despre adevar se
desprind trei principale - teoria corespondentei care sustine ca ipotezele, credintele sunt adevarate atunci cand
corespund unei realitati independente.
Teoria corentei afirma ca credintele sunt adevarate cand se potrivesc bine impreuna, cand se leaga una cu
cealalta.Teoria pragmatica sustine ca convingerile sunt adevarate cand intrebuintarea lor permite sa ne indeplinim
obiectivele noastre in lume si sa obtinem ceea ce dorim.Urmeaza o dezvoltare a acestor trei teorii, cu un accent pe
cea pragmatica.

Teoria corespondentei
Oamenii obisnuiti accepta notiunea de realitate. Aproape oricine este de acord ca exista o suma de fapte independent
de gandurile noastre. Conceptul obisnuit de adevar afirma ca exista lucruri si stari care sunt reale. Aceste lucruri
reale sunt fundamentul adevarului.
Pentru a fi adevarate, credintele noastre trebuie sa infatiseze lucrurile reale, asa cum sunt ele. Adevarul este
concordanta intre ceea ce credem si realitatea independenta. Aceasta pozitie este denumita "teoria corepondentei
adevarului". Trebuie retinut ca teoria corespondentei adevarului nu ne spune cum sa deducem daca credintele sunt
adevarate sau false.
Este vorba de o reprezentare a ceea ce este adevarul, nu de un procedeu de expunere a credintelor adevarate. Cum
stim daca infatisarea noastra asupra realitatii este exacta sa nu, este o problema ce tine de justificarea adevarului.
Aceste credinte despre lume sunt fundamentele adevarului si falsului (in toate teoriile adevarului, nu doar in teoria
corespondentei).Credintele pot fi adevarate sau false, deoarece ele infatiseaza lumea ca fiind intr-un anume fel iar
lumea poate sa fie sau nu in acest fel. Conform teoriei "descrierii" ipotezei, acestea infatiseaza faptele prin
intermediul ideilor sau reprezentarilor.
Conform teoriei corespondentei, credintele sunt adevarate deoarece corespund unei realitati independente. Punand
alaturi aceste doua teorii,vedem ca adevarul unei credinte este materia ideii sau a reprezentarii, concordand cu
realitatea.De fapt, exista doua lucruri -o descriere mentala (reprezentarea sau ideea) si faptele reale din lume - care
concorda unul cu altul.
Asa cum portretul unei persoane poate sa semene cu acea persoana, tot asa si o reprezentare sau o idee poate fi
intocmai cu faptul independent si, deci, adevarata.Credinta adevarata nu este suficienta pentru cunoastere. Putem
avea credinte adevarat fara a avea totusi cunoastere. Adesea este nevoie de ceva mai mult, de o justificare a
credintelor.
Ratiunea cea mai evidenta este ca cel care crede are nevoie de o procedura prin care sa recunoasca cum ca aceste
credinte sunt adevarate. In cazul nostru intotdeauna avem nevoie de o procedura prin care sa demonstram ca ceea ce
credem este adevarat.
Justificare presupune descoperirea unei proceduri prin care sa dovedim adevarul credintelor noastre. In viata
cotidiana oamenii se intreaba, in mod frecvent, daca intr-adevar cunoastem sau nu ceva. Membrii unui juriu pot fi
ingrijorati daca stiu, cu adevarat, ca acuzatul este vinovat de crima, dupa cum putem fi ingrijorati daca stim cu
adevarat ca portofelul se afla la noi.
In asemenea cazuri oamenii sunt preocupati de adevarul credintelor lor (daca acuzatul a comis crima, si daca
portofelul noastru s-a pierdut).Este nevoie in acest caz, de dovezi care sa stabileasca daca credintele noastre sunt
adevarate.Credintele pot fi adevarate chiar in lipsa evidentelor, dar ce crede nu poate fi sigur in afara ratiunilor
suficiente.
Teoria coerentei:
Conceptul obisnuit de adevar, concordanta cu realitatea, ne poate duce la gandul ca idealistii nu au conceptul de
adevar, din moment ce neaga existenta unei realitati independente.