Universitatea OVIDIUS CONSTANȚA

FACULTATEA DE DREPT ȘI ȘTIINȚE ADMINISTRATIVE

PROGRAMUL DE STUDII DE LICENȚĂ

DREPT

DISCIPLINA:

DREPT ROMAN

TEMA DE CERCETARE:

PROCEDURA LEGIS – ACȚIUNILOR

 CONSTANȚA

2021/2022

CUPRINS

I.1 Noțiuni generale.....................................................................................................................................3

II. Caracterele procedurii legiacțiunilor.......................................................................................................3
II. 3 Desfășurarea procesului în sistemul procedurii legisacțiunilor............................................................4
A) In iure:................................................................................................................................................4
B) Faza in judicio....................................................................................................................................5
II. 4 Tipuri de legisacțiuni...........................................................................................................................5
A) Legisacțiunile de judecată:.................................................................................................................5
B) Lesgiacțiunile de executare.................................................................................................................6
Bibliografie.................................................................................................................................................8
I.1 Noțiuni generale

Procedura civilă romană cuprinde totalitatea normelor ce reglementează desfășurarea

proceselor cu privire la libertate, proprietate, moștenire precum și la valorificarea drepturilor de
creanțe. În dreptul roman, cercetarea procedurii civile a reprezintă o importanță deosebită
întrucât cele mai importante instituții ale dreptului civil au ca fundament reguli și principii ale
dreptului roman. În evelouția dreptului roman, au existat trei sisteme procedurale după cum
urmează:

 În epoca veche: procedura legisacțiunilor;

 În epoca clasică: procedura formulară1.
 În epoca extraordinară: procedura postclasică.

II. Caracterele procedurii legiacțiunilor

Prin legisacțiune se înțelege faptul că orice acțiune prin care se valorifică un drept subiectiv
trebuie să se întemeieze pe lege2. Astfel, potrivit specificul acestei acțiuni aceasta are
următoarele caractere:

 Caracterul judiciar: părțile erau obligate să se prezinte în fața judecătorului

(magistratului) și să pronunțe anumiți termeni solemni ( anumite formule);
 Caracterul legal: părțile erau obligate să folosească pentru a își apăra drepturile,
termeni luați din legea pe care se întemeia acea acțiune;

1
Emil Molcuț, Drept Privat Roman, Ed. Universul Jurdic, București, 2011, pg. 43
2
Idem
  Caracterul formalist: atât judecătorul cât și părțile foloseau termeni solemni ce
trebuiau respectați cu strictețe. Cea mai mică greșeală atragea după sine chiar pierderea
procesului3.

De asemenea, instanța de judecată era organizată doar în zile faste, de către un pretor,
principalul magistrat judiciar. Această procedură presupune folosirea a cinci tipuri de procese ce
se numesc acțiuni ale legii. Primele trei erau utilizate pentru a recunoaște pe cale judiciară a unor
drepturi numindu-se legisacțiuni de judecată. Cele două tipuri de procese erau folosite pentru a
pune în aplicare sentințele pronunțate prin legiacțiunile de judecată și se numeau legisacțiuni de
executare.

II. 3 Desfășurarea procesului în sistemul procedurii legisacțiunilor.

Această procedură presupune judecarea procesului în două faze:

A) IN IURE:
Citarea pârâtului se realizează prin trei procedee: in ius vocatio ( se referă la chemarea
pârâtului în fața magistratului prin rostirea următoarelor cuvinte solemne „in ius te voco”;
vadimnonium extrajudiciar: o convenție prin care părțile stabileau data la care trebuiau să se
prezinte în fața magistratului și condicito: somația prin care reclamantul chema în iure pe pârât.
În fața magistratului, pârâtul putea adopta următoarele atitudini față de pretențiile reclamantului:

 Confessio in iure: își recunoștea vina, potrivit principiului confessus pro iudicato est4;
 Infitiatio: pârâtul participa la proces însă nega pretențiile reclamantului, ceea ce
determina ca procesul să treacă în faza a doua, încheindu-se cu pronunțarea sentinței;
 Non defensio uti oportet: dacă pârâtul nu se apăra puternic, era asimilat condamnatului.

În ceea ce privește comptența magistraților, aceata era dsemnată prin următorii termeni:

 Iurisdictio: dreptul magistraților de a supraveghea îndeplinirea formelor proprii

legisacțiunilor prin care părțile își valorificau pretențiie;
 Imperium: puterea de comandă a magistraților;

3
Emil Molcuț, Suport de curs – Drept Roman, pg. 61
4
Gheorghe Bichicean, Drept roman – Instituții, Izvoare, Jurisdicții, Ed. C. H. Beck, București, 2008, pg. 51
  Missio in possessionem: trimiterea reclamantului în deținerea sau în posesia bunurlor
pârâtului;
 Restitutio in integrum: desființarea actului juridic ce a fost păgubitor pentru reclamant,
repunând părțile în situația pe care o aveau înainte de formarea acelui act;

În această procedură, activitatea pretorului constă în urmărirea rostirii corecte a formulelor

propriilor acelei legisacțiuni, prin rostirea unor cuvinte solemne „ do”: numea judecătorul ales de
părți; „dico”: atribuia obiectului aflat în litigiu cu titlu provizoriu, uneia dintre părți; addico:
ratifica declarația unei părți recunoscând dreptul acesteia.

B) FAZA IN JUDICIO
După ultimul act al fazei in iure, luarea de martori, procesul trecea în cea de-a doua fază ce se
numea in iudicio. Din acest moment, părțile se puteau exprima în fața judecătorului cu ajutorul
limbajului normal, comun, ori puteau recurge la serviciile unui avocat însă acesta din urmă nu
avea calitatea de reprezentant în justiție ci venea doar în sprijinul părții respective. Profesia de
judecător revenea doar senatorilor și mai târziu cavalerilor5.

II. 4 Tipuri de legisacțiuni

Lesiacțiunile de judecată: drepturile subiective puteau fi valorficate cu ajutorul uneia dintre
cinci procedee recunoscute de lege, ce erau împărțite la rândul său în două categorii:

A) Legisacțiunile de judecată:
 Sacramentum: acțiune a legii prin care se judecau procesele cu privire la proprietate
(sacramentum in rem) și cu privire la creanețe ( sacramentum in personam) 6. Pentru
sacramentum in rem nu se foloseau termenii de pârât și reclamant deoarece ambele părți
revendicau același bun, astfel încât părțile se prezentau în fața magistratului cu obiectul
ce făcea obiectul acțiunii și rosteau formule solemne corespunzătoare cazului, însoțite de
gesturi rituale. Intervenția magistratului semnifica de fapt noua situație unde statul lua
asupra sa înfăptuirea justiției. După ce părțile se prezentau în fața judecătorului avea loc
un pariu „ sacramentum” ( se depunea o suma de bani și mai târziu promisă) urmată de
atribuirea provizorie a lucrului revendicat acelei părți care promtea cu garanți că în cazul
în care pierde procesul va ceda bunul părții adverse. În faza a doua a procesului,
5
Idem
6
Valerius M. Ciuca, Lecții de Drept Roman, volum 2, Ed. Polirom, Iași
 judecătorul pronunța sentința în mod indirect, procesul fiind câștigat de cel care a depus
ori promis suma de bani în mod just. Cel ce câștiga procesul intra în stăpânirea bunui și
redobândea suma de bani, pe care în mod evident partea adeversă o pierdea.
Sacramentum in personam reprezintă legislația utilizată pentru a valorifica drepturile de
creanță asupra unor sume de bani sau lucruri.
 Iudicis arbitrive postulatio: cererea de judecător sau arbitru, o dezbatere în fața unui
judecător fiind folosită pentru a valorifica creanțele izvorâte dintr-un contract solemn,
ieșirii din indiviziune, valorificării drepturilor.
 Condicitio: o simplificare a metodei sacramentum și se aplica în două cazuri ( în materie
de certa pecunoa și în materie de alia certa res. Aceasta se realiza printr-o dezbatere în
fața magistratului, unde reclamantul în caz de un refuz al pârâtului îl chema pe pârât din
nou după 30 de zile cu scopul de a alege un nou judecător. În cazul în care pârâtul pierdea
procesul, acesta trebuia să plătăească o suma de bani, cu titlu de pedeapsă, aceasta fiind o
suma variabilă în funcție de ce valoare avea obiectul din litigiu.

B) Lesgiacțiunile de executare
 Manus iniectio: procedură utilizată în scopul executării sentinței de condamnare și avea
ca obiect o sumă de bani, având trei forme: manus iniectio indicate ( presupunea o
sentință prealabilă), manus iniectio pro indicato: putea avea loc și în lipsa unei sentințe de
condamnare; manus iniectio pura: debitorului i se ofera posibilitatea să constate
temeinicia drepturilor creditorilor, devenind vindex, adică persoană care în nume propriu
contestă dreptul creditorilor. Dacă după valorificarea contestației se constata că vindez nu
avea dreptate, acesta din urmă avea să plătească dublul valorii contestate. După 30 de zile
de la pronunțarea seninței, debitorul nu plătea, creditorul îl ducea în fața magistratului,
care după ce verifica îndeplinirea condițiilor, aproba ducerea debitorului în închisoare
persoanală a creditorului pentru o periadp de 60 de zile, prin rostirea cuvântului addico.
În cele 60 de zile, debitorul era dus la trei târguri succesive unde era expus publicității în
speranța că va găsi o persoană dispusă să îi plătească datoria. Dacă după expirarea
termenului, datoria nu era plătită, debitorul putea fi vândut ca sclav în străinătate sau
putea fi ucis. De asemenea, debitorul putea încheia o convenție cu creditorul prin care se
angaja să lucreze un număr de zile în contul datoriei.
  Pignoris capio: luarea de gaj, era considerată o legisacțiune de executare cu toate că îi
lipsește caracterul judiciar și nu era necesară prezenta magistratului sau a debitorului.
După ce se rosteau cuvintele solemne, creditorul putea lua un bun din patrimoniul
debitorului pe care îl distrugea ( acesta nu putea fi vândut) în cazul în care acesta nu își
plătea datoria.

Așadar putem observa ce influență masivă a avut și are în continuare în instituțiile dreptului
civil. Deși nu mai există multe modalități de apărare a drepturilor, în special aceea în care
debitorul era vândut ca sclav ori ucis, desigur nici nu ar mai putea exista în zilele noastre putem
afirma că unele obiceiuri s-au păstrat. De exemplu, „Restitutio in integrum”, obicei păstrat și in
zilele noastre, fiind o sancțiune în sarcina persoanei care nu își îndeplinește obligația
contractuală.

Astfel, dreptul roman constituie piatra de temelie a dreptului civil în tot ansamblu său fiind de
remarcat faptul că deși nu aveau multe resurse, cărți ori jurisprudență, persoanele din acele
timpuri au reușit să creeze un sistem legislativ care să vină în sprijinul persoanei care a suferit o
nedreptate.

Legisacțiunile au fost importante întrucât au creat reguli clare, precise solemne și pentru ca au
determinat ca orice valorificare a drepturilor să se întemeieze pe lege ceea ce însemna că încă de
atunci se încerca apărarea drepturilor persoanelor, existența unui proces echitabil și nu în ultimul
rând respectarea legii.
 Bibliografie

1. Emil Molcuț, Drept Privat Roman, Ed. Universul Jurdic, București, 2011.

2. Gheorghe Bichicean, Drept roman – Instituții, Izvoare, Jurisdicții, Ed. C. H. Beck, București.

3. Valerius M. Ciuca, Lecții de Drept Roman, volum 2, Ed. Polirom.

ANEXA I

Glosar de termeni

Condicitio7: în vorbirea veche, însemna a „soma” și se poate traduce ca acea acțiune prin care
reclamantul îi punea în vedere pârâtului ca are la dispoziție 30 de zile pentru a își lua un
judecător, mai precis era acțiunea „ trebuie să ni se dea”.

Iurisdictio: puterea judecătorului, dreptul și datoria judecătorului de împărți dreptatea, de a

soluționa litigiile ivite între părți de a judeca pricina.

Sacramentum: pariu, în sensul restrâns. Însă în sens larg, reperezenta o acțiune a legii care se
realiza valorificarea drepturilor cu privire la proprietare ori la persoane ( in rem sau in personam)

Pignoris capio ( expresie): numele dat uneia dintre legis actiones ale dreptului roman. A constat
în principal în luare a unui gaj și era de fapt un mod de execuție. S-a limitat la cazuri speciale
determinate de dreptul pozitiv sau de obicei, cum ar fi impozitele, taxele, chiriile etc. și este
comparabilă în unele privințe cu problemele de drept comun. Procesul a avut loc în prezența unui
pretor.

Iudicis: judecător.

ANEXA II

Grilă

1. În legisacțiunile judiciare, sacramentum reprezintă:

a) o acțiune a legii prin care se judecau procesele atât cu privire la proprietate cât și cu
privire la creanțe.

b) un ritual religios.

c) acțiune prin care se solicita un judecător.

7
https://it.wikipedia.org/wiki/Condictio
 Răspunsul corect și argumentarea grilelor: răspunsul corect este A, deoarece sacramentum
reprezenta o acțiune a legii prin intermediul căruia se valorificau drepturile atât cu privire la
proprietate ( in rem) cât și cu privire la creanțe. Era o proceudră foarte clară unde părțile nu se
numeau pârât respectiv reclamant, acestea se prezentau în fața magistratului și revendicau
același bun, astfel încât părțile se prezentau în fața magistratului cu obiectul ce făcea obiectul
acțiunii și rosteau formule solemne corespunzătoare cazului, însoțite de gesturi rituale. În mod
clar răspunsul B nu este corect întrucât pentru valorificarea drepturilor era necesară aplicarea și
folosirea legii, se foloseau formule solemne deci nu exista loc de interpretări ori de de folosirea
unor alte ritualuri care să contribuie la valorificarea drepturilor. Răspunsul C este de asemena
greșit deoarce părțile deja se prezentau în fața unui judecător, pentru revendicarea aceluiași bun
și nu pentru valorificarea unor drepturi din contractele solemne cum este în procedura Iudicis
arbitrive postulatio.

ANEXA 3

Crearea numelui

Praenomen: Andreea ( individualizarea individului în societate).

Nomen gentilicum: Leuștean ( numele familiei sale, numele ginții).

Cognomen: Deea ( porecla, individualizarea cetățeanului în familia sa, așadar în famile Andreea
devine Deea fiind o formulă mai familară și apropiată).

Indicarea filațiunii: Buimac ( filiația după tată).

Andreea Leuștean Deea Buimac