Ministerul Educației, Culturii și Cercetării al Republicii Moldova

Universitatea de Stat „Bogdan Petriceicu Hasdeu” din Cahul

CĂSĂTORIA ȘI DIVORȚUL ÎN DREPTUL ROMAN

2021

1
 Cuprins

Introducere
Căsătoria în dreptul roman p3

Cuprins
Raporturile personale dintre soţi p3

Raporturile patrimoniale între soţi p4

Desfacerea căsătoriei p4

Categoriile de divorțuri p6

Concluzie p7

Bibliografia p7

2
 CĂSĂTORIA ȘI DIVORȚUL ÎN DREPTUL ROMAN
Căsătoria,numită iustum matrimonium sau iustae nuptiae,este definită de
jurisconsultul Modestinus ca fiind:”unirea bărbatului cu femeia, o comunitate pentru
întreaga viață, împărtășirea dreptului divin și uman”(conjunctio maris et
feminae,consortium omnis vitae,divini et humani iuris communicatio).

Raporturile personale dintre soţi

În căsătoria cum manu, femeia intra în puterea capului de familie în calitate de fiică
sau de nepoată. Principiul superiorităţii bărbatului asupra femeii s-a menţinut în mod
consecvent, atât cât a existat acest gen de căsătorie.

În căsătoria sine manu femeia rămâne juridic în familia ei de origine, deci în puterea
tatălui ei.Adulterul soţiei era mult mai greu pedepsit decât cel al bărbatului.

După războaiele punice, apare căsătoria liberă, sine manu, în care femeia nu intra în
familia bărbatului şi nu cădea în puterea şefului de familie. Ea nu a fost însoţită de
formă juridică, întrunindu-se doar două elemente: affectio maritalis (intenţia reciprocă
a viitorilor soţi de a întemeia o viaţă comună), şi honor matrimonii (convieţuirea
materială ca atare).

Cea mai veche formă de căsătorie romana, prin care femeia rupea orice fel de legătură
cu familia ei de origine, era numită cum manu. Prin ea, femeia cădea sub puterea
(manus) noului pater familias şi era singura formă de căsătorie compatibilă cu puterea
nelimitată a acestuia.

Desfacerea căsătoriei prezenta efecte pe de-o parte asupra persoanelor,iar pe de alta

asupra bunurilor.În ceea ce privește persoana soților,după desfacerea căsătoriei foștii
soți dispuneau de persoana lor și dacă doreau puteau încheia alte căsătorii.

3
Soţia sui iuris rămânea proprietara averii sale, cu excepţia bunurilor constituite dotă.
În vederea susţinerii sarcinilor căsătoriei se obişnuia să se constituie soţului o
dotă.Dota era foarte importanta la romani,iar lipsa acesteia era considerată drept o
dovadă de dezonoare.Dota intra în proprietatea soțului care trebuia s-o folosească
numai pentru susținerea sarcinilor căsătoriei.

Raporturile patrimoniale între soţi

În căsătoria cum manu, întreaga avere a femeii trecea în patrimoniul soţului.În cazul
căsătoriei sine manu, trebuie făcută o distincţie între soţia alieni iuris şi sui iuris. Prima
continua să fie supusă autorităţii domestice a capului vechii sale familii şi tot ceea ce
dobândea revenea acestuia.

Privitor la persoana copiilor,când căsătoria se desfăcea prin moartea soțului care era
pater familias,copiii deveneau persoane sui iuris.Când căsătoria se desfăcea prin
divorț,copiii rămâneau la soțul nevinovat și tatăl le purta de grijă pentru creștere.

În ceea ce privește efectele desfacerii căsătoriei asupra bunurilor,principalul efect era

obligația de restituire a dotei de către soț,la fel si a parafernei.Donațiunea ante nuptias
și cea propter nuptias nu se restituiau.

Desfacerea căsătoriei

„Divortul in dreptul roman putea fi efectuat fie în mod forțat,fie voluntar;în mod
forțat,prin moartea,pierderea libertății sau a cetățeniei unuia dintre soți.Soțul care-și
pierdea libertatea devenea sclav,iar cel care-și pierdea cetățenia devenea peregrin.În
consecință,căsătoria se desfăcea de plin drept,deoarece între un cetățean roman și un
sclav sau peregrin nu putea exista o căsătorie valabilă din punct de vedere
juridic(iustae nuptiae).

4
Mult mai ușor se putea desface căsătoria sine manu încheiată prin întrunirea celor
două elemente constitutive: intenția de a întemaia o căsătorie(affectio maritalis) și
conviețuirea în comun (homo matrimonii); o astfel de căsătorie se desfăcea îndată ce
unul dintre aceste două elemente înceta să mai existe.

Tot în mod forțat se desfăcea căsătoria dacă,ulterior încheierii acesteia,apărea o

piedică la căsătorie(impedimentum superveniens),cum era cazul persoanei care,după
ce se căsătorise cu o dezrobită,devenise senator,deoarece legea interzicea senatorilor
căsătoriile cu asemenea femei.

Astfel căsătoria contractată prin ceremonia religioasă confarreatio se desfăcea printr-o

solemnitate contrara numită diffareatio,iar cele încheiate prin cumpărare(comptio) sau
printr-o conviețuire de un an(usus) puteau fi desfăcute printr-o
remancipare(remancipatio) în temeiul căreia soțul își remancipa soția.

Astfel,femeia ieșea de sub puterea bărbatului,iar căsătoria se desfăcea.

Mult mai ușor se putea desface căsătoria sine manu-încheiată prin întrunirea celor
două elemente constitutive,intenția de a întemaia o căsătorie(affectio maritalis) și
conviețuirea în comun(homo matrimonii),o astfel de căsătorie se desfăcea îndată ce
unul dintre aceste două elemente înceta să mai existe.

În mod voluntar căsătoria se desfăcea prin voința părților.Căsătoria cum manu se

desfăcea numai prin utilizarea unor forme inverse decât cele prin care fusese
încheiată.Este o reminescență a formalismului primitiv pentru care ceea ce se crea
printr-o anumită formă nu putea fi desfăcut decât printr-o formă contrarie

Legea nu cerea nici o formalitate.Cu alte cuvinte,separerea materială a soților făcută

cu intenția de a se despărți pentru totdeauna însemna desfacerea căsătoriei,adică
divoțul(divortium).Termenul exprimă in mod plastic starea de fapt,soții,după ce au
parcurs împreună o parte a existenței lor,se despart(divertuntur),urmând căi diferite

5
Împăratul Iustinian consacră situația de fapt,sancționând următoarele categorii
de divorțuri:

a)divorțul prin consimțământ mutual(communi consensu)

b)divoțul motivat de un fapt justificat(bona gratia)

c)divorțul determinat de vina unui soț(iusta causa)

d)orice altă formă de divorț era declarată de lege nejustificată(sine iusta causa).Cu
toate acestea,căsătoria rămânea desfăcuta,întocmai ca și în celelalte cazuri mentionate

Părțile puteau proceda însă și la anumite acte menite să dovedească mai pregnant
voința lor de a se despărți,ca,de pildă:notificarea în scris sau prin martori a voinței de a
divorța(repudium),pronunțarea în fața martorilor a unor cuvinte din care rezultă voința
de a pune capăt vieții conujugale,ruperea actului dotal etc.

Unii cercetători opinează ca prin legea Iulia de adulteris din vreme împăratului
August,valabilitatea divorțului ar fi fost condiționată de Indeplinirea anumitor
solemnități:o declarație verbală sau redactarea unui înscris înaintea a șapte
martori,cetățeni romani etc.Asemenea declarații sau înscrisuri nu erau însă cerute
pentru valabilitatea divorțului(ad sollemnitatem);ele aveau numai o valoare probatorie.

6
 Concluzie

Situaţia femeii în dreptul roman a fost una relativ bună, fiind în orice caz mult mai
favorizată decât în alte sisteme de drept din antichitate, inclusiv prin comparaţie cu
Grecia antică. Se apelează frecvent la această comparaţie, drept antic grecesc (uneori
fără discernământ pentru că nu poate fi vorba despre un sistem de drept unitar, ci mai
degrabă despre un conglomerat de prevederi cu caracter juridic specific fiecărei cetăţi)
– drept antic roman, din care în mod corect, sub aspectul avantajelor oferite şi
recunoscute din punct de vedere juridic femeii, dreptul roman este superior.

Bibliografia

http://file.ucdc.ro/cursuri/D_1_N13_Drept_roman_Molcut_Emil.pdf

http://oaji.net/articles/2015/2064-1432296735.pdf

https://dreptmd.wordpress.com/cursuri-universitare/drept-roman/