Disciplina: Metode și sisteme de purificare a mediului

Capitolul 5: Metode și sisteme de purificare a apelor reziduale

Întroducere. Intensificarea producerii industriale şi agricole în anii 80, pe de o parte, şi investiţiile minime în problemele de
protecţie a mediului, pe de altă parte, au condus la poluarea masivă a bazinului acvatic şi, în special, a resurselor de apă de
suprafaţă şi freatice. Efectele negative ale poluării se mai resimt şi în prezent din cauza că în republică industria funcţionează la m
nivel foarte scăzut, iar în sectorul agrar se utilizează cantităţi foarte mici (pe alocuri lipsesc totalmente) de pesticide şi îngrăşăminte
minerale.
Înainte de folosire, majoritatea apelor sunt supuse unui tratament care depinde de viitoarea utilizare a apei. La modul foarte
general, se pot considera trei tipuri de tratamente:
a) Purificarea apei naturale pentru asigurarea calităţii de apă potabilă.
b) Tratarea apelor pentru utilizări industriale.
c) Tratarea apelor reziduale pentru reintroducerea în circuitul natural și reutilizarea lor.
Un circuit de utilizare a apei este un sistem complex, cuprinzând mai multe subsisteme distincte, cu funcţiuni bine definite.
Amploarea şi caracteristicile acestor subsisteme sunt determinate de caracteristicile pe care le are apa la preluarea ei de la sursă şi
pe care le dobândeşte în timpul utilizării, dar indiferent de aceste particularizări, există următoarele grupe:
- captarea - cuprinde ansamblul de construcţii şi instalaţii prin care se realizează preluarea apei de la sursă, cu diferenţe
impuse de tipul de apă captată: subterană - prin puţuri sau prin drenuri; de suprafaţă - din râuri sau din lacuri, prin baraje de
derivaţie, prize de fund sau mobile etc.;
- tratarea - are drept scop aducerea apei la parametrii calitativi solicitaţi de utilizator şi în conformitate cu standardele în
vigoare: apă potabilă, apă industrială pentru răcirea agregatelor, pentru producerea aburului, pentru transportul produselor etc.;
- epurarea - având drept obiectiv purificarea apei uzate, aşa încât la deversare să nu modifice caracteristicile naturale ale
receptorului, sau dacă apar modificări, gradul de diluţie să fie suficient de mare, ca acestea să poată fi corectate prin procesele de
autoepurare.
Pe lângă subsistemele enumerate, un circuit complet de utilizare a ape mai cuprinde: staţii de pompare, rezervoare de
înmagazinare, magistrale de apă, reţele de distribuţie, de canalizare şi de colectare a apelor uzate industrial etc.
Schematic un sistem complex de utilizare a apei este
prezentat în fig. 6.1.(Inginerie ambientală, pag. 150)
Fig. 6.1. Schema generală a unui sistem de utilizare a
apei: 1 - captarea apei; 2 — staţie de pompare; 3 - treaptă de
tratare; 4 - evacuare nisip, nămol; 5 - staţie de pompare;
6 - aducţiune principală; 7 - reţea de distribuţie stradală;
8 - consumatori casnici sau industriali; 9 - reţea de canalizare;
10 — colector principal pentru ape uzate; 11 - staţie de epurare;
12 - canal de evacuare spre emisar, 13 - nămol ce se îndepărtează
din staţie pentru prelucrare separată
Cea mai dificilă dintre etapele circuitului apei este reprezentată de epurare, care apelează la procedee, tehnologii, instalaţii
şi echipamente care trebuie să răspundă unor cerinţe grele, de funcţionare continuă, într-un mediu corosiv, agresiv din punct de
vedere chimic şi biochimic.
Dacă se face o comparaţie între procesele de epurare şi cele de extracţie a aurului, atunci trebuie remarcat faptul că
exploatarea zăcămintelor de metal preţios este rentabilă începând de la o concentraţie de 1,5%, în timp ce cea mai încărcată apă
uzată conţine 10 000 ppm, deci 1%, procesele de epurare trebuind să se desfăşoare în condiţii de rentabilitate mult mai mici decât
cele minim acceptate pentru exploatarea aurului.
Această comparaţie a fost făcută în scopul de a se sublinia două aspecte:
- importanţa deosebită a tehnologiilor adoptate pentru epurare, necesitatea dezvoltării acestora şi a introducerii progresului
ştiinţific în acest domeniu;
- costul ridicat al proceselor de epurare ce a determinat introducerea cu întârziere a măsurilor strict necesare de protecţie
a mediului, conducând, în unele situaţii, la alterări dramatice ale apelor cu efecte complexe asupra florei, faunei şi, evident, a
sănătăţii locuitorilor riverani.
Apa provenită din sursele naturale nu îndeplineşte întotdeauna condiţiile de calitate impuse de consumator. Corectarea
calităţilor apei în vederea satisfacerii acestor condiţii se realizează prin procedee de tratare.
Tipul instalaţiilor de corectare a calităţilor apei rezultă din compararea caracteristicilor organoleptice, fizice, chimice,
biologice şi bacteriologice ale apei la sursă cu condiţiile de calitate prescrise de apa potabilă sau pentru apa necesară în procesul
tehnologic industrial.

Tema 5.1 Tipuri de ape reziduale și metode de epurare a apelor uzate:

- epurare mecanică,
- epurare chimică,
- epurare biologică.
Metode de epurare mecanică a apelor reziduale. Tipuri de instalații folosite pentru epurarea mecanică:
- grătare și site,
- separatoare de grăsimi,
- deznisipătoare,
- decantoare,
- instalații anexe ale treptei de epurare mecanică a apei.
Tipuri de ape reziduale (uzate)
Utilizarea apei în activitatea socioeconomică determină încărcarea ei cu substanţe, aflate în suspensie, dizolvate sau în
stare coloidală, sau cu forme de energie (termică, radioactivă), modificându-se caracteristicile ei naturale. Se ajunge astfel la
fenomenul de poluare a apei, poluare datorată activităţii umane - antropică.
Apele de canalizare care se deversează în emisar provin din apele restituite din locuinţe, centrele populate, unităţi
industriale, agrozootehnice, de transporturi, de construcţii etc. şi de pe teritoriile aferente lor. Ele se clasifică în raport cu
provenienţa şi proprietăţile lor, în ape uzate menajere, publice, industriale etc.
1
 Apele uzate menajere se formează în locuinţe prin folosirea apei potabile în activităţile casnice curente (şi în aceste ape
există produse care se formează prin descompunerea substanţelor organice albuminoide, amide, amine şi, de asemenea, amoniac,
hidrogen sulfurat etc.).
Apele uzate publice se formează în băi publice, piscine, ape rezultate de la spălatul străzilor, garajelor etc. Ele conţin
compuşi care consumă oxigen în decursul transformărilor lor, sedimente, uleiuri, grăsimi, bacterii patogene, viruşi, săruri, nutritivi
pentru alge, compuşi organici refractari, metale grele etc. (Haiduc, 1996).
Apele uzate industriale rezultă de la unităţile industriale, de transporturi, construcţii, în urma desfăşurării procesului
tehnologic de producţie. Felul şi gradul de impurificare sunt specifice fiecărei ramuri industriale, dar caracteristica lor comună este
prezenţa impurităţilor în concentraţie mare şi mai totdeauna a unor substanţe vătămătoare atât florei şi faunei acvatice, cât şi
omului.
În industrie, folosirea apelor netratate duce la depuneri de săruri, piatră, nămol, producând înfundări ale conductelor şi
pericol de exploze la cazanele de abur. Totodată, produc coroziunea agregatelor industriale şi mărirea consumului de putere cu 25-
40%. Menţinerea în stare curată a apelor naturale, mai ales în regiunile industriale, reprezintă modul cel mi bun de a asigura
industriei apa de care are nevoie.
Criteriul teoretic este de a restitui circuitului natural apa utilizată cu acelaşi grad de puritate pe care îl avea când a fost
captată.
Epurarea apei se realizează printr-un proces complex de reţinere şi neutralizare a substanţelor nocive dizolvate, în stare
coloidală sau în suspensii, prezente în apele uzate industriale sau orăşeneşti în scopul deversării lor în emisar, fără ca prin aceasta
să se aducă prejudicii atît florei şi faunei acvatice, cât şi omului, sau pentru reutilizarea şi refolosirea ei în procese tehnologice
industriale, fără exigenţe de potabilitate.
Epurarea apelor cuprinde două mari grupe de operaţii succesive:
- reţinerea sau neutralizarea substanţelor nocive sau valorificabile în apele uzate;
- prelucrarea substanţelor rezultate din prima operaţie, denumite nămoluri. Apele rezultate, cu diferite grade de epurare,
sunt deversate în emisar sau pot fi valorificate în irigaţii în alte scopuri şi nămoluri care sunt valorificate, depozitate sau
descompuse.
Metode de epurare a apelor uzate
Epurarea apelor uzate se realizează în mai multe etape şi se bazează pe fenomene diferite. În funcţie de natura acestor
fenomene, există:
- epurare mecanică - care are la bază exclusiv procedee fizice;
- epurare chimică - bazată pe fenomene chimice de neutralizare, precipitare, coagulare, floculare;
- epurare biologică - bazată pe activitatea unor microorganisme care descompun, prin procese metabolice, substanţe
organice (Topliceanu, 2003).
Staţiile de epurare sunt formate în general dintr-o treapta primară, mecanică, prin reţinerea materiilor grosiere (în grătare
sau/ şi site), înlăturarea materiilor în suspensie de provenienţă minerală (în deznisipatoare) şi sedimentarea materiilor în suspensie
de origine organică în decantoare primare); o treaptă secundară, biologică, în care se reduce valoarea CBO prin utilizarea unei
microflore (fixate pe un suport solid sau in stare suspendată în apa supusă epurării) special crescută şi care foloseşte substanţele
organice (poluante) biodegradabile drept hrană (substrat) pentru activitatea şi dezvoltarea sa şi la unele staţii, o treapta terţiară -
biologică, mecanică sau chimică, care asigură un grad mai înalt de epurare în ce priveşte cantitatea de materii în suspensie (MS) şi
valoarea CBO (sub 15 mg/dm3), precum şi eliminarea compuşilor azotului şi fosforului (Momani, Lingureanu, 2002).
Metode de epurare mecanică
Epurarea mecanică are rolul de a reţine substanţele insolubile care se află în apă, exclusiv prin procedee fizico-mecanice.
Ea asigură eliminarea din apă a corpurilor mari vehiculate de aceasta, a impurităţilor care se depun şi a celor care plutesc sau pot fi
aduse în stare de plutire. Tipurile de instalaţii folosite pentru epurarea mecanică sunt în general următoarele:
- grătarele şi sitele - reţin corpurile şi murdăriile plutitoare aflate în suspensie în curentul apei (cârpe, hârtii, cutii, fibre
etc.);
- separatoarele de grăsimi - reţin grăsimile şi uleiurile care plutesc la suprafaţa apei funcţionând prin flotare, cu sau fără
aer comprimat;
- deznisipatoarele - reţin şi elimină particulele mai grele din apă, ca nisipul, pietricele etc.;
- decantoarele - care reţin restul şi cea mai mare parte a impurităţilor insolubile, a căror greutate specifică este mai mare
decât a apei.
Instalaţiile anexe ale treptei de epurare mecanică a apei sunt:
- instalaţii pentru colectarea, fărâmiţarea (dezintegrarea) şi evacuarea corpurilor plutitoare reţinute pe grătare şi site;
- instalaţii pentru colectarea, transportul, spălarea şi uscarea depunerilor (nisipului) reţinut în deznisipatoare;
- instalaţii pentru (digestia), fermentarea depunerilor (a nămolului) reţinute în decantoare (digestoare);
- instalaţii pentru deshidratarea nămolurilor fermentate: câmpuri de uscare, filtre presă, filtre cu vid, maşini centrifuge.
Schema epurării mecanice cu decantor este prezentată în fig. 7.1.(Inginerie ambientală, pag. 208)
În funcţie de construcţia staţiei de epurare, unele dintre aceste instalaţii pot lipsi.
Fig. 7.1. Schema epurării mecanice cu decantor: 1 - influent; 2 - grătar;
3 - dezintegrator; 4 - deznisipător; 5 - decantor primar; 6 - ape decantate;
7 -platforme de uscare; 8 - ape de drenaj; 9 - emisar

Studiul individual ghidat (săptămîna 7):

5.1 Tipuri de ape reziduale și metode mecanice de epurare a apelor uzate
5.2 Tipuri de instalații folosite pentru epurarea mecanică a apelor reziduale
Produse de elaborat (săptămîna 7):
5.1 Hartă conceptuală
5.2 Schemă de clasificare

2
Tema 5.2. Sistemele fizico-chimice și electrochimice de purificare a apelor reziduale:
- coagularea, - flotarea, - electroliza, electrocoagularea
- flocularea, - adsorbția, - electroflocularea,
Metodele fizico- chimice de purificarea a apelor reziduale (uzate) includ: coagulare, flotarea, adsorbția, schimbul ionic,
extracția, distilarea, evaporarea, osmoza inversă și ultrafiltrarea, cristalizarea, desorbția și altele. Aceste metode sunt utilizate
pentru îndepărtarea din apele reziduale a particulelor fin dispersate suspendate (solide și lichide), gazelor solubile, substanțelor
minerale și organice.
Utilizarea metodelor fizico-chimice de purificare a apelor reziduale, comparativ cu metodele biochimice prezintă mai multe
avantaje: 1) posibilitatea de a elimina din apele reziduale contaminanții organici, ce nu pot fi înlăturați prin metode de oxidare
biochimică; 2) obținerea unui grad de purificare mai profund și mai stabil; 3) dimensiuni mai mici ale utilajului de purificare; 4)
sensibilitate mai mică la schimbările de încărcătură; 5) posibilitatea unei automatizări complete; 6) Un studiu mai aprofundat al
cineticii unora dintre procese, precum și problemele legate de modelare, descriere matematică și optmizare, care sunt foarte
importante pentru selectarea corectă și calcularea utilajelor de purificare; 7) metodele nu sunt legate de controlul asupra activității
organismelor vii; 8) posibilitatea recuperării diferitelor substanțe.
Alegerea metodei de purificare (sau mai multor metode) se face luînd în considerație cerințele sanitare și tehnologice
pentru ape reziduale industriale purificate în vederea utilizării lor în continuare, precum și cantitatea de apă reziduală și concentrația
de impurități în acestea; existența resurselor materiale și energetice precum și rentabilitatea procesului.
Coagularea este procesul de mărire a dimensiunilor particulelor disperse, ca rezultat al interacțiunii și asocierea lor în
agregate. La purificarea apelor reziduale este folosit pentru a accelera precipitarea impurităților fin dispersate suspendate și a
substanțelor emulsionate. Coagularea este cea mai eficientă metodă pentru îndepărtarea particulelor coloidale dispersate în apă cu
mărimea de 1-100 microni. Coagularea poate apărea spontan sau sub influența proceselor chimice și fizice. In procesele de
purificare a apelor reziduale, coagularea are loc sub acțiunea unor substanțe speciale, numite agenți de coagulare sau
coagulanți. Coagulanti în apă, formează fulgi de hidroxid de metal, care sedimentează rapid sub acțiunea forței de gravitație. Fulgii
au capacitatea de a capta particule coloidale în suspensie și a le agrega. Deoarece particulele coloidale au o încărcătură negativă
slabă, iar coagulanții au o sarcină slabă pozitivă, între ele apare o atracție reciprocă.
Efectul de coagulare depinde de valența ionului coagulant. Cu cât este mai mare valența, cu atât este mai mare efectul
coagulant. Pentru a începe coagularea, particulele trebuie să se apropie una de alta la o distanță la care forțele de atracție și
afinitățile chimice acționează între ele. Apropierea particulelor are loc ca urmare a mișcării browniene, precum și a mișcării fluxului
de apă sau turbulențelor de apă. Acțiunea coagulantă a sărurilor este rezultatul hidrolizei lor, care urmează după dizolvare.
Procesul de hidroliză a coagulanților și formarea fulgilor are loc în următoarele etape:
Me3+ + HOH → Me(OH)2+ +H+
Me(OH)2+ + HOH → Me(OH)2+ + H+
Me(OH)2+ + HOH → Me(OH)3 + H+
Me3+ + 3HOH → Me(OH)3↓ + 3H+
Ca coagulanți sunt utilizate în mod obișnuit sărurile de aluminiul, fier sau amestecurile acestora. Alegerea coagulantului
depinde de compoziția lui, de proprietățile fizico-chimice și preț, concentrația de impurități din apă, pH-ul apei și compoziția sărurilor
din apă.
În calitate de agent de coagulare este utilizat sulfatul de aluminiu Al2(SO4)3 .18H20; aluminat de sodiu NaAlO2;
hidroxiclorură de aluminiu Al2(OH)5Cl etc. Dintre acestea, sulfatul de aluminiu este cel mai frecvent utilizat, el este eficient în
intervalul de pH de 5-7,5. Este bine solubil în apă și are un preț relativ mic. Se utilizează în formă uscată sau sub formă de soluție
de 50%. La coagulare sulfatul de aluminiu interacționează cu hidrogenocarbonații prezenți în apă:
Al2(SO4)3 + 3Ca(HCO3)2 → 2 Al(OH)3↓ + 3CaSO4 + 6CO2
Din sărurile de fier, în calitate de coagulant se utilizează Fe2(SO4)3 . 2H2O, Fe2(SO4)3 . 3H2O, FeSO4 . 7H2O, FeCl3. Sărurile de Fe3+
ca agenți de coagulare au unele avantaje față de cele de aluminiu:
- Mai bine acționează la temperaturi joase ale apei,
- Intervalul de pH optimal mai larg,
- Formarea fulgilor mai mășcați și posibilitatea utilizării pentru ape cu un interval mai mare de săruri,
- Posibilitatea înlăturării mirosului și gustului neplăcut, determinat de prezența hidrogenului sulfurat.
Dezavantaje: în rezultatul acțiunii cationilor de fier cu unele substanțe organice se formează complecși solubili puternic
colorați, proprietățile puternic acide măresc corozia aparaturii.
La utilizarea amestecului de Al2(SO4)3 și FeCl3 în proporții de 1: 1 pănă la 1:2 se asigură un rezultat mai bun de
coagulare, decît la utilizarea lor separată. Are loc accentuarea sedimentării fulgilor. Mărimea fulgilor se găsește în
intervalul 0,3-5mm.
Dezavantajul mare al metodei coagulării - impune o exploatare supravegheată prin analize de laborator chiar şi la scară
industrială pentru a se asigura o tratare corespunzătoare cu doze exacte de reactivi.
Flocularea este procesul de agregare a particulelor suspendate la adăugarea în apele reziduale a compușilor cu masă
moleculară mare, numiți floculanți. Spre deosebire de coagulare, la floculare, agregarea are loc nu numai la contactul direct al
particulelor, ci și ca urmare a interacțiunii moleculelor care sunt adsorbite pe particulele floculantului.
Floculanții sunt utilizați pentru a intensifica procesul de formare a fulgilor de hidroxid de aluminiu și fier în scopul creșterii vitezei
de sedimentare. Utilizarea floculanților face posibilă reducerea dozei de coagulanți, reducerea duratei procesului de coagulare și
creșterea vitezei de sedimentare a fulgilor ce se formează. Pentru purificarea apelor reziduale se utilizează floculanți sintetici și
naturali. În calitate de floculant natural servește amidonul, dextrinele, celuloza. Dioxidul de siliciu activ xSiO2 . yH2O este cel mai
răspândit flocuant anorganic. Dintre floculanții sintetici, cel mai răspândit este poliacrilamida PAA.
Mecanismul de acțiune al floculantului se bazează pe următoarele fenomene: adsorbția moleculelor de floculant pe
suprafața particulelor coloidale; reticulare (formarea unei structuri de rețea) a moleculelor de floculant; alipirea particulelor de coloizi
datorate forțelor Van der Waals. Prin acțiunea floculanților între particulele coloidale, se formează structuri tridimensionale, capabile
de o separare mai rapidă și mai completă de faza lichidă. Motivul de apariție a unor astfel de structuri este adsorbția
macromoleculelor floculantului pe câteva particule cu formarea de punți de polimer între ele. Particulele coloidale sunt încărcate
negativ, ceea ce facilitează procesul de coagulare reciprocă cu hidroxid de aluminiu sau hidroxid de fier. Când se adaugă silicatul
activat, viteza de sedimentare crește de 2-3 ori și efectul de limpezire a apei crește.
Poliacrilamida se produce sub formă de gel de 7-9%, întărită la o temperatură sub 273 °K. Când se adaugă PAA în apă,
vâscozitatea ei crește brusc.
3
 Flotația (flotarea) este procesul natural prin care particule având greutate specifică mai mică decât apa au o mişcare
ascensională, se ridică şi plutesc la suprafaţa apei. În mod industrial, prin flotaţie se înţelege procesul de antrenare a particulelor în
suspensie într-un lichid cu ajutorul bulelor de gaz aderente la aceste particule şi introduse în apă prin diferite metode. Această
operaţie se realizează pentru a mări eficienţa separatoarelor de grăsimi şi a colectoarelor de spumă de la suprafaţa decantoarelor.
Flotarea se realizează în mod diferit după tipul particulelor existente în apă. Este utilizată pentru a îndepărta impuritățile
insolubile dispersate în apele reziduale, care de sinestătător se depun cu greu. În unele cazuri, flotația este de asemenea folosită
pentru a îndepărta substanțele dizolvate, de exemplu surfactanții. Un astfel de proces se numește separare prin spumă sau
concentrarea spumei. Flotația este utilizată pentru tratarea apelor reziduale în multe industrii: rafinării ale petrolului, industria
fibrelor artificiale, celulozei și hârtiei, pieilor, mașinilor, produselor alimentare, chimice. De asemenea, se utilizează pentru a izola
nămolul activ după purificarea biochimică.
Avantajele unui proces de flotație sunt: încontinuitatea procesului, diapazon larg de aplicații, costuri reduse de capital și de
funcționare, sistem simplu, selectivitatea separării impurităților, posibilitatea de a obține suspensia de umiditate mai scăzută (90-
95%), purificare înaltă (95-98%), posibilitatea de recuperare a substanțelor care trebuie eliminate. Flotația este însoțită de aerarea
apelor reziduale, o scădere a concentrației agenților tensioactivi și a substanțelor ușor oxidabile, a bacteriilor și a
microorganismelor. Toate acestea contribuie la succesul etapelor ulterioare de tratare a apelor reziduale.
Actul elementar de flotație constă în următoarele: în timpul apropierii bulei de aer la ridicarea din apă împreună cu
particula solidă hidrofobă, stratul de apă care le desparte la o grosime critică se rupe și are loc alipirea particulei cu bula de aer.
Apoi, complexul particulă- bulă de aer se ridică la suprafața apei, unde se acumulează bulele și se formează un strat de spumă cu
o concentrație mai mare de particule decât în apele reziduale originale. Posibilitatea formării complexului de flotare “particulă- bulă
de aer”, viteza procesului, trăinicia legăturii, durata existenței complexului, depind de natura particulei, precum și natura interacțiunii
dintre reactanți la suprafața lor și de capacitatea particulelor de a se umezi cu apă.
Fig. II-19. Actul de flotare elementar {1 - bule de gaz; 2-particule solide)
La formarea bulei de aer, se formează un perimetru- linie care separă 3 faze: solidă, lichidă
sau gazoasă. Posibilitatea aderării (alipirii) depinde de umeditatea particulei, care se caracterizează
prin mărimea unghiului regional teta, numit unghiul de umectare, de delimitare. Cu cât este mai mare
unghiul de contact, cu atât mai mare este probabilitatea de adeziune și menținerea rezistenței bulei
pe suprafața particulei. Alipirea apare atunci când bulele se ciocnesc cu particula sau când se
formează o bulă de aer din soluție pe suprafața particulei. Umiditatea suprafeței particulelor în
suspensie este afectată de fenomene de adsorbție și de prezența impurităților surfactanților,
electroliților în apă etc.
Substanțele tensioactive- reagenții-colectori, adsorbiți pe particule, reduc capacitatea lor de umectare, adică le fac
hidrofobi. Ca reagenți-colectori se utilizează: uleiuri, acizi grași și sărurile lor, mercaptani, xantat, ditiocarbonați, alchil sulfați, amine,
etc. Cresterea hidrofobiei particulelor poate fi de asemenea realizată prin sorbția moleculelor de gaze dizolvate pe suprafețele lor.
Adsorbția. Metodele de adsorbție sunt utilizate pe scară largă pentru purificarea profundă a apelor reziduale de substanțe
organice dizolvate după purificare biochimice, dacă concentrația acestor substanțe în apă este scăzută și nu sunt biodegradabile
sau sunt extrem de toxice. Utilizarea instalațiilor locale este recomandabilă dacă substanța este bine adsorbită la un mic consum
specific al adsorbantului.
Adsorbția este utilizată pentru neutralizarea apelor reziduale de fenoli, erbicide, pesticide, substanțe aromatice, agenți
activi de suprafață, coloranți și alții. Avantajul acestei metode este eficiența înaltă, oportunitatea depurificare a apelor reziduale ce
conțin un amestec de substanțe și recuperarea acestor substanțe.
Purificarea apei prin metoda de adsorbție poate fi regenerativă, adică cu extragerea substanței adsorbite din adsorbant și
utilizarea lui, și distructivă- cînd substanța extrasă din apele reziduale este distrusă împreună cu adsorbantul. Eficiența purificării
prin adsorbție atinge 80-95%, în funcție de natura chimică a adsorbantului, suprafața de adsorbție și accesibilitatea acestuia,
structura chimică a substanțelor și starea lor în soluție. Adsorbanții. În calitatea de sorbenți se utilizează cărbunii activi, sorbenți
sintetici și unele deșeuri de producție (cenușă, zgură, rumeguș etc.). Ca adsorbant mineral se utilizează argila. Silicagelurile,
alumogelurile și hidroxizii metalici pentru adsorbția diferitelor substanțe din apa reziduală se utilizează foarte rar, deoarece energia
interacțiunii lor cu moleculele de apă este mare, uneori mai mare decât energia de absorbție. Cel mai universal dintre adsorbanți
sunt cărbuni activi, dar aceștea trebuie să aibă anumite proprietăți.
Metodele electrochimice de purificare. Pentru purificarea apelor reziduale de diferite impurități solubile dispersate se
utilizează procese de oxidare la anod și reducere la catod, electrocoagularea, electroflocularea, electroliza. Toate aceste
procese au loc la electrozii la trecerea unui curent electric prin apele reziduale. Metodele electrochimice fac posibilă extragerea
produselor prețioase din apele reziduale printr-o schemă automată a procesului relativ simplu, fără utilizarea reactivilor chimici.
Principalul dezavantaj al acestor metode este consumul mare de energie electrică.
Oxidarea anodică și reducerea catodică. Într-o celulă electrolitică, la electrodul pozitiv- anod, ionii cedau electroni, adică
are loc reacția de oxidare electrochimică,iar la electrodul negativ – catod, electronii sunt adiționați, adică are loc o reacție de
reducere. Aceste procese sunt elaborate pentru purificarea apei reziduale de impuritățile dizolvate (cianurile, tiocianați, amine,
alcooli, aldehide, compuși nitro, coloranți azoici, sulfuri, mercaptani, etc.). În procesul de oxidare electrochimică a substanțelor
prezente în apa reziduală, are loc descompunerea completă a lor cu formarea C02, NH3, sau sunt formate mai multe substanțe
simple și netoxice, care pot fi eliminate prin alte metode.
Ca anozi pot servi diverse materiale insolubile: grafit, magnetit, dioxid de plumb, mangan și ruteniu, care sunt aplicate pe
un substrat de titan. Catozii sunt confecționați din molibden, aliaje ale vollframului cu fier sau nichel, din grafit, oțel inoxidabil și alte
metale acoperite cu molibden, volfram sau aliajele lor. Procesul se desfășoară în electrolizoare cu și fără diafragmă.
Electrocoagularea are loc la trecerea apelor reziduale printre electrozii electrolizorului. Are loc electroliza apei, polarizarea
particulelor, electroforeza, procese de oxido-reducere, interacțiunea produselor electrolizei unele cu altele. La utilizarea electrozilor
insolubili, coagularea poate avea loc în rezultatul fenomenului de electroforeză și descărcarea particulelor încărcate la electrozi,
formarea în decursul procesului a clorului molecular, oxigenului, care distrug sărurile solvatice de pe suprafața particulelor. Acest
proces se utilizează la purificarea apelor reziduale care nu conțin cantități mari de particule coloidale și au rezistență mică a
poluanților. Pentru purificarea apelor reziduale industriale, care conțin poluanți foarte stabili, se efectuiază electroliza cu utilizarea
electrozilor solubili de fier și aluminiu. Sub acțiunea curentului electric, are loc dizolvarea electrozilor, în rezultatul căruia în soluție
trec cationii de Fe și Al care se întîlnesc cu grupele hidroxilice și formeează hidroxizii metalelor în formă de fulgi. Se începe
coagularea intensivă. Procesul de electrocoagulare depinde de: distanța dintre electrozi, materialul electrozilor, intensitatea
curentului, viteza de curgere a apei reziduale.
*ELECTROFORÉZĂ- Deplasare spre electrozi a particulelor dintr-o soluție coloidală sub acțiunea câmpului electric.

4
Tema 5.3. Metode de neutralizare pentru purificarea apelor reziduale:
- neutralizarea prin amestecare,
- neutralizarea prin metoda adăugării reagenților,
- neutralizarea la filtrarea apelor acide prin materiale neutralizatoare,
- neutralizarea cu gaze acide.
Metode de oxidare și reducere pentru purificarea apelor reziduale:
- oxidarea cu Cl2,
- oxidarea cu H2O2,
- oxidarea cu piroluzită (MnO2),
- oxidarea cu ozon (O3)
- reducerea Cr (VI),
- reducerea compușilor de mercur.
Metodele chimice depurificare a apelor uzate includ: neutralizarea, oxidarea și reducerea. Aceste metode sunt legate de
consumul diferitor reactivi, de aceea sunt costisitoare. Aceste metode sunt folosite pentru îndepărtarea substanțelor solubile și în
sistemele închise de alimentare cu apă. Purificarea chimică este uneori efectuată ca o metodă depre-tratare înainte de purificarea
biologică sau după purificarea biologică ca metodă de post-tratare a apei uzate.
Neutralizarea. Apele reziduale care conțin acizi sau baze minerale, înainte de a fi deversate sau înainte de a fi utilizate
în procese tehnologice, sunt neutralizate. Practic, apa neutră este considerată a avea pH = 6,5-8,5.
Neutralizarea poate fi realizată în diferite moduri: prin amestecarea apelor reziduale acide cu ape reziduale alcaline
(bazice), prin adăugarea de reagenți, prin filtrarea apelor acide prin materiale neutralizatoare bazice, prin absorbția gazelor acide
de către apele bazice (care conțin amoniac) sau absorbția amoniacului de către apele acide. Alegerea metodei de neutralizare
depinde de volumul și concentrația apelor uzate, de modul de admisie, de disponibilitatea și costul reagenților. În procesul
neutralizării, se pot forma sedimente, a căror cantitate depinde de concentrația și compoziția apelor reziduale, precum și de tipul și
consumul reactivilor utilizați.
Neutralizare prin amestecare. Această metodă este utilizată dacă într-o întreprindere sau în întreprinderi vecine există
ape acide și alcaline care nu sunt contaminate de alte componente. Apele acidă și alcalină sunt amestecate într-un recipient cu
ajutorul unui agitator și fără agitator. În acest din urmă caz, amestecarea este efectuată cu aer la viteza sa în conducta de
alimentare de 20-40 m / s.
În cazul concentrațiilor variabilă a apei uzate, schema prevede instalarea unui mediator sau controlul automat al alimentării
cu apă în camera de amestecare. Calculul raportului apelor reziduale, îndreptate în camera de amestecare, se efectuează în
conformitate cu ecuațiile stoichiometrice.
În cazul excesului de ape uzate acide sau ape alcaline, se adaugă reactivii corespunzători. Apă neutralizată se utilizează
în producție, iar nămolul este deshidratat în bazine de nămol sau filtre cu vid.
Neutralizarea prin adăugarea reagenților. Pentru a neutraliza apa acida poate fi utilizat: NaOH, KOH, Na2C03, NH4OH
(apă amoniacală), CaC03, MgC03, dolomită (CaCO3. MgCO3), ciment. Cu toate acestea, reactivul cel mai ieftin este hidroxidul de
calciu (lapte de var), cu un conținut activ de var și Ca(OH)2 de 5-10%. Soda calcinată și hidroxidul de sodiu ar trebui utilizate în
cazul în care singure sunt produse reziduale. Uneori, diferite tipuri de deșeuri sunt utilizate pentru neutralizare. De exemplu, zgura
din industria de fabricare a oțelului este utilizată pentru a neutraliza apele care conțin acid sulfuric.
Reactivii sunt selectați în funcție de compoziția și concentrația apei reziduale acide. Se ia în considerare dacă se va forma
un precipitat în proces sau nu. Există trei tipuri de ape reziduale care conțin acid: 1) apă conținând acizi slabi (H2CO3, CH3COOH);
2) apă conținând acizi puternici (HCI, HNO3). Pentru a le neutraliza, oricare dintre reactivii menționați mai sus poate fi utilizat.
Sărurile acestor acizi sunt ușor solubile în apă; 3) apă conținând acizi sulfuric și sulfuros. Sărurile de calciu ale acestor acizi sunt
slab solubile în apă și srdimentează.
Varul pentru neutralizare este introdus în apa uzată, sub formă de hidroxid de calciu (lapte de var; dozarea „umedă“) sau
sub formă de pulbere uscată (dozare „uscată“).
La neutralizarea apelor reziduale care conțin acid sulfuric cu lapte de var, în sediment cade ghipsul CaS04 .2H2O.
Solubilitatea ghipsului nu variază prea mult cu temperatura. Atunci când se deplasează astfel de soluții, ghipsul format este
depozitat pe pereții conductelor și are loc înfundarea lor. Pentru a elimina înfundarea conductei, aceasta trebuie spălată cu apă
proaspătă sau trebuie adăugați agenți speciali de dedurizare a apei reziduale, cum ar fi hexametafosfatul. Creșterea vitezei de
deplasare a apei reziduale poate reduce depunerea gipsului pe pereții conductelor.
Pentru a neutraliza apele reziduale alcaline, se folosesc diferiți acizi sau gaze acide.
Neutralizarea la filtrarea apelor acide prin materiale neutralizatoare. În acest caz, suspensia acidă este filtrată printr-
un strat de magnezită, dolomită, calcar, deșeuri solide (zgură, cenușă) pentru neutralizarea apelor acide. Procesul se desfășoară în
filtre de neutralizare, care pot fi orizontale sau verticale. Filtrele verticale folosesc bucăți de calcar sau dolomită cu dimensiunea de
30-80 mm. Dacă înălțimea stratului de material este 0,85-1,2 m, viteza ar trebui să fie nu mai mult de 5 m/s, iar durata de contact
nu mai mică de 10 minute. Filtrele orizontale au un debit de apă de 1-3 m/s.
Neutralizarea cu gaze acide. Pentru neutralizarea apelor reziduale alcaline, relativ recent au început a se folosi gazele de
ardere conținând C02, S02, N02, N203 și altele. Utilizarea gazelor acide permit nu numai neutralizarea apelor reziduale bazice, dar,
concomitent cu aceasta, se produce o purificare foarte eficientă a gazelor de componenții nocivi menționați.
Utilizarea pentru neutralizarea apelor reziduale alcaline a dioxidului de carbon CO2 are o serie de avantaje în comparație
cu utilizarea acidului sulfuric sau clorhidric: poate reduce brusc costul procesului de neutralizare. Datorită solubilității scăzute a
CO2, riscul de supraacidulare a soluțiilor neutralizate scade. Carbonații care se formează sunt utilizate tot mai mult în comparație cu
sulfații sau clorurile. În plus, ionii CO32- sunt mai puțin corosivi , comparativ cu ionii sulfat SO42- și ionii clorură Cl-.

Metode de oxidare și reducere pentru purificarea apelor reziduale:

Pentru purificarea apelor uzate se folosesc următorii oxidanți: clorul gazos și clorul lichefiat, dioxidul de clor, cloratul de
calciu și hipoclorura de calciu, permanganatul de potasiu, dicromatul de potasiu, peroxidul de hidrogen, oxigenul atmosferic,
peroxoacizii, ozonul, pirolusita etc.
În procesul oxidării, contaminanții toxici care se conțin în apele reziduale, ca rezultat al reacțiilor chimice se transformă în
alții mai puțin toxici, care mai apoi sunt eliminați din apa. Purificarea apelor reziduale prin oxidare, implică un consum mare de
reagenți, de aceea această metodă se utilizează numai în cazurile în care substanțele poluante a apelor reziduale, sunt foarte dificil
sau imposibil de îndepărtat prin alte metode. De exemplu, purificarea de cianuri, compuși de arsen solubili etc.

5
Activitatea unei substanțe ca oxidant este determinată de potențialul oxidativ. Dintre toți oxidanții cunoscuți în natură, primul loc îl
ocupă fluorul, care, cu toate acestea, din cauza agresivității ridicate nu poate fi utilizate în practică. Pentru alte substanțe,
potențialul de oxidare este: pentru ozon - 2,07; pentru clor - 0,94; pentru peroxidul de hidrogen - 0,68; pentru permanganatul de
potasiu - 0,59.
Oxidarea cu clor. Clorul și substanțele care conțin clor „activ“ sunt cei mai răspîndiți agenti de oxidare. Aceștea sunt utilizați pentru
purificarea apelor reziduale de hidrogenul sulfurat, sulfura de iod, fenoli, cianuri etc. La întroducerea clorului în apă se formează
acidul hipocloros [oksohlorat de hidrogen] și acid clorhidric:
Cl2+ H2O = HClO + HCl
Ulterior, are loc disocierea acidului hipocloros, gradul de disociere a căruia depinde de pH-ul mediului. La pH = 4, clorul molecular
este practic absent:
HClO ↔ H+ + ClO-
Suma Cl2 + HCIO + СlО- se numește clor liber "activ".
În prezența compușilor amoniacului, în apă se formează acidul hipocloros, cloramina NH2CI și dicloramina NHCl2. Clorul
sub formă de cloramină se numește clor "activ" legat.
La neutralizarea apei de cianuri (CN-), procesul se desfășoară într-un mediu alcalin (pH = 9). Cianurile pot fi oxidate la azot
elementar și dioxid de carbon conform ecuațiilor:
CN- + 2OH- + Cl2 = CNO- + 2Cl- + H2O,
2CNO- + 4OH- + 3Cl2 = CO2 + 6Cl- + N2 + 2H2O
Surse de clor "activ" pot fi, de asemenea, cloratul de calciu, hipoclorurile, dioxid de clor. Hipoclorura de calciu (clorura de
var) se obține prin reacția:
Ca(OH)2 + 2Cl2 = Ca(ClO)2 + CaCl2 + H2O
Hipoclorura (oxocloratul) de sodiu este format la trecerea clorului gazos printr-o soluție alcalină:
Cl2 + 2NaOH = NaClO + NaCI + H2O
Hipoclorura de calciu se obține prin clorurarea hidroxidului de calciu la o temperatură de 25-30 ° C:
Ca(OH)2 + 2Cl2 = Ca(ClO)2 + CaCI2 + 2H2O
În industrie se produce o sare dibazică Ca(ClO)2 . 2Ca(OH)2 . 2H2O
Un oxidant puternic este cloratul de sodiu NaClO2, care se descompune prin eliberarea de ClO2. Dioxidul de clor este un
gaz otrăvitor, galben-verzui, cu un miros mai intens decât clorul. Pentru obținerea lui, se efectuează următoarele reacții:
2NaClO2 + Cl2 = 2ClO2 + 2NaCl,
5NaClO2 + 4HCI = 5NaCI + 4ClO2 + 2H2O
La oxidarea cianurilor cu clor "activ", procesul poate fi realizat într-o singură etapă pentru a obține cianați:
CN- + ClO- = CNO- + Cl-
Oxidarea cianurilor la cianați se produce datorită oxigenului atomic în momentul separării sale de oxidant. Cianurile
rezultate sunt hidrolizate ușor în carbonați: CNO- + 2H2O = CO32 - + NH4+
Viteza de hidroliză depinde de pH-ul mediului. La pH = 5,3 aproximativ 80% din cianați sunt hidrolizați zilnic. La procesul
în două trepte, cianurile sunt oxidate la N2 și CO2 conform ecuației:
2CNO- + 3ClO- + H2O = 2CO2 + N2 + 2OH- + 3Cl-
În timpul reacțiilor, pH-ul este menținut în intervalul 8-11. Controlul caracterului complet al oxidării se efectuează în funcție
de clorul "activ" remanent, a cărui concentrație trebuie să fie de cel puțin 5-10 mg/l.
Cloratul de calciu comercial conține până la 33% clor "activ", iar hipoclorura de calciu - până la 60%.
Oxidarea cu peroxid de hidrogen H2O2 Peroxidul de hidrogen este un lichid incolor, se amestecă cu apă în orice raport.
Poate fi utilizat pentru oxidarea nitriților, aldehidelor, fenolilor, cianurilor, deșeurilor care conțin sulf, coloranților activi. Industria
produce 85-95% peroxid de hidrogen și perhidrol care conține 30% H2O2.
Peroxidul de hidrogen este toxic. CMA în apă este de 0,1 mg/l.
Peroxidul de hidrogen în medii acide și alcaline se descompune conform următoarelor scheme:
H2O2 + 2H+ + 2e = 2H2O,
H2O2 + 2OH- - 2e = 2H2O + O2.
Într-un mediu acid este exprimată mai evident funcția oxidativă, iar în cea alcalină - funcția reducătoare.
În mediu acid, peroxidul de hidrogen transformă sărurile fierului bivalent în săruri trivalente, acidul azotos în acid azotic,
sulfurile - în sulfați. Cianurile în cianați sunt oxidate într-un mediu alcalin (pH = 9-12).
În soluții diluate de substanțe organice procesul de oxidare este lent, de aceea se utilizează catalizatori - ioni de metal cu
valență variabilă (Fe2+, Cu2+, Mn2+, Co2+, Cr2+, Ag+). De exemplu, procesul de oxidare cu peroxid de hidrogen cu o sare de fier se
desfășoară foarte eficient la pH = 3-4,5. Produsele de oxidare sunt acidul muconic și acidul maleic.
În procesele de tratare a apei se utilizează nu numai proprietățile oxidante, ci și cele reducătoare ale peroxidului de
hidrogen. În mediu neutru și ușor alcalin, acesta interacționează ușor cu clorul și hipoclorurile, transformându-le în cloruri:
H2O2 + Cl2 = 2HCl + O2,
H2O2 + NaClO = NaCl + O2+ H2O
Aceste reacții se utilizează pentru decolorarea apei. Excesul de peroxid de hidrogen poate fi îndepărtat prin tratarea cu
dioxid de mangan:
MnO2 + H2O2 + 2HCl = MnCI2 + O2 +2H2O
Oxidarea cu piroluzită (MnO2) Procesul se realizează prin filtrarea apei reziduale prin acest material sau în aparatul cu agitator.
Pirolusitul este un material natural format în principal din dioxid de mangan. Este utilizat pe scară largă pentru a oxida acidul
arsenic trivalent în pentavalent:
H3AsO3 + MnO2 + H2SO4 = H3AsO4 + MnSO4 + H2O
Creșterea temperaturii provoacă o creștere a gradului de oxidare. Starea optimă de oxidare este următoarea: consumul de
MnO2 este de patru ori mai mare decât cel stoichiometric, aciditatea apei este de 30-40 g/l, temperatura apei este de 70-80 °C

Oxidarea cu ozon (O3) Oxidarea cu ozon face posibilă asigurarea simultană a înlăturării culorii din apă, eliminarea mirosurilor
și gustului neplăcute și dezinfectarea apei. Ozonizarea poate fi utilizată pentru purificarea apelor uzate de fenoli, produse petroliere,
hidrogen sulfurat, compuși arsenici, surfactanți, cianuri, coloranți, hidrocarburi aromatice, pesticide etc.
La tratarea apei cu ozon, are loc descompunerea substanțelor organice și dezinfectarea apei; bacteriile vor peri de câteva
mii de ori mai repede decât atunci când are loc tratarea apei cu clor. Solubilitatea ozonului în apă depinde de pH și de conținutul de

6
substanțe solubile în apă. Un conținut redus de acizi și săruri neutre crește solubilitatea ozonului. Prezența alcaliilor scade
solubilitatea O3.
Ozonul oxidează substanțele anorganice și organice dizolvate în apele reziduale. La tratarea apelor reziduale cu ozon au
loc reacțiile:
4FeSO4 + 2H2SO4 + 2O3 = 2Fe2(SO4)3+ 2H2O + O2
H2S + O3 = H2O + SO2
3H2S + 4O3 = 3H2SO4
Reducerea Cr (VI) și compușilor de mercur
Metodele de reducere a apelor reziduale sunt utilizate în cazurile în care conțin substanțe ușor reductibile. Aceste metode
sunt utilizate pe scară largă pentru a elimina mercurul, cromul, compușii de arsen din apele uzate.
In procesul de purificare, compușii anorganici ai mercurului sunt reduși la mercur metalic, care este separat din apă prin
decantare, filtrare sau flotație. Compuși organici ai mercurului sunt oxidați inițial cu distrugerea lor în cationi ai mercurului, iar apoi
cationii de mercur sunt reduși la mercur metalic. Pentru recuperarea mercurului și compușii săi, se propune utilizarea sulfurii de fier,
borohidrură de sodiu, hidrogenosulfitului (bisulfitului) de sodiu, hidrazina, pulbere de fier, hidrogen sulfurat, pulbere de aluminiu și
altele.
Metoda de purificare a apelor reziduale de substanțe care conțin crom hexavalent, este bazată pe reducerea cromului la
crom trivalent, urmată de precipitarea lui în mediul alcalin sub formă de hidroxid. Ca agenți reducători se pot folosi cărbunele activ,
sulfit de fier, hidrogenosulfit de sodiu, hidrogen, dioxid de sulf, substanțe organice reziduale (de exemplu, hârtie de ziar), tăciune,
pirită și altele. În practică, cel mai frecvent utilizate sunt soluțiile de hidrogenosulfit de sodiu:
4H2CrO4 + 6NaHSO3 + 3H2SO4 = 2Cr2(SO4)3 + 3Na2SO4 + 10H2O
Pentru sedimentarea Cr(III) se utilizează agenți bazici: Ca(OH)2, NaOH. Valoarea optimală a pH-ului pentru sedimentare
este 8-9,5: Cr3+ + 3OH- = Cr(OH)3
Purificarea se efectuiază în instalații care funcționează periodic sau încontinuu.
Reducerea cu SO2 are loc astfel:
SO2 + H2O = H2SO3
2CrO3 + 3H2SO3 = Cr2(SO4)3 + 3H2O

Studiul individual ghidat (săptămîna 8):

5.3 Sistemele fizico-chimice de purificare a apelor reziduale
5.4 Sisteme electrochimice de purificare a apelor reziduale
5.5 Metode de neutralizare pentru purificarea apelor reziduale
5.6 Metode de oxidare pentru purificarea apelor reziduale
5.7 Metode de reducere pentru purificarea apelor reziduale
Produse de elaborat (săptămîna 8):
5.3; 5.4 Scheme de clasificare
5.5. Eseu structurat
5.6; 5.7 Scheme de clasificare

Tema 5.5. Înlăturarea metalelor grele din apele reziduale:

- purificarea apelor reziduale de compușii mercurului,
- purificarea apelor reziduale de compușii Zn, Cu, Ni, Pb, Cd, Co.
În multe ramuri ale industrieii sunt prelucrați sau folosiți diferiți compuși de mercur, crom, cadmiu, zinc, plumb, cupru,
nichel, arseniu și alte substanțe, ceea ce conduce la poluarea apelor.
Pentru a înlătura aceste substanțe din apele reziduale, în prezent cele mai frecvente metode de purificare sunt metodele
cu adăugarea reagenților, care transformă compușii solubili ai metalelor grele în compuși chimici insolubili, cu separarea ulterioară
a acestora din apă sub formă de sedimente. Un dezavantaj al metodelor de purificare cu reagenți constă în pierderea permanentă a
substanțelor valoroase prin precipitare.
Ca reagenți pentru îndepărtarea din apele uzate a ionilor metalelor grele se utilizează hidroxidul de calciu, carbonatul de
sodiu, sulfura de sodiu, diferite deșeuri, de exemplu, zgură de ferocrom.
Cel mai frecvent reagent utilizat este hidroxidul de calciu. Sedimentarea metalelor are loc sub formă de hidroxizi. Procesul
se desfășoară la diferite valori ale pH-ului. Valorile pH corespunzătoare la debutul precipitării metalelor diferitor hidroxi și a
precipitării totale, depind de natura metalelor, concentrația lor în soluție, temperatura și conținutul de impurități.
La precipitarea a doi sau mai mulți ioni metalici la un pH = constant, se obțin rezultate mai bune decât în precipitarea
fiecărui metal individual.
Purificarea apelor reziduale de compușii mercurului. Apele reziduale contaminate cu mercur și compușii lui sunt
formate în timpul producerii clorului și a sodei caustice, în alte procese de electroliză cu utilizarea electrozilor de mercur, în unele
industrii de galvanizare, la fabricarea vopselelor, hidrocarburilor, la întreprinderi care folosesc mercurul ca catalizator.
In apele uzate industriale pot fi prezente mercurul metalic, compuși anorganici și organici ai acestuia. Compușii anorganici
ai mercurului sunt: oxid - HgO, clorură -HgCl2, sulfat-HgSO4, sulfura (vermilion) - HgS, nitrat - Hg(NO3)2, cianură - Hg(CN)2,
tiocianat - Hg(SCN)2 , cianat - Hg(OCN)2, etc. În compușii anorganici –toxină principală este ionul Hg2+, astfel cele mai periculoase
substanțe sunt sărurile ușor solubile și ușor disociabile.
Compușii organici ai mercurului sunt utilizați la conservarea lemnului, în sinteza compușilor organometalici, pesticide,
pentru protejarea materialelor plastice, hîrtiei și materiei textile, protecția cleiurilor de cazeină de mucegaiuri. Compușii organici ai
mercurului sunt foarte toxici si se deosebesc de sărurile anorganice prin aceea că nu dau reacție a ionilor Hg. În rezervoarele de
apă, sub influența compușilor mercurului organic conținut în apele naturale, se transformă într-un compus extrem de toxic.
Concentrația maximă admisibilă de mercur din rezervoarele de apă este de 0,005 mg/l.
Mercurul metalic poate fi îndepărtat din apele reziduale în timpul sedimentării sau filtrării. Particulele trecute împreună cu
filtratul sau cele ce nu au reușit să sedimenteze, sunt oxidate cu clor sau NaClO la HgCl2. Apa este apoi tratată cu un reducător
(NaHSO3 sau Na2SO3) pentru a îndepărta clorul liber. Mercurul este precipitat cu sulfură de sodiu, urmează coagularea sulfurii de
mercur formată cu clorură de fier. Purificarea poate fi realizată prin amestecarea sulfurii de fier și sulfatului de bariu.
Pentru separarea mercurului din apa reziduală sunt utilizate metode de recuperare cu sulfura de fier, hidrosulfură,
hidrazină, pulbere de fier, hidrogen sulfurat și alte metode de sorbție larg studiate de purificare a mercurului. Cea mai răspândită
metodă de îndepărtare a mercurului din apele reziduale este transformarea compușilor solubili în compuși greu solubili de mercur și
precipitarea acestuia.
7
Produsul de solubilitate în apă al HgS este egal cu 1,6. 10-52, care corespunde concentrației remanente în soluție egală cu
2,5.10-21 mg/l . Pentru a precipita din apa uzată mercurul, mai întâi se adaugă sulfură de sodiu, hidrosulfură sau hidrogen sulfurat.
Apoi apa este tratată cu cloruri de sodiu, potasiu, magneziu, calciu, sau sulfitul de magneziu într-o cantitate de 0,1 g/l. în aceste
condiții, sulfura de mercur este precipitată sub formă de granule. Pentru a îndepărta particulele coloidale fine de sulfură de
hidrogen,este avantajos să se adauge coagulanți Al2 (S04)3.18H2O, Fe2SO4.7H20 și altele.
Sedimentul de sulfură de mercur este separat din apele reziduale în filtre cu vid sau prese de filtrare. Înlăturarea HgS până
la o concentrație remanentă de 0,001 mg / l poate fi atinsă și prin utilizarea filtrelor de carbon. Pentru purificare se poate folosi și
amestecul de sulfură de fier cu sulfat de bariu, un exces de sulfură de fier. De asemenea pentru purificarea apei reziduale de
compuși ai mercurului pot fi utilizate și metode de sorbție.
Sa studiat procesul de formare a amalgamului de mercur într-un câmp electric. Metoda este adecvată pentru purificarea
apelor reziduale care conțin de la 0,01 la 100 mg/l de compuși de mercur. În acest proces, apele uzate sunt filtrate printr-un strat de
bile din sticlă acoperite cu cupru sau zinc. Bilele reprezintă catodul, iar carcasa exterioară a aparatului reprezintă anodul. La
regenerarea încărcăturii de filtrare, electrozii sunt inversați.
Compușii organici ai mercurului sunt distruși mai întâi prin oxidare, de exemplu prin utilizarea clorului gazos. După
îndepărtarea excesului de clor, cationii de mercur se reduc la metal sau se transformă în sulfuri greu solubile, urmată de
îndepărtarea precipitatului.
Purificarea apelor reziduale de la compușii de zinc, cupru, nichel, plumb, cadmiu, cobalt. Sărurile acestor metale se
conțin în apele reziduale de la fabricile metalurgice, constructoare de mașini, prelucrarea sau topirea metalelor, întreprinderilor
chimice, farmaceutice, de producere a vopselelor, textile, etc. La tratarea apelor acide cu oxid de calciu și hidroxid de sodiu, toți
ionii metalelor grele numiți mai sus sunt leagați în compuși greu solubili. Compoziția sărurilor depinde de valoarea pH-ului mediului.
Astfel, la pH 7, precipită hidroxid-sulfatul de zinc cu compoziția ZnSO4 . 3Zn(OH)2, iar când pH-ul este ridicat la 8,8 compoziția
precipitatului corespunde formulei ZnSO4 . 5Zn(OH)2. Într-un mediu puternic alcalin, faza solidă este, în principiu, un hidroxid.
La tratarea apelor reziduale care conțin zinc, dozarea reagentului hidroxid de sodiu trebuie efectuată sub controlul strict al
pH-ului, astfel încât să nu se creeze condiții pentru dizolvarea hidroxidului amfoter. Izolarea cationilor de aluminiu Zn2+ se bazează
pe transformarea lor în hidroxid de zinc greu solubil:
Zn2++ 20H- = Zn(OH)2
Produsul de solubilitate al hidroxidului de zinc este de 7,1 .10-18, debutul precipitării corespunde pH = 5,4. La pH = 10,5
începe dizolvarea hidroxizilor de zinc amfoter, iar când pH = 12, începe formarea unui complex:
Zn(OH)2 + 2OH- = [Zn(OH)4]2-
Astfel, purificarea trebuie efectuată la pH 8-9. În aceste condiții, se produce precipitarea maximă a hidroxidului de zinc.
Atunci când se adaugă sodă în apele reziduale care conțin săruri de zinc, se formează hidrocarburi carbonate:
2ZnCl2 + 2Na2CO3 +H2O = 4NaCI + CO2 + (ZnOH) 2CO3↓
La valori ale pH-ului de la 7 la 9,6, se formează un carbonat bazic al compoziției 2ZnCO3.3Zn(OH)2, pornind de la pH = 10,
proporția de hidroxid crește.
Deși precipitarea carbonaților bazici începe cu valori mai scăzute ale pH-ului decât hidroxizii corespunzători, consumul de
sodă pentru precipitare este mai mare decât atunci când se utilizează hidroxid de sodiu sau var. Acest lucru se datorează faptului
că atunci când se precipită metale grele cu sodă, procesul trece prin stadiul de formare a hidrocarbonaților și este necesar un
exces de reactiv pentru a sfîrși reacția.
Purificarea apei reziduale de ionii de cupru, nichel și plumb este asociată cu precipitarea acestora sub formă de hidroxid
sau hidroxid-carbonat, carbonat de nichel sau carbonat de plumb:
Cu2++ 2OH- = Cu(OH)2,
2Cu2++ 2OH- + CO32- = (CuOH)2CO3 Precipitarea hidroxidului de cupru are loc la pH = 5,3.
Ni2++ 2OH- = Ni(OH)2,
2Ni2++ 2OH- + CO32- = (NiOH)2CO3
Ni2++ CO32- = NiCO3 ↓ Precipitarea hidroxidului de nichel începe la pH = 6,7.
Pb2++ 2OH- = Pb(OH)2,
2Pb2++ 2OH- + CO32- = (PbOH)2CO3
Pb2++ CO32- = PbCO3 ↓ Precipitarea hidroxidului de plumb începe la pH = 6,0.
Concentrațiile de ioni de cobalt și cadmiu din apele reziduale sunt de obicei extrem de mici în comparație cu conținutul de
cationi ai altor metale grele. Produsul de solubilitate de hidroxidului de cobalt este egal cu 6,3.10-15, și hidroxidului de cadmiu este
egal cu 2.2.10 -14. pH-ul mediului la precipitarea acestor hidroxizi este, respectiv, 7,2-8,2 și 6,7-7,7. Prin urmare, atunci când se
tratează apele reziduale cu lapte de var, ele pot fi purificate destul de amplu de sărurile dizolvate de cobalt și cadmiu.
În ciuda faptului că apele uzate conțin de obicei cationi de mai multe metale, este imposibil să se utilizeze un precipitat
specific pentru a elimina fiecare dintre ele. Prin urmare, apele uzate sunt tratate de obicei cu hidroxid de calciu (lapte de var),
preparat din var de gradul III; precipitarea simultană a cationilor de metale grele are loc sub formă de săruri hidroxidice, hidroxizi și
carbonați. S-a constatat că, prin co-precipitarea mai multor metale, se obțin rezultate mai bune decât prin sedimentarea fiecăruia
dintre metale separat. Aceasta se datorează formării cristalelor mixte și adsorbției ionilor metalici pe suprafața fazei solide.
Pentru creșterea gradului de epurare a apelor reziduale cu conținut de metale grele se propune după precipitarea hidroxizilor cu
lapte de var la pH 8,5 și separarea precipitatului, de introdus în apa uzată limpezită o cantitate de Na2SiO3 dizolvat în cantități de 5-
30 ori mai mari decît cea stechiometrică. După separarea sedimentelor apa reziduală cu un conținut redus de metale grele poate fi
returnată în sistemul de alimentare cu apă circulantă.
Tratarea apelor reziduale cu agenți bazici permite micșorarea conținutului de metale grele până la concentrații de același
ordin cu CMA pentru bazinele de apă. Însă pentru o purificare mai adîncă , pentru bazinele de ape naturale este necesar de
adăugat Na2SO3.
Pentru a îndepărta cantități mici de ioni de metale grele, se poate folosi pirita. Procesul poate fi realizat prin filtrarea apei
reziduale prin pirită granulară sau prin introducerea directă a pulberii în apa reziduală. Pe lângă pirită, poate fi utilizată în acest scop
o sulfură a oricărui alt metal netoxic, a cărui produs de solubilitate este mai mare decât produsul de solubilitate al sulfurii recuperate
din apa reziduală a metalului.

Studiul individual ghidat (săptămîna 9):

5.8 Poluarea resurselor acvatice cu metale grele. Metode de înlăturare a metalelor grele din apă
Produse de elaborat (săptămîna 9):
Poiect individual (prezentarea schiței de proiect)

8
Tema 5.6. Metode de epurare biologică a apelor reziduale:
- principii generale,
- indicii de bază: CCO, CBO,
- compoziția și clasificarea nămolurilor,
- caracteristici fizico-chimice ale nămolurilor,
- metode de prelucrare a nămolurilor (îngroșarea, stabilizarea, deshidratarea) .
Principii generale. Metoda biochimică este folosită pentru purificarea apei reziduale menajere și industriale de multe
substanțe organice dizolvate și unele substanțe anorganice (hidrogen sulfurat, sulfuri, amoniac, nitriți etc.). Procesul de purificare
se bazează pe capacitatea microorganismelor de a folosi aceste substanțe pentru nutriție în procesul activității vitale - substanțele
organice pentru microorganisme sunt o sursă de carbon.
Indicatori principali (indicii de bază). Apele reziduale îndreptate spre purificarea biochimică se caracterizează prin
valoarea CBO și CCO. CBO - reprezintă consumul biochimic de oxigen, sau cantitatea de oxigen folosită în procesele biochimice
de oxidare a compușilor organici (care nu includ procese de nitrificare) pentru o anumită perioadă de timp (2, 5, 8, 10, 20 de zile) în
mg O2 la 1 mg de substanță. De exemplu: CBO5- necesitatea biochimică de oxigen timp de 5 zile, CBO total- necesitatea biochimică
de oxigen total până la inițierea proceselor de nitrificare. CCO reprezintă necesitatea chimică de oxigen, adică cantitatea de oxigen
echivalentă cu cantitatea necesară de oxidant, consumată pentru a oxida toți agenții reducători din apă. CCO este, de asemenea,
exprimat în mg O2 per mg de substanță.
În contact cu substanțele organice, microorganismele le distrug parțial, transformându-le în apă, dioxid de carbon, ioni de
nitriți și sulfați etc. Cealaltă parte a substanței ajunge la formarea de biomasă. Distrugerea substanțelor organice se numește
oxidare biochimică. Unele substanțe organice se pot oxida cu ușurință, iar unele nu se oxidează deloc sau se oxidează foarte lent.
Pentru a stabili eventuala furnizare a apelor reziduale industriale spre stațiile de epurare biochimică, se dteremină
concentrație maxime de substanțe toxice, care nu afectează procesele biochimice de oxidare și activitatea instalațiilor de tratare a
apelor. În absența unor astfel de date, se stabilește posibilitatea oxidării biochimice în ceea ce privește CBOtotal și CCO. La un
raport (CBOtotal / CCO) • 100% = 50% , substanțele se supun oxidării biochimice. În acest caz, este necesar ca apa reziduală să nu
conțină substanțe toxice și impurități de săruri ale metalelor grele.
Pentru substanțele anorganice care practic nu se supun oxidării, de asemenea se stabilesc concentrațiile maxime. Dacă
aceste concentrații sunt depășite (mărite), apa nu trebuie supusă unui tratament biochimic.
Sunt cunoscute metode aerobe și anaerobe de tratare biochimică a apelor uzate. Metoda se bazează pe utilizarea unor
grupe de organisme aerobe, care necesită pentru viața loc un flux constant de oxigen și temperatura de 20-40 °C. Când condițiile
de oxigen și temperatură se schimbă, compoziția și numărul de microorganisme se schimbă și el. În purificarea aerobă,
microorganismele sunt cultivate în nămol activ sau peliculă biologică. Metodele de purificare anaerobă au loc fără accesul
oxigenului; ele sunt utilizate în principal pentru neutralizarea sedimentelor.
Compoziția nămolului activ și a peliculei biologice. Nămolul activ este format din organisme vii și un substrat solid.
Organisme vii prezintă o acumulare de bacterii și bacterii individuale, cei mai simpli viermi, protozoare, ciuperci, drojdii de bere,
actinomicete și rar - larve de insecte, crustacee și alge. Comunitatea tuturor organismelor vii care populează nămolul se numște
biocenoză. Biocenoza nămolului activ este în esență reprezentată de douăsprezece specii de microorganisme și protozoare.
Acumulările de bacterii din nămolul activ sunt înconjurate de un strat de mucus (capsule). Astfel de acumulări sunt numite
zooglii. Ele contribuie la îmbunătățirea structurii nămolului, a sedimentării și îngroșării acestuia. Substanțele mucilaginoase conțin
antibiotice care pot inhiba bacteriile filamentoase. Nămolul activ reprezintă un sistem coloidal amfoteric, cu un pH de -4-9, având o
încărcătură negativă. Cu toate că apele reziduale au o compoziție foarte diferită, compoziția chimică elementară a nămolului activ
este destul de stabilă. De exemplu, compoziția chimică a nămolului activ al sistemului de purificare a întreprinderii cocso-chimice
corespunde formulei C97H199O53N28S2; intreprinderii de producere a îngrășămintelor cu azot – C90H167O52N24S8.
Substanța uscată a nămolului activat conține 70-90% substanțe organice și 30-10% substanțe anorganice. Substratul,
care în namolul activat poate fi de până la 40%, este o parte solidă a resturilor de alge și a diferitelor reziduuri solide. Organismele
din nămolul activ sunt atașate la acesta.
În nămolul activ există microorganisme de diferite grupuri. Apariția acestor grupuri depinde de compoziția apei uzate,
conținutul de oxigen, temperatura mediului de reacție, conținutul de sare, potențialul redox și de alți factori. Conform grupurilor
ecologice, microorganismele sunt împărțite în aerobe și anaerobe, termofile și mezofile, halofile și halofobe. La epurarea apelor
reziduale industriale predomină microbii aerobi.
Pelicula biologică este formată din bacterii, ciuperci, drojdii și alte organisme. Conține mai mulți reprezentanți ai
protozoarelor, rotiferelor, viermilor decât în nămolul activ. Larvele de țânțari și muște, viermi și acarieni se hrănesc cu nămol activ și
peliculă biologică, provocând slăbirea lor. Acest lucru contribuie la procesul de curățare. Numărul de microorganisme din pelicula
biologică este mai mic decât în nămolul activ. În 1 m3 de peliculă biologică se conține 1•1012 bacterii.
Compoziția și clasificarea nămolurilor.
În staţiile de epurare, în urma proceselor tehnologice desfăşurate, rezultă atât apa epurată, cât şi o cantitate importantă de
nămoluri care concentrează poluanţii eliminaţi din apă. Aceste nămoluri trebuie prelucrate prin: îngroşare. fermentare, condiţionare,
deshidratare, uscare, incinerare etc., în scopul finalizării problemei deşeurilor rezultate în urma epurării apelor uzate.
Pentru stabilirea tipului de procedeu de prelucrare, sau a combinaţiei de procedee de prelucrare, este necesară
cunoaşterea caracteristicilor nămolului.
Nămolurile rezultate din epurarea apelor uzate, indiferent de natura acestor ape, sunt sisteme coloidale complexe, cu
compoziţie eterogenă, înglobând atât impurităţile conţinute în apele brute, cât şi cele formate în procesele de epurare, având un
aspect gelatinos şi conţinând foarte multă apă.
Din punct de vedere tehnologic, nămolurile se consideră ca fază finală a epurării apelor, în care sunt înglobate produse ale
activităţii metabolice, materii prime, produşi intermediari şi produse finite ale activităţii industriale.
Clasificarea nămolurilor
Nămolurile se pot clasifica după mai multe criterii, în funcţie de caracteristica pe care o evidenţiază:
A. După provenienţa apei uzate, nămolurile pot fi: menajere; orăşeneşti; industriale.
B. După treapta de epurare:
- nămoluri provenite de la decantoarele primare - care sunt de culoare cenuşie-deschis şi au un miros slab, fermentează
repede şi după cca 15 zile devin lopătabile, dacă stratul a fost de 150-200 mm;
- nămoluri provenite de la decantoarele secundare - conţin cantităţi mari de substanţe organice, se deshidratează greu în
aer liber;

9
- nămoluri chimice - provenite din decantoarele ce urmează treptei chimice, cu miros şi culoare dependente de substanţele
chimice folosite la tratare şi care au caractere apropiate nămolurilor primare.
C. După compoziţia chimică:
- nămoluri minerale la care cantitatea de materii solide anorganice este formată în proporţie de peste 50% din substanţe
minerale;
- nămoluri organice sau preponderent organice, la care cantitatea de substanţe organice depăşeşte 50% din totalul
materiilor solide reţinute.
D. După stadiul lor de prelucrare în cadrul gospodăriei de nămol, se pot clasifica în:
- nămol stabilizat (aerob sau anaerob);
- nămol deshidratat (natural sau artificial):
- nămol igienizat (prin pasteurizare, tratare chimică sau compostare);
- nămol fixat, rezultat prin solidificare în scopul imobilizării compuşilor toxici;
- cenuşă, rezultată din incinerarea nămolului.
Caracteristici fizico-chimice ale nămolurilor
Caracteristicile fizico-chimice ale nămolurilor depind de provenienţa ipei uzate şi de tehnologia de epurare.
Pentru caracterizarea nămolurilor, se apelează la indicatori generali, umiditate, greutatea specifică, pH, raport mineral volatil,
putere calorică etc. şi la indicatori specifici, cum sunt: substanţele fertilizante, detergenţii, metalele, uleiurile şi grăsimile, în funcţie
de provenienţa apei uzate, industriale.
Principalele caracteristici fizico-chimice ale nămolurilor, care determină tehnologia de prelucrare, sunt prezentate în
continuare.
Umiditatea nămolului este o cracteristică de bază a nămolului şi ea poate varia in limite destul de largi în funcţie de natura
nămolului şi treapta de epurare din care provine. Astfel, materialele grosiere reţinute pe grătare şi site, nisipul reţinut în
deznisipatoare, au umiditate de 60%, nămolul primar proaspăt 95-97%, nămolul activ în exces 98-99,5%.
Se recomandă ca nămolurile, care se prelucrează centralizat de toată staţia de epurare, să aibă o umiditate cât mai redusă,
reducând volumul investiţiilor şi costul de exploatare a lor.
Tehnologia de prelucrare a nămolului impune cunoaşterea modului ie legare a apei şi a energiei necesare pentru
îndepărtarea ei. În nămoluri apa este legată de particule solide în mai multe moduri, fiecare tip impunând un anumit procedeu de
separare a apei. Există:
- apă industrială - separabilă prin decantare;
- apă de adeziune - separabilă prin filtrare sau centrifugare;
- apă de adsorbţie - separabilă prin uscare;
- apă capilară sau intracelulară - separabilă prin uscare sau incinerare.
Greutatea specifică. Ea este dependentă de greutatea specifică a substanţelor solide pe care le conţine, de umiditatea lor
şi de provenienţa nămolului în cadru staţiei. Nămolul primar brut are o greutate specifică de 1,004-1,014 t/m3, nămolul activ în
exces are valori î n j u r de 1,001 t/m3, iar după îngroşare 1,003 t/m3.
Concentraţia nămolului. Exprimă ponderea în substanţă solidă uscată a nămolului, se notează prin SU şi se exprimă în
general în grame/litru, obţinută prin evaporarea completă a apei la 105°C. Concentraţia nămolurilor extrase din decantoar este de
1-2%. iar a celor care rezultă din concentratoare de nămol de ordinul 8-10%.
Compoziţia nămolului. Caracterizează nămolul din punctul de vedere:
- al concentraţiei în materii volatile, exprimată în procente din totalul de substanţă solidă uscată SU; se determină în
faza de gazeificare a nămolului la 550-600°C;
- al concentraţiei de elemente chimice - carbon, hidrogen - pentru aprecierea gradului de stabilizare a nămolului şi
calculul puterii calorice inferioare;
- al concentraţiei de nutrienţi. .
Conţinutul de metale grele şi nutrienţi. Nutrienţii -potasiul, fosforul, azotul, prezintă o importanţă deosebită atunci când se
are în vedere valorificarea nămolurilor ca îngrăşământ agricol sau agent de condiţionare a solului. Utilizarea agricolă a nămolurilor
este însă condiţionată, în primul rând, de conţinutul de elemente toxice şi în special de metale grele care reprezintă un grad ridicat
de toxicitate. Dacă nămolul menajer conţine cantităţi reduse de metale grele, în general sub limitele admisibile, nămolul rezultat din
epurarea în comun a apelor orăşeneşti cu cele industriale conduce, în funcţie de profilul industriei, la creşterea concentraţiei de
metale grele în nămol. Prezenţa şi concentraţia metalelor în nămolurile industriale depinde de profilul şi procesul tehnologic al
industriei. Întrucât pentru înlăturarea apei din nămol, cele mai folosite procedee sunt deshidratarea, uscarea şi incinerarea,
pentru caracterizarea nămolurilor se utilizează anumiţi parametri specifici ce interesează în aceste operaţii. Dintre aceştia cei mai
importanţi sunt: rezistenţa specifică Ia filtrare, compresibilitatea şi puterea calorică.
Rezistenţa specifică la filtrare
Indică posibilitatea eliminării apei dintr-un nămol prin filtrare. Cu cât rezistenţa specifică la filtrare este mai mare, cu atât apa
se îndepărtează mai greu. Pentru determinarea experimentală a rezistenţei specifice la filtrare, se măsoară volumele de filtrat
scurse la diferite intervale de timp intr-o instalaţie specială de laborator, prin filtrare la diferenţă de presiune negativă sau pozitivă.
Factorul de compresibilitate. Reprezintă dependenţa dintre rezistenţa specifică la filtrare şi presiune. Cu cât factorul de
compresibilitate a unui nămol este mai mare, cu atât variază mai mult rezistenţa specifică la filtrare a acestuia.
Puterea calorică a nămolului. Este dependentă de conţinutul de substanţă organică. Puterea calorică se determină
experimental, utilizând o bombă calorimetrică. Orientativ, se pot utiliza datele:
- pentru materii solide totale organice uscate în procent de 100%:
• la sedimentarea primară 6 650 kcal/kg;
• la sedimentarea secundară 5 650 kcal/kg;
- pentru materii solide totale organice uscate în procent de 90%:
• la sedimentarea primară 6 650 kcal/kg;
• la sedimentarea secundară 5 650 kcal/kg.
Caracreristici biologice si bacteriologice. Nămolurile proaspete (primare şi secundare) prezintă şi caracteristici
bacteriologice, asemănătoare cu cele ale apei supuse epurării, cu menţiunea că diminuarea lor în faza apoasă se traduce cu o

10
concentrare în faza solidă.
- Diferitele procedee de prelucrare a nămolului conduc şi la diminuarea potenţialului microbiologic al nămolului şi în mod
deosebit al potenţialului patogen. In cadrul unor procedee de prelucrare, se creează condiţii de dezvoltare a microorganismel or
capabile să transforme unele substanţe prezente din nămol în substanţe utile sau neutre, în raport cu mediul înconjurător. Astfel, în
bazinul de fermentare anaerobă se dezvoltă microorganisme capabile de mineralizarea materiilor organice care realizează şi o
reducere relativă a potenţialului patogen. În humificarea materiei organice şi datorită temperaturii, se produce şi o dezinfecţie a
nămolului. Nămolurile rezultate din epurarea unor ape uzate industriale cu potenţial patogen ridicat (ferme de animale, tăbăcării,
abatoare etc. trebuie prelucrate în mod corespunzător. Unele categorii de ape uzate ce nu prezintă un mediu prielnic de viaţă
pentru microorganisme (pH acid. prezenţa unor metale toxice etc.) conduc la formarea de nămoluri fără potenţial patogen.
Prelucrarea nămolurilor
Îngroşarea constituie cea mai simplă şi mai utilizată metodă de concentrare a nămolului, având drept rezultat reducerea
volumului şi ameliorarea rezistenţei specifice la filtrare. Prin îngroşare, volumul nămolului se poate reduce de aproape 20 de
ori faţă de volumul iniţial. Ingroşarea se poate realiza prin decantare - îngroşare gravitaţională, flotare sau centrifugare.
Ingroşătoarele gravitaţionale sunt instalaţii de tipul decantoarelor circulare, având radierul în pantă spre centru, dotate cu
echipamente mecanice de amestec lent pentru a favoriza dirijarea nămolului spre centri- de unde se extrage. Apa separată se
evacuează la partea superioară. Timpul de reţinere a solidelor este de 0,5-2 zile. Se utilizează frecvent îngroşătoare cu funcţionare
continuă cu adâncimea de 3 m.
Ingroşarea prin flotare se aplică pentru suspensii care au tendinţa de flotare şi sunt rezistente la compactare prin îngroşare
gravitaţională.
Procesul de flotare cu aer se poate realiza prin: flotare cu aer dispersat, flotare cu aer dizolvat sub presiune negativă şi
flotare biologică. Cel mai larg utilizat este procesul de flotare cu aer dizolvat sub presiune, care prin destindere la presiune
apropiată de cea atmosferică elimină bule fine (d~80μ), care se ataşează sau se înglobează în flocoanele de nămol şi le ridică la
suprafaţă. Pentru asigurarea unei concentraţii convenabile de materii în suspensie la alimentare, se practică recircularea unei
fracţiuni de efluent.
Principalii parametri ce influenţează procesul de îngroşare prin flotare sunt: presiunea, raportul de recirculare, concentraţia
de solide la alimentare, durata de retenţie, raportul aer/solide, tipul şi calitatea nămolului, încărcarea hidraulică în solide, utilizarea
agenţilor chimici.
Îngroşarea prin centrifugare se aplică în general pentru nămolul activ în exces, atunci când nu se dispune de spaţiu pentru
alte instalaţii mai puţin compacte. Utilizând centrifuga cu transportor elicoidal, se poate atinge o concentrare de solide de circa 4%
şi un grad de reţinere a solidelor de 90%, la îngroşarea nămolului activ cu adaos de floculanţi. Ţinând seama de viteza de rotaţie
mare a echipamentului (6 000 rot/min.), consumul de floculanţi este mai mare datorită fragilităţii și ruperii flocoanelor, deci costurile
de exploatare sunt mai mari decât în cazul altor procedee.
Elutrierea este un procedeu de îndepărtare a coloizilor şi particulelor fin dispersate cu scopul de a reduce alcalinitatea
excesivă a nămolului; prin această operaţie, se micşorează rezistenţa specifică de filtrare, ceea ce conduce în final la mărirea
eficienţei procesului de filtrare mecanică — alcalinitatea nămolului conduce la un consum mare de coagulant la tratarea nămolului
prin filtrare, deoarece nămolul fermentat are o alcalinitate mai mare de 60 de ori decât cea a nămolului brut.
Procesul de elutriere constă în spălarea cu apă epurată, un timp variabil ce depinde de caracteristicile nămolului şi care
poate merge de la câteva secunde până la câteva minute. În acelaşi timp, cu introducerea curentului de apă, se practică o
amestecare energică sau o barbotare cu aer. Amestecul este apoi separat prin sedimentare, iar apa se reîntoarce în bazin.
Prin acest procedeu, se pot înlătura cca 80% din alcalinitatea totală, ceea ce conduce la o reducere a cantităţii de coagulant
necesară filtrării.
Stabilizarea nămolurilor. În scopul unei utilizări ulterioare, sau doar pentru depozitare, nămolul trebuie stabilizat.
Acest lucru se realizează prin fermentarea nămolului care constă într-un proces de degradare controlată a materiilor organice mai
puţin solubile, astfel încât să se obţină un produs final cu un raport mineral/organic modificat şi în care materiile organice
remanente să fie mai stabile. Nămolul fermentat poate fi mai uşor deshidratat, cu cheltuieli mai mici decât în cazul nămolului brut.
Stabilizarea nămolului poate fi realizată prin procedee biochimice (fermentare anaerobă sau stabilizare aerobă), fie prin
procedee fizice (tratarea termică, oxidare umedă). Există, de asemenea, şi procedee pur chimice care constau fie în oxidare cu
clor, fie aducerea nămolului în asemenea condiţii de pH (minim 9), încât procesele de biodegradare să nu se poată produce.
Dintre procesele enumerate, cel mai răspândit fenomen este fermentarea anaerobă. (A se vedea etapele procesului de
fermentare anaerobă, fig. 9.1, Manualul Inginerie ambientală, pag. 274).
Alte tipuri de procedee de prelucrare într-o enumerare succintă sunt:
- dezinfecţia - are drept scop realizarea potenţialului patogen şi asigurarea valorificării silvice şi agricole; sunt mai multe
metode de realizare a acestui lucru: pasteurizare, iradiere, tratare cu var, tratare cu clor, compostare (fermentare lentă a resturilor
în amestec) deşeuri industriale şi orăşeneşti; .
- deshidratarea - îndepărtarea apei, pentru reducerea consumului de energie şi cheltuielilor de transport în procesele
următoare; se realizează pe platforme de uscare, cu vacuum filtre, filtre presă, centrifuge, filtre presă cu bandă;
- uscare - constă în îndepărtarea avansată a apei şi sterilizarea materialului. Se realizează în uscătoare vetre etajate,
uscător rotativ, uscător cu bandă etc.;
- arderea - reprezintă distrugerea totală a materialelor organice, îndepărtarea totală a apei, sterilizarea şi conversia
materialului; se realizează prin incinerare, oxidare umedă (oxidarea substanţelor combustibile în apă la (20-130°C);
- eliminarea finală - îndepărtarea din cadrul instalaţiei, reintegrarea în circuitul natural sau economic şi valorificarea
potenţialului util. Aceasta se referă la utilizarea ca îngrăşământ agricol, la refacerea terenurilor degradate, la realizarea materialelor
de construcţie.

Studiul individual ghidat (săptămîna 10):

5.9 Metode de epurare biologică a apelor reziduale
Produse de elaborat (săptămîna 10):
Referat (prezentarea referatului PP)

11