INSTITUŢIA DE ÎNVĂŢĂMÂNT: Colegiul Tehnic “Petru Muşat” Suceava

PROFILUL: Resurse naturale şi protecţia mediului

SPECIALIZARE: Tehnician în chimie industrială

LUCRARE DE SPECIALITATE

Îndrumător:
Profesor Mateescu Pamfilia

Candidat: Mateiuc Andreea

Clasa a XII a G
 FABRICAREA ÎNGRĂŞĂMINTELOR CHIMICE

SUCEAVA
2006

OBŢINEREA ÎNGRĂŞĂMINTELOR
CHIMICE

2
 FABRICAREA ÎNGRĂŞĂMINTELOR CHIMICE

CUPRINS:

Capitolele pag.

Memoriu justificativ…………………………………………………….3

1. Generalităţi………………………….……………………………...4

2. Îngrăşămintele simple cu fosfor……………………………………6

3. Îngrăşămintele cu azot………………………………………………10

Capitolul 4……………………………………………………………..15

4.1. Îngrăşăminte cu potasiu………………………………………...…15

4.2. Îngrăşăminte complexe……………………………………………15

4.3. Îngrăşăminte minerale…………………………………………….18

5. Compostul – îngrăşământ din deşeuri complexe………………….21

6. Controlul fabricaţiei în domeniul industriei îngrăşămintelor

complexe…………………………………………………………..22

7. Norme de protecţia muncii în domeniul “Fabricarea îngrăşămintelor

chimice”……………………………………………………..…….23

3
 FABRICAREA ÎNGRĂŞĂMINTELOR CHIMICE

Bibliografie ……………………………………………………………25

MEMORIU JUSTIFICATIV

Lucrarea de titlu “Fabricarea îngrăşămintelor chimice” a fost întocmită în

vederea susţinerii examenului pentru verificarea cunoştinţelor profesionale, în

filiera tehnologică, profilul “Resurse naturale şi protecţia mediului”, meseria,

“Tehnician în industria chimică”.

Lucrarea îşi propune studiul mai aprofundat al temei “Fabricarea

îngrăşămintelor chimice” punându-se accent pe îngrăşămintele chimice folosite la

noi în ţară.

Importanţa lucrării în studiu este legată de importanţa îngrăşămintelor chimice, a

produselor finite, cu aplicaţiile şi utilizările lor în viaţa de toate zilele. Lucrarea

este stucturată pe mai multe capitole şi subcapitole.

4
 FABRICAREA ÎNGRĂŞĂMINTELOR CHIMICE

Tratarea subiectului fiecărui capitol s-a realizat în scopul înţelegerii acestei

lucrări care îmbină partea teoretică cu cea aplicativă, evidenţiind rolul şi locul

acestei tematici în industria chimică.

CAPITOLUL 1

GENERALITĂŢI

Îngrăşămintele chimice sunt substanţe de natură organică sau minerală care

conţin elemente nutritive pentru plante (azot, fosfor, potasiu) sub o formă
asimilabilă. Primele îngrăşăminte folosite de om au fost cele naturale organice, apo
cele naturale de origine neorganică.
Îngrăşămintele se obţin, la noi, la Făgăraş, Victoria, Piatra Neamţ, Târgu-
Mureş, Craiova, Valea Călugărească, Turnu-Măgurele, Slobozia, Arad şi Bacău.
După rolul agrotehnic, îngăşămintele se împart în:
− directe, când constituie sursa de elemente nutritive pentru plante;
− indirecte, când servesc la îmbunătăţirea proprietăţilor fizice, chimice şi
biologice ale solului (de exemplu: neutralizarea acidităţii, etc.).
După compoziţia lor, îngrăşămintele se clasifică în:
− simple, care conţin un singur element nutritiv, sub o singură formă (de
exemplu: azot în NaNO₃);
− compuse, care conţin mai multe elemente nutritive şi pot fi mixte (amestecuri
mecanice de substanţe diferite) sau complexe (elemente nutritive care sunt
obţinute în urma unei reaţii chimice).
După starea de agregare, îngrăşămintele se împart în:
− solide, care se administrează sub formă de pulbere sau granule;
− lichide, care se administrează sub formă de soluţii apoase.
Îngrăşămintele cu elemente cerute de plante în cantităţi mici, care stimulează
creşterea acestora se numesc microîngrăşăminte, iar elementele nutritive pe care le
conţin se numesc microelemente (de exemplu: Ca, Fe, Mg, Zn).
Raportul dintre cele trei tipuri de îngrăşăminte cu azot, cu fosfor şi cu
potasiu este diferit de la ţară la ţară, datorită structurii culturilor agricole şi a
condiţiilor pedoclimatice.
Îngrăşămintele simple cele mai folosite sunt:
− cu azot: azotatul de amoniu, ureea, sulfatul de amoniu, etc.;
− cu potasiu: clorura de potasiu, sulfatul de potasiu, etc.

5
 FABRICAREA ÎNGRĂŞĂMINTELOR CHIMICE

O altă clasificare a îngrăşămintelor se mai poate face tinând seama de

provenienţa lor în felul următor:

− cu azot
solide − cu fosfor
− cu microelemente
chimice complexe si mixte
− concentrate
simple
− diluate

lichide − cu azot
Îngrăşăminte − cu azot şi fosfor
complexe − cu azot, fosfor şi
potasiu
− gunoi de grajd
locale − gunoi de păsări
− must de gunoi
naturale − ape uzate

Turba verzi

Bacteriene organo - minerale

În fiecare an, odată cu recolta, se îndepărtează din sol milioane de tone de

elemente nutritive. De aceea, pentru asigurarea unor recolte bogate este necesară
tratarea solului cu elemente nutritive sub forma de îngrăşăminte. Chiar dacă
solurile conţin cantităţi mari de elemente nutritive, fiind astfel bogate chimic încât
combinaţiile lor nu sunt solubile, nu sunt accesibile rădăcinilor plantelor. Pentru
asigurarea recoltelor bogate, pe lângă cunoscutul gunoi de grajd, insuficient, se
aplică şi îngrăşăminte chimice.
Rolul folosirii îngrăşămintelor chimice este creşterea rapidă a plantelor
cultivate.

6
 FABRICAREA ÎNGRĂŞĂMINTELOR CHIMICE

CAPITOLUL 2

ÎNGRĂŞĂMINTE SIMPLE CU FOSFOR

Fosforul este un element chimic la fel de important pentru viaţa plantelor la

fel ca şi azotul. El influenţează creşterea şi coacerea fructelor sau a cerealelor şi
prin aceasta măreşte recolta şi îmbunătăţeşte calitatea ei.
Continutul în fosfor al solului este relativ mic, iar plante ca: trifoiul, lucerna,
sfecla de zahăr şi altele au nevoie de cantităţi mari de fosfor. Dacă fosforul
lipseşte, plantele se deyvoltă greu sau deloc. De aceea este necesar să se introducă
în sol îngrăşăminte minerale cu fosfor.
Îngrăşămintele cu fosfor, denumite şi îngrăşăminte fosfatice, se aplică fie
înainte de însămânţare, fie la însămânţare. Cele mai importante îngrăşăminte cu
fosfor sunt cunoscute sub numele de super fosfat, precipitat si amofos.
Materialele prime pentru fabricarea fosfatului, acidului fosforic, a
îngrăşămintelor cu fosfor şi a altor compuşi ai fosforului sunt fosfaţi naturali,
apatitele şi fosforitele.
După modul de obţinere, îngrăşămintele şi fosforii se clasifică astfel:
− îngrăşăminte obţinute prin atacul fosfaţilor naturali cu acizi, ca fosfatul simplu,
obţinut prin atacul cu H₂SO₄; superfosfatul concentrat, rezultat prin atacul cu
H₃PO₄ şi precipitatul obţinut prin tratarea cu HCl;
− îngrăşăminte obţinute prin procedee termice aplicate fosfaţilor naturali,
termofosfaţii;
− îngrăşăminte obţinute prin macinarea fină a fosfaţilor naturali.

a) Superfosfatul simplu – se prezintă sub formă de pulbere de culoare cenuşie

în care principalii componenţi sunt: fosfatul monocalcic Ca(H₂PO₄)H₂O şi sulfatul
anhidru de calciu CaSO₄, iar restul fosfat dicalcic, umiditate, impurităţi, acid
fosforic sub formă neasimilabilă (apatite, fosforite cu acid sulfuric).
Descompunerea ei are loc conform reacţiei:

Ca₅F(PO₄)₃ + 5H₂SO₄ = 5CaSO₄ + 3H₃PO₄ + HF

Ca₅F(PO₄) + 7H₃PO₄ + 5H₂O = 5Ca(H₂PO₄)H₂O + HF

7
 FABRICAREA ÎNGRĂŞĂMINTELOR CHIMICE

La pregătirea superfosfatului simplu se disting urmatoarele faze principale

de fabricaţie:
− pregătirea materiilor prime
− fabricarea propriu-zisă
− sfărâmarea superfosfatului
− granularea
Pregătirea materiilor prime constă în sfărâmarea, măcinarea fină şi uscarea
minereurilor. Când minereurile conţin oxizi de fier şi aluminiu se aplică şi o
îmbogăţire prin flotaţie.
Sfărâmarea se realizează cu ajutorul concasoarelor cu fălci sau giratorii, în
cazul apatitelor care au structura minerologică compactă şi cu mori cu ciocan sau
mori cu impact, în cazul fosforitelor. Depozitarea fosfaţilor naturali sub forma de
bulgări, se face pe platforme deservite de excavatoare.
Fabricarea superfosfatului constă în dozarea minereului fin măcinat şi a
acidului sulfuric, care se realizează automat în instalaţii cu funcţionare continuă, şi
în amestecarea rocii fosfatice cu acidul sulfuric. Amestecarea se realizează în
amestecătoare metalice de formă ovală, căptuşite cu zidărie antiacidă, împărţită în
mai multe compartimente. Timpul de amestecare este de câteva minute (1,5 –
3min). Amestecarea fosfaţilor cu acid sulfuric este însoţită de degajare de căldură,
care face ca temperatura să depăşească 100ºC.
Pe lângă fosfatul monocalcic şi sulfatul de calciu, la fabricarea
superfosfatului rezultă şi produse secundare. Descompunerea acidă a silicaţilor din
minereu este:

6HF + H₂SiO₃ = H₂SiF₆ + 3H₂O

2H₂SiF₆ + H₂SiO₃ ↔ 3H₂SiF₆ + SiO₂ + H₂O

Fabricarea superfosfatului în această instalaţie are loc după următorul flux

tehnologic, reprezentat în figura V.1.1 (Anexa1).
De pe banda rulantă 1 venind din depozit materia primă, apatita sau
fosforitul cade în buncărul mare 2. Din acesta, ajutorul unui snec 3 trece în cupele
unui elevator 4care o ridică în buncărul 5. Din buncăr trece într-un dozator
gavimetric 6 şi mai departe într-un transportor elicoidal 7, care o împinge într-un
malaxor 8. Malaxorul este o cameră prevăzută cu trei agitatoare. Prin conducte de
plumb în malaxor intră şi H₂SO₄ de 68 %, cu o temperatură de 50ºC.
Acidul sulfuric de concentraţie 76% se diluează la 68%. Diluarea se face în
vasul amestecător 9 în care intră şi apa. Din amestecător H₂SO₄ trece într-un
dozator automat 10 şi apoi în malaxorul 8. În malaxor se petrece rapid prima etapă
a reacţiei (4 –5 min.) la o temperatură de 105ºC, obţinându-se superfosfatul, un
material semifluid, care trece apoi în camera de reacţie 11 ca şi gazele (conţinând
compuşi cu flor).
Camera de reacţie (fig. X 1.2 Anexa 2) este un corp cilindric vertical, din
beton armat, îmbrăcat într-o manta de oţel. Camera se sprijină pe 16 razime cu
role, cu ajutorul cărora se învârteşte în jurul unei conducte fixe de oţel care trece

8
 FABRICAREA ÎNGRĂŞĂMINTELOR CHIMICE

prin garnitura de la baza camerei. Între cameră şi capac se află o garnitură de

cauciuc. De capacul camerei este suspendat un perete despărţitor vertical 1, fix,
care desparte zona de încărcare de cea de descărcare.
Materialul semifluid, intră printr-un tub introdus în deschizătura capacului.
În timpul rotaţiei camerei masa de superfosfat se întăreşte şi când ajunge la
sfârşitul cursei.este târâtă de un carusel 2, alcătuit dintr-un cilindru care se roteşte
pe un ax vertical în sensul iners de rotaţie a camerei, pe cilindru fiind fixate tot
vertical cuţitele. Caruselul se roteşte cu o viteză de 8 – 10 ture/minut.
Superfosfatul tăiat de cuţitele caruselului ajunge în conducta centrală printr-
o deschidere largă a acestora, iar de acolo cade pe banda transportatoare care duce
procesul la depozit pentru maturare.
Gazele degajate în timpul reacţiei sunt evacuate prin orificiul din capacul
camerei în conducta ce le duce la instalaţia de absorbţie cu apă.
Superfosfatul maturat, care conţine circa 4 – 6% aciditatea şi 9 – 11%
umiditate, este introdus împreună cu calcarul necesar neutralizării în concasoare cu
valţuri. După sfărâmarea superfosfatului este granulat prin super siropare cu apă.
Picăturile de apă formează prin umezirea superfosfatului nuclee de granulare; prin
rostogolirea acestora materialul fin aderă la ele mărindu-le. După acest principiu
funcţionează, granulatoarele cu tobă şi cu taler înclinat, folosite în ţara noastră.
Într-o instalaţie care foloseşte granulatorul tobă (fig.V 1.2 Anexa 3)
superfosfatul măcinat şi neutralizat este adus într-un buncăr de alimentare 1, de
unde o bandă tranportoare 2, cu viteză variabilă, îl dozează în granulatorul tobă 3.
Se pulverizează apa, cu dipozitivul de dozare 4 aducându-se superfosfatul la o
umiditate de 16 – 19%. Superfosfatul aglomerat intră în uscătorul 5, în care circulă
în echicurent cu gazele de ardere provenite din camera de combustie 6.
Superfosfatul cu o umiditate sub 3% este ridicat de decantorul 7 la sita dublă 8, în
care se separă trei clase de granule: cele mai mari de 4mm sunt sfărâmate in
concasoarul cu valţuri 9 şi trimise din nou la baza elevatorului; cele cuprinse intre
1 si 4mm sunt duse cu banda transportoare 15 la însăcnire, iar cele mai mici de
1mm sunt duse cu transportorul elicoidal 11 la buncărul de alimentare 1. Bazele
din uscător sunt aspirate de ventilatorul 12 prin bateria de cicloane 10, spălătorul
13 si separatorul de picături 14 si reluate în atmosferă. Apa de spălare este reciclată
cu pompa 16.
Cu utilajul folosit la granularea superfosfatului se pot obţine îngrăşăminte
granulate mixte. Superfosfatul obţinut are un conţinut în P₂O₅ asimilabil de 16% la
ieşire din camera de reacţie şi de 18% după maturare.

b) Superfosfatul concentrat
Pentru fabricarea superfosfatului concentrat (lipsit de CaSO₄) atacul
fosfaţilor naturali se face cu H₃PO₄.
Superfosfatul concentrat se obţine prin atacul rocii fosfatice direct cu acid
fosforic de 45 – 50%, la temperaturi de 100ºC conform reacţiei:

Ca₂F(PO₄)₃ + 7H₃PO₄ + 5H₂O = 5Ca(H₂PO₄)₂∙H₂O + HF

9
 FABRICAREA ÎNGRĂŞĂMINTELOR CHIMICE

Superfosfatul concentrat conţine circa 45 – 50% P₂O₅ asimilabil, este mai

puţin hidroscopic, având aciditate liberă de 1,5 – 2% şi umiditatea 2 – 4%.
Superfosfatul concentrat se bazează numai sub formă granulată mai mare în
substanţă activă, este mai rentabil decât superfosfatul simplu, deoarece scad
cheltuielile de transport, depozitare, încorporare în sol, etc.
Instalaţiile de obţinere a suprfosfatului concentrat pot fi cu camere, folosind
acid fosforic cu 38% sau procedee fără camere (metoda uscată), când se foloseşte
acid de 45 – 50%. Instalaţia de obţinere pe cale uscată a superfosfatului concentrat
este redată in fig. 1.4 (Anexa 4).

10
 FABRICAREA ÎNGRĂŞĂMINTELOR CHIMICE

CAPITOLUL 3

ÎNGRĂŞĂMINTE CU AZOT

Ureea [CO(NH₂)₂] – este cel mai răspândit îngrăşământ cu azot, reprezintă

40 – 46% din totalul acestora; este incoloră, fără miros, hidroscopică.
În sol ureea este cu uşurinţă transformată de către bacterii ureolitice, în
carbonat de amoniu, care este instabil şi eliberează amoniacul. La temperaturi şi
nivele de umiditate optime, hidroliza ureei se termină după 3 – 6 zile de la
încorporarea în sol.
Peste temperatura de 130°C se descompune în amoniac (NH₃) şi alioxid de
C (CO₂). Se dizolvă bine în apă, iar în prezenţa azotatului de amoniu solubilitatea
creşte.
Ureea se fabrică în cadrul uzinelor complexe de produse cu azot, cu amoniac
sintetic şi bioxid de carbon rezidual, rezultat la purificarea gazului de sinteză.
●Fazele de obţinere a îngrăşămintelor sunt:
− sinteza ureei
− evaporarea soluţiilor de uree
− cristalizarea
− granularea ureei
Sinteza ureei : dioxidul de carbon (CO₂) şi amoniac (NH₃) are loc în două
faze: formarea carbonului de amoniu şi deshidratarea acestuia:

2NH₃ + CO₂↔ NH₂COONH₄ – Q₁

NH₂COONH₄ ↔ CO(NH₂)₂ + H₂O + Q₂

Se lucrează între 135 şi 380 da N_/cm² la 5 temperatură de 180° – 190°C,

care asigură o viteză satisfăcătoare a reacţiei de transformare a carbonatului de
amoniu de uree.
Evaporarea soluţiilor trebuie să se efectueze astfel încât să se evite reacţiile
de formare a biuretului şi hidroliza ureei, deoarece se pierd cantităţi mari de NH₃ şi
CO₂, iar biuretul este dăunător plantelor.
Din soluţiile de 90 – 98% prin răcire, se obţine uree cristalizată. Pentru a
fabrica ureea granulată, soluţiile trebuie concentrate până la 99,5%.
● Cristalizarea şi granularea ureei
Cristalizarea se efectuează în răcoritoare su şnec cu manta de răcire cu apă
(sau aer direct).
Granularea se realizează în turnuri de granulare sau în granulatoare cu taler.
Procesele industriale de obţinere a ureei se deosebescnu numai prin
parametrii tehnologici, dar şi prin modul cum se realizează amoniacul şi dioxidul
de carbon nereacţionat. Ele se clasifică în:
− procedee fără reciclare (circuit deschis)
− procedee cu reciclare parţială (circuit semideschis)

11
 FABRICAREA ÎNGRĂŞĂMINTELOR CHIMICE

− procedee cu reciclare totală (circuit închis)

Schema procesului de obţinere a ureei prin procedeul cu circuit închis este
redată în figura 1.5 C Anexa 5. Gazul reţinut în absorbant, respectiv în coloana 4,
se recuperează apoi prin desorbţie în coloana 5 şi după comprimare, se recirculă.
O altă schemă de principiu a unei instalatii pentru fabricarea ureei se reprezintă
în figura1.6 (anexa 6).
Amoniacul şi bioxidul de carbon comprimate, se introduc continuu în reactorul
1 (numit şi coloană de viteză). Din reactor rezultă o soluţie care conţine uree,
carbonat şi carbonat de amoniu netransformat.
Pentru descompunerea carbonatului soluţia se destinde şi se încălzeşte într-o
coloană 2. Soluţia de uree care depăşeşte coloana de distilare este încălzită în
preîncălzitorul 3 şi apoi concentrată (până la 90 – 98%) în evaporatorul 4. Cu
această concentraţie trece intr-un rezervor de aici fie în tunul de concentraţie 6, fie
într-un cristalizator.

ÎNGRĂŞĂMINTE SIMPLE CU AZOT

Azotul este unul din elementele chimice principale care intră în corpurile
plantelor, animalelor şi oamenilor. Azotul intră în compoziţia protidelor, a
clorofilei, a alcoloizilor şi a unor glucezizi şi fosfatici, însă cea mai mare nevoie
imperioasă de azot o au plantele pentru nutriţia lor. Deşi în atmosferă se găseşte o
uriaşă rezervă de azot, numai unele plante, cum sunt leguminoasele, folosesc direct
azotul din aer pentru hrana lor. Cele mai multe plante iau azotul din rădăcinile lor
din sol, unde se găseşte sub formă de diferiţi azotaţi solubili în apă.
Într-un sol lipsit de combinaţiile azotului, plantele se ofilesc cu timpul şi
mor, cu toate că în atmosferă există o mare cantitate de azot. După moarte
organismele animale şi vegetale se descompun. O parte din azotul pe care îl conţin
acesta se întoarce în sol, dar altă parte se degajează în atmosferă.
În atmosferă, sub influenţa descărcărilor electrice, azotul este recombinat în
parte sub formă de acid azotic şi azotiţi, care ajung din nou în pământ. Astfel,
azotul ca şi oxigenul fac un circuit în natură. Pentru a asigura o producţie calitativă
şi cantitativă bună, cantităţile de azot luate de plante din terenurile cultivate trebuie
redate acestor terenuri. În acest scop se folosesc îngrăşăminte cu azot. Deoarece
azotul ia parte activă la procesul de creştere a plantelor, îngrăşămintele minerale cu
azot se aplică mai ales în prima jumătate a perioadei de creştere şi dezvoltare a
plantelor.
Când plantele ajung spre maturitate o nutritie abundentă a lor cu azot
întârzie coacerea. Aceasta are efecte dăunătoare mai ales asupra plantaţiilor de
pomi fructiferi şi asupra cerealelor de toamnă.
La noi în ţară, dintre îngrăşămintele minerale cu azot, se folosesc în prezent
azotatul de amoniu si nitrocalcomoniul, care este un amestec de azotat de amoniu
şi calcar.
În cazul agriculturii moderne, imporatanţa utilizării îngrăşămintelor este de
necontestat. Rezultatele obţinute pe plan mondial demonstrează că fertilizarea

12
 FABRICAREA ÎNGRĂŞĂMINTELOR CHIMICE

contribuie cu 40% la creşterea recoltelor pe unitatea de suprafaţă, iar producţiile

obţinute în diferite ţări ale lumii sunt strâns corelate cu cantităţile de îngrăşăminte
folosite. Fără o fertilizare corespunzătoare nu se poate realiza valorificarea
potenţialului productiv al noilor orgamisme biologice create de geneticieni si
amelioratori.
Dintre îngrăşăminte, azotul ocupă rolul principal atât aportul său în
determinarea sporului de recoltă, cât şi prin ponderea sa. Se întelege că alături de
azot, celelalte elemente componente îşi au rolul nutriţia plantelor şi în sporirea
cantităţii şi calităţii producţiilor. Satisfacerea plenară a nevoilor alimentare ale
populaţiei mereu crescânde, precum şi a unora dintre materiile prime necesare
industriei, depind însă în mare măsură de asigurarea cantităţii corespunzătoare de
azot.
Este cunoscut faptul că industria producătoare de îngrăşăminte cu azot este o
mare consumatoare de energie. Într-un anume sens se poate afirma chiar că
îngrăşămintele minerale azotate reprezintă energie concentrată.
Este adevărat că unele procese industriale dezvoltate mai ales în ultimul
timp în Japonia au putut scădea temperatura cerută pentru sinteza amoniacului la
300% şi presiunea la 30 de atmosfere, dar consumul de hidrocarburi necesare
reducerii azotatului atmosferic rămâne încă ridicat şi cu mare probabilitate s-a atins
în această direcţie o anumită limită. În astfel de condiţii este necesar să se
examineze cu atenţie condiţia valorificării îngrăşpmintelor minerale, pentru a
obţine randamentul maxim posibil în urma folosirii lor. Apare aici folosirea unor
plante cu potenţial ridicat de producţie şi asigurarea celor mai bune condiţii de
dezvoltare a culturilor prin tehnologii agricole superioare.
Se atrage în special atenţia fertilizarii corespunzătoare cu fosfor, dacă
fertilizarea cu azot este măsura cea mai importantă pentru sporirea productiei
agricole, asigurarea fosfatului reprezintă o investiţie pe termen lung, prin legătura
sa directă cu sporirea potenţialului de fertilitate al solurilor şi totodată o măsură de
prevedere dat fiind epuizarea de resurse de rocă fosfatică. Toate aceste probleme
sunt legate de asigurarea unei eficienţe sporite a fertilizării minerale cu azot.
Azotul este răspândit în natură fiind întâlnit în toate mediile naturale.
Ponderea cea mai ridicată se găseşte în profunzimea potasiului, la nivelul rocilor
primare, în exclusivitate sub formă gazoasă.
În scoarţa terestră, azotul intră în cea mai mare parte în constituţia rocilor
sedimentare în proporţie de aproximativ 0,2% din cantitatea totală. La nivelul
superior al scoartei terestre cantitatea de azot reprezintă în jur de 100*10³ tone.
Din această cantitate, a zecea parte intră în structura organismelor vii vegetale şi
animale, iar restul se găseşte în humusul din sol şi în substanţa organică parţial
descompusă.
O cantitate importantă de azot conţine apa oceanelor şi mărilor. Apa râurilor
şi fluviilor, a căror concentraţie în azotul dizolvat poate fi apreciat la 5 – 10mg/l,
reprezintă de asemenea un rezervor important de azot mineral.
O însemnată cantitate de azot mai ales sub formă de nitraţi este conţinută în
apele freatice, ca rezultat al proceselor de spălare de la suprafaţa pământului.

13
 FABRICAREA ÎNGRĂŞĂMINTELOR CHIMICE

În atmosferă azotul ocupă 78% din volum şi este uniform răspândit până la
înalţimea de 16 km. În sol azotul se găseşte sub formă minerală cât şi organică.
Formele minerale sunt în principal reprezentate de sărurile de amoniu (NH₄), de
nitriţi (NO¯) şi nitraţi (NO₂¯). Mai poate fi întâlnit şi azot sub formă gazoasă ca:
protoxidul de azot (NO), bioxidul de azot (NO₂), monoxidul de azot (NO) şi
azotatul molecular (N=N).
Azotatul de amoniu (Amoniacul):
Amoniacul este cel mai răspândit şi bogat îngrăşământ cu azot (82,25%N).
Azotatul de amoniu (NO₃NH₄) este o substanţă albă, cristalină, care se
cristalizează în funcţie de temperatură în cinci sisteme, este solubil în apă. Prin
incălzire la peste 32ºC cristalele îşi măresc volumul cu 3%; începând cu 100ºC se
descompune, iar peste 300ºC, apare pericolul de explozie. Fabricarea azotatului de
amoniu se bazează pe neutralitatea acidului azotic cu bamoniu conform reacţiei:

HNO₂ + NH₃ → NH₄NO₃ – Q

Amoniacul se poate aplica ca îngrăşământ lichid sub trei forme: anhidru,

soluţie şi ca amoniacaţi. Amoniacul anhidru prezintă avantajul unui conţinut ridicat
de azot, dar şi dezavantajul necesităţii depozitării lui la presiune.
Amoniacul în soluţie apoasă de 20 – 25% este numit apă amoniacală. Apa
amoniacală (NH₄OH) conţine 16 – 22%N. Se obţine, pentru dezvoltarea NH₃ în
apă. Pentru evitarea pierderilor prin volatilizare, se recomandă administrarea în sol
la adâncimea de minimum 6 – 8cm.
Amoniacaţii sunt ape amoniacale în care s-au diyolvat şi săruri cu azot ca
NH₄NO₃, Ca(NO₃)₂ sau uree, având un continut total de azot de 38%.
Utilizarea îngrăşămintelor lichide cu azot, prezintă dificultatea depozitării
deoarece industria îngrăşăminte tot timpul anului, în timp ce agricultura le
administreayă de două ori pe an, toamna si primăvara.
Azotul amoniacal se poate găsi în sol sub formă schimbată sau neschimbată.
Cel schimbabil are o existenţă limitată, fiind rapid transformat de unele
microorganisme nitrificatoare (nitribacterii) în nitriţi sau absorbite ca atare de
plante. Formele neschimbabile pot fi întâlnite frecvent în sol. Caracterul
neschimbabil este mai ales determinat de includerea ionului în silicaţii primari,
unde ocupă această formă şi în solurile cu conţinut ridicat de argilă de tipul ititului
sau vermiculitului.
Sulfatul de amoniu [(NH₄)₂SO₄] a fost o lungă perioadă îngrăşământul cu
azot dominant. Conţinutul său redus în azot nu-l mai face însă astăzi competitiv.
Producţia sa reprezenta în anul 1975 numai 8% din totalul producţiei mondiale de
îngrăşământ mineral cu azot având şi în conţinut tendinţa de scădere.
Clorura de amoniu (NH₄Cl) are un conţinut de 26%N. Este un compus
stabil, solubil în apă şi cristalizează în sistemul cubic. Are o reacţie fiziologică
acidă din care cauză se recomandă numai pe terenurile saturate în baze.

14
 FABRICAREA ÎNGRĂŞĂMINTELOR CHIMICE

Folosirea clorurii de amoniu este limitată şi de tonicitatea ionului de clor

foarte energică asupra bacteriilor nutrificatoare. În aceste condiţii trecerea ionilor
de amoniu în ioni nitrici se desfăşoară foarte bine.

15
 FABRICAREA ÎNGRĂŞĂMINTELOR CHIMICE

CAPITOLUL 4

4.1.ÎNGRĂŞĂMINTE CU POTASIU

Îngrăşămintele cu potasiu mai pot fi denumite îngrăşăminte potasice.

Potasiul este un element chimic foarte imporatnt pentru nutriţia plantelor. El ajută
la creşterea şi la dezvoltarea rădăcinilor, a tulpinii si a frunzelor plantelor şi
contribuie la îmbunătăţirea calităţii recoltelor.
Plantele iau, prin rădăcini, săruri de potasiu din sol. Unele plante cum sunt,
de exemplu: floarea-soarelui, sfecla de zahăr, cartofii, inul, cânepa şi altele absorb
în cantităţi mari sărurile de potasiu din sol. Lipsa sărurilor de potasiu din sol
întârzie creşterea şi dezvoltarea plantelor.
Încă de mult s-a cunoscut de către agricultori că prin folosirea cenuşii
plantelor, care conţin saruri de potasiu se pot spori recoltele culturilor agricole. În
special cenuşa tulpinii de floarea-soarelui conţine o cantitate mare de săruri de
potasiu faţă de cenuşa de plante sau aceea pe care o avem in gospodărie, rezultată
din arderea lemnelor sau a altor substanţe vegetale.
Agrotehnica modernă foloseşte într-o măsură mare îngrăşămintele cu potasiu
care se fabrică în uzinele chimice. Îngrăşămintele potasice sunt săruri minerale ca
de exemplu: clorura de potasiu, sulfatul de potasiu, azotatul de potasiu, etc.
Îngrăşămintele potasice ridică producţia agricolă atât calitativ, cât şi
cantitativ. Ele se folosesc la culturile de floarea-soarelui, cartofi, de rapiţă, de
sfeclă de zahăr, de plante textile. Îngrăşămintele potasice se aplică şi pe păşuni şi
pe fâneţe, după coasă. De asemenea, pomii fructiferi şi viţa de vie consumă săruri
de potasiu.

4.2.ÎNGRĂŞĂMINTE COMPLEXE

Îngrăşămintele complexe sunt compuşi minerali ce conţin două sau mai

multe elemente nutritive (azot, fosfor, potasiu). Codul îngrăşămintelor complexe se
bazează pe mărimea concentraţiei individuale. Un îngrăşământ cu 20% azot, 10%
potasiu este codificat 20-10-10. Nu există o standardizare pe plan mondial în ceea
ce priveşte raportul dintre elementele îngrăşămintelor. Această proporţie
interesează producţia natională care stabileşte raportul în funcţie de tehnologia de
fabricaţie, condiţiile pedoclimatice specifice, planta de cultură, structura culturilor,
costuri, etc.
Ponderea îngrăşămintelor complexe a crescut in ultimii ani substanţial. În
acelaşi timp a crescut şi ponderea unor elemente încorporate în aceste îngrăşăminte
şi în primul rând a azotului.
Dacă îngrăşămintele complexe se produc numai pe baza unor reacţii
chimice, în ultima perioadă o importanţă tot mai mare o capătă îngrăşămintele
mixte. Acestea se realizează în forma unor amestecuri organiceîntre ingrăşăminte
simple sau între cele simple şi cele complexe. Îngrăşămintele mixte sunt solicitate

16
 FABRICAREA ÎNGRĂŞĂMINTELOR CHIMICE

din ce în ce mai mult de agricultori, ca urmare a avantajelor oferite în posibilitatea

de realizare a unor raporturi NPK cât mai apropiate de cerinţele fiecărei culturi în
parte.
Metodele de aplicare a îngrăşămintelor trebuie să ia în considerare o serie de
factori importanţi ca: tipul de sol, planta de cultură, tipul de îngrăşământ etc. Rolul
principal al îngrăşămintelor, este acela de suplimentare a cerintelor nutritive
vegetale, si, pentru aceasta, trebuie să fie cât mai aproape de zona activă de
absorbţie a rădăcinilor. Din acest punct de vedere, precizarea metodei de
încorporare are o importanţă deosebită, atât pe adâncime cât şi ca mod de
distribuire.
Principalele metode de administrare a îngrăşămintelor sunt:
− prin împrăştiere la suprafaţa solului şi încorporarea lor prin lucrare;
− administrarea localizată pe rând;
− fertilizarea extraradiculară sau foliară;
− administrarea cu apă de irigare;
− administrarea fracţionată.
a) Administrarea îngrăşămintelor prin împrăştiere
Este cea mai răspândită şi se foloseste la majoritatea formelor de
îngrăşământ. Această metodă este condiţionată uneori de încorporarea imediată a
îngrăşământului în sol, pentru a se evita pierderile prin volatizare. Astfel de
probleme ridică în primul rând ureea şi îngrăşământul cu azot amoniacal.
Împrăştirea îngrăşămintelor la suprafaţa solului se face înainte de semănat
(îngrăşarea de bază) când este asociată cu lucrările mecanice de bază ale solului,
sau odată cu semănatul sau plantatul.
b) Administrarea localizată a îngrăşămintelor
Se execută în scopul de a asigura plantele încă din primele faze de vegetaţie
cu elementele nutritive necesare unei creşteri şi dezvoltări normale. Este
recomandată îmbinarea metodei de administrare prin împrăştiere a îngrăşămintelor
cu aplicarea localizată pe rând, la semănat sau în cursul perioadei de vegetatie la
culturile prăşitoare. Prin această metodă s-au obţinut cele mai ridicate recolte de
porumb. Maşinile speciale folosite în acest scop permit administrarea
îngrăşămintelor odată cu sămânţa la o distanţă laterală de 3-5 cm şi la 2-4 cm sub
nivelul acestuia.
c) Administrarea cu apă de irigare
La administrarea cu apa de irigare a îngrăşămintelor volatile cum este
amoniacul şi apele amoniacale pot surveni pierderi ale acestora prin volatizare. În
astfel de situaţii trebuie luate măsuri speciale de reglare a debitelor şi
concentraţiilor de îngrăşământ din apa de irigare pentru diminuarea sau evitarea
totală a acestor pierderi.
Prin aplicarea unor doze succesive de azot la semănatul şi înfloritul
hibrizilor de porumb “Fundulea 330” şi “Fundulea 335” autorii au obţinut sporuri
de recoltă superioară comparativ cu cele obţinute doar prin aplicarea
îngrăşămintelor la semănat.
d) Aplicarea extraradiculară (foliară) a îngrăşămintelor

17
 FABRICAREA ÎNGRĂŞĂMINTELOR CHIMICE

Această metodă este nouă şi a apărut ca o preocupare a creşterii

coeficientului de utilizare a îngrăşămintelor, de obţinere a unui randament de
producţie superior celui obtinut convenţional.
Metoda poate avea diferite variante:
− fertilizare foliară (extraradiculară) integrală, în care întreaga doză de
îngrăşământ se aplică numai foliar;
− fertilizare foliară, se aplică atât foliar cât şi la sol;
− fertilizare foliară suplimentară, se aplică în caz de nevoie.
Aplicarea foliară a îngrăşămintelor nu rdică probleme tehnice dificile.
Acestea pot fi pulverizate fin la cerealele păioase.
Aceste îngrăşăminte sunt asociate cu diferite substanţe fitofarmaceutice,
folosite în combaterea bolilor, buruienilor sau dăunatorilor.
Sunt două categorii de îngrăşăminte complexe: nitrofosfaţii obţinuţi prin
descompunerea fosfatilor cu acid azotic sau în amestec cu alţi acizi (sulfuric,
fosforic), precum şi fosfaţii de amoniu obţinuţi din acid fosforic şi amoniac.
1. Obtinerea nitrofosfaţilor
Obţinerea nitrofosfaţilor poate fi exprimată prin reacţia:

Ca₅F(PO₄) + 10HNO₃ = 5Ca(NO₃)₂ + 3H₃PO₄ + HF

La valorile pH-ului mai mare de 6,5 apare fosfatul tricalcic neasimilabil

(retrogradarea îngrăşământului). Excesul de azotat de calciu se elimină înainte de
neutralizarea cu amoniac, deoarece este higroscopic. După metoda de înepărtare a
azotului de calciu procedeele de obţinere a îngrăşămintelor complexe se împart în:
− procedeul nitric, în care separarea Ca(NO₃)₂ se face prin cristalizarea
la rece;
− procedeul nitrosulfuric în care excesul de azotat de calciu se leagă sub
formă de sulfat de calciu cu acid sulfuric, sulfaţi de amoniu sau potasiu;
− procedeul nitrocarbonic, în care azotatul de calciu este eliminat sub
formă de CaCO₃ cu ajutorul dioxidului de carbon în faza de neutralizare.
În figura 1.7 (Anexa 7) se prezintă schema tehnologică a procedeului
nitrofosforic. Amestecul de acid azotic, acid fosforic de concentraţie 40-50% şi
fosfat, reacţionează în reactoarele în serie (1), la 35-45°C sub agitare timp de 1-2
ore. În amortizor (2) are loc netralizarea cu amoniac la 90-100°C, până la pH=4,
sau chiar la pH=9, în cazul când se adaugă inhibitori de retrogradare (compuşi cu
fier, nichel, mangan, magneziu, aluminiu). Tot de la baza de neutralizare se adaugă
si cristale de clorură de clorură de potasiu pentru obţinerea raportului N:P:K
stabilit. În timpul neutralizării are loc evaporarea soluţiei, obţinându-se o pulpă,
care se poate granula în tambur (3). Granulele se usucă în uscător (4), se răcesc în
uscătorul cu aer (5), după care se sortează pe sitele vibratoare (6). Granulele peste
4mm se mărunţesc în concasor (7) şi se reintroduc la faza de neutralizare împreună
cu partea finală de la sortare. Granulele între 2 si 4 mm reprezintă produsul finit cu
un conţinut de N:P₂O₅:K₂O, care poate varia astfel: 14:14:14; 17:17:17; 10:15:20,
etc.

18
 FABRICAREA ÎNGRĂŞĂMINTELOR CHIMICE

2. Fosfaţii de amoniu
Fosfaţii de amoniu se obţin prin neutralizarea acidului fosforic de extracţie
cu amoniac în două faze:

H₃PO₄ + NH₃ = NH₄H₂PO₄ – Q₁

NH₄H₂PO₄ + NH₃ = (NH₄)₂HPO₄ – Q₂

Fosfatul diamoniacal este stabil până la 70°C, iar fosfatul monoamoniacal

până la 125°C. Procedeul industrial (fig.1.8., Anexa 8) constă din neutralizarea
acidului fosforic la fosfat monoamoniacal în vasul de reactie (1), prin barbotare cu
amoniac gazos până la pH=5,5 – 5,7 la temperatura de 125°C. Pulpa rezultată se
introduce în granulator (2), unde se recirculă produs uscat în proporţie dublă faţă
de cantitatea de reactanţi.
Aici se continuă neutralizarea până la pH=9, când se formează fosfat
diamoniu (temperatura de 90°C). Din amortizorul granulator, materialul intră în
uscătorul (3) încălzit cu aer la 130°C în contracurent cu produsul. După uscare,
materialul se asortează pe sitele vibratoare (5). Refuzul pe sitele de 4mm se
concasează în concasor (6) şi se resitează. Partea fină se returnează la granulator,
iar utilul, între 2 si 4mm se ambalează.

4.3.ÎNGRĂŞĂMINTE MINERALE

Pentru viaţa, creşterea şi dezvoltarea lor, plantele îşi iau hrana din aer prin
frunze şi din sol prin rădăcini.
Din aer, plantele iau bioxidul de carbon prin procesul asimilaţiei clorofiliene
si oxigenul prin procesul respiraţiei.
În sol există aproape toate substantele necesare pentru nutriţia plantelor.
Unele substanţe sunt consumate de plante în cantităţi mici. Alte substanţe ca:
potasiu, azot, fosfor etc., sunt luate de plante, prin rădăcini, în cantităţi mari din
soluţiile sărurilor care se află în pământ.
Pentru ca să se inlocuiască substanţele consumate de plante şi pentru ca să se
mărească cantitatea substanţelor nutritive din sol, în agricultură se folosesc
îngrăşăminte. Astfel, se utilizează gunoiul de grajd fermentat, care este un
îngrăşământ agricol natural. Se folosesc însă în cantităţi tot mai mari substanţe
chimice, care se numesc îngrăşăminte minerale.
Îngrăşămintele minerale sunt substanţe chimice fabricate care se introduc în
sol pentru a îmbunătăţi nutritia plantelor.
Îngrăşămintele naturale mai au proprietatea că măresc rezistenţa plantelor la
ger, secetă, vânt, boli sau la alte condiţii nefavorabile pentru creşterea şi
dezvoltarea lor. Ele sporesc producţia agricolă şi îmbunatatesc calitatea plantelor
cultivate.
Îngrăşămintele minerale se aplică în cantităţi diferite, după lipsadin sol a
substantelor nutritive şi după felul plantelor care se însămânţează. Aşa, de

19
 FABRICAREA ÎNGRĂŞĂMINTELOR CHIMICE

exemplu, nevoie mai mare de îngrăşăminte minerale au terenurile de deal şi munte,

care sunt spălate mai mult de ploi şi sunt mai sărace în substanţe nutritive. Pe de
altă parte, sunt culturile de porumb, sfeclă de zahăr, floarea-soarelui şi altele, care
cer cantităţi mai mari de îngrăşăminte minerale.
Îngrăşămintele minerale sunt îndeosebi săruri ale acizilor: azotic. Fosforic,
sulfuric şi clorhidric. Ele conţin în molecula lor elementele chimice de care au
nevoie plantele pentru creşterea şi dezvoltarea lor: azot, fosfor, potasiu, calciu,
natriu etc.
Când acelasi îngrăşământ mineral conţine două sau mai multe elemente
chimice cu rol în nutriţia plantelor, el poartă numele de îngrăşământ mineral
complex sau mixt.
Cele mai importante proprietăţi privind păstrarea şi amestecarea
îngrăşămintelor sunt: higrocospicitatea, aglomerarea, conţinutul în acizi liberi şi
proprietatea de a se descompune. Unele îngrăşăminte minerale absorb umiditatea
din aer, adică ele sunt higroscopice. Astfel de îngrăşăminte minerale, dacă sunt
păstrate în încăperi uscate şi în anumite condiţii, se transformă cu timpul într- o
masă umedă, greu de răspândit.
Aglomerarea este proprietatea unor îngrăşăminte minerale care, fiind
higroscopice, absorb umiditatea din aer, iar când temperatura din depozit se ridică
pierd surplusul de umiditate şi se transformă într-o masă compactă bolovănoasă,
greu de sfărâmat (de exemplu azotatul de amoniu).
Sunt unele îngrăşăminte minerale care contin acizi liberi de care trebuie să
tinem seama la depozitarea ţi manipularea lor (superfosfatul de exemplu). Acizii
liberi din aceste îngrăşăminte atacă ambalajul, duşumeaua, mijloacele de transport,
părtile metalice ale maşinilor cu care se împrăştie pe sol, îmbrăcămintea şi pielea
persoanelor care manipulează aceste îngrăşăminte.
Unele îngrăşăminte minerale, cum sunt azotaţii, prin încălzire se descompun
şi produc gaze toxice, care se degajă în atmosferă. Când temperatura este mai mare
(300°C), azotatul de amoniu se descompune cu explozie. Ridicarea temperaturii
poate fi provocată şi de unele impurităţi cu care, din neglijenţă, a fost amestecat
azotatul de amoniu (de exemplu cu paie, pleavă sau frunze) şi care putrezind,
dezvoltă căldură.
În cursul transportului si în timpul depozitarii se pot pierde etichetele
ambalajelor îngrăşămintelor minerale şi astfel să nu se cunoască felul
îngrăşământului mineral.
Importanţa producerii îngrăşămintelor minerale în tara noastră
Culturile intense epuizează repede rezervele soluluiîn potasiu, azot şi fosfor.
De aici se observă necesitatea împrospătării acestor rezerve prin adaosuri de
îngrăşăminte minerale. Cantităţi tot mai mari de îngrăşăminte minerale sunt
indispensabile obţinerii unei recolte bogate superioare. În practică s-a constatat că
prin aplicarea de îngrăşăminte minerale, productia de grâu la hectar creşte
considerabil.
Deoarece sporirea producţiei agricole este legată de folosirea unor cantităti
corespunzătoare de îngrăşăminte organice şi minerale, industria de îngrăşăminte

20
 FABRICAREA ÎNGRĂŞĂMINTELOR CHIMICE

minerale a cunoscut o mare dezvoltare la noi în ţară. S-au construit uzine de

îngrăşăminte minerale, dotate cu instalaţii moderne. Procesele de fabricaţie în
aceste uzine sunt mecanizate şi automatizate.
Cele mai naturale îngrăşăminte sunt: gunoiul de grajd, compostul şi altele.

21
 FABRICAREA ÎNGRĂŞĂMINTELOR CHIMICE

CAPITOLUL 5

COMPOSTUL – ÎNGRĂŞĂMÂNT DIN

DEŞEURI ORGANICE

Efectele compostului bine fermentat şi încorporat în sol se manifestă printr-o

serie de calităti la nivelul produselor obţinute.
În stil ştiinţific, pentru desemnarea produselor de descompunere a deseurilor
organice şi a dejecţiilor animalelor circulă doi termeni: fermentaţie (când este
vorba de gunoi de grajd) şi compostare (atunci când alte materiale organice sunt
aşezate în grămezi pentru a începe procesul de fermentare, adică de descompunere
a proteinelor şi a altor compuşi organici).
Compostul miroase a pământ reavăn. Compostarea este procesul de
transformare pe cale biologică a deşeurilor din surse menajere sau industriale.
Produsul obţinut prin compostare se numeşte compost.
Gunoiul de grajd supus procesului de fermentaţie este tot un compost, dar în
vorbirea curentă I se spune gunoi fermentat sau putrezit, aceste denumiri
desemnând procesul de fermentare (compostare) a gunoiului de grajd în forma lor
tradiţională.
Gunoiul de grajd este foarte bun pentru pământ. Din acest gunoi recolta va
rezulta mai repede şi mult mai bună.

22
 FABRICAREA ÎNGRĂŞĂMINTELOR CHIMICE

CAPITOLUL 6

CONTROLUL FABRICAŢIEI ÎN DOMENIUL “INDUSTRIEI

ÎNGRĂŞĂMINTELOR COMPLEXE”

Analiza acidului fosforic

În industria îngrăşămintelor cu fosfor, acidul fosforic este utilizat ca produs
finit de industria alimentară şi de alte ramuri industriale, sau ca produs intermediar
la prepararea sarurilor cu fosfor şi a ăngrăşămintelor simple sau mixte.
Acidul fosforic este un lichid siropos. Cel tehnic conţine cantităţi mai mici
sau mai mari de acid sulfuric sau acid azotic (rămaşi de la dezagregarea materiei
prime), acid clorhidric, urme de flour si metale ca fier, aluminiu, calciu, magneziu,
sodiu, potasiu, etc.
Conţinutul de acid fosforic se determină prin titrare cu hidroxid de sodiu în
prezenţă de metioranj, când se neutralizează 1/3 din cantitatea de acid conform
ecuaţiei:

H₃PO₄ + NaOH = NaH₂PO₄ + H₂O

Titrându-se în continuare în prezenţa fenolftaleinei, se înlocuieşte şi al

doilea atom de hidrogen rezultând fosfat disodic conform reacţiei:

NaH₂PO₄ + NaOH = Na₂HPO₄ + H₂O

Cantitatea de acid fosforic conţinută în proba de analizat x calculează cu

relaţia:

xH₃PO₄ = M H₂PO₄ _ V·T = 1,225VT

2· MNaOH

în care:
M – este masa moleculară
V – volumul de NaOH utilizată (m³)
T – titrul soluţiei de NaOH utilizată în g/cm³
Impurităţile se determină calitativ şi cantitativ prin metodele cunoscute în
chimia analitică. La fabricarea acidului fosforic prin tratarea apatitelor cu acid
azotic se vor determina urmele de oxizi cu permanganat de potasiu.

23
 FABRICAREA ÎNGRĂŞĂMINTELOR CHIMICE

CAPITOLUL 7

NORME DE PROTECŢIA MUNCII ÎN DOMENIUL

“FABRICAREA ÎNGRĂŞĂMINTELOR CHIMICE”

Primul ajutor care se acordă în caz de accidentare constă în măsuri

preventive şi de imediate până la intervenţia medicului.
Respiraţia artificiala se aplică în toate cazurile de asfixiere şi intoxicatiile cu
gaze. Respiraţia artificială se face continuu în ritm de 15-20 respiraţii pe minut şi
se observă mereu faţa accidentatului. Dacă acesta mişcă pleoapele, buzele sau face
o mişcare de înghiţire, respiraţia artificială se întrerupe.
Curăţirea şi pansarea rănilor are ca scop împiedicarea producerii unor
infecţii. Rana se curăţă cu un tifon, şi nu trebuie îndepărtate de pe rană cheagurile
de sânge. Rana se acoperă cu material sterilizat şi se pansează cu tifon.
Arsurile pot fi provocate de substante chimice ca acizii şi bazele tari,
fosforul, radiul, potasiul sau sunt arsuri termice. Stropirea pielii cu acizi sau baze
concentrate produce întâi usturimi şi înroşirea pielii şi chiar a ţesutului în
adâncime.
La arsuri cu alcolii se spală locul cu o soluţie de aci acetic 1-2%. În lipsa
acestor substanţe nu se va întârzia spălarea din belşug cu apă. În cazul arsurii
ochilor, pentru spălarea lor se procedează turnând în continuu apă timp de zece
minute, după care se va merge la medic. Din cauza prafului sau a gazelor care se
degajă şi irită mucoasele ochilor, nasului şi a gurii, cei care sunt în fabrică, trebuie
să-şi acopere gura şi nasul cu bandaje de tifon şi să poarte ochelari de protecţie.
În cazul intoxicaţiilor cu gaze accidentatul se scoate de sub acţiunea gazelor
toxice. Se deschid ferestrele şi uşile pentru a intra aerul. Dacă accidentatul nu
respiră i se face respiraţie artificială şi i se va da inhalare de oxigen.
În cazul otrăvirilor se îndepărtează substanţa din organism prin spălături
stomacale prin supravegherea medicului.
Pentru ca îngrăşămintele să-şi păstreze proprietătile fizice şi chimice este
necesar ca ele să fie adăpostite până la folosire în depozite minerale.
Îngrăşămintele fosfatice irită pielea, iar pe timp umed atacă îmbrăcămintea
şi încălţămintea. Este necesar să se ia măsuri de securitate pentru a proteja
muncitorii şi îmbrăcămintea lor în timpul manipulării îngrăşămintelor.
Este necesar ca muncitorii să poarte mănuşi, iar peste hainele obisnuite să
pună haine de protecţie sau cel puţin halate.
Toate clădirile industriale, depozitele, laboratoarele, trebuie să fie prevăzute
cu ventilaţie naturală sau mecanică, prin care să se schimbe aerul din încăperi,
îndepartând praful, gazele sau vaporii nocivi.

24
 FABRICAREA ÎNGRĂŞĂMINTELOR CHIMICE

Ventilaţia naturală seface prin ferestre, luminatoarea, deflectoare, guri de

aerare, aşezate astfel încât pe de o parte să intre aerul proaspăt, iar pe de altă parte
să iasă aerul viciat.
Ventilaţia mecanică se realizează cu exhaustoare, ventilatoare, ejectoare sau
orice alt aparat acţionat mecanic, care aspiră aerul viciat prin guri de aspiraţie
amplasate în locuri potrivite.
Ventilatia mecanică are scopul de a ajuta şi completa ventilaţia naturală sau
de a realiza singur schimbul de aer în acele încăperi care nu pot fi ventilate în mod
natural.

25
 FABRICAREA ÎNGRĂŞĂMINTELOR CHIMICE

BIBLIOGRAFIE

1. Dr. M. Iovu – Industrii chimice – Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti,

1972 (pagina 257-271).

2. Ing. Ileana Nicilescu, Dr. ing. Tiberiu Rodeanu – Tehnologia fabricării şi

prelucrării produselor chimice – (pagina 65-75).

3. Prof. Virginia Maria, ing. Gheorghe Vlântoiu, ing. Constantin Petrescu –

Chimie analitică – Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1980 (pagina
139-144).

4. Vlad Ionescu – Sisesti, Petre Papacostea, Gheorghe Ştefanic – Compostul-

îngrăşământ din deşeu organic – Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti,
1980.

5. Gheorghe Vlânţoiu, Mărinescu M., Partenie Silvia, Apostolache S. –

Manualul Laboratorului Chimist – (pagina 338-349).

26
FABRICAREA ÎNGRĂŞĂMINTELOR CHIMICE

27