Sunteți pe pagina 1din 19

MĂSURI DE PREVENIRE A POLUĂRI APELOR NATURALE

CAPITOLUL I
ARGUMENT
Apa are o importanţă covîrşitoare pentru existenţa vieţii. Putem afirma cu toată
certitudinea că pe pământ nu există organism animal sau vegetal care poate să
supravieţuiască în afara apei. În aceeaşi măsură apa intră în constituirea atmosferei,
precum şi în alcătuirea majorităţii mineralelor şi rocilor.
În condiţiile creşterii populaţiei, urbanizării şi industrializării impetuoase se
pune tot mai acut problema utilizării raţionale a surselor de apă. În acest sens este
suficient să amintim importanţa ce se acordă in prezent amenajării cursurilor de apă,
pentru alimentarea populaţiei, industriei, pentru irigaţii, în scopuri hidroenergetice,
piscicole, agrement.
Calitatea apei este o coordonată principală şi depinde în primul rând de
domeniul în care este utilizată apa respectivă.
Deşi ţara noastră este înzestrată cu mari resurse de apă, din cauza
deversării tot mai accentuate a reziduurilor industriale sau menajere există pericolul ca
aceasta să nu mai poată fi utilizată la întreaga ei capacitate.
Toate acestea justifică cu prisosinţă necesitatea preocupării pentru
păstrarea calităţii apelor, pentru depistarea la timp a elementelor toxice şi pentru găsirea
mijloacelor adecvate de a le face inofensive.
O problemă din ce în ce mai mare datorită politicii de protecţie a tuturor
factorilor de mediu o constituie eliminarea surselor de poluare atât a aerului cât şi a apei
şi solului.
Apele reziduale sunt supuse unui proces de epurare fizico-chimice prin care se
reduc substanţial încărcările organice înainte de a fi deversate în staţia de epurare a
oraşului. De aici apele sunt în continuare tratate pentru a prevenii poluarea apelor
naturale în care acestea sunt deversate.
Tratarea apelor are ca scop corectarea unor caracteristici ale apei pentru
prevenirea poluarii.

4
MĂSURI DE PREVENIRE A POLUĂRI APELOR NATURALE

CAPITOLUL II
SURSELE PRINCIPALE DE POLUARE ŞI EFECTELE
ACESTORA ASUPRA APEI SUBTERANE
Surse de poluare a apelor subterane sunt în general aceleaşi cu cele care
intervin în cazul apelor de suprafaţă.Ele ajung în apa subterană, care poate constitui un
receptor similar cu apa de suprafaţă, atât în mod organizat, cât şi neorganizat.Trebuie
însă evitată folosirea apei subterane ca receptor şi de aceea în poluarea apelor
subterane o pondere deosebită o au sursele neorganizate de poluare.Atât apele uzate,
cât şi deşeurile de orice natură ajung în apa subterană, de cele mai multe ori prin
intermediul apelor de poaie şi mai rar direct (de exemplu, prin intermediul carierelor de
balast sau a excavaţiilor făcute pentru opţinerea argilei necesare fabricării cărămizilor).
Dintre sursele de poluare menţionate în cazul apelor de suprafaţă, singura sursă
care practic nu poate interveni, în cazul apelor subterane, este cea a apelor calde.
În ceea ce priveşte efectele poluanţilor asupra apei subterane, ele sunt similare,
în general, celor produse asupra apei de suprafaţă. Lipsa aproape totală de oxigen din
straturile acvifere este suplinită de proprietăţile acestora de a filtra, respectiv de a reţine
unii poluanţi şi de a realiya astfel autoepurarea.Această proprietate a straturilor acvifere
nu poate fi folosită decât parţial, deoarece poluanţii anorganici, toxici sau radioactivi nu
sunt reţinuţi în straturile acvifere, aceştia fiind supuşi altor legi de degradare.

2.1. MIŞCAREA APEI SUBTERANE ŞI A POLUANŢILOR ÎN


STRATURILE PERMEABILE
Mişcarea apei subterane se realizează, prin golurile capilare din straturile
permeabile, sub influenţa forţelor gravitaţiei, capilarităţii şi a rezistenţelor hidrodinamice;la
intervenţia poluanţilor, deşi intră în acţiune şi alte forţe, aspectul general al miţcării
rămâne practic neschimbat.

2.2. AMESTECUL (DISPERSIA) POLUANŢILOR ÎN


STRATURILE ACVIFERE
Poluanţii de diferite provenienţe (din apele uzate, deşeuri etc.) ajunşi în apa
subterană se amestecă cu aceasta, se dispersează şi difuzează în masa curentului şi,
uneori se depun în stratul acvifer.Din punct de vedere al poluării apei subterane este
important a cunoaşte, în afară de alte aspecte,concentraţia poluanţilor la un anumit
moment de-a lungul drumului parcurs de aceştia, odată cu apa subterană în care se
amestecă.
Procesul de amestec(numit impropriu dispersie) este foarte complex, în final el
fiind rezultatul:
1) Unui fenomen mecanic datorit dispersiei produse de distribuţia neuniformă
a vitezei curentului de fluid în mediul poros, având drept cauze adeziunea, viscozitatea,
variaţia dimensiunilor porilor, neregularitatea traiectoriilor etc.
2) Unui fenomen fizico-chimic datorit difuziei moleculare, care rezultă din
gradientul potenţialului chimic, corelat cu concentraţia.

5
MĂSURI DE PREVENIRE A POLUĂRI APELOR NATURALE

S-a spus „impropriu numit dispersie” deoarece, după cum s-a văzut, numai
fenomenul mecanic se datoreşte dispersiei.
Datorită celor două fenomene care concură la realizarea amestecului (dispersiei)
se poate vorbi de dispersie longitudinală (amestecul în lungul curentului) şi dispersiei
transversală (amestec transversal acestuia);acestea sunt caracterizate prin coeficientul
de dispersie longitudinală respectiv transversală.
Cercetări asupra procesului de amestec (dispersie) au arătat existenţa a cinci
regimuri de dispersie:
 Un prim regim , dominat de difuzia moleculară ; corespunde viteyelor mici
de deplasare a amestecului (apă curată şi poluant).
 Un al doilea regim în care fenomenul de difuyie se suprapune cu cel ce de
dispersie, corespunzând unor viteze mai mari de deplasare a amestecului.
 Un al treilea regim, în care dispersia devine dominantă .
 Un al patrulea regim, când acţionează aproape numai dispersia .
 Un al cincilea regim, când acţionează numai dispersia, iar mişcarea apei
subterane nu mai este laminară Re < 10 .

6
MĂSURI DE PREVENIRE A POLUĂRI APELOR NATURALE

CAPITOLUL III
MĂSURI DE PREVENIRE A POLUĂRII APELOR
SUBTERANE
Posibilităţille de poluare a apei subterane prin sursele de poluate menţionate
anterior sunt multiple; o grupare a măsurilor de prevenire a poluării în funţie de diferitele
categorii de surse de poluare este dificilă deoarece măsurile ce trebuie luate sunt similare
atât surselor de poluare cu ape menajere, cât şi celor industriale etc. De aceea, în
continuare, se vor discuta măsurile de prevenire a poluări corespunzătoare unor cazuri
mai frecvente de poluare.

3.1. MĂSURI DE PREVENIRE A POLUĂRII APELOR


SUBTERANE AFERENTE CANALELOR SAU CONDUCTELOR
DE TRANSPORT
Prin canale şi conducte se transportă ape uzate(menajere, industriale,
radioactive etc) produse industriale(ţiţei, acizi etc) etc.
Măsurile de prevenire a poluaării referitoare la canalele care transportă ape
uyate sunt în general mai bine cunoscute, se poate spune că sunt normate prin stasuri,
instrucţiuni etc.În terenuri unde se cunoaşte necesitatea protejării apei subterane se
folosesc canale (de obicei conducete) etanşe, a căror îmbinări trebuie, de asemenea, să
asigure o etanşare perfectă.
În ultimul timp a luat o mare dezvoltare construcţia de conducte pentru
transportul materiilor prime sau a produselor industriale, în special al ţişeiului; în prezent
suntconstruite în lume peste 400000 km de conducte pentru transportul ţiţeiului. Riscul de
a se produce pierderi prin conducte este mic, dar nu poate fi eliminat complet fiind vorba,
în asemenea cazuri, de poluări accidentale.
Pentru evitarea defecţiunilor la conducte, în permanenţă se îmbunătăţeşte
fabricaţia, execuţia şi exploatarea acestora. În privinţa fabricării conductelor şi pentru o
cât mai bună comportare în timp a acestora, se urmăreşte ca tensiunile din pereţii
conductelor să fie limitate 65 – 75% din limita elastică a rezistenţei oţelului. În ceea ce
priveste sudura conductelor la îmbinări, controlul prin metoda electrică este obligatorie.
Izolaţia şi protecţia catodică a conductelor asigură, în plus, o bună comportare a
conductelor în timp.
După execuţie, conductele se încearcă la proba hidrostatică, pentru a se verifica
entaşeitatea şi rezistenţa. Serecomandă încercarea la presiuni care conduc la solicitări
duse până la 95% din limita minimă a materialului tubului, sau cel puţin 1,2 – 1,3 ori
presiunea maximă de serviciu a conductei. Presiunea de încercare este menţinută timp
de 6 – 24 h; se recomandă menţinerea presiunii timp de 24 h.
La intersecţia cu căile de transport şi cu cursurile de apă, toate sudurile sunt
verificate prin examen radiologic.
Pierderile de produse prin conducte se datoresc: defetelor la ţevi, viciilor de
construcţie, coroziunii, accidentelor etc.
Defectele ţevilor sunt în general cauya unor defecte de sudură, de laminare, sau
de oboseală a materialului. Acestea pot fi evitate prin: utilizarea de oţeluri de bună
calitate ; prin controlul şi recepţia conţiincioasă a probelor hidrostatice în fabrică etc.

7
MĂSURI DE PREVENIRE A POLUĂRI APELOR NATURALE

Viciile de construcţie se pot evita numai printr-un control eficient al beneficiarului.


Spre deosebire de conductele pentru transportul apei, la care pierderile prin
neetanşeitate ajung chiar până la 10%, la conductele pentru transportul ţiţeiului pierderile
trebuie să fie zero.
Coroyiunea interioară este foarte redusă, ea datorându-se prezenţei accidentale
a apei în produse. Accidente pot apărea şi ca urmare a coroziunii exterioare, datorite
executării necorespunzătoare a izolaţiei şi protecţiei catodice. Din statistici rezultă că la
conducte din oţel neprotejate se produc în medie 200 defecte la 1000 mile conducte, în
timp ce la conductele protejate cazurile de defecte scad la 1 la 1000 mile conducte.
Accidente pot apărea şi datorită unor deteriorări produse conductelor, de agenţii
exteriori, de cele mai multe ori utilaje de construcţii rutiere, agricole etc. Aceste accidente
pot fi evitate prin instalarea de repere care limitează ampriza conductelor ţi punctele de
intersecţie cu căile de transport.
La ciclul de studii „Protecţia apelor de suprafaţă subterană contra poluării cu
petrol brut şi produse petroliere” de la Geneva (1969) organizat de Comisia Economică
pentru Europe a Organizaţiei Naţiunilor Unite, s-a recomandat ca traseele conductelor
care transportă produse petroliere să fie astfel alese încât să se evite zonele în care
acestea riscă să fie deteriorate de factorii exteriori şi prin aceasta să creieye grave
probleme de poluare.
Loviturile de berbec datorate de cele mai multe ori întreruperii curentului electric
la staţiile de pompare, punerii sau scoaterii din funcţiune a echipamentului din staţiile de
pompare etc., produc adesea importante degradări ale conductelor de refulare şi drept
urmare pierderi.
După o statistică din Rusia rezultă că, costul total al construcşiilor şi instalaţiilor
de semnalizare, protecţie catodică, îmbrăcăminte de protecţie, vane de separare etc ,
necesare prevenirii impurificărilor, respectiv unei bune exploatări, reprezintă , 37% pentru
conductele cu diametrul de 500 mm şi 23% pentru conducte cu diametrl 1000 mm.
În ceea ce priveşte exploatarea, care atunci când este judicios făcută conduce la
evitarea peierderilor, în preyent este realizată în mare măsură cu ajutorul aparaturii
electronice.Astfel, controlul continuu al conductelor , ca de altfel şi al rezervoarelor se
face cu un detector cu ultrsunete. Acest aparat constă într-un circuit electronic,
convertizori electroacustici şi cabluri de racord. Pierderile sunt detectate prin variaţiile de
viteză a ultrasunetelor din interiorul conductei. În momentul în care se semnalează o
pierdere , aparatul dă un semnal de alarmă.
Interiorul conductelor mai poate fi controlat ţi cu aparate bayate pe principiul
optico-electronic. Aceste aparate comportă o cameră de emitere, un bloc de comandă a
camerei şi un dispozitiv de reproducere a imaginilor televizate.
Un alt aparat de tip mai nou ăentru controlul calităţi pereţilor la conductele
subterane utilizează un detector magnetic prin intermediul căruia se obervă deformaţiile
câmpului magnetic datorită defectelor, comparându-l cu câmpul magnetic iniţial.
La noi în ţară, pentru conductele de transport a ţiţeiului la C.P. Năvodari, care
trece prin apropierea surselor de apă subterană de la Caragea Dermen, Ciţmeaua I şi
Cişmeaua II, s+au analiyat următoarele măsuri pentru prevenirea poluării:
1) Amplasarea conductei de ţiţei la cât mai mare distanţă (la cel puţin 500
m) faţă de limitele zonei de producţie sanitară a captărilor de mai sus.
2) Pozarea conductei, cu toate instalaţiile şi protecţiile menţionate anterior
într-un şanţ căptuşit cu un strat de argilă de cel puţin 50 cm grosime dedesubt şi lateral,
în yonele situate la mai puşin de 1000 m depărtare de yonele de captare menţionate.
3) Adoptarea eventual a unei soluţii mai sigure pentru protecţia sursei de
apă subterană, prin poyarea conductei de ţiţei pe estacade (conductă aeriană) sau
montarea acesteia într-o galerie vizibilă.

8
MĂSURI DE PREVENIRE A POLUĂRI APELOR NATURALE

3.2 MĂSURI DE PREVENIRE A POLUĂRII APELOR


SUBTERANE LA REZERVOARE
Rezervoarele folosite pentru înmagazinarea diferitelor lichide poluante(ţiţei,
benzină, acizi, etc.) sunt de tip suprateran şi subteran.
Rezervoarele de tip suprateran sunt de obicei metalice şi au volume mult mai
mari ca cele subterane.
La verificările hidraulice o deosebită atenţie trebuie dată punctelor de îmbinare
între rezervor şi diferitele conducte.
Radierul rezervoarelor trebuie să fie executat mult mai atent decât pereţii,
deoarece el este mult mai greu de controlat şi reparat în caz de defecţiune; de asemenea
tasările neuniforme ale terenului intervin , În primul rând asupra radierului.În unele cazuri
rezervoarele se execută cu fund dublu, vizitabil, pentru a putea fi controlate, vizitate cât
mai des pentru a putea efectua la nevoie reparaţiile necesare.
Majoritatea rezervoarelor supraterane sunt pevăzute cu ziduri de protecţie, care
pe de o parte protejează rezervirul contra acţiunilor mecanice, iar pe de alta parte pot
reţine eventualele pierderi.Zidurile de protecţie sunt executaate din zidărie de beton sau
cărămidă şi sunt prevăzute la exterior cu un strat izolator impermeabil.
Rezervoarele supraterane, de cele mai multe ori, sunt înconjurate de platforme
din beton, astfel încât, în cazul pierderilor oricât de mici prin pereţi, acestora pot fi
identificate.
Rezervoarele subterane, folosite în industrie sau ca rezervoare de păcură pentru
locuinţe sunt executate, de regulă, tot din metal. Coroziunea internă şi externă este cauza
principală a pierderilor.
Contra coroziunii externe se aplică un strat de mastic bituminos; de curând se
practică pulverizarea de material plastic, ranforsat cu lână de sticla, în grosime de 2 mm.
Coroziunea internă este provocată de lichidele acide, de produsele petroliere
care conţin apă sărată etc.; de obicei apa sărată este îndepărtată înainte de a introduce
produsul în rezervor. Dacă operaţia este dificil, se folosesc cuve cu pereţi dubli sau
izolanţi la interior cu un strat de material plastic.
Rezervoarele de beton armat îngropate sau semiîngropate sunt folosite mai rar.
Protecţia interioară a lor se face cu o îmbrăcăminte metalică (tolă de oţel de 2,5 mm),
formând o cuvă izolată neportanta. Durata îmbrăcăminţii metalice este asigurată prin:
1) Îmbrăcăminţi anorganice pe bază de aliaje de magneziu+alumiuniu aplicat
în plăci.
2) Îmbrăcăminţi anorganice pe bază de ciment, suprafaţa fiind tratată cu o
soluţie de magneziu-fluor-siliciu.
3) Îmbrăcăminţi din material plastic insolubil chimic.
Rezervoarele şi conductele metalice sau din beton armat amplasate în anumite
soluri pot fi corodate de acestea, dacă nu sunt protejate corespunzător. Protecţia
acestora se face prin îmbrăcăminţi corespunzătoare şi de cele mai multe ori printr-o
protecţie catodică incluzând şi dispozitivele de drenare a curenţilor vagabonzi, staţiile
catodice şi protectorii electrolitice.
Principalele caracteristici ale unui material de protecţie contra coroziunii sunt:
 Rea conductibilitate – rezistenşa specifică totală trebuie să fie
superioară valorii de 10 la puterea 10 ohm s/cm, după rămânerea un timp de 30 zile într-
o soluţie de clorură de sodium 3%.
 Rezistenţă mecanică corespunzătoare, pentru a nu se degrada în timpul
construcţiei şi exploatării.
 Maleabilitatea şi bună aderenţă cu metalul la temperaturi joase.

9
MĂSURI DE PREVENIRE A POLUĂRI APELOR NATURALE

 Stabilitate chimică la contactul cu diferite substanţe şi stabilitate faţă de


procesele de dregradare biologică.
Cele mai utilizate materiale de protecţie sunt: cauciucul; bitumul; polimerii (sub
forma unui film).
O conductă se consideră că este bine protejată atunci când rezistenţa electrică
specifică a solului este superioară valorii 10 ohm s/cm şi foarte bine protejată când este
inferioară valorii de mai sus.
Rezervoarele se protejează contra coroziunii atmosferice cu vopsea de aluminiu.
De 15 – 20 ani se folosesc materiale plastice şi silicaţi şi mai de curând vopsele
epoxidice, care s-au dovedit eficace şi la interior, în numeroase situaţii.
La fel ca şi celelalte rezervoare, rezervoarele pentru retenţia apelor de ploaie,
trebuie executate după aceleaşi reguli (menţionate anterior) atunci când este necesar să
se evite poluarea apelor subterane.

3.3. MĂSURI DE PREVENIRE A POLUĂRII APELOR


SUBTERANE LA DEPOZITELE DE REZIDURI
Depozitele de reziduri-gunoi menajer, industrial, deşeuri rezultate din procesele
tehnologice (zguri metelurgice, steril de la flotaţiile de cărbuni sau minereuri, acizi
reziduali etc.) – de materii prime etc. constituie surse importante de poluare pentru apele
subterane. În afară de substanţele organice, substanţele chimice, metalele grele,
detergenţii nedegradabili şi chiar cei degradabili, pot polua grav straturile acvifere.
Dintre măsurile care trebuie luate pentru prevenirea poluării se menţionează:
1) Epurarea corespunzătoare apelor uzate pentru reţinerea rezidurilor.
2) Evitarea amplasării unor astfel de depozite în zonele de alimentare cu
apa a stratului acvifer.
3) Amplasarea depozitelor la distanţă de cel puţin 50 m de cursurile de
apă de suprafată, care prin zonele de contact ar putea să transmită poluarea apelor
subterane.
4) Amplasarea unor astfel de depozite, pe cât posibil în zonele unde solul
este argilos şi nivelul apelor subterane este cât mai jos faţă de nivelul solului.
5) Construirea de ecrane impermeabile din argilă, bitum, beton etc., pe
fundul şi taluzele depozitelor, în scopul reducerii infiltrării apelor uzate sau a substanţelor
nocive în straturile acvifere.
Pentru C.P. Năvodari, unde există pericolul poluării straturilor acvifere de sub
platforma acestei unităţi, poluare care ar putea să se transmită şi până la captările de apă
din zona Caragea Dermen, măsurile preconizate şi realizate constau în executarea unui
ecran perimetral (imperfect) şi reţea generală de drenaj.
Uneori, înmagazinarea (depozitarea) apelor uzate sau a substanţelor nocive are
un caracter definitiv; în acest scop se folosesc fostele excavaţii miniere sau sondele de
petrol.
În S.U.A.şi Rusia este larg răspândit procedeul de înmagazinarea apelor uzate
provenite din industria de prelucrare a petrolului, în straturile de mare adâncime. După
datele Comitetului Federal pentru Protecţia Apei din S.U.A., în anul 1968 funcţionau 150
de sonde în care se injectau apele uzate la adâncimi de 300 – 2000 m.
În Rusia se introduc în sonde apele uzate rezultate din industria de vopsele, de
la folosirea izotopilor radioactivi etc.
În Rusia de mai bine de 10 ani s-a trecut la injectarea în sol a apelor uzate
provenite de la unele schele petroliere.

10
MĂSURI DE PREVENIRE A POLUĂRI APELOR NATURALE

Deşi înmagazinarea în straturile acvifere adânci a apelor uzate şi a substanţelor


nocive este aplicată de peste 25 ani, experienşa în acest domeniu este mică. De aceea
este necesar ca înainte de adoptarea unei asemenea măsuri, să se execute cercetări
temeinice hidrogeologice, pentru a putea stabili, în principal, modul de închidere a
straturilor acvifere de suprafaţă pentru a le feri de poluare pe toată durata injectării.

3.4. MĂSURI DE PREVENIRE A POLUĂRII APELOR


SUBTERANE LA FOLOSIREA PENTRU IRIGAŢII A APELOR
UZATE, A PESTICIDELOR ŞI INGRĂŞĂMINTELOR MINERALE
ÎN AGRICULTURĂ
Irigarea cu ape uzate menajere şi industriale este un procedeu de epurare
avantajos pentru micile localităţi. Adoptarea unui asemenea procedeu este condiţionată
de o serie de factori, dintre care unul dintre cei mai importanţi este nivelul apelor
subterane, din zona respectivă; în general se evită adoptarea unei asemenea soluţii când
nivelul apei subterane este aproape de suprafaţa soluluiu, deoarece există pericolul
poluării acesteia.
Infiltrarea în sol a apelor uzate este în funcţie de capacitatea de adsorbţie a solului
care poate fi: mecanică, fizică, fizico-chimică şi biologică.
Această caracteristică a solului îi conferă posibilitatea de a reţine cea mai mare
parte din substanţele şi microorganismele din apa uzată, realizându-se astfel şi epurarea
ei. Pe de altă parte însă, ea defineşte şi posibilitatea solului de a lăsa să treacă prin el o
cantitate mai mare su mai mică de apă, poluată mai mult sau mai puţin, care ajunge în
stratul acvifer.
Dacă normle de irigare corespund capacităţii de adsorbţie a solului, în cazul unui
solomogen, teoretic, apele uzate trecute prin sol ar trebui să nu mai conţină substanţe
poluante; totuşi, în numeroase cazuri, se practică supraîncărcarea terenurilor irigate şi
poluarea solului se măreşte, drept urmare a mineralizării mereu crescând, în urma
acumulării de poluanţii, ca de exemplu nitraţi, nitriţi etc. Prezenţa unui conţinut ridicat de
nitraţi şi amoniac indică o poluare organică cu ape uzate, în zona de aerare a solului.
Ţinând seama de cele de mai sus, sunt necesare două categorii de cercetări,
având ca scop final prevenirea poluării şi stabilirea parametrilor de proiectare:
Prima categorie de cercetări are caracter genereal şi urmăreşte stabilirea
caracteristicilor fizice, chimice, hidrogeologice etc. ale solului.
A doua categorie de cercetări are ca scop stabilireaposibilităţilor de irigare cu ape
uzate.În acest sens, de cele mai multe ori se construiesc parcele experimentale, cu
ajutorul cărora se stabilesc parametrii de proiectare a terenurilor de irigare, în vederea
realizării acestora în condiţii optime din punct de vedere al epurării şi ecitării colmatării.
Pentru sporirea fertilităţii solului în agricultură se folosesc îngrăşăminte minerale,
iar pentru a feri culturile de insescte sau diferite boli, pesticide. Paralel cu efectele
pozitive ale acestora, intensificarea chimizării în agricultură are şi efecte negative sub
raportul protecţiei mediului şi în particular al apelor subterane. O mare parte don
substanţele chimice, unele foarte toxice, care intră în compoziţia chimică a
îngrăşămintelor minerale şi a pesticidelor, pătrund în sol şi de aici mai departe în apele
subterane, pe care le poluează. La concentraţii mici, aceşti poluanţi sunt asimilaţi de
capacitatea de autoepurare a solului ţi a apelor subterane; folosirea neraţională a
acestora are însă efecte negative.
Pentru prevenirea poluării apelor subterane se recomandă:
• Efectuarea de cercetări preliminare;
11
MĂSURI DE PREVENIRE A POLUĂRI APELOR NATURALE

• Folosirea de îngraşăminte şi pesticide numai în zone recomandate;


• Răspândirea uniformă şi în cantităţile stabilite prin norme;
• Evitarea răspândirii acestor substanţe în condiţii metorologice
necorespunzătoare (vânt puternic, ploi abundente etc.).

3.5. MĂSURI DE PREVENIRE A POLUĂRII APELOR


SUBTERANE LA TRANSPORTUL PE USCAT AL LICHIDELOR
NOCIVE

Camioanele-cisternă folosite oentru transportul pe şosele trebuie să


îndeplinească următoarele condiţii, pentru prevenirea poluării:
• Compartimentarea cisternei atunci când depăşeşte capacitatea de 5000 l ;
• Preotecţia cisternelor contra şocului, amonte şi aval;
• Ridigizarea suplimentară a caroseriei, în comparaţie cu celelalte camioane,
pentru a nu se deplasa, degrada etc. la eventuale şocuri;
• Verificarea prin probe de presiune a cisternelor,înainte de darea în folosinţă;
• Reducerea oboselii şoferului prin realizarea de amenajări suplimentare
privind intrarea şi ieşirea din cabină, vizibilitatea, scaunul, dispozitivele de comandă etc.
Deoarece la încărcarea şi descărcarea cisternelor posibilităţile de pierderi sunt
numeroase, şoferul şi manipulatorul trebuie să respecte o serie de reguli, care trebuie să
fie afişate în locurile respective.
La transportul pe cale ferată, la fel ca pe şosea, vagoanele cisternă sunt realizate
în condiţii specifice, iar manipularea se realizează după anumite reguli.
Transportul pe apă şi aerian, respectiv pierderile, pot produce foarte rar poluarea
apei subterane.
Din experienţa de până în prezent, rezultă că măsurile luate în privinţa
echipamentului de transport, precum şi a regulilor de manipulare a lichidelor nocive sunt
suficiente, cu condiţia folosirii unui personal cât mai conştiincios şi a evitării accidentelor
de circulaţie folosirii unui personal cât mai conştiincios şi a evitării accidentelor de
circulaţie, deoarece acestea au provocat cele mai multe neplăceri.

3.6. MĂSURI DE PREVENIRE A POLUĂRII APELOR


SUBTERANE PRIN INSTITUIREA ZONELOR DE PROTECŢIE
SANITARĂ
Zonele de protecţie sanitară sunt suprafeţele de teren din jurul captărilor de apă
potabilă, sau a altei părţi a sistemului de alimentare cu apă, în care trebuie să fie
respectate normle sanitare în vigoare, în scopul eliminării pericolului de impurificare a
apei; ele sunt instituite prin Decretul nr. 1059/1967. Dacă în aceste suprafeţe sunt
respectate măsurile de protecşie,se poate evita poluarea api subterane şi respectiv
contaminarea api captate.
Procesul de poluare, după ce a început să acţioneze, poate fi diminuat prin
fenomene de autoepurare şi diluţie. Unele substanţe însă nu pot fi degradate prin
autoepurare ţi ele rămân ca atare în stratul acvifer, circulă cu apa subterană şi poluează
suprafeţe mari de teren. După încetarea poluării este necesar să treacă ani de zile,pentru
ca stratul acvifer să poată fi eventual folosit.

12
MĂSURI DE PREVENIRE A POLUĂRI APELOR NATURALE

Zonele de protecţie sanitară sunt de doua categorii: zona de regim sever şi zonă
de restricţie.
În zona de regim sever, care se întinde în amonte de captare pe o lăţime de cel
puţin 50 m, paralel cu protecţia acesteia, prin respectarea normelor pe care trebuie să le
îndeplinească zona, în mod cert se realizează şi prevenirea poluării apei subterane.
În zona de restricţie normele care trebuie îndeplinite sunt mai puţin severe decât
pentru zona de regim sever însă, suficient pentru a feri de poluare apa subterană.
Dintrenormele care trebuie îndeplinite de zonele de protecţie sanitară se citează
interzicerea: uitilizării îngrăşămintelor minerale, a pesticidelor, irigării cu ori ce fel de apă,
păşunatului, realizării de construcţii care sunt legate de exploatarea sursei, extragerii de
materiale de construcţii, depozitării de materiale, treversării zonei de către canele de ape
uzate etc.
Modul de dimensionare a zonelor de protecţie sanitară este arătat în decretul
nr.1059/67 şi în literatura de specilitate.

3.7. MĂSURI DE PREVENIRE A POLUĂRII APELOR


SUBTERANE PRIN FORMARE DE PERSONAL CALIFICAT,
PROPAGANDĂ, EDUCAŢIA PUBLICULUI ŞI LEGISLAŢIE
Pentru o cât mai judicioasă şi eficientă protecţie a apelor subterane este necesar
să se dispună de un personal bine calificat, el trebuind să cunoască, atât posibilităţile şi
măsurile de prevenire a poluării, cât şi pe cele de intervenţie în caz de accident. Cadrelor
de toate nivelele, care sunt instruite în problemele de protecţia şi epurarea apelor,
trebuie să li se asigure o pregătire suplimentară şi pentru prevenirea şi combaterea
poluării, eventual în cadrul unor cursuri ulterioare absolvirii programului de bază; acestea
ar putea să primească eventual, o specializare diferenţiată, de exemplu pentru diferite
tipuri de impurificări.
Propaganda, respectiv educaţia publicului, pare a fi mai eficientă din punct de
vedere al rezultatelor, decât aplicarea unor prevederi ale legislaţiei (de exemplu aplicarea
de sancţiune).
În Germania, o propagandă bine susţinută a diminuat cazurile de poluare cu
hidrocarburi pe şantierele de construcţii.
În Marea Britanie, în afară de propaganda la televiziune, s-au realizat şi pliante,
în care se explică în mod simplu şi sugestiv precauţiile pe care trebuie să le ia
consumatorii de produse petroliere(întreprinderi şi particulari) pentru a împiedica poluarea
apelor subterane.
Şi la noi în ţară prin radio, televiziune şi prin altele diferite mijloace, se
informează publicul de măsurile care trebuie luate pentru a împiedica poluarea şi
consecinţele acesteia.
Din ce în ce mai multe ţări, în scopul prevenirii poluării apelor, aerului etc., au
elaborat legislaţii corespunzătoare. Numeroase instituţii, asociaţii etc. colaborează la
elaborarea, reviziuirea, aplicarea legislaţiei în domeniul protecţiei mediului înconjurător. O
deosebită atenţie se dă luptei contra poluării cu hidrocarburi a apelor subterane, fie că
acesta provind din industrie, de la particulari etc.
Legislaţii corespunzătoare prevăd posibilităţile de folosire ca receptori a apelor
de suprafaţă şi subterane, precum şi sancţiunile pentru nerespectarea acestora.
În Franţa, conform legii din anul 1964, s-a creiat un sistem de contribuţie
proporţională pentru beneficiarii receptorilor, în funcţie de cantitatea de nocivitate
evacuată în aceştia.

13
MĂSURI DE PREVENIRE A POLUĂRI APELOR NATURALE

În Marea Britanie acelaşi tip de contribuţie se aplică din anul 1936, soluţii de
epurare fiind recomandate şi însuşite de administraţia locală.
Avizarea proiectelor precum şi autorizarea de funcţionare, înainte de intrarea în
producţie a unităţii industriale, în deosebi, constituie încă o treaptă pe scara măsurilor de
prevenire a poluării apelor.

14
MĂSURI DE PREVENIRE A POLUĂRI APELOR NATURALE

CAPITOLUL IV
MĂSURI DE COMBATERE A POLUĂRII APELOR
SUBTERANE
Măsurile de combatere a poluării apelor subterane, după producerea acesteia,
sunt deosebit de importante în acţiunea de protecţia mediului. Dacă măsurile de
prevenire se realizează în timp în şi conformitate cu prevederile planurilor de protecţie,
măsurile de combatere trebuie realizate rapid şi de multe ori prin procedee improvizate
de la caz la caz.
Măsurile de combatere ar putea fi clasificate în: curente si accidentale.
Măsurile curente care trebuie luate pentru combatere sunt de cele mai multe ori
prevăzute în planurile de intervenţie. Astfel spre exemplu în cazul:
1) Observării unor pierderi în conducte, acestea sunt reparate de echipe de
întreţinere, în conformitate cu planurile de intervenţie.
2) Constatării unor poluanţii în puţurile de observaţie a terenurilor irigate cu
ape uzate sau în zonele unde s-au folosit pesticide; măsurile de combatere trebuie să
aibă în vedere modul în care au fost respectate normele de irigare, de folosire a
pesticidelor etc.
3) Poluării stratului acvifer sub o platformă industrială, de exemplu, datorită
pierderilor la unele rezervoare de înmagazinare, după închiderea punctelor de unde se
produc pierderi, stratul acvifer poate fi redus la normal (dacă nu a fost prea poluat) prin
spălare hidraulică.
Măsurile de combatere a poluărilor clasificate mai înainte ca accidentele vor
constitui, îndeosebi, preocuparea tratării lor în continuare.

4.1. PLANURI DE INTERVENŢIE PENTRU COMBATEREA


POLUĂRII APELOR SUBTERANE
Planurile e intervenţie constituie, prin prevederile lor, un mijloc eficient de
prevenire şi combatere a poluării apelor subterane, ca de altfel şi a celor de suprafaţă. În
aceste planuri sunt prevăzute măsuri concrete,aferente diferitelor construcţii şi instalaţii,
în vederea evitării pericolului poluării, în acelaşi timp fiind înscrise şi măsurile care
trebuie luate daca, accedental s-a produs poluarea.
În S.U.A., în problemele de poluare există un plan naţional aplicabil în special
căilor navigabile şi marilor lacuri. Acest plan prevede sarcinile organelor punlice şi
metodelor de luptă contra poluării.S-a studiat chiar posibilitatea creării unui organism
unic, care să aiba ca sarcină informarea rapidă a publicului prin radio, televiziune, presă
etc., în caz de accidente şi mobilizarea tuturor cetăţenilor pentru a acţiona în vederea
combaterii poluării.
În Franţa, Germania, Elveţia, etc., în caz de accidente poliţia şi pompieri iau
primele măsuri de combatere a poluării; paralel şi organele însărcinate cu supravegherea
bazinelor de apă acţionează în conformitate cu planurile de intervenţie.
În Germania pompieri sunt prevăzuţi cu vehicule, utilaje, materiale etc., pentru
colectarea, în special a pierderilor de produse petroliere; brigăzi speciale acţionează în
zona captărilor de apă, care sunt în mod deosebit ameninţate.
În Marea Britanie, măsurile de intervenţie sunt codificate şi fac obiectul unei
publicaţii a Institutului de Petrol; sunt prevăzute aici, în mod succint, metodele tipice de

15
MĂSURI DE PREVENIRE A POLUĂRI APELOR NATURALE

combatere a poluării cu hidrocarburi, precum şi cu alte substanţe chimice folosite în


industria petrochimică. Pentru antrenarea personalului se simulează accidente.
În numeroase ţări, întreprinderile din industria petrolieră, de la care provin cele
mai grave accidente de poluare a apelor subterane, posedă echipamentul necesar pentru
intervenţia în caz de nevoie; de asemenea au în stoc materiale adsorbante pentru
colectarea pierderilor de petrol, materiale pentru construcţia unor baraje, pe apă sau pe
uscat, în scopul împiedicării poluării etc.

4.2. MĂSURI DE COMBATERE A POLUĂRII APELOR


SUBTERANE CA URMARE A DEFECŢIUNILOR DE CONDUCTE
Ca primă măsiră de combatere a poluării, în cazul spargerii unei conducte, este
oprirea circulaţiei lichidului prin aceasta ţi colectarea de urgenţă a pierderilor; repararea
mai mult sau mai puţin urgentă a conductei este o problemă a beneficiarului.
Pentru conductele magistrale de transport a ţiţeiului, sunt formate echipe de 6 –
8 muncitori pe un schimb, care dispun de mijloace de transport şi echipament
corespunzător pentru intervenţii urgente.
Colectarea pierderilor se face în primul rând cu ajutorul matrialelor adsorbante;
dacă cantitatea de lichid pierdut este mai mare , se execută diguri de pământ, constituind
eventual un fel de incintă, care împiedică răspândirea lichidului poluant şi uşurează
colectarea lui.
Dintre substanţele poluante nedegradabile care pot ajunge în apa subterană,
produsele petroliere şi lichidele toxice ajung în stratul acvifer într-un timp mult mai scurt în
comparaţie cu alţi poluanţi ( de exemplu cu deşeuri).
Dacă substanţele poluante au fost observate înainte de a începe să se infiltreze
în sol, substanţele adsorbante pot opri impurificarea stratului acvifer.
Substanţele adsorbante trebuie sa aiba: putere mare de adsorbţie pentru un
număr cât mai amre de poluanţi; capacitate mică de adsorbţie a apei; durata cât mai
lungă de flotaţie; sensibilitate moderată la compresiune mecanică; posibilităţi bune de
manipulare a stratului îmbibat cu substanţele impurificatoare.
Substanţele adsorbante sunt de mai multe tipuri: naturale (plante acvatice,fân şi
paie, produse pe bază de lemn, turbă) , minerale (piatră ponce, scorie bazaltică) ,
carbonoase (grafit, cărbuni), produse pe bază de cauciuc, materiale plastice (polistiren,
poliester,poliuretan), deşeuri industriale (fibre de celuloză, fibre de lână, fibre de bumbac,
fibre artificiale).
Substanţele adsorbante împreună cu cle poluante colectate sunt de obicei, arse
sau depozitate în depresiuni.
Dacă poluanţii au ajuns în stratul acvifer, operaţia de curăţire a acestuia este mai
uşoară dacă poluantul este o hidrocarbură, deoarece acesta pluteşte la suprafaţa apei
subterane.
O primă posibilitate de îndepărtare a poluantului pătruns în apa subterană constă
în excavarea pământului pe suprefaţa poluantă, până la strtul acvifer şi apoi pomparea
apei subterane poluate până la completa eliminare a poluantului. Dacă timpul de la
pătrunderea poluantului până la momentul excavării a fost mai mare şi apa subterană a
antrenat poluantul pe distanţe mari, procedeul nu mai este eficace deoarece devine
costisitor. În asemenea situaţii şi în cazul cantităţilor mari de hidrocarburi infiltrate în apa
subterană, dacă viscozitatea lichidului poluant nu este prea mare , o bună parte din
acesta poate fi evacuat prin puţuri de captare. Aceste puţuri se aşează în aval faţă de
curentul subteran şi de zona de infiltrare a hidreocarburilor, astfel încât să acopere
întreaga lăţime a zonei poluante. Prin pompare apa subterană poluată eset evacuată.

16
MĂSURI DE PREVENIRE A POLUĂRI APELOR NATURALE

Introducerea de apă în amonte de aceste puţuri poate conduce la crearea unei pante mai
mari a curentului subteran şi prin acesta o curgere mai rapidă a poluantului spre puţuri
de captare. Datorită faptului că dilaţia este mai mare şi deci şi cantitatea de apă introdusă
în amonte este mare, procedeul poate deveni foarte costisitor.
Dacă lăţimea zonei poluante este ami amre, apa subterană poluată poate fi
captată printr-un dren aşezat perpendicular pe direcşia de curgere a apei subterane.
Problema cea mai dificilă în cadrul procedeelor descrise mai înainte constă în
cunoaşterea momentului în care trebuie întreruptă pomparea; unle indicaţii ar putea
rezulta din compararea cantităţii de produs pierdut şi evacuat pe care o are apa
subterană din zona poluată (alimentarea cu apă potabilă, industrială, irigaţii etc.).
Lichidul poluat evacuat din puţuri trebuie dirijat cu grijă în depozite care nu vin în
contact cu apa subterană, uneori epurat (substanţele utili fiind recuperate) transportat cu
cisterne la distanţe mari şi depozitat în locuri unde nu există pericol de poluare a apei
subterane freatice sau a solului etc.

4.3. MĂSURI DE COMBATERE A POLUĂRII APELOR


SUBTERANE CA URMARE A DEFECŞIUNILOR LA REZERVOR
Pierderile la rezervoarele subterane şi supraterane pot uneori conduce la
prejudicii mai importante în comparaţie cu cele de la conducte. La rezervoarele
supraterane pierderile normale sunt mai uşor de sesizat, datorită măsurilor de prevenire;
la cele subterane chiar pierderile normale sunt greu de detectat. Fie într-un caz, fie în
celălalt, dacă pierderile nu pot fi recuperate cu adsorbite pentru a împiedica poluarea apei
subterane în continuare sau dacă stabilirea punctului sau zonelor unde se produc fisuri
este dificilă, este necesar chiar dezafectarea rezervorului şi luarea de masuri similare
celor descrise. În orice caz înainte de a ajunge la această soluţie, cercetările
hidrogrologice trebuie să preceadă luarea unei astfel de măsuri.

4.4. MĂSURI DE COMBATERE A POLUĂRII APELOR


SUBTERANE CA URMARE A POLUĂRII REZULTATE DE LA
DEPOZITELE DE REZIDURI, MATERII PRIME

Dacă se iau toate măsurile de prevenire menţionate la sub capitolul 3 – alegerea


unui amplasament corespunzător, îngrădirea spaţiului destinat depozitului, veridicarea
naturi materialelor depozitate etc. – pericolul poluării apelor subterane este prectic
îndepărtat.
Dacă totuşi se constată că apa subterană a fost poluată, măsura cea mai
indicată este dezafectarea depozitului şi depoluarea zonei după indicaţiile date anterior.
Deoarece însa depoluarea în condiţiile menţionate poate conduce la cheltuieli importante,
o analiză tehnico – economică trebuie să justifice soluţia adoptată; în cazul unei captari
de apă subterană, mutarea amplasamentului captării poate fi avantajoasă mai ales dacă
acesta are şi o vechime mare.

17
MĂSURI DE PREVENIRE A POLUĂRI APELOR NATURALE

CAPITOLUL V
EXTRASE DIN LEGEA PROTECŢIEI MEDIULUI
LEGEA nr. 137 din 29 decembrie 1995

EMITENT: PARLAMENTUL
PUBLICATĂ ÎN: MONITORUL OFICIAL NR.304 din 30 decembrie 1995

Parlamentul României adoptă prezenta lege.

Principii si dispoziţii generale

ART. 1

Obiectul prezentei legi îl constituie reglementarea protecţiei mediului, obiectiv de


interes public major, pe baza principiilor şi elementelor strategice care conduc la
dezvoltarea durabila a societăţii.

ART. 2

Formularea definiţiilor din aceasta lege este cuprinsa in anexa nr. I, care face
parte integranta din prezenta lege.

ART. 3

Principiile si elementele strategice ce stau la baza prezentei legi, in scopul


asigurării unei dezvoltări durabile, sunt:
a) principiul precauţiei in luarea deciziei;
b) principiul prevenirii riscurilor ecologice si a producerii daunelor;
c) principiul conservării biodiversităţii si a ecosistemelor specifice cadrului
biogeografic natural;
d) principiul "poluatorul plăteşte";
e) înlăturarea cu prioritate a poluanţilor care periclitează nemijlocit si grav
sănătatea oamenilor;
f) crearea sistemului naţional de monitorizare integrata a mediului;
g) utilizarea durabilă;
h) menţinerea, ameliorarea calităţii mediului si reconstrucţia zonelor deteriorate;
i) crearea unui cadru de participare a organizaţiilor neguvernamentale si a
populaţiei la elaborarea si aplicarea deciziilor;

18
MĂSURI DE PREVENIRE A POLUĂRI APELOR NATURALE

j) dezvoltarea colaborării internaţionale pentru asigurarea calităţii mediului.

ART. 4

Modalităţile de implementare a principiilor si elementelor strategice sunt:


a) adoptarea politicilor de mediu, armonizate cu programele de dezvoltare;
b) obligativitatea procedurii de evaluare a impactului asupra mediului in faza
iniţiala a proiectelor, programelor sau activităţilor;
c) corelarea planificării de mediu cu cea de amenajare a teritoriului şi de
urbanism;
d) introducerea pârghiilor economice stimulative sau coercitive;
e) rezolvarea, pe niveluri de competenta, a problemelor de mediu, in funcţie de
amploarea acestora;
f) elaborarea de norme si standarde, armonizarea acestora cu reglementările
internaţionale si introducerea programelor pentru conformare;
g) promovarea cercetării fundamentale si aplicative in domeniul protecţiei
mediului;
h) instruirea si educarea populaţiei, precum si participarea organizaţiilor
neguvernamentale la elaborarea şi aplicarea deciziilor.

ART. 5

Statul recunoaşte tuturor persoanelor dreptul la un mediu sănătos, garantând in


acest scop:
a) accesul la informaţiile privind calitatea mediului;
b) dreptul de a se asocia in organizaţii de apărare a calităţii mediului;
c) dreptul de consultare in vederea luării deciziilor privind dezvoltarea politicilor,
legislaţiei si a normelor de mediu, eliberarea acordurilor si a autorizaţiilor de mediu,
inclusiv pentru planurile de amenajare a teritoriului si de urbanism;
d) dreptul de a se adresa, direct sau prin intermediul unor asociaţii, autorităţilor
administrative sau judecătoreşti in vederea prevenirii sau in cazul producerii unui
prejudiciu direct sau indirect;
e) dreptul la despăgubire pentru prejudiciul suferit.

ART. 6

Protecţia mediului constituie o obligaţie a autorităţilor administraţiei publice


centrale si locale, precum si a tuturor persoanelor fizice si juridice.

ART. 7

Responsabilitatea privind protecţia mediului revine autorităţii centrale pentru


protecţia mediului si agenţiilor sale teritoriale.

19
MĂSURI DE PREVENIRE A POLUĂRI APELOR NATURALE

Protecţia apelor si a ecosistemelor acvatice

ART. 35

Protecţia apelor de suprafaţa si subterane si a ecosistemelor acvatice are ca


obiect menţinerea si ameliorarea calităţii si productivităţii naturale ale acestora, in scopul
evitării unor efecte negative asupra mediului, sănătăţii umane si bunurilor materiale.

ART. 36

Autoritatea centrala pentru protecţia mediului elaborează, in termen de 60 de zile


de la intrarea in vigoare a prezentei legi, reglementările privind:
a) normele tehnice referitoare la protecţia apelor si a ecosistemelor acvatice,
inclusiv a populaţiei umane in cazul poluărilor accidentale si in context transfrontieră;
b) procedura de autorizare pentru exploatarea surselor de apa si a ecosistemelor
acvatice, realizarea construcţiilor hidrotehnice pentru lucrările de îndiguire si regularizare
a cursurilor de apa, de irigaţii si de desecare-drenaj;
c) standardele de emisie;
d) standardele de calitate a apelor;
e) cerinţele de evacuare, epurare a apelor uzate si limitare a evacuării de efluenţi
in ape.

ART. 37

Controlul respectării reglementarilor de protecţie a apelor si a ecosistemelor


acvatice este organizat si exercitat de către autorităţile de mediu, de ape, sănătate si de
alte autorităţi, potrivit competentelor legale.

ART. 38

Autorităţile pentru protecţia mediului, pentru gospodărirea apelor, împreună cu


autorităţile navigaţiei, supraveghează si controlează respectarea prevederilor si aplica
masurile legale privind protecţia apelor ca urmare a activităţilor de navigaţie, respectând
convenţiile internaţionale in domeniu la care România este parte.

ART. 39

Persoanele fizice si juridice au următoarele obligaţii:


a) sa ceara acordul si/sau autorizaţia de mediu pentru activităţile prevăzute in
anexa nr. II la prezenta lege. Sunt exceptate de la autorizare puţurile forate la adâncimi
pana la 50 m pentru satisfacerea cerinţelor gospodăriilor individuale;
b) sa respecte standardele de emisie si de calitate a apelor, prevederile din
acord si autorizaţie si sa pună la dispoziţia laboratoarelor autorizate, la termenele
stabilite, probele de apa pentru analiza

20
MĂSURI DE PREVENIRE A POLUĂRI APELOR NATURALE

c) sa nu arunce si sa nu depoziteze pe maluri, in albiile râurilor si in zonele


umede, deşeuri de orice fel si sa nu introducă in acestea explozibile, tensiune electrica,
narcotice sau alte substanţe periculoase;
d) sa nu spele in apele naturale autovehicule, utilaje si ambalaje care au in
conţinut uleiuri, combustibili lichizi, lubrifianţi, substanţe periculoase sau pesticide;
e) sa execute toate lucrările de refacere a resurselor naturale, de asigurare a migrării
faunei acvatice si de ameliorare a calităţii apei, prevăzute cu termen in acordul si
autorizaţia de mediu si sa monitorizeze zona de impact;
f) să se doteze, in cazul deţinerii de nave, platforme plutitoare sau foraje marine,
cu instalaţii de stocare sau tratare a deşeurilor, instalaţii de epurare a apelor uzate si
racorduri de descărcare a acestora in instalaţii de mai sau plutitoare;
g) să amenajeze porturile cu instalaţii de colectare, prelucrare, reciclare sau neutralizare
a deşeurilor petroliere, menajere sau de alta natura, stocate pe navele fluviale si
maritime, si sa constituie echipe de intervenţie in caz de poluare accidentala a apelor si a
zonelor de coasta;
h) să nu evacueze ape uzate de pe nave sau platforme plutitoare direct in apele
naturale şi sa nu arunce de pe acestea nici un fel de deşeuri.

21
MĂSURI DE PREVENIRE A POLUĂRI APELOR NATURALE

BIBLIOGRAFIE

1. Cojocaru I. - “Surse, procese şi produse de poluare”, Editura didactică


şi pedagogică, Bucureşti, 1981

2. Sergiu Mănescu, Manole Cucu, Mona Ligia Diaconescu – “Chimia


sanitară a mediului”, Editura Ştiinţifică, Bucureşti, 1987

3. “ Legea Protecţiei Mediului”,


http://legislatie.resurse-pentru-democratie.org/137_1995.php

4. Ciocioc A. , Vlăsceanu N. – “Lucrări practice de chimie organică


pentru licee”, Editura tehnică, Bucureşti, 1997

5. Mihai Dima – „Epurarea apelor uzate urbane”, Editura didactică şi


pedagogică, Bucureşti, 1986

22