Cauzele producerii inundaţiilor

„Inundaţia este acoperirea temporară cu apă a unei porţiuni de teren ca urmare a creşterii
nivelului apei unui râu, lac sau altă masă de apă. Deci o inundaţie este provocată de un surplus de apă care
depăşeşte capacitatea de transport a albiei minore şi ca urmare se revarsă în albia majoră acoperind suprafeţe
de teren care, de regulă nu sunt afectate de creşteri ale nivelurilor medii sau mici.
Din punct de vedere hidrologic, o inundaţie poate fi orice creştere a nivelului apei ori a debitului
peste un nivel care depăşeşte malurile albiei minore.”(Florina Grecu, 2009)
Cauze climatice
Cauzele climatice presupun creşterea debitelor sau a nivelurilor peste nivelurile normale şi revărsarea
apelor în zonele limitrofe ca urmare a unor fenomene climatice.
Principalele cauze climatice ale producerii inundaţiilor sunt: ploile, topirea zăpezilor, topirea zăpezilor
suprapusă cu căderea precipitaţiilor, zăpoarele şi excesul de umiditate.
a. Ploile, în special cele torenţiale, pot conduce la apariţia inundaţiilor atunci când cad cantităţi mari de
precipitaţii într-un timp foarte scurt, astfel încât capacitatea de infiltrare a solului este depăşită foarte uşor şi
aproape toată cantitatea de apă căzută se scurge spre reţeaua de văi provocând viituri. Ca urmare, capacitatea
de transport a albiilor minore este depăşită, iar apele sunt deversate în albiile majore.
b. Un alt factor important al producerii inundaţiilor şi al formării viiturilor este topirea zăpezilor. Acest
fenomen apare mai ales în zonele climatelor temperat şi rece şi poate genera apele mari de primăvară şi vară
în zonele înalte. Topirea zăpezilor poate fi accelerată de invaziile de mase de aer cald sau poate fi asociată cu
ploile căzute în aceeaşi perioadă.
c. Zăpoarele sunt fenomene care apar frecvent pe râurile din zona climatului subpolar sau temperat
continental, dar cu precădere pe cele care curg de la sud spre nord în Canada şi Rusia. În anul 1909, a fost
semnalat un astfel de fenomen pe Râul Enisei, când în urma unui baraj de gheţuri, nivelul râului a crescut cu
12 m în 24 de ore şi a inundat în amonte, iar ruperea zăporului a generat o viitură şi inundaţii care au distrus
mai multe vase aflate la iernat pe un canal lateral.
d. Excesul de umiditate reprezintă fenomenul de saturare a solului cu apă, astfel încât, să apară un surplus de
apă care musteşte sau bălteşte la suprafaţa solului. Acest fenomen poate provoca apariţia unor inundaţii
periculoase.
Cauze parţial- climatice
Cauzele parţial climatice pot sta uneori la baza declanşării inundaţiilor şi a undelor de viitură. Acestea
pot fi: furtuni puternice, cutremure de pământ sau topirea bruscă a zăpezilor şi a gheţarilor.
a. Furtunile puternice provocate de vânturi musonice sau de cicloni pot provoca inundaţii ale coastelor
marine.
b. Cutremurele de pământ în special cele produse în domeniul marin, provoacă valuri uriaşe ce se transmit
cu viteze foarte mari şi înălţimi de până la 10 m şi distrug tot ce întâlnesc în cale.
c. Topirea bruscă a zăpezilor şi a gheţarilor ca urmare a unor erupţii vulcanice poate genera inundaţii şi
viituri, ca în Norvegia, Islanda etc.
Cauze antropice
a. Defrişarea pădurilor
Pădurea are, în general, un rol de regularizator al scurgerii superficiale reducând debitele maxime.
Tăierea pădurii, mare consumatoare de apă, poate duce, în unele cazuri, la apariţia excesului de umiditate în
sol şi la înrăutăţirea regimului scurgerii. Despădurirea a determinat şi intensificarea revărsărilor şi
inundaţiilor.
S-a apreciat că inundaţiile din multe regiuni ale Europei, din ultimii ani (inundaţiile Senei, la Paris, în
1955, ale fluviului Arno, la Florenţa, în 1966 etc) sunt o consecinţă directă a despăduririlor efectuate în
bazinele lor hidrografice.
b. Construcţiile hidrotehnice
Atunci când construcţiile hidrotehnice sunt efectuate fără a se cunoaşte suficient de bine probabilitatea
de apariţie a debitelor maxime şi a nivelurilor, acestea pot pune în pericol comunităţi umane şi bunuri
materiale.
c. Ruperea digurilor marine sau fluviale este un alt pericol mare de inundare a terenurilor protejate.
Cauzele producerii eroziunii solului
Scurgerea apei la suprafaţa solului până în momentul pătrunderii în cursurile de apă este adeseori,
însoţită de efecte secundare negative, care constau în acţiunea de modelare a scoarţei Pământului, denumită
eroziune prin apă.
Procesul de eroziune constă în desprinderea şi transportul particulelor de la suprafaţa Pământului şi
depunerea lor, la diferite distanţe prin acţiunea apei.
Eroziunea hidrică
Eroziunea hidrică pe versanţi presupune desprinderea (transportul şi depunerea) materialelor datorate
apei. Acest proces complex , se produce evolutiv, în mai multe stadii, de cele mai multe ori greu de separat:
- eroziunea picăturii de ploaie cu energie cinetică mare - pluviodenudare;
- eroziunea prin curenţi peliculari - eroziune în suprafaţă;
- eroziunea prin curenţi concentraţi – eroziune torenţială.
În sens larg, procesul de eroziune pluvială se desfăşoară în trei etape:
- desprinderea particulelor materiale din masa solului sau a rocii de către picăturile de ploaie, când
solul nu este acoperit cu vegetaţie sau de apa care se scurge pe pante;
- antrenarea şi transportul particulelor de sol sau rocă de către apă;
- depunerea materialelor erodate şi transportate de apă.
Principalii factori care influenţează eroziunea sunt:
 morfologia şi morfometria versantului;
 expoziţia versantului
 agresivitatea pluvială;
 vegetaţia- În funcţie de densitate, consistenţa şi durata protecţiei, vegetaţia cultivată sau spontană
influenţează direct sau indirect intensitatea eroziunii.
Eroziunea prin curenţi concentraţi -poartă numele de eroziune torenţială și este produsă prin scurgerea
concentrată a apei pe versanţi în şiroaie din ce în ce mai mari şi cuprinde o serie de formaţiuni:
a. Rigola sau şanţul (25-70 cm) se formează prin adâncirea micilor rigole sau şănţuleţe deja formate în
timpul scurgerilor dispersate şi apoi concentrate ale eroziunii de suprafaţă. Aceasta poate fi nivelată prin arat.
Rigola face trecerea de la eroziunea peliculară la eroziunea de adâncime. La ploi torenţiale, aceasta se
adânceşte, trecând într-un nou stadiu- ogaşul.
b. Ogaşul apare în situaţiile în care sunt neglijate măsurile de combatere a rigolelor formate anterior, care, în
timp, sau după un număr mare de ploi torenţiale, se adâncesc de la 50- 70 cm la 2,5- 3 m şi au lăţimi de 0,8-7
m.
c. Ravena este una din formele cele mai avansate ale eroziunii de adâncime, putând fi considerată ca un ogaş-
multilateral- dezvoltat, deoarece este, de fapt, continuarea acestuia, putând atinge adâncimi cuprinse între 3 şi
30 m şi lăţimi de 8-50 m.
După adâncime, ravenele pot fi: ravene mici cu adâncimea de 2- 5 m; ravene mijlocii cu adâncimea de
5- 10 m; ravene mari cu adâncimea de peste 10 m. Un alt criteriu de clasificare a ravenelor a fost după stadiul
de dezvoltare: ravene active în stadiu incipient, ravene active în stadiu evoluat, ravene stabilizate parţial,
ravene stabilizate total.
Atât ogaşul, cât şi ravena pot fi simple, neramificate (cu un singur canal) sau ramificate, pe versanţii
ondulaţi (cu două sau mai multe canale).
Ravena simplă este alcătuită din:
- vârful ravenei (râpa de obârşie)- partea superioară, cu abrupturi accentuate, extrem de activă prin
înaintarea spre amonte pe versant;
- malurile ravenei, abrupte, cu procese intense de spălare şi surpări;
- fundul ravenei, de cele mai multe ori în trepte, care trădează fie evoluţia pas cu pas în amonte şi în aval, fie
roci cu duritate diferită.
Ravena ramificată reprezintă un stadiu de trecere spre torent . Poate avea un bazin de recepţie foarte
mare (1000- 1500 ha).
d.Torenţii constituie faza finală a formelor eroziunii solului. Ei servesc la conducerea spre emisar a viiturilor
mari provenite din ploi torenţiale sau din topirea bruscă a zăpezilor, dar cu încărcătură mare de material solid
(turbiditate peste 50 g/l).
Geomorfologic, torentul reprezintă forma de relief complexă, creată prin procese de eroziune în
adâncime, respectiv o vale îngustă în formă de “V” ascuţit, cu versanţi abrupţi, vale ce primeşte în partea
superioară afluenţi torenţiali de diferite dimensiuni (rigole, ogaşe). Deci în hidrologie, noţiunea de torent este
atribuită unor scurgeri temporare, năvalnice de apă, iar în geomorfologie se defineşte forma de relief creată de
aceste scurgeri.
Cauzele producerii alunecărilor de teren
„Alunecările de teren sunt procese geodinamice, de deplasare lentă sau rapidă a unei părţi din
versant şi care au loc în tendinţa restabilirii echilibrului natural al versantului.” (Florina Grecu, 2009).
Cauzele producerii alunecărilor de teren pot fi: naturale şi antropice.
 Cauze naturale
 Relieful (panta versantului; stadiul evoluţiei acestuia);
 Rocile, prin natura şi modul de stratificare al acestora;
 Cutremurele de magnitudine mare pot declanşa alunecări sau prăbuşiri de dimensiuni
apreciabile.
 Gravitaţia, care are rol dinamizator al fenomenului şi care este o forţă de atracţie reciprocă a
corpurilor, dependentă de masa acestora;
 Precipitaţiile prin caracterul lor torenţial, după perioade de uscăciune conduc la declanşarea
unor alunecări de teren. Apa este cel mai important destabilizator.
 Cauze antropice
 Despăduririle – fără a fi considerate o cauză absolută, ci numai în relaţie cu alte cauze;
 Supraîncărcarea pantelor, datorată în principal activităţilor umane;
 Excavarea bazei versanţilor; Activitatea umană poate contribui la subminarea
stabilităţii pantelor prin exploatările din cariere, construirea căilor de comunicaţii, a
barajelor sau a altor construcţii care presupun excavarea şi deplasarea unor cantităţi
însemnate de material;
 Trepidaţiile -Cutremurele, unele explozii puternice sau traficul pot declanşa, la rândul
lor, deplasări de teren.
Totalitatea fenomenelor care au loc înaintea translării pragului de alunecare şi care reprezintă
elementele cauzale ale procesului de alunecare pot fi împărţite în:
- potenţiale;
- pregătitoare;
- declanşatoare.
Din categoria factorilor pregătitori fac parte precipitaţiile, prin acţiunea lor îndelungată. Caracterul
torenţial al acestora după perioade de uscăciune poate determina alunecări de teren de mari proporţii.
Factorii potenţiali
Factorii potenţiali cuprind: relieful (panta versantului), stadiul evoluţiei acestuia, caracteristici ale
substratului geologic, umiditatea.
Modificarea stării de stabilitate poate fi determinată de modificarea proprietăţilor fizico-mecanice ale
rocilor în timp geologic sau chiar în timp mai scurt, prin alterarea acestora. Rocile poroase, bogate în coloizi
şi care au în interiorul lor o serie de crăpături, ce favorizează pătrunderea apei, sunt cele mai favorabile
alunecărilor. Din această categorie fac parte argilele şi marnele. Alternanţa acestor roci cu altele determină, de
asemenea, un potenţial ridicat pentru alunecări.
Relieful (panta versantului) este o cauză potenţială foarte importantă, deplasarea materialelor pe versant
fiind determinată de valoarea unghiului de pantă, în strânsâ corelaţie cu alţi factori, în special antropici
(defrişări, construcţii etc.).
Factorii declanşatori
Dintre factorii declanşatori, cei mai activi sunt cei legaţi de acţiunea apei sub diverse forme. Astfel,
precipitaţiile atmosferice sunt considerate factori pregătitori.
Eroziunea apelor curgătoare exercitată asupra bazei versantului duce de asemenea la micşorarea forţelor
de rezistenţă.
Cutremurele de magnitudine mică, dar cu frecvenţă mare conduc la reducerea stării de rezistenţă a
versanţilor prin apariţia fisurilor de diferite dimensiuni.
Cele mai frecvente alunecări de teren sunt generate de acţiunea apelor subterane, care se manifestă prin:
ridicarea nivelului acestora, modificarea proprietăţilor fizico-mecanice, reducerea mineralizaţiei apei din pori,
presiunea de filtrare a apei subterane, sufoziune, presiunea apei din pori.
Alunecările de teren sunt pregătite, dar pot fi şi declanşate de diferite activităţi umane, grupate în
categoria cauzelor antropice.
În concluzie, cele mai importante pentru alunecările de teren rămân cauzele datorate substratului
geologic şi caracteristicilor climatice, accelerate de activităţile umane.