Argument

In natura, apa se gaseste din abundenta, in toate starile de agregare:

-"in stare lichida (forma in care acopera 2/3 din suprafata pamântului sub forma
de mari, oceane, râuri, fluvii, ape subterane);
-" in stare solida (formeaza calote glaciare);
-" in stare gazoasa (atmosfera contine o cantitate considerabila de apa, sub forma
de vapori de apa, invizibili).
Apa urmeaza un circuit in natura. Caldura soarelui determina evaporarea
apei de suprafata. Vaporii rezultati se ridica in atmosfera. Daca in atmosfera
saturata cu vapori de apa apare o scadere a temperaturii, parte din vaporii
condensati iau forma de nori, ceata, ploaie, zapada sau grindina.
In anotimpurile calde, dar cu nopti racoroase se depune roua, iar daca
temperatura solului este sub 0 C, se depune bruma.
Apele ajunse la nivelul solului sau cele ce rezulta din topirea zapezilor, in
parte umplu din nou lacurile, râurile, fluviile, marile si oceanele. Alta parte
strabate straturile de pamânt, la diferite adâncimi, formând apele freatice. Apa
subterana poate reaparea la suprafata, fie prin izvoare, fie extrasa prin fântâni,
puturi sau sonde. In cadrul acestui mare circuit natural se disting circuite
secundare, dintre care, importanta deosebita prezinta circuitul biologic.
Acesta consta in patrunderea apei in organismele vii si redarea ei in circuitul
natural prin respiratie, transpiratie si moartea organismelor. Distingem si un
circuit apa-om-apa care se refera la interventia activitatii omului in circuitul
natural.
In natura nu exista apa pura; date fiind interactiunile cu mediul ea contine
gaze, substante minerale si organice dizolvate in suspensie. Chiar apa de ploaie,
care ar trebui sa fie cea mai curata apa naturala (devenita astfel printr-o distilare
naturala) poate prezenta dizolvate anumite impuritati de tipul: CO2, NH3 sau
chiar H2S, SO2- ca urmare a contactului prelungit cu aerul.
In regiunile tropicale, apa de ploaie are o putere de dizolvare foarte mare.
Specialistii au calculat ca in peninsula Indochina, apa de ploaie ce cade pe un
hectar, pe parcursul unui an, contine 8 kg HNO3. In Brazilia, 50g apa la m3 de
ceata contine 15-18 mg H2CO3 si 19 mg HNO3. Este o apa acida ce ataca
rocile. Cea mai variata compozitie dintre toate apele naturale o au apele
subterane. Ele contin cantitati mari de substante solide sau gazoase. Ajunse la
suprafata, aceste ape, formeaza izvoare de ape minerale. Se spune ca, atunci
când evreii insetati au traversat desertul Sinai, Moise a lovit cu toiagul sau o
stânca si apa a tâsnit.
De la Moise la radiestezisti a fost un drum extrem de lung.
Prin radiestezie, termen intens studiat in ultima perioada, se intelege capacitatea

3
unei persoane de a percepe actiunea câmpului electric si magnetic emis de o
pânza de ape subterane, de zacaminte- in special feroase. Inainte chiar de invazia
romana, galii cunosteau calitatea apelor minerale; s-au gasit mici altare
construite de acestia in preajma unor astfel de izvoare.
In statiunile termale din Masivul Central, Alpi sau Pirinei s-au gasit urme ale
vechilor captari galo-romane si piscine uriase.
Dupa compozitie, apele minerale pot fi: acide (continut ridicat de CO2),
alcaline (predomina sulfatii de magneziu si sodiu), sulfuroase (contin sulfuri
alcaline), feruginoase (contin carbonati de fier di si trivalent).
Tara noastra are un potential ridicat de ape minerale. Sunt cunoscute
statiunile balneo-climaterice ca cele de la Buzias (ape carbogazoase si
feruginoase), Calimanesti, Govora, Caciulata (ape sulfuroase), Slanic Prahova,
Ocna Sibiului (saline).
Factorii determinanti ai efectului terapeutic precum: termalitate, prezenta
gazelor dizolvate (O2, CO2, H2S, CH4, N2, gaze rare), prezenta unor substante
de natura minerala sau organica (hormoni, antibiotice) permit utilizarea acestor
ape in tratarea unei game foarte largi de afectiuni ale aparatului cardio-vascular,
locomotor, anemii, boli ale sistemului nervos si boli endocrine.
Apele din râuri au o compozitie variabila. Sunt in general slab mineralizate.
Contin Ca2+ si HCO3- si mai rar SO42- si Cl-.
Apele marilor si oceanelor sunt puternic mineralizate. Marile interioare au
concentratii in saruri, fie mai mari (Marea Mediterana), fie mai mici (Marea
Neagra- in special NaCl) comparativ cu apele oceanelor. In cazul Marii Moarte,
concentratia de saruri este atât de mare incât viata nu poate exista.
Sarurile apei de mare contin 89 cloruri, 10 sulfati, 0,2 carbonati.
Totalitatea apei pe pamânt este de aproximativ 1,46 miliarde km3 din care 97
in oceane si mari, 2 in calote glaciare si 1 in râuri, lacuri, pânze subterane.
Apa potabila nu trebuie sa contina organisme animale si vegetale si sa
satisfaca cerinte de calitate superioara privind indicatori fizico-chimici, biologici
si bacteriologici.
Alimentarea cu apa a centrelor urbane prezinta o mare importanta, caci apele
trebuie sa fie tratate inainte de a fi puse la dispozitia populatiei.
Pentru epurarea apei se folosesc: ozon, clor, hipoclorit de calciu (apa de
Javel), cloramina. In cazul clorului se utilizeaza aproximativ 0,1 mg clor la litru.
O cantitate preamare de clor da insa apei un gust dezagreabil si chiar un miros
urât.
Serviciile americane adauga apei potabile putina fluorura de sodiu, pentru a
combate cariile dentare.

4
 Capitolul 1. Apa importanta pentru viata

Apa este cel mai important constituent al organismului uman, o cantitate de

pana la patru cincimi din greutatea corpului nostru fiind constituita din apa.
Aceasta importanta este pusa in evidenta si de faptul ca un om nu poate
supravietui mai mult de cateva zile fara apa, pe cand fara hrana se poate trai mai
mult. Apa este solventul principal pentru produsii de digestie, fiind esentiala
pentru eliminarea reziduurilor si toxinelor din organism. Desi nu exista o doza
foarte exacta recomandata, sase pahare de apa zilnic sunt considerate suficiente
pentru o buna sanatate a organismului. Femeile care alapteaza au nevoie
crescuta de apa datorita cantitatii eliminate in procesul de lactatie.

1.1 Rolul apei in organism

Asa cum am mai spus, apa reprezinta un dizolvant pentru multe substante si
este mediul in care se desfasoara majoritatea reactiilor chimice care fac parte din
procesul de metabolism. Rolul apei in organism este foarte important. In cele
mai multe cazuri, pentru ca o reactie (bio)chimica sa poata avea loc, este nevoie
ca substantele ce urmeaza sa interactioneze sa fie dizolvate in prealabil i;n apa.
In organism au loc numeroase reactii chimice al caror rezultat sunt energia si
caldura, reactii ce sustin metabolismul necesar vietii . Aceste reactii necesita un
mediu apos ,in caz contrar substantele nu se pot desface in ioni iar reactiile nu
pot avea loc.
Mai mult decat atat, apa insasi este un electrolit slab , care se disociaza in
ioni de hidrogen ( H+ ) si hidroxil ( OH- ). Acessi ioni pot avea rolul de
catalizator, accelerand reactiile care in mod normal ar dura mult mai mult decat
cateva secunde.
O alta proprietate importanta a apei ar fi aceea de a disipa caldura prin
evaporare. Aceasta insusire are un rol foarte important in fiziologia termoreglarii
. La temperaturi atmosferice ridicate, organismul primeste mult mai multa
caldura decat are nevoie. Daca aceasta caldura nu ar fi disipata, organismul ar
avea de suferit. Din fericire, corpul uman dispune de serie de mecanisme de
eliminare a caldurii. Unul dintre ele se bazeaza pe prezenta apei si presupune
schimbarea acesteia din stare lichida in stare gazoasa cu o pierdere de caldura
(transpiratie). Astfel, fiecare gram de apa evaporat de pe suprafata pielii la
temperatura camerei faciliteaza pierdera a 580 de calorii. Apa ingerata este
transportata prin sange in tot organismul si este retinuta in tesuturi in functie de
nevoi. Rezervele de apa ale corpului se gasec in special in muschi si in piele. Pe
langa acestea, si alte organe contin o cantitate insemnata de apa care le
faciliteaza functionarea: creierul , ficatul, plasma sanguina , plamanii, etc.

5
 1.2 Apa potabila

Exista ape si ape... si chiar daca utilizam acelasi termen generic pentru a o
denumi, ea nu este niciodata aceeasi. Originea, gradul de puritate si compozitia
ei ii determina gustul si clasificarea stiintifica legala.
Apa de la robinet: este apa purificata si tratata chimic inainte de a ajunge in
fiecare casa printr-o retea de conducte. Calitatea sursei din care este preluata si
metodele de purificare dure ii reduc mult din calitatile naturale specifice iar
parcursul ei pana la consumator prin sistemul de conducte ii altereaza
semnificativ puritatea.
Tratamentul preferat de purificare a apei de la robinet implica utilizarea
clorului pentru indepartarea bacteriilor si a altor paraziti din apa potabila. Dar
atunci cand clorul reactioneaza cu compusi organici din apa se produce
trihalometan care pot cauza cancer. In schimb, cryptosporidium, un parazit
microscopic ce poate cauza probleme de sanatate serioase sau chiar moartea,
este rezistent la clor.
Apa de izvor: atunci cand izvoraste dintr-o zona curata, in care mediul
subteran nu este impurificat, este suficient filtrata pentru a o face potabila dar
este sensibila la modificari de clima si poluare la suprafata. In special pentru
apele de ses sau de deal, perioadele ploioase sau dimpotriva, secetoase,
afecteaza in mare masura continutul de minerale si microorganisme, uneori apa
pierzandu-si potabilitatea.
Apa minerala naturala: apa minerala naturala provine dintr-o sursa ce a
fost supusa unor teste de calitate stricte, prevazute prin lege. Spre deosebire de
simpla apa de izvor, o apa minerala de calitate este obtinuta prin foraje la mare
adancime care ii asigura stabilitatea, temperatura si continutul de saruri minerale
constante, indiferent de conditiile climaterice de la suprafata.
Mai mult, daca apa minerala este extrasa dintr-o zona declarata rezervatie
naturala, straturile minerale subterane ce ii asigura filtrarea vor fi mentinute in
cea mai buna stare, asigurand o protectie eficienta impotriva oricarei
contaminari microbiologice.
Apa minerala naturala este practic apa pura, netratata, cu exceptia eliminarii
elementelor instabile si adaugarea de dioxid de carbon natural. Ea ajunge la
consumator intacta, cu toate calitatile sale naturale. Adaosul de dioxid de carbon
natural extras din acelasi spatiu natural ca si apa ii asigura inca o data
integritatea. Pentru prepararea laptelui pentru bebelusi multi pediatri recomanda
apa minerala microbiologic pura.
Apa carbogazoasa: obtinuta adesea chiar "de la robinet" sau din surse
echivalente, re-purificata prin metode industriale si adaugandu-i-se dioxid de
carbon industrial, apa carbogazoasa este practic o apa lipsita de noblete ce si-a
pierdut intreaga bogatie si "viata" intrinseca. Ea este o simpla apa gazoasa, mai
bine prificata decat ce de robinet

6
 Apa purificata / distilata: este o apa obisnuita, purificata prin metode dure,
inclusiv distilare, ce elimina orice continut de minerale si microorganisme,
lasand apa in starea ei chimic pura: H2O.
Apa este constituentul de baza al organismelor vii, intre 50 si 90% din
greutatea acestora fiind apa. Aproape orice proces din interiorul corpului
fiintelor vii are nevoie de apa pentru a se desfasura. Corpul uman are mai mare
nevoie de apa decat de orice alta substanta nutritiva, o hidratare corecta
mentinand nu numai tineretea si elasticitatea organismului ci si desfasurarea
corecta a proceselor de digestie si purificare prin transpiratie si excretie.
Cu toate acestea, majoritatea oamenilor sunt intr-o continua stare de
deshidratare, nestiind ca simpla senzatie de "gura uscata" nu este o atentionare
delicata din partea organismului ci un adevarat strigat al acestuia.
Specialistii in nutritie considera un consum zilnic de 2 litri de apa ca fiind
absolut necesar pentru majoritatea oamenilor. Cea mai buna modalitate de a
asigura necesitatile de apa ale organismului este pur si simplu de a bea apa.
Sucurile naturale din fructe, laptele, bauturile fara cofeina, fructele si legumele,
sunt si ele surse valoroase de apa. Bauturile alcoolice si cele ce contin cofeina,
chiar daca sunt in mare masura apa, contin diuretice ce determina ca in final
organismul sa piarda mai multa apa decat asimileaza.
Majoritatea oamenilor nu beau suficienta apa. Pe langa obisnuita senzatie de
sete, cateva semne clasice a lipsei unei hidratari adecvate sunt:
 dureri de cap
 putere de concentrare redusa
 oboseala
 risc crescut de dezvoltare a infectiilor la rinichi
 constipare
Pe langa aceste semne, o caracteristica a imbatranirii si pierderii vigorii si
elasticitatii trupului o constituie deshidratarea gradata a organismului odata cu
inaintarea in varsta.
Este aproape imposibil sa bei "prea multa apa", capacitatea de eliminare
normala a rinichilor facand cu usurinta fata oricarui surplus.

7
 Capitolul 2. Calitatea apelor

Calitatea apei se poate defini ca un ansamblu convenţional de caracteristici

fizice, chimice, biologice , exprimate valoric, care permit încadrarea probei într-
o anumită categorie, ea căpătând astfel însuşiri de a servi unui anumit scop.
Pentru stabilirea calităţii apei, din multitudinea de caracteristici, fizice, chimice
şi biologice care pot fi stabilite prin analize de laborator se utilizează practic un
număr limitat, considerate mai semnificative.

2.1 Calitatea apelor naturale

Apa, substantiv feminin, lichid inodor, insipid si incolor, de cele mai multe
ori, sau usor albastrui sau chiar verzui in straturi groase. Apa este o substanta
absolute indispensabila vietii, o substanta care ofera si intretine viata, indifferent
de forma acesteia, fiind unul dintre cei mai universali solventi. Apa este un
compus chimic al hidrogenului si al oxigenului avand formula chimica bruta
H2O, fiind una din substantele cele mai raspandite pe planeta Pamant, formand
unul din invelisurile aceste.
Apa care este potrivita consumului se numeste apa potabila. Conform
standardului din tara noastra, pentru ca apa sa fie potabila sestorul nu trebuie sa
depaseasca 1ml/m³. Este de obicei colectata la izvoare sau este extrasa din puturi
artificiale. Alte surse de ape sunt ploile si apa din rauri si lacuri. Apa de
suprafata trebuie insa purificata inaintea consumului de catre om. Purificarea
implica indepartarea substantelor nedizolvate sau dizolvate, precum si a
bacteriilor periculoase. Cele mai folosite metode sunt: filtrarea cu nisip, pentru
indepartarea materiilor nedizolvate; tratarea cu clor si fierberea pentru uciderea
bacteriilor periculoase. Distilarea indeplineste toate cele 3 sarcini. Exista si
tehnici mai avansate, precum osmoza inversa.Probleme ce pot aparea cu privire
la imrautatirea calitatii apei sunt in afara de o sursa necorespunzatoare si
instalatiile de apa ce nu corespund din punct de vedere igienic. O apa potabila de
calitate buna trebuie sa fie rece ( 5º ), cu un gust placut, incolora si inodora, cu
un continut mediu de substante minerale ( carbonati de calciu, magneziu, saruri
de sulfati ). Concentratia de minerale stabileste duritatea apei. Conditiile de
potabilitate ale apei sunt urmatoarele: - sa fie incolora, transparenta, inodora,
relativ insipida, sa nu contina substante chimice organice sau de alta natura peste
limita maxima admisibila de standardele obligatorii; sa fie lipsita de
microorganisme patogene si relativ patogene; microflora saprofita sa fie limitata
strict la un numar foarte redus; sa aiba compozitie acceptabila in saruri de calciu
care imprima asa-numuta duritate a apei. Duritatea apei se exprima in grade
germane si este cuprinsa intre 10 si 20 grade germane. ia, hidrosfera.
Calitatea apei potabile pentru evitarea bolilor transmise prin apa, se
realizeaza prin reguli riguroase de igiena, cantitatea de apa necesara unui om
este de 2 - 3 l zilnic, în Europa acest necesar de apa atinge ca. 100 - 150 l de apa

8
pe locuitor/pe zi (în aceasta cantitate este inclusa, WC-ul, spalatul corporal si al
hainelor).Reducerea acestui consum ridicat de apa potabila. în prezent nu se
poate realiza din motive tehnice (fiind instalatii comune) nu se poate folosi
separat apa pentru spalare si apa de baut.Sursa de obtinere a apei potabile în
Europa este frecvent apa freatica (fantani) si izvoare, o alta sursa este apa de la
suprafaţa a raurilor şi lacurilor naturale sau artificiale.Transportul apei de la
sursa la consumator se realizeaza prin instalatiile de apa (conducte, bazine,
pompe statiuni de filtrare), sau în cazuri speciale cu autocamioane-cisternă,
sticle.In tarile calde se obtine apa potabila prin desalinizarea apei marine.
In prezent în unele tari consumul de apa potabila pe cap de locuitor este
foarte ridicat, specialistii propun o folosire mai rationala a apei si avertizeaza cu
privire la pericolul epuizarii si a poluarii în viitor a resurselor de apa potabila.
Astazi exista o preocupare continua la nivel national si mondial de
imbunatatire continua a calitatii apei potabile. Apa potabila nu trebuie sa aiba
miros characteristic si trebuie sa aiba un gust placut. In caz contrar, apa poate
prezenta substante poluante care sunt daunatoare sanatatii. In unele tari din
Vestul Europei se urmaresc 45 de indicatori referitor la calitatea apei, iar
normele Comisiei Economice Europene ( C.E.E. ) aprobate in 1980, recomanda
urmarirea continua a 62 de caracteristici ale apei potabile.In toate tarile
dezvoltate controlul poluarii apelor constituie o preocupare permanenta,
deoarece calitatea apei contribuie la sanatatea natiunilor.
In tara noastra exista legi speciale in lupta impotriva poluarii apelor. La
Stokholm, in anul 1972. a fost prima conferinta mondiala pentru protectia
mediului inconjurator, iar ONU a lansat “ Programul Natiunulor Unite pentru
Mediul Inconjurator”, prin care s-au initiat o serie de actiuni pentru ameliorarea
situatiei existente si promovarea calitatii apei, inclusive a celei din mari si
oceane.

2.2. Indicatori de calitate ai apei

2.2.1. Indicatori organoleptici.

◊ Culoarea reală a apelor se datorează substanţelor dizolvate în apă şi se
determină în comparaţie cu etaloane preparate în laborator. Culoarea apelor
naturale şi a celor poluate poate fi o culoare aparentă care se datorează
suspensiilor solide uşor de filtrat prin depunere şi filtrare. Se măsoară în scara
platino-cobalt, o apă incoloră având maxim 15 o.
◊ Mirosul apelor este clasificat în şase categorii, după intensitate: fără
miros; cu miros neperceptibil; cu miros perceptibil unui specialist; cu miros
perceptibil unui consumator; cu miros puternic şi cu miros foarte puternic.
◊ Gustul se clasifică utilizându-se denumiri convenţionale, cum ar fi :
Mb – ape cu gust mineral bicarbonato-sodic; Mg – ape cu gust mineral
magnezic; Mm – ape cu gust mineral metalic; Ms – ape cu gust mineral sărat;
Oh – ape cu gust organic bicarbonat; Om – ape cu gust organic medical-

9
farmaceutic; Op – ape cu gust organic pământos; Ov – ape cu gust organic
vazos.

2.2.2. Indicatori fizici

◊ Turbiditatea se datorează particulelor solide sub formă de
suspensii sau în stare coloidală. Într-o definiţie generală se
consideră că suspensiile totale reprezintă ansamblul
componentelor solide insolubile prezente într-o cantitate
determinată de apă şi care se pot separa prin metode de
laborator (filtrare,centrifugare,sedimentare).Se exprimă
gravimetric în mg/l sau volumetric în ml/l. Valoarea suspensiilor
totale este deosebit de importantă pentru caracterizarea apelor
naturale.În funcţie de dimensiuni şi greutate specifică,
particulele se separă sub formă de depuneri(sedimentabile) sau
plutesc pe suprafaţa apei(plutitoare). Suspensiile gravimetrice
reprezintă totalitatea materiilor solide insolubile, care pot
sedimenta, in mod natural într-o anumită perioadă limitată de
timp. Procentul pe care îl reprezintă suspensiile gravimetrice din
suspensiile totale este un indicator care conduce la
dimensionarea şi exploatarea desnisipatoarelor sau
predecantoarelor, instalaţii destinate reţinerii acestora.
Suspensiile şi substanţele coloidale din ape reprezintă totalitatea
substanţelor dispersate în apă, având diametrul particulelor
între 1 şi 10 μm. Caracterizate prin proprietăţi electrice de
suprafaţă, prezintă un grad mare de stabilitate, care le face
practic nesedimentabile în mod natural.
◊ pH-ul apelor naturale este cuprins între 6,5 - 8 , abaterea de
la aceste valori dând indicaţii asupra poluării cu compuşi
anorganici .
pH-ul şi capacitatea de tamponare a acestuia constituie una
din proprietăţile esenţiale ale apelor de suprafaţă şi subterane, pe
această cale asigurându-se un grad de suportabilitate natural
faţă de impactul cu acizi sau baze, sărurile de Na+, K+, Ca2+ şi
Mg2+ jucând un rol esenţial în acest sens. De subliniat că această
capacitate de tamponare a pH–ului este deosebit de importantă
nu numai pentru echilibrele din faza apoasă, dar şi pentru cele
de la interfaţa cu materiile în suspensie, respectiv cu
sedimentele.
Concentraţia ionilor de hidrogen din apă, reprezintă un factor
important care determină capacitatea de reactivitate a apei,
agresivitatea acesteia, capacitatea apei de a constitui medii
pentru dezvoltarea diferitelor organisme etc.

10
 Intre valoarea pH-ului apei şi aciditatea sau alcalinitatea
acesteia nu există o identitate. Creşterea alcalinităţii sau acidităţii
nu sunt însoţite şi de variaţii corespunzătoare ale pH-ului,
datorită capacităţii de tamponare de care dispun îndeosebi apele
naturale. Principalul sistem tampon al apelor naturale îl
reprezintă sistemul acid carbonic dizolvat/carbonaţi, pentru care
pH-ul apei are valori cuprinse între 6,5-8,5.
◊ Conductivitatea apelor constituie unul dintre indicatorii cei
mai utilizaţi în aprecierea gradului de mineralizare a apelor cel
puţin din următoarele considerente:
 măsurătorile de conductivitate (rezistivitate) a
apei permit determinarea conţinutului total de săruri
dizolvate în apă ;
 au avantajul diferenţierii dintre săruri anorganice şi
organice (ponderal) pe baza mobilităţilor ionice
specifice;
 elimină erorile datorate transformării speciilor de
carbonaţi/bicarbonaţi prin evaporare la 105˚C (conform
metodologiei de determinare gravitaţională a reziduului
fix, în cazul bicarbonaţilor pierderile sunt de circa
30%).
◊ Temperatura
Este un indicator ce se determina la locul de prelevare a probelor de apa.
Aceasta prelevare este necesara pentru a stabili modul de analiza a
apei.De temperatura sunt influentate soluibilitatea gazelor, a sarurilor,
conductivitatea electrica, pH-ul si in general toate marimile fizico-chimice.
Temperatura variaza in functie de sursa de apa si de anotimp.
Pentru apele de suprafata se considera ca valoare admisa valoarea
temperaturii naturale.
Pentru apele subterane valoarea admisa 7-150 C.
VAE=5-170 C. Apele freatice au in general temperaturi constante. Pentru
apele potabile temperatura trebuie sa fie moderata sa nu scada sub 12 0 C
deoarece nu se poate bea direct, de asemenea temoeratura nu trebuie sa
depaseasca 250 C numai satisfacand senzatia de sete.
◊ Suspensiile totale
Orice substanta insolubila in apa poate persista mai mult sau mai putin in
suspensie in functie de greutatea particulei ; particolele foarte usoare sau
substantele in stare coloidala se mentin practic indefinit in suspensie intr-o
continua miscare in apa. Suspensiile au importanta in procesul de tratare a apei
in vederea potabilizarii.
Principiul metodei : separarea particolelor in suspensie prin filtrare sau
prin centrifugare si apoi cantarire.

11
 Modul de lucru folosind hartia de filtru : se iau doua capsule de platina
tarate si se introduce in una din ele o anumita cantitate din apa de proba iar in
cea de a doua aceiasi cantitate din apa de proba filtrata prin doua hartii de filtru
suprapuse. Se evapora pe baia de apa pana la sec, se usuca la etuva la 105C
timp de 2 ore si dupa racire in exicator timp de o jumatate de ora, se cantaresc la
balanta analitica.

Calculul cantitatilor de suspensii se face dupa formula :

Mg suspensii/dm3 = !000 . (A – B)/V

 A = greutatea continutului din capsula cu apa nefiltrata ( in mg ) care se

calculeaza scazand din greutatea capsulei cu reziduu, greutatea capsulei
goale ;
 B = greutatea ( in mg ) a continutului din capsula cu apa filtrata care se
calculeaza scazand din greutatea capsulei cu reziduu, greutatea capsulei
goale ;
 V = volumul de apa de analizatluat in lucru, in ml.

Modul de lucru folosind frita de sticla : se aleg fritele de sticla de o

porozitate convenabila, se spala cu HCl cald si se clatesc cu apa de robinet, apa
distilata si bidistilata. Se usuca la 105C si dupa racire se cantaresc. Se fixeaza
frita la un cap de trompa si apoi se filtreaza o cantitate anumita din apa de
analizat. Se usuca din nou la etuva si apoi se cantareste.
Calcul :

Mg suspensii/dm3 = 1000 . (G – g)/V

G = greutatea fritei goale, in mg ;

V = volumul de apa de analizat luat in lucru, in ml.

2.2.3. Indicatori chimici

◊ Aciditatea apei se datoreşte prezenţei în ape a dioxidului de carbon liber, a
acizilor minerali şi a sărurilor de acizi tari sau baze slabe, sărurile de fier şi de
aluminiu, provenite de la exploatările miniere sau apele uzate industriale intrând
din această din urmă categorie.

12
 Aciditatea totală a unei ape exprimă atât aciditatea datorată acizilor
minerali, cât şi cea datorată bioxidului de carbon liber, în timp ce aciditatea
minerală exprimă numai aciditatea datorată acizilor minerali.
Diferenţierea acidităţii totale de aciditatea minerală se poate face, fie prin
utilizarea schimbătorilor de ioni, fie prin titrarea cu NaOH 0,1 N până la puncte
de echivalenţă diferite şi anume până la pH = 4,5 pentru titrarea acidului mineral
şi pH =8,3 pentru titrarea acidităţii totale.
◊ Alcalinitatea este determinată de prezenţa ionilor dicarbonat, hidroxid şi
mai rar, borat, silicat şi fosfat. Din punct de vedere valoric, alcalinitatea este
concentraţia echivalentă a bazei titrabile şi se măsoară la anumite puncte de
echivalenţă date de soluţii indicator. Utilizarea fenolftaleinei duce la
determinarea alcalinităţii (p) a apei datorată hidroxidului şi carbonatului, iar
utilizarea indicatorului metilorange duce la determinarea alcalinităţii (m),
datorată dicarbonatului.
◊ Indicatori ai regimului de oxigen
● Oxigenul este un gaz solubil şi se află dizolvat în apă sub formă de
molecule O2, prezenţa oxigenului în apă condiţionând existenţa marii majorităţi
a organismelor acvatice. Toate apele care se află în contact cu aerul atmosferic
conţin oxigen dizolvat, în timp ce apele subterane conţin foarte puţin oxigen.
Solubilitatea oxigenului în apă depinde de presiunea atmosferică, temperatura
aerului, temperatura şi salinitatea apei.
Conţinutul în oxigen al apei râurilor este rezultatul următoarelor acţiuni
antagoniste:
- reabsorbţia oxigenului din atmosferă la suprafaţa apei prin difuzie
lentă sau prin contact energic, interfaţa apă aer prezintă o importanţă deosebită
în acest sens. Acest transfer este serios perturbat de prezenţa poluanţilor cum ar
fi detergenţii şi hidrocarburile;
- fotosinteza, care poate asigura o importantă realimentare cu oxigen
a apei, ajungându-se la valori care pot depăşi saturaţia;
- consumul biochimic de oxigen pentru biodegradarea materiilor
organice poluante.
Din această clasă de indicatori fac parte oxigenul dizolvat (OD), consumul
chimic de oxigen (CCO), consumul biochimic de oxigen (CBO) şi carbonul
organic total (COT).
● Oxigenul dizolvat (OD). Cel mai important parametru de calitate al apei
din râuri şi lacuri este conţinutul de oxigen dizolvat, deoarece oxigenul are o
importanţă vitală pentru ecosistemele acvatice. Astefel, conţinutul de oxigen din
apele naturale trebuie să fie de cel puţin 2 mg/l, în timp ce în lacuri, în special în
cele în care funcţionează crescătorii de peşte, conţinutul de oxigen dizolvat
trebuie să fie de 8 – 15 mg/l.
● Consumul biochimic de oxigen (CBO) reprezintă cantitatea de oxigen
în mg/l , necesară pentru oxidarea substanţelor organice din ape, cu ajutorul
bacteriilor. Mineralizarea biochimică a substanţelor organice este un proces

13
complex, care în apele bogate în oxigen se produce în două trepte. În prima
treaptă se oxidează în special carbonul din substratul organic (faza de carbon),
iar în a doua fază se oxidează azotul (faza de nitrificare). Din determinările de
laborator s-a tras concluzia că este suficient să se determine consumul de oxigen
după cinci zile de incubare a probelor (CBO5).
● Consumul chimic de oxigen (CCO). Deoarece CBO5 necesită un timp
de cinci zile pentru determinare, pentru a depăşi acest neajuns se utilizează
metode de oxidare chimică diferenţiate după natura oxidantului şi a modului de
reacţie. Se cunosc două tipuri de indicatori:
- CCOMn care reprezintă consumul chimic de oxigen prin oxidare cu
KMnO4 în mediu de H2SO4. Acest indicator se corelează cel mai bine cu CBO 5,
cu observaţia că sunt oxidate în plus şi cca 30 – 35 % din substanţele organice
nebiodegradabile;
- CCOCr care reprezintă consumul chimic de oxigen prin oxidare cu
K2Cr2O7 în mediu acid. Acest indicator determină în general 60 – 70 % din
sustanţele organice, inclusiv cele nebiodegradabile.
Prin aceste metode, prezentate anterior nu se pot determina substanţele organice
volatile.
● Carbonul organic total (COT) reprezintă cantitatea de carbon legat în
materii organice şi corespunde cantităţii de dioxid de carbon obţinut prin
oxidarea totală a acestei materii organice. Se utilizează pentru determinarea unor
compuşi organici aromatici, al căror randament de oxidare nu depăşeşte 60% cu
metodele prezentate anterior. Pentru determinarea acestora se utilizează
determinarea catalitică la temperaturi ridicate (800o-1100o C).
◊ Indicatori ai regimului toxic.
● Compuşi ai azotului. Amoniacul, nitriţii şi nitraţii constituie etape
importante ale prezenţei azotului în ciclul său biogeochimic din natură şi
implicit din apă. Azotul este unul din elementele principale pentru susţinerea
vieţii, intervenind în diferite faze de existenţă a plantelor şi animalelor. Formele
sub care apar compuşii azotului în apă sunt azot molecular (N2), azot legat în
diferite combinaţii organice (azot organic), amoniac (NH 3) , azotiţi (NO2-) şi
azotaţi (NO3-). Amoniacul constituie o fază intermediară în ciclul biogeochimic
al azotului. Azotul amoniacal decelat în cursurile de apă poate proveni dintr-un
număr mare de surse:
- din ploaie şi zăpadă, care pot conţine urme de amoniac ce variază
între 0,1 – 2 mg/l;
- în apele de profunzime, curate din punct de vedere biologic şi
organic, amoniacul poate apare prin reducerea nitriţilor de către bacteriile
autotrofe sau de către ioni feroşi conţinuţi;
- în apele de suprafaţă apar cantităţi mari de azot amoniacal prin
degradarea proteinelor şi materiilor organice azotoase din deşeurile vegetale şi
animale conţinute în sol. Această cantitate de azot amoniacal este în cea mai

14
mare parte complexată de elementele aflat în sol şi numai o mică cantitate
ajunge în râuri;
- un număr mare de industrii (industria chimică, cocserie, fabrici de
gheţă, industria textilă etc.) sunt la originea alimentării cu azot amoniacal a
cursurilor de apă.
Prezenţa amoniacului în apele alimentare este limitată de normele
recomandate de Organizaţia Mondială a Sănătăţii, la cantităţi foarte mici (sub
0,05 mg/l)datorită efectelor nocive pe care le poate avea asupra consumatorilor.
Nitriţii constituie o etapă importantă în metabolismul compuşilor azotului,
ei intervenind în ciclul biogeochimic al azotului ca fază intermediară între
amoniac şi nitraţi. Prezenţa lor se datoreşte fie oxidării bacteriene a amoniacului,
fie reducerii nitraţilor.
Nitraţii constituie stadiul final de oxidare al azotului organic. Azotul din
nitraţi, la fel ca şi cel din nitriţi sau amoniac, constituie un element nutritiv
pentru plante şi , alături de fosfor, este folosit în cultura intensivă în agricuitură.
Prezenţa nitraţilor în apele naturale se poate explica prin contactul apei cu solul
bazinului hidrografic.
● Compuşi ai fosforului. Conţinutul de fosfaţi în apele naturale este
relativ redus (0,5 – 5 mg/l). Dacă apele străbat terenul bogat în humus în care
fosforul este legat în compuşi organici, acestea se îmbogăţesc cu fosfaţi. De
asemenea, o pondere importantă revine poluării difuze din agricultură datorată
administrării de îngrăţăminte pe bază de azot şi fosfor. Fosfatul monocalcic
poate proveni în apă mai ales prin mineralizarea resturilor vegetale sau animale.
Fosfatul monocalcic este solubil în apă şi prezintă o formă de fosfor asimilabil.
Concentraţii mai mari de 0,5 mg/l P exprimat în PO 43- în apele de suprafaţă
determină eutrofizarea progresivă a lacurilor, prin favorizarea dezvoltării algelor.
Conţinuturi mai mari de fosfaţi în apele subterane sau de suprafaţă pot să
constituie un indiciu asupra poluării de origine animală, mai ales dacă se
corelează cu dezvoltarea faunei microbiene. Fosforul sub formă de combinaţii,
poate fi prezent în apele de suprafaţă, fie dizolvat, fie în suspensii sau sedimente.
◊ Rezidul fix reprezintă totalitatea substanţelor toxice dizolvate în apă, stabile
după evaporare la 105oC, marea majoritate a acestor fiind de natură organică.
Valoarea rezidului fix în diferite ape naturale varieză în funcţie de
caracteristicile rocilor cu care apa vine în contact.
Conţinutul mineral al apelor naturale este strâns legat de factorii
meteorologici şi climatologici. Astefl în perioadele cu precipitaţii sau în cele de
topire a zăpezilor, apele curgătoare îşi reduc mineralizarea, datorită diluării lor
cu ape cu conţinut mineral foarte sărac. În aceste situaţii, de exemplu, apele
râului Dâmboviţa au o mineralizare de 100 – 120 mg/l, iar cele ale Argeşului 80
– 100 mg/l. în perioada de iarnă, când apele sunt alimentate în special de
izvoarele subterane, mineralizarea acestora este mai crescută fiind de 200 – 250
mg/l. Apele subterane şi mai ales cele din pânzele freatice de mare adâncime, se

15
caracterizează printr-o mineralizare mai ridicată şi în acelaşi timp mai puţin
variabilă, datorită contactului cu straturile minerale în care staţionează.
◊ Indicatori ai regimului de mineralizare.
În apele naturale se află, în mod obişnuit, cationii şi anionii, ioni de care
depind cele mai importante calităţi ale apei. În majoritatea cazurilor, sărurile
aflate în apele naturale sunt formate din următorii cationi Ca 2+, Mg2+, Na+, K+ şi
anioni HCO3-, SO42-, Cl-. Ceilalţi ioni se află, în mod obişnuit, în cantităţi
nesemnificative, deşi câteodată influenţează esenţial asupra proprităţilor apei.
Clorurile pot fi prezente în apă într-o concentraţie mare, datorită solubilităţii lor
ridicate; astfel solubilitatea clorurii de sodiu sau a celei de calciu la temperatura
de 25oC este în jur de 26% respectiv 46%.
În esenţă, se poate spune că apele naturale conţin elemente fundamentale
şi elemente caracteristice, dintre care 6 elemente fundamentale sunt cele care
aparţin tuturor apelor naturale, respectiv molecula de H2CO3 şi ionii de HCO3-,
CO32-, H+, OH-, Ca2+, iar dintre elementele caracteristice se pot cita ionii de
SO42-, Cl-, Mg2+, Na+, K+ etc. aceste elemente pot fi prezente sau nu în apele
naturale, într-o concentraţie mai mare sau mai mică, conferind apei un anumit
caracter.
◊ Indicatori biologici şi bacteriologici.
Indicatorii biologici reflectă gradul de saprobitate a apei, prin analiza
speciilor de organisme care populează mediul acvatic.
Indicatorii bacteriologici măsoară nivelul de poluare bacteriană, în
principal prin determinarea numărului de bacterii coliforme totale şi de bacterii
coliforme fecale.
Eliminarea substanţelor coloidale din apă a impus tratarea chimică cu
reactivi de destabilizare în vederea coagulării şi precipitării acestora.
Relaţia dintre substanţe şi suspensie (proprietate gravimetrică) şi turbiditate
aşa numitul “coeficient de fineţe” al suspensiilor. Pentru aceeaşi sursă de apă,
coeficientul de fineţe variază în limite bine determinate în cadrul unui ciclu
hidrologic anual.
Caracteristici bacteriologice sunt determinate de bacteriile prezente în
apă. Din punct de vedere al igienei apei, bacteriile se pot împărţi în următoarele
categorii importante:
 Bacterii banale, fără influenţă asupra organismului.
 Bacili coli, care în proporţie mai mare indică contaminarea apei cu ape de
la canalizare, aceştia însoţesc bacilul febrei tifoide.
 Bacterii saprofite, care dau indicaţii asupra contaminării cu dejecţii
animale şi semnalează bacilul febrei tifoide.
 Bacterii patogene, care produc îmbolnăvirea organismului. Bacteriile care
produc boli hidrice sunt: bacteria febrei tifoide şi bacilul dizenteriei.

16
 Capitolul 3. Recoltarea probelor de apa

Recoltarea probelor de apa este aceea etapa deosebit de importanta in care

se desfasoara analiza fizico-chimica a apei,findca probele recoltate trebuie sa fie
reprezentative. Recoltarea probelor de apa se face in falacoane de sticla sau
polietilena cu dop inchis ermetic. Vasele de recoltare trebuie spalate foarte bine
pentru a fi indepartate orice urma de substante organice sau alte impuritati care
ar putea duce la denaturarea probei de apa, spalarea se efectueaza cu un amestec
sulfocromic si cu detergenti iar apoi se clateste din abundenta cu apa de la
robinet, cu apa distilata si cu apa bidistilata pentru ca apoi in final sa se usuce.
In momentul in care realizam recoltarea probelor de apa, flaconul se va clati
de vreo 2-3 ori cu apa ce urmeaza sa fie recoltata, iar apoi umplem flaconul cu
apa de analiza pana la refuz, iar dopul il vom fixa in asa fel incat sa nu ramana
bule de aer in interiorul vasului.

3.1. Modul de recoltarea a probelor de apa

Modul de recoltare a probelor de apa este in functie de sursa de apa, astfel

incat:
 din reteaua de distributie apa se recolteaza dupa ce am curatat robinetul cu
un tampon curat pe dinafara si pe dinauntru iar apoi o lasam sa curga
aproximativ 5 min apa stagnata pe conducta;
 din rezervoarele de inmagazinare probele se vor recolta de la punctele de
iesire;
 din fantani probele se recolteaza cu ajutorul pompelor; probele se pot
recolta dupa o pompare de 10min. Din fantani cu extragerea apei cu
galeata se executa introducand galeata la 10-30 cm si apoi turnam apa in
flacoanele de recoltare.

17
Prelevarea probelor de apa
Alegerea metodei de prelevare depinde de:
 scopul probarii, gradul de detaliu;
 caracteristicile bazinului acvifer;
 tipurile de poluanti investigati si comportamentul lor în ape;
 tipul analizei care urmeaza a fi efectuata;
 echipamentul aflat în dotare.
Mod de recoltare a probelor de apa
1. Materiale necesare: autoclava, etuva, f 18118m121s lacoane de sticla cu dop
slefuit, de 250, 500, 1000 cm3, sterilizate.
Observatii: sterilizarea flacoanelor se realizeaza dupa ce au fost spalate,
limpezite si uscate. Partea superioara a flaconului, închisa cu dop de sticla, se
înfasoara cu hârtie, care se leaga cu sfoara de gâtul flaconului, dupa ce între dop
si gâtul flaconului se interpune o fâsie îngusta de hârtie sau sfoara. Sterilizarea
se face în etuva la caldura uscata, la 150ºC timp de o ora sau în autoclava la 1
atm si 121ºC, timp de 20 min.
În cazul recoltarii apei din bazine, rezervoare si fântâni, flaconul de sticla
pregatit ca mai sus este montat într-un support metallic care-I confera o anumita
greutate. Flaconul astfel montat se sterilizeaza împachetat în hârtie.
Alte materiale: galeata de 10 dm3, pernite de tifon sterile cu latimea de 1m,
împaturat ca un patrat cu latura de 20 cm si cusut pe 3 din cele 4 margini
permitând introducerea sitei ca support în buzunar; pipette de 10 cm 3 sterile,
pâlnii metalice sterile, pungi de plastic sterile, tiosulfat de sodium, solutie 0.5%
(specifice recoltarii probelor bacteriologice).
2. Recoltarea din instalatii centrale (rezervor si retea de distributie)
Din apele de suprafata sau de profunzime tratate sau dezinfectate, probele
se recolteaza de la robinetele montate în punctele reprezentative fiecarei trepte
de tratare.
Pentru recoltare, inclusiv a probelor din reteaua de distributie, se deschide
robinetul si se lasa sa curga apa 5-10 minute. Se închide robinetul si se
flambeaza. Se deschide din nou robinetul si se regleaza debitul apei în asa fel
încât sa se formeze o coloana de apa de maxim 1 cm diametru. Se scoate dopul
flaconului împreuna cu capacul de hârtie. Flaconul tinut cu mâna de partea lui
inferioara, se aseaza vertical sub coloana de apa si se umple pâna la aproximativ
2 cm sub dop. Se astupa cu dopul, se pune capacul de hârtie, care se leaga din
nou cu sfoara, apoi se noteaza. Când nu exista posibilitatea recoltarii de la
robinet, flaconul sterilizat, împreuna cu suportul metalic, se scoate din hârtie,
apoi se scoate dopul împreuna cu capacul de hârtie si tinut de sfoara legat de
capacul metalic, se introduce în bazin sau rezervor, se umple pâna la 2 cm sub
dop, se astupa cu dopul, se acopera cu capacul de hârtie, apoi se noteaza.
3. Recoltarea din surse locale (fântani, izvoare)
Din apa de fântâna sau izvor, probele se recolteaza direct cu flaconul sau prin
turnare în flacon din galeata fântânii sau izvorului.

18
Nivelul apei din flacon trebuie sa fie pâna la circa 2 cm sub dop, se astupa cu
dopul, se acopera cu capacul de hârtie, apoi se noteaza.
Observatie – în cazul în care apa de analizat este clorata, înainte de
sterilizarea flaconului pentru recoltarea probei, se introduce în flacon 1 cm 3 de
solutie de 0.5% de tiosulfat de sodium pentru 100 cm 3 de apa ce urmeaza sa fie
recoltata.
Atunci când se recolteaza volume mari de apa, ca în cazul decelarii
bacteriilor patogene , sau enterovirusurilor, se utilizeaza o galeata de 10 dm3.
Se fixeaza pâlnia metalica pe un trepied si se aseaza pernita de tifon pe sita
suport. Se filtreaza 100 dm3 de apa (10 galeti). Dupa filtrare se scoate sita suport
din pernita de tifon, se introduce pernita de tifon într-o punga de plastic, care se
leaga cu sfoara si pe cartonasul legat de sfoara, se noteaza datele necesare pentru
identificarea probei.

4. Notarea probelor
Flacoanele si pungile de plastic cu probele trebuie sa fie prevazute cu
etichete pe care se înscriu: numarul probei, denumirea si eventualele
caracteristici ale punctului de recoltare, data recoltarii.

3.2. Conservarea probelor de apa

La recoltare se vor asigura conditii in care sa nu apara modificari in

compozitie intre momentul recoltariii si efectuarii analizei.
Functie de elementul urmarit a fi dozat se recomanda un anumit adaos
pentru conservare, o anumita temperatura de pastrare si un timp mai lung sau
mai scurt pana in momentul analizei.
Pentru analiza gazelor dizolvate se recomanda ca determinarile sa se faca
pe cat posibil la locul de recoltare Schimbarile de temperatura si presiune
afecteaza solubilitatea gazelor in apa de analiza. Daca nu este posibila analizarea
la locul de recoltare este necesar utilizarea unor reactivi in scopul conservarii.
Pentru fixarea ionilor metalelor grele se realizeaza acidifierea la pH de 3 .
3,5. Pentru conservarea balantei amoniac . nitriti . nitrati se recomanda
adaugarea de 2 ml acid sulfuric 1:3 la un litru de proba.
Nu se conserva: aciditatea, alcalinitatea, duritatea, substantele dizolvate,
suspensiile, CBO (consumul biologic de oxigen), clor, oxigen, calciu, sodiu,
potasiu, magneziu.
Metode de conservare a probelor de apa:
1. Sulfuri – se conserva prin adaugarea a 10 ml acetat de cadmiu sau zinc 10%
la un litru de apa
2. Hidrogen sulfurat – se conserva prin adaugarea unei solutii de acetat de
cadmiu in mediu de hidroxid de sodiu
3. Cr, Cu, Cd, Mn, Ni, Pb, Ag – se conserva prin adaugarea a 5 ml acid azotic
concentrat la un litru de apa

19
4. As – se conserva prin adaugarea de 5 ml acid clorhidric concentrat la un litru
de apa
5. Cianuri – se conserva prin aducerea pH . ului la minim 11 prin adaos de
hidroxid de sodiu sau potasiu.

Capitolul 4. Determinarea aciditatii si alcalinitatii

20
 4.1. Determinarea aciditatii apelor

Aciditatea apei se datoreste cantitatii totale de acizi prezenti in apa. Acesti

acizi pot fi: carbonic, humic, alumino-silicic, ferosi-licic si nitros, ultimul
provenit in urma descarcarilor electrice.
a) aciditatea actuala sau reala, care se datoreste prezentei ionulor de
hidrogen aflati in stare libera. Aciditatea actuala se exprima prin pH-ul solutiei.
b) aciditatea totala, potentiala sau de titrare se determina prin titrare cu o
solutie de hidroxid alcalin de concentratie cunoscuta in prezenta unui indicator.
Aciditatea totala se exprima prin cantitatea de NaOH n/100 care neutralizeaza
1000 cm3 apa.

Aciditatea totala =1000• a/V• f cm3 NaOH n/100

v= cantitatea de apa intrebuintata pentru analiza in cm3

f= factorul solutiei NaOH n/100.

Principiul metodei. Metoda consta in dozarea prin titrare cu o baza tare a

aciditatii datorate prezentei in apa a CO 2, a acizilor minerali si a sarurilor
acizilor tari cu baze slabe, in prezenta indicatorului fenolftaleina sau
metilorange.
Aciditatea determinata prin titrare in prezenta fenolftaleinei constituie
aciditatea totala datorita CO2 liber.
Aciditatea determinate prin titrare in prezenta metilorange constituie aciditatea
reala datorita acizilor minerali.
Pentru determinarea ei exista mai multe metode, dintre care amintim
urmatoarele:
 Metode electrometrice, cu electrod de hidrogen sau
chinhidrona;
 Metode colorimetrice cu ajutorul indicatorilor.

Reactivi:
 Hidroxid de sodiu 0,1 N cu factorul stabilit;
 Fenolftaleina 1 % în alcool 70 %;
 Metiloranj 0,1 %.

Mod de lucru:
Pentru aciditatea permanenta:
Se masoara cu precizie o cantitate de apa de analizat (ex.100ml) cu
ajutorul unui cilindru gradat.Se pune intr-un pahar de titrare,Erlenmeyer, si se
adauga 2 picaturi de indicator,fenolftaleina. (solutia din pahar va ramane
incolora).

21
 Intr-o biureta se adauga NaOH 0,1N si se pregateste biureta, prin aducerea
la zero, pentru titrare.
Se incepe titrarea cu mare atentie si agitand permanenet paharul, rezultand
un roz slab care persista cateva minute.
Se noteaza volumul de NaOH 0,1 N pe care l-am folosit la titrare.
Reactia care are loc este:

H2CO3+2NaOH’Na2CO3+2H2O.

Pentru aciditatea totala.

Este acelasi mod de lucru, ca in cazul de mai sus, dar se foloseste ca
indicator doua picaturi de metiloranj.
Se titreaza cu NaOH 0,1N pana la aparitia culorii galben portocaliu,
notand volumul cu care am titrat.
Pentru determinarea alcalinităţii totale se iau 100 ml apă de analizat într-
un flacon Erlenmayer şi se titrează cu soluţia de NaOH 0,1 N în prezenţa a 2
picături de fenolftaleină până la apariţia coloraţiei roz persistentă.

Calcul:
ml NaOH 0,1 N = V x f

V = ml NaOH 0,1 N folosiţi la titrare;

f = factorul soluţiei de NaOH 0,1 N.

Dacă apa de analizat are pH-ul mai mare de 4,5 aciditatea datorită acizilor
minerali este zero. În cazul când pH-ul este sub 4,5 aciditatea reală se determină
astfel: se iau 100 ml apă de analizat şi se adaugă 2-3 picături de metiloranj şi se
titrează cu NaOH 0,1 N până ce culoarea galben - portocaliu virează spre
galben - citrin.

Determinarea aciditatii apei

Generalităţi: aciditatea apei este determinată de prezenţa bioxidului de
carbon liber, a acizilor minerali şi a sărurilor tari cu baze slabe. Aciditatea
surselor naturale de apă este foarte puţin posibilă, prezenţa ei indicând o poluare
cu ape reziduale.
Principiul metodei: neutralizarea probei de apă cu o bază în prezenţa unui
indicator.
Aciditatea determinată în prezenţa fenolftaleinei constituie aciditatea
totală şi se datorează prezenţei bioxidului de carbon liber.
Aciditatea determinată în prezenţa metiloranjului constituie aciditate
reală datorită prezenţei acizilor minerali.
Interferenţe: clorul rezidual interferează în determinare şi se înlătură cu
câteva picături de tiosulfat de sodiu 0,1 N.

22
 Recoltarea: se face în sticle de pirex sau polietilenă şi determinarea se
efectuează în ziua recoltării.

4.2. Determinarea alcalinitatii apei

Alcalinitatea apei se datoreste elementelor bazice, care se afla dizolvate in

ea. Elementil basic cel mai raspandit este calciul, in cantitati mai mici se gaseste
magneziu si in unele cazuri cadiu, in general legati sub forma de bicarbonate. In
apele epurate alcalinitatea provine si din reactivi folositi: var, soda, hidroxid de
sodium, fosfat trisodic etc.
Alcalinitatea se determina prin titrarea cu HCl n/10(eventual n/100).
Indicatorii folositi: fenolftaleina si metilorange. Din cauza intervalului diferit de
virare, prin cele doua titrari obtinem diferite alcalinitati, putand trage din ele
concluzii valoroase.
Titrand cu apa in prezenta de fenolftaleina, aflam:

P= hidroxid+1/2 carbonati+1/3 fosfati.

P= OH-+1/2 CO32- + 1/3 PO43-
(bicarbonatii au o reactie acida fata de fenolftaleina).

In prezenta de metilorange neutralizam toata alcalinitatea, adica:

M= hidroxid( sau bicarbonate) + carbonate + fosfati

M= OH-(sau HCO3-)+ CO32- + 2/3 PO43-
Hidroxizii si bicarbonati nu pot coexista deoarece se formeaza carbonate
pe langa cre mai ramane excesul de hidroxizi sau bicarbonati.
Determinarea alcalinitatii fata de amandoi indicatorii poate fi executata cu
o singura proba de apa, procedand in felul urmator:
a) alcalinitatea fata de fenolftaleina. Intr-un flacon de 200cm3 care
se poate inchide ermetic se pun cu o pipeta 100 cm3 apa de analizat.
Se adauga 2-3 picaturi de fenolftaleina. Daca apa ramane incolora,
alcalinitatea fata de fenolftaleina este 0, daca se4 coloreaza in rosu se
titreaza cu HCl n/10 pana la decolorare. Alcalinitatea fata de
fenolftaleina poate fi exprimata in grade de duritate.
b) alcalinitatea fata de metilorange. In solutia decolorata se adauga
2-3 picaturi de metilorange. Lichidul colorat in galben se titreaza in
continuare cu HCl n/10 pana la virajul in portocaliu.
Alcalinitatea fata de metilorange este identical cu duritatea temporara.

Principiul metodei: neutralizarea unei cantităţi din apa de analizat cu un acid

diluat în prezenţă de indicator.
Alcalinitatea determinată în prezenţa fenolftaleinei (pH = 8,2) constituie
alcalinitatea permanentă şi este dată de bazele libere şi de carbonaţii alcalini:

23
 NaOH + HCl → NaCl + H2O
K2CO3 + 2 HCl → 2 KCl + H2O + CO2
Alcalinitatea determinată în prezenţa metiloranjului (pH = 4,4) constituie
alcalinitatea totală şi este dată de bazele libere, carbonaţii şi bicarbonaţii alcalini.

NaOH + HCl → NaCl + H2O

K2CO3 + 2 HCl → 2 KCl + H2O + CO2
Ca(HCO3)2 + HCl → CaCl2 + 2 H2CO3
Reactivi:
• Acidul clorhidric 0,1 N cu factorul stabilit;
• Fenolftaleina, soluţie 1 % în alcool etilic 70%;
• Metiloranj 0,1 % în apă;
• Tiosultaf de sodiu 0,1 N.

Modul de lucru: se iau 100 ml apă de analizat şi se introduc într-un flacon

Erlenmayer, peste care se adaugă 2 picături de fenolftaleină. Dacă nu apare
coloraţia roz, alcalinitatea permanentă este zero (pH-ul apei este sub 8,2). În
cazul apariţiei coloraţiei roz, proba se titrează cu HCl 0,1 N până la incolor şi se
obţine alcalinitatea permanentă.
Calcul:
ml HCl 0,1 N = f•V

V = ml HCl 0,1 N folosiţi la titrare;

f = factorul acidului clorhidric 0,1 N.

Dacă în prezenţa fenolftaleinei nu a apărut coloraţia roz se trece la

determinarea alcalinităţii totale folosind ca indicator metiloranjul. Se măsoară
100 ml apă de analizat într-un flacon Erlenmayer, se adaugă 2-3 picături de
metiloranj şi se titrează cu HCl 0,1 N până ce culoarea virează de la galben -
citrin la galben - portocaliu.
Interpretarea rezultatelor
Considerand ca intreaga alcalinitate se datoreste numai prezentei
biocarbonatilor, carbonatilor si hidroxizilor si deci lipsa in apa de analizat a
acizilor slabi, iar prezenta concomitenta a hidroxidului si bicarbonatului in
aceasi proba este incompatibila, din datele obtinute rezulta:
 alcalinitatea se datoreste prezentei bicarbonatilor atunci cand alcalinitatea
permanenta este mai mare ca 0, dar mai mica decat alcalinitatea totala.
 alcalinitatea se datoreste prezentei hidroxizilor atunci cand alcalinitatea
permanenta este mai mare decat jumatate din alcalinitatea totala.
 alcalinitatea se datoreste prezentei carbonatilor atunci cand alcalinitatea
permanenta este mai mica decat jumatate din alcalinitatea totala.

24
 Concluzii

Pentru realizarea acestui proiect am urmat următorii paşi:

 selectarea bibliografiei;

 documentarea din cărţi, reviste, internet;

 întocmirea lucrării;

 tehnoredactarea;

 prezentarea acesteia.

Am încercat să realizez un proiect interesant, educativ fiind util şi celor

mici şi celor mari. Am considerat că un lucru important privind calitatea apei îl
consideră redurizarea apei.

Acest procedeu se realizează pentru reducereadin apă a sărurilor minerale

care ar putea afceta sănătatea omului.

Pentru reducerea durităţii se folosesc mai multe metode: metode chimice şi

metode cationice. Aceste metode utilizează în general varul şi soda.

Iata de ce apa considerată o vreme un corp simplu s-a dovedit datorită

proceselor ştiinţifice a fi unul dinre componentele cele mai complicate din
punct de vedere fizic şi chimic.

Să nu uităm că apa este izvorul formei de viaţă, parte integrantă a

ţesuturilor, sursa de energie, şi o necesitate pentru om, agricultură şi industrie.

Pe treapta superioară a civilizaţiei, apa a devenit obiectul preocupărilor

stăruitoare, o problemă de proporţii radicale la care orice om trebuie să
contribuie afectiv. Dar pentru obţinerea unei ape de calitate drumul este lung,
anevoios, însă plin de satisfacţie.

25
 Anexe
Anexa 1

26
Anexa 2

Indicatori chimici generali

27
 Anexa 3
Indicatori chimici toxici

Calculul relaţiilor de alcalinitate

Valoarea OH- CO32- HCO3-
alcalinităţii (p)
0 0 0 m
< m/2 0 2p m-2p
m/2 0 2p 0
>m/2 2p-m 2(m-p) 0
m m 0 0
m = alcalinitatea faţă de metiloranj în ml HCl 0,1 N
p = alcalinitatea faţă de fenolftaleină în ml HCl 0,1 N

28
Anexa 4

29
Anexa 5

30
 Bibliografie

 Florescu Alex. – Exploatarea construcţiilor şi instalaţiile pentru tratarea

apelor potabile şi industriale, Editura Tehnică, Bucureşti, 1981;

 Florescu Alexandru, Sandu M. – Folosirea raţioală a apei în scopuri

potabile şi industriale, I.C.D.T., Bucureşti, 1973;

 Ionescu T. – Analiza apelor, Editura Tehnică, Bucureşti, 1968;

 Pâslăraşu I. – Alimentări cu apă, Editura Didactică şi Pedagogică,

Bucureşti, 1970;

 Negulescu M. – Protecţia calităţii apelor, Editura Didactică şi Pedagogică,

Bucureşti, 1975;

 Trofin P. – Alimentări cu apă. Corectarea calităţii apei,. Vol. 2, Editura

Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1961;

 Rojanschi Vladimir – Cartea operatorului dinstaţiile de tratare şi epurare a

apelor, Editura Tehnică, Bucureşti, 1989;

 Ursoiu Ioan – Analiza apei, Editura Politehnică, Timişoara, 2004;

 STAS 6363/61

31