UNIVERSITATEA „DUNĂREA DE JOS” DIN GALAȚI

FACULTATEA DE DREPT ȘI ȘTIINȚE ADMINISTRATIVE

DREPT ROMAN

CĂSĂTORIA ÎN DREPTUL ROMAN

Lect.univ.dr. , Student,
NICULESCU LILIANA ȘERBU COSMINA-
ALEXANDRA

SPECIALIZARE: DREPT
ANUL I
GRUPA 5

2022-2023
 CUPRINS

I. Introducere ………………………………………………………………… 1
II. Condiții de fond la căsătorie în Roma Antică …………….. 3
III. Formele căsătoriei în Roma Antică ……………………………. 5
IV. Raporturile dintre soți ………………………………………………. 7
V. Desființarea căsătoriei și divorțul ……………………………… 8
I. Desființarea căsătoriei ………………………………………………. 8

II. Divorțul ………………………………………………………………………. 9

III. Relațiile extraconjugale …………………………………………….. 11

VI. Concluzii ………………………………………………………………….. 12
VII. Bibliografie ……………………………………………………………… 13
 I. Introducere
Căsătoria a fost cel mai cunoscut, natural și firesc izvor al puterii părintești, toate celelalte
izvoare reprezentând doar o imitare pe cale artificială a efectelor acesteia. Căsătoria sau nunta
este legătura bărbatului cu femeia care constă dintr-o comunitate de viață de nedespărțit. 1
Definiţia căsătoriei (iustum matrimonium sau iustae nuptiae) oglindeşte vechea concepţie
bazată pe legături trainice și de neînlăturat ale celor care pășesc la încheierea ei; acel
vinculum iuris cu caracter particular prin care soţii se unesc pentru toată viaţa. Familia a fost
multă vreme baza societății romane : „Organizată pe baze patriarhale, familia romană se
întemeia pe puterea unică, și la început nelimitată a șefului familiei asupra soției, copiilor,
sclavilor, precum și asupra întregului patrimoniu al familiei.” (C.Murzea).

În Roma antică, căsătoria era cunoscută sub denumirea de conubium, adică dreptul de a
încheia o căsătorie în mod valabil.

După jurisconsultul roman Modestinus, căsătoria reprezenta unirea bărbatului cu femeia, o

comunitate pentru întreaga viață, împărtășirea dreptului divin și uman. În concepția lui
Iustinian, căsătoria reprezenta unirea bărbatului cu femeia, care constă dintr-o comunitate de
viață, de nedespărțit.
În legislația actuală pentru a încheia o căsătorie în mod valabil este suficient ca persoanele
să nu se afle în situația unor impedimente la căsătorie (existența unei alte căsătorii, rudenie,
tutelă, alienație mintală) și să îndeplinească următoarele condiții:

 să existe diferența de sex. Căsătoria se poate încheia în mod valabil numai între un
bărbat și o femeie.

 vârsta legală. Pentru a încheia o căsătorie în mod valabil este necesar ca ambii
parteneri să dobândească capacitate deplină de exercițiu, capacitate care se dobândește
odată cu împlinirea vârstei de 18 ani. Desigur, există și anumite excepții când o
căsătorie se poate încheia chiar mai repede de vârsta legală, dar în această situație
trebuie să existe motive temeinice.

1
Iustinian, Institutiones, 1.9.1. –traducere: „Nuptiae autem sive matrimonium est viri et mullieris coniunctio,
inviduam consuetudinem vitae continens.”

1
  consimțământul.2 Pentru a încheia o căsătorie valabilă, este necesar ca ambii parteneri
să-și manifeste consimțământul, intenția de a întemeia o familie. Dacă nu există acest
consimțământ din partea ambilor parteneri atunci nu putem vorbi despre o căsătorie
valabilă, existând posibilitatea de a atrage nulitatea căsătoriei.

În privința căsătoriei la romani, lucrurile erau mult mai diferite, dar pentru a ajunge la
forma juridică pe care o vedem astăzi în practică trebuie să avem în vedere faptul că
reglementările romanilor au avut totuși o anumită influență.

2
Capotă G.Cristian, Drept roman 1, 2019, p.77
consensus=consimțământ

2
 II. Condițiile de fond la căsătorie în Roma Antică

În privința consimțământului la căsătorie, trebuiau să își dea acordul consimțit cei doi pater
familias din familiile celor care aveau intenția de a se căsători (părintele, tatăl din partea
bărbatului și părintele, tatăl din partea femeii), abia mai târziu ținându-se cont de
consimțământul viitorilor soți. Cu alte cuvinte, părinții erau cei care aveau ultimul cuvânt în
ceea ce privea încheierea unei căsătorii în acea vreme.

Ce se întâmpla dacă cei doi îndrăgostiți nu ascultau de voința supremă ale celor doi pater
familias? În cele mai multe cazuri se ajungea la renegare, alungarea din familie sau
dezmoștenire, iar în cazuri excepționale se ajungea și la comiterea de infracțiuni asupra vieții
(omor, tentativă de omor). Prin legea Iulia ce datează încă de pe vremea împăratului August,
li se acorda fetelor dreptul de a se adresa unui magistrat pentru a-l constrânge pe șeful familiei
să-și manifeste în sens pozitiv consimțământul. Împăratul Iustinian este de părere că acest
drept trebuie neapărat atribuit și tinerilor bărbați și le oferă și acestora dreptul de a solicita
ajutorul unui magistrat în situația în care șeful familiei se împotrivea cu privire la încheierea
căsătoriei.
Fără consimțământul celor doi pater familias, căsătoria nu putea fi încheiată în mod legal. În
cazul în care doar unul dintre cei doi pater familias era de acord cu încheierea căsătoriei, cel
care se împotrivea nu era obligat să își motiveze decizia, dar se ajungea de cele mai multe ori
la ceea ce numim astăzi mediere sau acestuia i se ofereau diverse bunuri sau servicii pentru a-l
convinge de necesitatea exprimării în sens afirmativ a consimțământului său pentru încheierea
valabilă a căsătoriei (ceea ce putem numi astăzi o mituire a persoanei pentru a-și exprima
consimțământul).

În privința vârstei viitorilor soți, în Roma Antică, bărbatul trebuia neapărat să fie puber,
adică să aibă cel puțin vârsta de 14 ani împliniți, iar femeia trebuia să fie nubilă, (aptă pentru
căsătorie) adică să aibă vârsta de cel puțin 12 ani împliniți.

3
 Ultima etapă pentru a putea încheia o căsătorie romană valabilă constă în îndeplinirea
condițiilor legale pentru a dobândi conubium, adică dreptul de a încheia o căsătorie în mod
valabil.

Singurii care dețineau conubium erau cetățenii romani, latinii vechi, dar și cei cărora
conubium le-a fost acordat în mod expres (se putea solicita o autorizație specială din partea
autorităților).

Printre condițiile care trebuiau îndeplinite pentru a dobândi conubium enumerăm:

 Absența afinității, a rudeniei, în linie directă și colaterală (în linie directă până la
infinit, iar în linie colaterală până la gradul șase în epoca veche și până la gradul patru
la sfârșitul Republicii). Căsătoria e interzisă cu rudele celuilalt soț în linie directă la
infinit, iar în linie colaterală între cumnați și cumnate.

 Absența unei căsătorii anterioare, respectarea intervalului de văduvie (300 de zile după
decesul soțului). Termenul de 300 de zile este un termen imperativ, de natură morală,
cunoscut drept termenul de viduitate în care soția este obligată să nu încheie o nouă
căsătorie înăuntrul acestui termen deoarece ea trebuie să poarte doliul pe care îl
datorează soțului trecut în neființă. De asemenea, se precizează că acest termen ar
ajuta la eliminarea oricărui dubiu cu privire la paternitatea unui copil care s-ar putea
naște în acest interval, deoarece în acea perioadă nu existau metodele tehnice de care
dispunem astăzi. Acest termen elimină dubiul paternității întrucât, din punct de vedere
fizic, o sarcină durează în mod normal 9 luni.

 Egalitatea de condiție socială (căsătoria între patricieni și plebei, între eliberați și liberi
era interzisă până când a fost anulată prin Legea Canuleia în 445 î. Hr, respectiv până
la August pentru cei liberi și dezrobiți). De asemenea, soldații nu se puteau căsători cât
timp se aflau în exercitarea atribuțiilor de serviciu.

Numai în situația în care aceste condiții erau îndeplinite, cei doi îndrăgostiți dobândeau
conubium (adică dreptul de a încheia o căsătorie recunoscută).

4
 III. Formele căsătoriei în Roma Antică

Căsătoria în Roma Antică era reprezentată de două mari forme și anume: Căsătoria cum
manu și Căsătoria sine manu.
Căsătoria cum manu – Era acea formă a căsătoriei prin care femeia care urma să se
căsătorească trebuia în mod obligatoriu să întrerupă orice relație cu familia ei, urmând a intra
în puterea noului pater familias.3
În ceea ce privește căsătoria cum manu, existau trei modalități de încheiere a căsătoriei și
anume:

o Confarreatio – Adică exista o ceremonie religioasă, solemnă în care prezența

martorilor era absolut necesară. De menționat este faptul că, căsătoria prin confarreatio
era accesibilă doar patricienilor. Patricienii erau proprietarii de pământ, cei care
dispuneau de drepturi politice depline și care formau astfel masa cetățenilor, numită
Poporul Roman (populus romanus).

o Coemptio – Adică acea modalitate prin care pater familias vinde în mod fictiv femeia
către viitorul soț printr-un procedeu specific numit mancipațiune. Pentru a distinge
procedura de vânzare a femeii de cea prin care se vindeau copii, se foloseau cuvinte și
expresii diferite.

o Usus – Adică acea modalitate prin care bărbatul și femeia care aveau intenția să se
căsătorească trebuiau să locuiască/conviețuiască, pe o perioadă de cel puțin un an.
Abia după expirarea acestui termen de un an de zile femeia urma să intre în familia
bărbatului. Căsătoria cum manu prin usus se caracterizează prin ceremonii religioase
în care femeia era condusă de la casa sa la casa soțului său cu un mare cortegiu unde
se oferă un sacrificiu și se formează astfel viața comună dintre cei doi soți.

3
https://administrare.info/domenii/drept/16715-familia-%C3%AEn-dreptul-roman

5
 Căsătoria sine manu – Era acea formă a căsătoriei în care femeia, viitoarea soție nu intra
deloc în puterea noului pater familias. Aceasta avea de îndeplinit o singură condiție și anume
să îi fie fidelă soțului său, iar drept urmare a căsătoriei, soția dobândea rangul social al soțului.
În Roma antică, formalismul juridic nu era obligatoriu, cum este astăzi spre exemplu, însă
acesta putea fi de mare folos pentru dovedirea existenței raportului juridic dintre soți. Trebuie
precizat că, încă din acea vreme exista posibilitatea subiecților de drept de a dovedi un raport
juridic cu ajutorul oricărui mijloc de probă.
Pentru încheierea valabilă a căsătoriei în acea vreme, pe lângă consimțământul celor doi
pater familias mai era necesar să se îndeplinească încă două condiții în mod cumulativ, și
anume să existe affectio maritalis și honor matrimonii, adică să existe fără nicio urmă de
îndoială intenția viitorilor soți de a întemeia o familie urmată de conviețuirea faptică și
materială a celor doi, ceea ce putem numi astăzi concubinaj.
În perspectiva romanilor, nu exista o dovadă mai puternică de devotament și afecțiune
reciprocă decât aceea de a trăi faptic și de a contribui în mod egal și continuu la îndatoririle și
obligațiile familiale.
Intenția de a întemeia o familie era absolut necesară considerându-se că dacă nu se aduc la
îndeplinire aceste condiții, nu putem vorbi de o căsătorie în adevăratul sens al cuvântului.
Răspândirea speciei era un aspect deosebit de important pe care romanii nu l-au neglijat și l-
au avut în vedere atunci când au reglementat instituția căsătoriei.
Mai exact, putem observa cu ușurință faptul că, prin impunerea acestor condiții se dorea pe
cât posibil evitarea încheierii unor căsătorii de formă, fictive. Dovada existenței affectio
maritalis și honor matrimonii se putea face prin orice mijloc de probă.

6
 IV. Raporturile dintre soți

În privința raporturilor personale dintre soți:

La căsătoria cum manu, femeia devenea fiică/nepoată în familia soțului ei, aceasta
având obligația de a rupe orice fel de legătură cu familia de origine, acest proces era
cunoscut sub denumirea de agnațiune.
La căsătoria sine manu, femeia nu avea obligația de a rupe legăturile cu familia sa
inițială, dar din punct de vedere juridic rămânea încă în aceasta.

În privința raporturilor patrimoniale dintre soți:

La căsătoria cum manu, întreaga avere a femeii urma a fi transferată în patrimoniul

noului pater familias, iar la decesul acestuia, femeia dobândea numai o cotă-parte din
succesiune. Prin patrimoniu înțelegem toate drepturile și obligațiile cu caracter
economic care aparțin unei persoane.
La căsătoria sine manu, averea soției denumită alieni iuris aparținea familiei lui pater
familias din care a plecat, adică, mai exact tatălui său.

Soția, care avea statutul de sui iuris, în schimb, era stăpână pe întreaga sa avere, fiind
sfătuită și ajutată de către un tutore în cazul în care aceasta trebuia să încheie diferite acte cu
caracter patrimonial.
Remarcăm că, deși soția sui iuris avea recunoscut dreptul de a stăpâni întreaga avere pe
care o deținea în patrimoniul său, normele legale și conduita din acea perioadă nu o considera
pe aceasta suficient de independentă și capabilă din punct de vedere juridic să încheie acte de
dispoziție, adică să dispună de bunurile și averea sa în mod liber, fiind necesar în cele din
urmă și consimțământul unui tutore.
În privința lui pater familias, acesta nu avea interdicții cu privire la modul în care să
dispună de averea pe care o deține, legea recunoscându-i capacitatea deplină din simplul
motiv că este bărbat și totodată pater familias, adică „stâlpul familiei”.

7
 Donațiile între soți erau strict interzise în acea perioadă. În legislația actuală, donațiile între
soți sunt permise, iar acestea se pot revoca numai în timpul căsătoriei, conform art. 1031 C.
civ.

V. Desființarea căsătoriei și divorțul

I. Desființarea căsătoriei

În Roma antică, desființarea căsătoriei putea avea loc în următoarele împrejurări:

1. Desființare forțată (fără voința soților) atunci când desființarea căsătoriei avea loc
prin moartea unuia dintre soți, prin pierderea libertății (sclav), a cetățeniei unuia dintre
soți (peregrin) sau datorită apariției unor impedimente care apar după încheierea
căsătoriei, impedimente care fac imposibilă continuarea acesteia. Spre exemplu,
căsătoriile dintre persoanele care (ulterior încheierii căsătoriei) au devenit senatori și
femeile dezrobite erau interzise prin lege.
2. Desființare voluntară (din voința soților):
Căsătoria cum manu putea fi desfăcută voluntar, dar trebuia sa parcurgă o procedură destul
de dificilă. Căsătoria se desființa printr-o ceremonie solemnă, adică, în situația în care
căsătoria s-a încheiat prin intermediul conffareatio, căsătoria se desființa prin diffaeratio.
Dacă s-a încheiat prin intermediul coemptio/usus atunci se desființa prin remancipatio.
Remancipatio era acel procedeu prin care soțul își remancipa soția, adică acesta o trecea
practic în puterea unei terțe persoane care ulterior o va elibera. Din punct de vedere juridic,
femeia nu se mai afla sub puterea bărbatului, iar în cele din urmă, căsătoria se desfăcea.

Căsătoria sine manu putea fi desfăcută semnificativ mai ușor și se desființa în toate
cazurile printr-o separare faptică și materială a celor doi soți (soții se despărțeau, nu mai
locuiau împreună și își împărțeau reciproc bunurile rămase).
Desființarea voluntară la căsătoria sine manu era valabilă numai în situația în care se dovedea
fără niciun dubiu că nu mai există între soți acel affectio maritalis precum și honor
matrimonii. Condițiile affectio maritalis și honor matrimonii trebuiau să existe obligatoriu în

8
mod cumulativ. Dacă unul dintre elemente lipsea, căsătoria înceta pur și simplu să mai existe
și se desființa.
Formalitățile la desființarea căsătoriei voluntare sine manu nu erau necesare, era suficient ca
soții să se despartă și să nu mai locuiască împreună, această simplă stare de fapt reprezenta
întocmai acordul lor de voință la desființarea căsătoriei. Totuși, pentru a demonstra și mai
puternic voința soților de a desface căsătoria, se puteau îndeplini anumite acte specifice. Spre
exemplu: notificarea scrisă, pronunțarea unor cuvinte în prezența martorilor (repudium).

II. Divorțul în Roma Antică

Chiar dacă divorțul în lumea romană era privit cu foarte multă ostilitate, iar legea romană
nu era foarte îngăduitoare cu soții care voiau să divorțeze, chiar și în această situație romanii
nu au neglijat deloc existența divorțurilor și au tratat acest subiect cu foarte multă seriozitate.
Întrucât neînțelegerile dintre bărbați și femei au existat dintotdeauna, romanii au înțeles
necesitatea introducerii unei reglementări cu privire la divorț.
Romanii voiau să stabilească de la bun început un echilibru în societate, întrucât
divorțurile însemnau pentru romani o piedică în procesul de evoluție a societății, deoarece
omul, cetățeanul roman, era considerat celula de bază în procesul de producție.
Divorțul fără justificare, fără temei era pedepsit de către cenzori printr-o observație,
mustrare (nota censoria).
Cu toate acestea, în epoca imperială se resimt profund influențele orientale, exploatarea
sclavagistă, dar și opulența resimțită de păturile sociale mai înalte produc din aceștia familii
considerate moderne, iar drept rezultat, relațiile autentice de familie își pierd încet, dar sigur,
soliditatea morală consacrată de ceva vreme. Divorțurile erau des întâlnite mai ales la clasele
sociale mai înalte, dominante reflectând astfel decăderea morală a epocii.
Divorțul în sistemul de drept roman a apărut datorită lui Iustinian, astfel:

1. Prin consimțământul mutual al soților (communi consensu), adică ambii soți doresc
și sunt de acord să divorțeze.
2. Datorită unui fapt justificat, dar neimputabil soților, cunoscut și sub denumirea de
divortium bona gratia, adică a apariției a unui eveniment/fapt care, cu toate că nu se
poate reproșa celor doi soți, acesta face numaidecât imposibilă continuarea
căsătoriei. Spre exemplu: căderea unui soț în prizonierat, infertilitatea.

9
 3. Din vina unuia dintre soți (iusta causa), în cazurile de adulter, abandon sau prin
comiterea unor infracțiuni contra persoanei (tentativă de omor). Putem remarca și
în acest caz faptul că romanii știau și înțelegeau realitățile sociale și psihologice ale
unei persoane care nu poate să mai trăiască împreună cu o persoană care a atentat
cel puțin o dată la suprimarea vieții acesteia.
4. Orice altă formă de divorț nereglementat în mod expres de lege era considerat a fi
nejustificat (sine iusta causa), iar soțul care se despărțea fără a respecta
reglementările legale în vigoare la acea vreme era pedepsit, dar chiar și în astfel de
situații menționăm faptul că, căsătoria rămânea totuși desfăcută mergând probabil
pe principiul dragostea cu forța nu se poate.

Motivele pentru care un bărbat putea divorța de soția lui:

 Soția acestuia a complotat împotriva guvernului, iar aceasta nu l-a înștiințat.

 Soția a complotat împotriva lui.
 Dacă nu există copii rezultați din căsătorie, soțul va păstra cadourile de nuntă, zestrea
precum și o treime (1/3) din alte proprietăți pe care soția le avea în posesie. Soțul va
lua totul dacă există copii rezultați din căsătorie, dar acesta trebuie să păstreze toate
bunurile pentru aceștia.
 Soția a făcut baie cu străini sau a participat la evenimente, petreceri, circuri, teatre fără
aprobarea soțului său.
 Fără permisiunea sau încunoștințarea acestuia, soția a părăsit căminul familiei cu
excepția cazului când aceasta a fost în vizită la părinți. Desigur, acest fapt trebuia
dovedit.

Motivele pentru care femeia putea divorța de soțul său:

 Soțul a fost implicat într-un complot împotriva guvernului sau a știut de existența unui
complot împotriva guvernului, iar acesta nu a făcut nimic în această privință.
 Soțul a încercat să atenteze la viața acesteia sau având cunoștință de posibilitatea unui
atentat la viața soției, nu a avertizat-o sau nu făcut nimic să oprească aceste fapte.
 Soțul încearcă să o vândă unui alt bărbat în scopul comiterii adulterului.
 Soțul o acuză de infidelitate, dar nu reușește să probeze acest fapt.

10
  Soțul a fost surprins cu o altă femeie în casa soției sau este văzut frecvent în diferite
locuri cu o altă femeie și refuză în mod deliberat să se oprească după ce a fost în
prealabil avertizat cu privire la acest fapt. Avertismentul trebuie să provină de la o
persoană considerată în acea vreme de încredere (o rudă apropiată, părinții soției).
 Soția înșelată avea dreptul la zestre și la cadourile de nuntă. Dacă există copii din
căsătorie, aceasta va putea folosi bunurile, dar este obligată să le conserve și să
transmită proprietatea bunurilor copiilor săi, de îndată ce aceștia vor deveni majori.
Dacă soțul avea proprietăți sau bunuri imobile, acestea se vor transmite copiilor săi, iar
dacă nu existau copii din căsătorie, guvernul intra în proprietatea acestor categorii de
bunuri.

Astăzi, în zilele noastre, instituția căsătoriei s-a adaptat și a evoluat semnificativ existând
în prezent posibilitatea de a divorța legal, în mai puțin de câteva ore la un notar public.
În Roma Antică, o căsătorie se putea încheia valabil prin divorț numai ca urmare a deciziei
unilaterale a soțului, adică a celui considerat lui pater familias (capul familiei), printr-o
procedură numită repudiere. Soția nu se bucura de acest drept, neavând din punct de vedere
legal, dreptul de a divorța de soțul său. Aceasta se putea separa în mod faptic (să părăsească
locuința conjugală), dar din punct de vedere legal, aceasta era încă sub tutela lui pater
familias, căsătorită cu soțul său.
Abia începând cu secolul III, femeile cu statut de sui iuris au dobândit dreptul de a divorța
de partenerii lor prin voință unilaterală. Însă, chiar și în această situație, putem remarca faptul
că doar o anumită categorie de femei erau privilegiate în legătură cu acest drept și anume
femeile care proveneau dintr-o categorie socială mai înaltă, soțiile sui iuris. Femeile cu statut
cum manu nu se puteau bucura de acest drept rămânând sub autoritatea soțului său.

III. Relațiile extraconjugale

Relațiile extraconjugale erau destul de frecvente în Roma Antică, iar pentru a proteja
căsătoria, romanii au înțeles că este necesar protejarea familiei romane prin reglementări
legale, aplicând în acest sens sancțiuni destul de drastice pentru cei care nu respectau familia.
Printre sancțiuni enumerăm: pierderea proprietății tuturor bunurilor, alungarea din familie,
renegarea.

11
Stuprum – relație sexuală între persoane libere, căsătorite sau nu.
Concubinaj4 – uniune stabilă între două persoane de sex diferit, căreia îi lipsește affectio
maritalis. Copiii rezultați din aceste legături erau considerați nelegitimi.

VI. CONCLUZII

Neîndoielnic, căsătoria în dreptul roman a fost mult mai complexă decât ceea ce ne este
reprezentat în jurisprudența de specialitate.

Deși astăzi căsătoria este o ,,procedură facultativă”, fiind încheiată prin acordul sau
consimțământul comun al bărbatului și femeii, în dreptul roman, căsătoria în Roma antică a
cunoscut o perioadă în care s-a prefigurat într-o ,,procedură obligatorie”, determinată de
condițiile existente în societate: o criză apărută la nivel moral. De asemenea, în funcție de
modalitatea în care se încheia căsătoria, femeia fie se supunea bărbatului, fie rămânea parte
componentă a familiei sale anterioare.

Desigur, toate aceste reguli, tipuri de căsătorie nu sunt altceva decât nişte condiţii de
formă. Însă, pentru că o căsătorie să fie legală era necesar ca viitorii soţi să îndeplinească
condiţiile de fond, şi anume connubium, consensus şi vârsta minimă acceptată.

Aceste condiţii de fond sunt cele care contează cu adevărat şi tot aici apar cele mai multe
neclarităţi în ceea ce priveşte mariajul la romani. Romanii nu priveau căsătoria că pe un
eveniment anume în timp, ci mai degrabă ca pe un proces ce se putea lungi pe o perioadă de
timp destul de îndelungată. Poate de aceea nu avem dovezi clare că romanii sărbătoreau
aniversarea nunţii. Căsătoria se desfăşura pe mai multe etape şi anume sponsalia 5 când avea
loc stabilirea dotei şi căsătoria propriu zisă când avea loc şi ceremonia nunţii.

4
https://www.historia.ro/sectiune/general/articol/institutia-casatoriei-in-societatea-romana
5
Emil Molcuț, Drept roman, p.92

12
VII. BIBLIOGRAFIE

1. Capotă G.Cristian, Drept roman 1, 2019, p.77

2. Emil Molcuț, Drept roman, p.92
3. Iustinian, Institutiones, 1.9.1
4. https://administrare.info/domenii/drept/16715-familia-
%C3%AEn-dreptul-roman
5. https://www.historia.ro/sectiune/general/articol/institutia-
casatoriei-in-societatea-romana
6. https://legalup.ro/casatoria-in-roma-antica/
7. https://www.juridice.ro/746230/caducitatea-casatoriei-
romane.html
8. https://www.avocatoo.ro/blog/casatoria-la-romani-
drepturi-obligatii-roma-antica
9. https://academiademediere.ro/casatoria-in-dreptul-roman/

13