UNIVERSITATEA DE MEDICINĂ, FARMACIE, ȘTIINȚE

ȘI TEHNOLOGIE DIN TÂRGU MUREȘ

FACULTATEA DE ECONOMIE ȘI DREPT
Programul de studii: Drept, anul I

CĂSĂTORIA PUTATIVĂ

Coordonator stiințific: Studenți:

Lector univ. dr. Cornelia Șuș Antonia Bârsan
Birtalan Juliánna
Csizmadi-Murvay Tünde

1
 Cuprins
Preambul:.....................................................................................................................................3
Sediul materiei:............................................................................................................................3
Etimologia termenului de putativitate:........................................................................................3
Istoricul conceptului de căsătorie putativă:.................................................................................3
Definirea conceptului de căsătorie putativă:................................................................................4
Condițiile căsătoriei putative:......................................................................................................5

2
 CĂSĂTORIA PUTATIVĂ

1. Preambul:
Termenul de „căsătorie“ are în sistemul de drept românesc un dublu înțeles.

El desemnează, în primul rând, actul juridic pe care îl încheie cei care vor să se
căsătorească. În al doilea rând, el desemnează și situația juridică a celor căsătoriți, situație care se
naște drept efect al actului juridic odată încheiat.

Prin conceptul de act juridic al căsătoriei se înțelege un act juridic bilateral și solemn, prin
care viitorii soți consimt, în mod public, să devină soți, calitate în care li se aplică de drept
statutul legal de persoane căsătorite.

În ceea ce privește al doilea înțeles al termenului de căsătorie, respectiv situația juridică de

căsătorie, acesta mai este desemnat în limbajul juridic și cu terminologia de „legătură juridică
dintre soți”, „legătură matrimonială”, „legătură conjugală”.

Conceptul de căsătorie mai are și înțelesul de instituție juridică, adică de totalitatea

normelor legale care reglementează căsătoria.

Pornind de la definiția noțiunii de căsătorie ca fiind, conform art. 259, alin (1) din Noul
Cod Civil „uniunea liber consimțită dintre un bărbat și o femeie, încheiata în condițiile
prevăzute de lege, cu scopul de a întemeia o familie”, căsătoria putativă constituie o cauză de
nulitate a acesteia, fiind realizată în urma nerespectării unor dispoziții legale, privitoare la
încheierea căsătoriei.

2. Sediul materiei:
Art. 304, alin. (1) din Noul Cod Civil: „Soțul de bună-credință, la încheierea unei
căsătorii nule sau anulate, păstrează pană la data când hotărârea judecătorească rămâne
definitivă, situația unui soț dintr-o căsătorie valabilă.”

3. Etimologia termenului de putativitate:

Termenul de putativ/ putativă provine din latinescul „putare”, care înseamnă a cugeta,
gândi, a crede.

4. Istoricul conceptului de căsătorie putativă:

Conceptul de căsătorie putativă apare pentru prima oară în dreptul roman, fără a fi numit ca
atare, unde se acorda importanță în circumstanțe excepționale bunei-credințe a unei părți în
privința lipsei impedimentelor la căsătorie, căsătoria producând efecte în aceste cazuri mai mult
ca o favoare extraordinară pentru cel în eroare. Încălcarea numeroaselor impedimente
matrimoniale instituite de Augustus ducea la nulitate, dar dispariția unui impediment care
existase la un moment dat ducea la validarea căsătoriei. Filiația legitimă depindea de validitatea
căsătoriei în care a fost conceput sau născut copilul, contractarea unei căsătorii în pofida unor

3
impedimente dirimante ducând la nulitatea acesteia și la nelegitimitatea copiilor rezultați. Aceste
aspecte au fost aplicate cu rigoare în dreptul roman și în dreptul canonic al bisericii orientale,
dreptul canonic occidental având o viziune similară în Evul Mediu timpuriu, până inclusiv în
secolul al XI-lea.
Căsătoria putativă este preluată conceptual din dreptul privat roman în cel canonic, mai
ales cu scopul de a păstra legitimitatea copiilor născuți în cursul unei căsătorii declarate ulterior
nule pentru încălcarea unuia dintre numeroasele impedimente la căsătorie, impedimentul
rudeniei mergând, de exemplu, colateral până chiar la rudenia de gradul al 14-lea (gradul al
șaptelea socotit după metoda ecleziastică), ulterior restrâns de Conciliul de la Luteran din 1215
până la gradul al optulea (gradul al patrulea ecleziastic). Dacă cel puțin unul dintre soți încheiase
căsătoria de bună-credință, fără a cunoaște impedimentele, copii născuți din această uniune erau
copii legitimi și aveau dreptul de moștenire a averii și titlurilor tatălui lor. Teoria putativi tații
căsătoriei era deja pe deplin consacrată în dreptul canonic în secolul al XII-lea, în vremea papei
Alexandru al III-lea, care este considerat, prin intermediul decretatelor sale, creatorul dreptului
medieval al căsătoriei în lumea creștină apuseană
Nevoia de atenuare a consecințelor riguroase ale nulității căsătoriei a apărut tocmai datorită
extinderii fără precedent a sferei impedimentelor dirimante la căsătorie, mai ales a celor bazate
pe rudenie și afinitate. Un mare număr de căsătorii ar fi putut fi afectate de nulitate, în pofida
bunei-credințe a soților și fără ca aceștia să dea dovadă de vreo neglijență gravă, astfel că
rezolvarea problemei legitimității copiilor rezultați din acestea devenise imperios necesară.
5. Definirea conceptului de căsătorie putativă:
Căsătoria putativă este definită conform Codului Civil, art. 304, alin. (1) drept acea
acțiune în cadrul căreia „soțul de bună-credință, la încheierea unei căsători nule sau anulate
păstrează, până la data când hotărârea judecătorească rămâne definitivă, situația unui soț
dintr-o căsătorie valabilă” (art. 23, din Codul Familiei).

Altfel spus, această căsătorie este una aparent valabilă, încheiată cu bună-credință din
partea cel puțin al unuia dintre parteneri, dar care este legal invalidă din cauza unui impediment
tehnic, cum ar fi căsătoria preexistentă din partea unuia dintre parteneri. Este acea căsătorie in
cadrul căreia, deși este nulă sau anulabilă, legea îi păstrează pană la rămânerea definitivă a
hotărârii judecătorești prin care s-a pronunțat nulitatea, efectele unei căsătorii valabile, pentru
soțul sau soții de bună-credință la încheierea ei.

Noțiunea de căsătorie putativă evocă ideea conform căreia, aceasta a existat doar în
imaginația soțului de bună-credință care a ignorat în mod inocent existența cauzei de nulitate.

Pentru o mai bună înțelegere a conceptului de căsătorie putativă este necesar a se realiza o
trecere în revista a noțiunii de nulitate a căsătoriei.

4
 Astfel, prin nulitatea căsătoriei se înțelege acea sancțiune care intervine, drept consecință a
nerespectării unor dispoziții legale, privitoare la încheierea căsătoriei. Cu alte cuvinte, o căsătorie
putativă este lovită de nulitate. Această nulitate poate reprezenta consecința lipsei
consimțământului personal și liber al viitorilor soți la încheierea căsătoriei; lipsa vârstei
matrimoniale, căsătoria încheiată de minorul care nu a împlinit vârsta de 16 ani fiind lovită de
nulitate absolută. Cu toate acestea, nulitatea căsătoriei se acoperă dacă, până la rămânerea
definitivă a hotărârii judecătorești, ambii soți au împlinit vârsta de 18 ani sau dacă soția a născut
sau a rămas însărcinată; bigamia. Este interzisă încheierea unei noi căsătorii de către persoana
care este căsătorită; căsătoria între rudele prin adopție, în aceleași condiții ca și la interzicerea
căsătoriei dintre rudele firești. De asemenea, este interzisă căsătoria adoptatului cu o rudă
firească, față de care a încetat rudenia prin efectul adopției; alienația și debilitatea mintală. Este
interzis să se căsătorească alienatul mintal și debilul mintal; căsătoria fictivă. Căsătoria încheiată
în alte scopuri decât acela de a întemeia o familie este lovită de nulitate absolută.

Putativitatea are următoarele caractere:

1. bilateral (când ambii soți au fost de bună-credință),
2. unilateral (când numai unul dintre ei a fost de bună-credință).

6. Condițiile căsătoriei putative:

I. Cel puțin unul dintre soți a fost de bună credința în momentul încheierii căsătorie, unde
buna-credință semnifică credința greșita a unuia sau a ambilor soți că au încheiat o căsătorie
valabilă, necunoscând faptul neîndeplinirii unei cerințe legale la căsătorie sau al existentei unui
impediment la căsătorie.

Așadar, pentru îndeplinirea acestei condiții, buna-credință trebuie să existe în momentul

încheierii căsătorie, adică în momentul exprimării consimțământului în fata ofițerului de stare
civilă, chiar dacă viciul care pătează actul căsătorie este descoperit ulterior.

II. Aparență juridică de căsătorie, condiție de unde rezultă că, pentru a se putea invoca
beneficiul putativității, este necesar ca respectiva căsătorie să fi fost celebrată și înregistrată
potrivit legii.

În situația în care căsătoria nu s-a încheiat în fața delegatului de stare civilă, uniunea astfel
realizată nu constituie o căsătorie în înțelesul legii, ci un concubinaj care exclude existența
putativității.

În materie de căsătorie putativă, se face distincție între două ipoteze posibile: ambii soți au
fost de bună-credință sau numai unul dintre soți a fost de bună-credință la încheierea căsătoriei.

Când ambii soți au fost de bună-credință efectele retroactive ale nulității sunt înlăturate,
ceea ce înseamnă că efectele pe care le-a produs căsătoria până la data rămânerii irevocabile a
hotărârii de anulare rămân valabile, ca și cum căsătoria nu a suferit nici un viciu. Astfel,

5
hotărârea prin care se declară nulitatea căsătorie produce efecte numai pentru viitor în privința
ambilor soți, nu și pentru trecut. Așadar în această situație, obligația de întreținere va exista și
ulterior desființării căsătoriei, în aceleași condiții ca și între soții divorțați, iar bunurile dobândite
în timpul căsătoriei sunt supuse regimului comunității de bunuri, iar partajarea lor se va face fie
prin învoiala părților, fie prin hotărâre judecătorească.

Când numai unul dintre soți a fost de bună-credință, numai acesta beneficiază de efectele
putativităţii, nulitatea căsătoriei retroactivând pana în momentul încheierii căsătorie. În
consecință, numai soțul de bună-credință are dreptul de a cere obligarea celuilalt la plata unei
pensii de întreținere, în aceleași condiții ca și soțul care a obținut divorțul. Însă, conform opiniei
susținute de majoritatea autorilor, comunitatea de bunuri profită ambilor soți dintr-o căsătorie
putativă, chiar dacă numai unul dintre ei a fost de bună-credință.

7. Efectele căsătoriei putative:

Instituția căsătoriei putative este un exemplu frumos al îmbinării bunei-credințe cu
echitatea, deoarece ar fi contrar echitații să se aplice față de soțul de bună-credință același regim
juridic ca și față de soțul de rea-credință, având în vedere că soțul de rea-credință a fost in
cunoștință că încheie o căsătorie lovită de nulitate, pe când cel de buna-credință a crezut că
încheie o căsătorie valabilă, astfel, față de soțul de bună-credință efectele nulității se vor produce
numai pentru viitor. Dacă ambii soți au fost de bună-credință, putativitatea operează pentru
amândoi, deci efectele declarării nulității vor fi asemănătoare cu efectele divorțului.

Atunci când ambii soți au fost de bună-credință, hotărârea prin care se declară nulitatea
căsătoriei produce efecte numai pentru viitor în privința ambilor soți, nu și pentru trecut. În
schimb atunci când numai unul din soți a fost de bună-credință, pentru soțul de rea-credință
hotărârea prin care se declară nulitatea căsătoriei va produce, în principiu, efecte retroactive, în
timp ce pentru soțul de bună-credință o asemenea hotărâre produce efecte numai pentru viitor.

De exemplu, în cazul în care minorul, care a dobândit capacitate deplină prin căsătorie a
fost de rea-credință la momentul încheierii căsătoriei, nu beneficiază de efectele căsătoriei
putative, întrucât, pentru el, hotărârea prin care se declară nulitatea căsătoriei va produce, în
principiu, efecte retroactive.

Deși, în principiu, dacă declararea nulității căsătoriei are loc înainte ca soțul minor de
bună-credință sa fi împlinit 18 ani, acesta își va păstra capacitatea deplină de exercițiu dobândită
prin căsătorie, conform art. 39, alin. (2) din Noul Codul Civil, din punct de vedere juridic se
consideră că acea căsătorie, în care soțul minor a fost de rea-credință, nu a avut niciodată loc,
așadar minorul, necăsătorindu-se, nu dobândește capacitate deplină de exercițiu. Evident că
putem vorbi despre această soluție numai in condițiile în care cel în cauză nu a împlinit între
timp 18 ani.

6
 În ceea ce privește efectele patrimoniale ale unei căsătorii putative, conform art. 304, alin
(2) din Noul Cod Civil, „raporturile patrimoniale dintre foștii soți (ai unei căsătorii putative)
sunt supuse, prin asemănare, dispozițiilor privitoare la divorț”. Prin urmare, se constată
existența comunității de bunuri, însemnând, conform art. 339 din Noul Cod Civil că bunurile
dobândite de oricare dintre soți în timpul căsătoriei putative, asemenea unei comunități legale,
vor fi, de la data dobândirii lor, bunuri comune ale soților.

Conform art. 343, alin. (1) și (2), calitatea de bun comun nu trebuie dovedită, ci se instituie
o prezumție de comunitate pentru toate bunurile dobândite de soți în timpul căsătoriei, dovada că
un bun este propriu realizându-se prin mijloc de probă, în condițiile legii. Se mai precizează în
alin. (3) al aceluiași articol faptul că, în ceea ce privește bunurile mobile dobândite înaintea
încheierii căsătoriei, în lipsa unui inventar sau a semnăturii private, până la proba contrară, se
prezumă că acestea aparțin comunității legale ale soților.

Se consideră a fi bun propriu acele bunuri care se încadrează în cele 8 categorii de bunuri
care nu intră în regimul comunității legale de bunuri, acestea fiind: bunurile dobândite prin
moștenire legală, cu excepția cazului în care dispunătorul a prevăzut, în mod expres, că ele vor fi
comune; bunurile de uz personal; bunurile destinate exercitării profesiei unuia dintre soți, dacă
nu sunt elemente ale unui fond de comerț care face parte din comunitatea de bunuri; drepturile
patrimoniale de proprietate intelectuală asupra creațiilor sale și asupra semnelor distinctive pe
care le-a înregistrat; bunurile dobândite cu titlu de premiu sau recompensă, manuscrisele
științifice sau literare, schițele și proiectele artistice, proiectele de invenții și alte asemenea
bunuri; indemnizația de asigurare și despăgubirile pentru orice prejudiciu material sau moral
adus unuia dintre soți; bunurile, sumele de bani sau orice valori care înlocuiesc un bun propriu,
precum și bunul dobândit în schimbul acestora; fructele bunurilor proprii.

Putem preciza astfel că un bun este comun dacă respectă următoarele condiții:
1. a fost dobândit de oricare dintre soți în timpul regimului legal al comunității,
2. nu face parte din cele 8 categorii de bunuri pe care legea le consideră proprii.

În baza art. 304, alin. (2) din Noul Cod Civil, împărțirea bunurilor comune se face conform
dispozițiilor din materia divorțului, prin bună învoială sau, în caz de neînțelegere, pe cale
judiciară, efectele împărțelii producându-se retroactiv, de la data nașterii comunității legale.

Până la proba contrarie, se prezumă că soții au avut o contribuție egală. Așadar, lichidarea
comunității începe cu stabilirea masei de împărțit, care este prima fază a lichidării regimului
matrimonial, înaintea partajului propriu-zis. După stabilirea componenței exacte și complete a
comunității, cu activ și pasiv, se va face evaluarea bunurilor ce se vor atribui copartajanţilor și
împărțirea propriu-zisă a activului.

Se vor produce efectele unui divorț și asupra locuinței comune a soților, caz în care se
procedează după următoarele două modalități:

7
1. locuința comună se împarte între soți, dacă acest lucru este posibil,
2. dacă locuința nu se poate împărți, aceasta se atribuie conform înțelegerilor soților, iar în lipsa
acesteia, se atribuie soțului căruia i-au fost încredințați copii spre îngrijire, iar în cazul în care nu
sunt copii, soțului care a obținut divorțul.

În cazul soțului proprietar (existând dovada că locuința îi aparține drept bun propriu unuia
dintre soți), acesta nu poate fi evacuat, chiar dacă nu a obținut divorțul sau dacă copii au fost
încredințați celuilalt soț. Locuința, ca proprietate personală al unuia dintre foștii soți nu poate fi
atribuit nici în întregime și nici parțial soțului neproprietar.

Privind relațiile personale, nepatrimoniale dintre soții unei căsătorii putative acestea sunt
asemănate regulilor privitoare la divorț.

În principiu, dacă declararea nulității căsătoriei are loc înainte ca soțul minor de bună-
credință să fi împlinit 18 ani, acesta își va păstra capacitatea deplină de exercițiu dobândită prin
căsătorie, conform art. 39, alin. (2) din Noul Codul Civil „în cazul în care căsătoria este
anulată, minorul care a fost de bună-credință la încheierea căsătoriei păstrează capacitatea
deplină de exercițiu.”

Minorul ca a dobândit capacitate deplină de exercițiu prin cununie a avut capacitatea de a

efectua acte, operațiuni juridice civile, de a-și asuma obligații pe care anterior, datorită capacității
restrânse de exercițiu, nu le putea face decât cu încuviințarea ocrotitorului legal. Toate aceste
acte își produc efectele, întrucât ele au fost încheiate de o persoană pe deplin capabilă.

Totodată, soțul care și-a schimbat numele prin căsătorie își va recăpăta numele de familie
anterior, în lipsa unei prevederi judecătorești în sens contrar.

De asemenea, obligația de întreținere a soților care a existat în timpul căsătoriei anulabile

va exista și în viitor, în condițiile art. 41, alin. (1) din Codul Familiei, conform cărora până la
nulitatea definitivă a căsătoriei, soții își datorează întreținere unul față de celălalt. Alin. (2) al
aceluiași articol precizează însă faptul că soțul divorțat are dreptul la întreținere în continuare,
chiar și după încheierea comunității legale, dacă suferă de o incapacitate de muncă, survenite
înainte sau in timpul căsătoriei, ori dacă incapacitatea se ivește în decurs de un an de la
desfacerea căsătoriei, dacă acesta s-a produs din cauza unei împrejurări legate de căsătorie.

În ceea ce privește efectele căsătoriei putative asupra copiilor născuți în sau înafara
căsătoriei, ori adoptați, se aplică, conform art. 305, alin (2) din Noul Cod Civil, prin asemănare,
dispozițiile privitoare la divorț. Totodată, conform primului alineat al aceluiași articol, nulitatea
căsătoriei nu va avea niciun efect asupra statutul copiilor, care își păstrează situația de copii din
căsătorie.

8
 Instanța judecătorească este obligată, chiar dacă nu există o cerere expresă din partea
soților în acest sens, să se pronunțe și asupra încredințării copiilor unuia sau ambilor părinți,
pentru a se evita introducerea ulterioară a unei noi acțiuni, ceea ce nu ar fi în interesul copiilor
minori, care nu pot fi lăsați fără îngrijire și întreținere nici un moment.

Relațiile patrimoniale dintre părinte și copii rămân aceeași, părinții având în continuare
obligația să contribuie la cheltuielile de creștere, educare, învățătură și pregătire profesionala a
copilului. Această contribuție se stabilește prin hotărâre de divorț, chiar dacă părțile nu au făcut
cerere în acest sens. În situația în care copilul este încredințat unuia dintre părinți, drepturile și
îndatoririle părintești cu privire la bunurile copiilor se exercită de către acesta.

9
 BIBLIOGRAFIE
1. Noul Cod Civil
2. Codul Familiei
3. www.stiucum.ro
4. www.juridice.ro
5. www.legeaz.net
6. www.qdidctic.com
7. Wikipedia
8. www.legislatie.just.ro
9. www.lege5.ro

10