UNIVERSITATEA LUCIAN BLAGA DIN SIBIU

FACULTATEA DE DREPT, ID ADMINISTRATIE PUBLICA

DREPTUL FAMILIEI SI ACTE DE STARE CIVILA
Fulga Sivia Simona
Anul II, Semestrul I
TEMA DE CONTROL: NULITATEA CASATORIEI

NULITATEA CASATORIEI

Etimologic, termenul „ nulitate” provine din cuvântul din

limba latină nuli cu semnificaţia de ceva care nu valorează nimic sau care
nu se manifestă în niciun fel.
În materie civilă, nulitatea este o sancţiune care determină
ineficacitatea actului juridic civil încheiat cu nerespectarea cerinţelor
legale pentru validitatea acestuia.
Codul civil reglementează următoarele cauze de nulitate
absolută ale căsătoriei: încheierea căsătoriei între persoane de acelaşi sex;
lipsa caracterului personal sau/ şi liber al consimţământului viitorilor soţi;
încheierea unei noi căsătorii de către o persoană căsătorită; încheierea
căsătoriei între rude în linie dreaptă sau între cele în linie colaterală până
la al patrulea grad inclusive, indifferent că sunt naturale sau din adopţie;
încheierea căsătoriei de către alienatul mintal sau debilul mintal;
încheierea căsătoriei fără ca soţii să exprime consimţământul unul în
prezenţa celuilalt şi a doi martori, la sediul primăriei şi în faţa ofiţerului
de stare civilă; încheierea căsătoriei de către minorul care nu a împlinit
vârsta de 16 ani; încheierea căsătoriei în alt scop decât acela de a întemeia
o familie.
Întrucât cauzele de nulitate absolută constau, în fapt, în
nesocotirea condiţiilor de fond pentru încheierea căsătoriei, pentru
evitarea repetărilor, în acest context nu vom proceda la analiza lor.
Faţă de dispoziţiile Codului familiei, constatăm că nu se mai
regăsesc, printre cauzele de nulitate absolută ale căsătoriei, lipsa de
publicitate a declaraţiei de căsătorie şi încheierea căsătoriei de către
persoana lipsită vremelnic de facultăţile mintale, cât timp nu are
discernământul faptelor sale. În schimb, după cum s-a evocat deja, este
reglementată nulitatea absolută a căsătoriei între persoane de acelaşi sex
şi pentru fictivitate.
Renunţarea la nulitatea absolută a căsătoriei pe motivul
neluării măsurilor de publicitate a declaraţiei de căsătorie este o măsură
impusă de principiul echităţii. Astfel, în timp ce obligaţia luării acestor
măsuri incubă pfiţerului de stare civilă, sancţiunea nulităţii căsătoriei se
răsfrângea asupra soţilor. Într-adevăr, chiar dacă, în acest caz, soţii, fiind
de bună- credinţă, beneficiau de regulile căsătoriei putative, pierdeau
calitatea de persoane căsătorite pe motive ce nu le erau imputabile.
În schimb, potrivit articolului 299 Cod civil, încheierea
căsătoriei de către persoana lipsită vremelnic de facultăţile mintale, cât
timp nu are discernământul faptelor sale, constituie o cauză de nulitate
relativă.
Dintre cele patru cazuri de nulitate relativă ale căsătoriei,
Codul civil stabileşte persoana care o poate invoca numai pentru primele
două. În concret, în situaţia în care căsătoria a fost încheiată fără
încuvinţările sau autorizarea prevăzută de artcolul 272 alineatul (2) şi (4)
Cod civil, nulitatea poate fi invocată, potrivit articolului 297 alineatul (2)
Cod civil, numai de către cel a cărui încuvinţare ori autorizare era
necesară, iarîn cazul prevăzut de articolul 298 alineatul (1) Cod civil,
numai de către soţul al cărui consimţământ a fost viciat .
În context, evocăm că, în situaţia stipulată de articolul 297
alineatul (1) Cod civil, autorizarea este de competenţa instanţei de tutelă,
conform articolului 272 alineatul (2) Cod civil. Practic, în acest caz, prin
derogare de la principiul disponibilităţii, suntem într-un inedit caz în
care instanţa de judecată este pusă în situaţia de a promova din oficiu
acţiunea civilă.
În schimb, în cazurile de nulitate relativă a căsătoriei
stipulate de articolul 299 şi articolul 300 Cod civil legiuitorul s-a abţinut
să stabilească persoana în drept s-o invoce, lăsând această sarcină în
seama doctrinei şi jurisprudenţei. Fiindcă, de principiu, acţiunea în
anulabilitatea actului juridic civil este instituită pentru ocrotirea
intereselor unei anumite categorii de persoane, se impune indentificarea,
în cele două cazuri a persoanelor respective. În opinia noastră, în cazul
prevăzut de articolul 299 Cod civil, acţiunea în anulabilitatea căsătoriei
este instituită în interesul persoanei lipsite vremelnic de discernământ, iar
în cel stipulat de articolul 300 în interesul prsoanei minore aflate sub
tutelă . Întradevăt, este de presupus că asemenea persoane au încheiat
căsătoria datorită captaţiei exercitate asupra lor de către alte persoane,
care au profitat de lipsa, respectiv de insuficienta dezvoltare a capacităţii
lor intelectuale şi/sau volative.
Cu toate acestea, pentru evitarea interpretărilor diverse pe
această temă, dar şi pentru unitatea normării, propunem ca, de lege
ferenda, dispoziţiile articolului 300 Cod civil să fie completate în sensul
nominalizării persoanei care poate invoca nulitatea relativă a casătoriei.
Fiind vorba despre o acţiune intuitu personae, articolul 302
dispune că dreptul la acţiune în anulabilitatea căsătoriei nu se transmite
moştenitorilor. Cu toate acestea, dacă acţiunea a fost pornită de către unul
dintre soţi, ea poate fi continuată de către oricare dintre moştenitorii săi.
Referirea exclusă la „soţi” conduce la concluzia că, în condiţiile
articolului 302 teza a II-a, acţiunea nu se transmite succesorilor atunci
când este pornită de persoanele chemate delege să încuviinţeze ori să
autorizeze încheierea căsătoriei (părinţi, totore sau persoana ori instituţia
care exercită drepturile părinteşti, respectiv instanţde tutelă) .
În sfârşit, faptul că nu există un text care să se refere la
competenţa procurorului de a porni acţiunea în anulabilitatea căsătoriei,
similar celui al articolului 296 teza a II-a Cod civil, nu înseamnă
căprocurorul nu ar avea posibilitatea legală să promoveze şi această
acţiune . Întradevăr, în prezent, promovarea oricărei acţiuni civile de către
procuror se poate realiza în condiţiile stipulate de articolul 92 alineatul
(1) Cod procesual civil, procurorulpoate porni acţiunea civilă ori este
necesar pentru apărarea drepturilor şi intereselor legitime ale minorilor,
ale persoanelor puse sub interdicţie judecătorească, precum şi în alte
cazuri expres prevăzute de lege.
Acoperirea nulităţii absolute a căsătoriei. Căsătoria soţului
persoanei declarate moarte: Potrivit articolului 293 alineatul (2), în cazul
în care soţul unei persoane declarate moarte s-a recăsătorit şi, după
aceasta, hotărârea declarativă de moarte este anulată, noua căsătorie
rămâne valabilă, dacă soţul celui declarat mort a fost de bună-credinţă:
Prima căsătorie se consider desfăcută pe data încheierii noii căsătorii. În
reglementarea anterioară, acest caz de acoperire a căsătoriei nule absolut
a fost prevăzut de articolul 22 din Codul familiei.
Situaţia reglementată de articolul 293 alineatul (2) Cod civil
împrumută aspect ale căsătoriei putative, deoarece se întemeiază pe buna-
credinţă a soţului supravieţuitor, precum şi ale operaţiunii de acoperire a
nulităţii, întrucât cea de a doua căsătorie rămâne valabil încheiată, chiar
dacă persoana cu care aceasta se recăsătoreşte este de rea-credinţă.
În opinia noastră, plasarea acestei norme în conţinutul
articolului 293 alineatul (2) Cod civil este neinspirată, deoarece sugerează
că ar fi incidentă în toate cazurile de nulitate absolută prevăzute de
alineatul (1). În realitate, după cum s-a precizat anterior, norma în cauză,
având menirea de a reglementa o particularitate a căsătoriei putative şi de
a stabili condiţiile în care poate fi acoperită nulitatea absolută în caz de
bigamie, este străină de celelalte cazuri de nulitate absolută stipulate de
articolul 293 alineatul (1) Cod civil.
Procedând astfel, legiuitorul este şi inconsecvent. Astfel,
nulitatea căsătoriei minorului care nu a împlinit vârsta de 16 ani şi cea
fictivă, întrucât pot fi „ acoperite”, au destinate articole distincte. Evident,
pentru identitate de raţiune, aceeaşi soluţie structurală s-ar fi impus şi în
cazul nulităţii căsătoriei pe motiv de bigamie.
Noutatea majoră adusă Codului civil, în cazul situaţiei
reglementate de articolul 293 alineatul (2), constă în instituirea expresă a
cerinţei ca soţul celui declarat mort să fie de bună-credinţă în momentul
în care se recăsătoreşte. În opinia noastră, chiar dacă, sub imperiul
precedentelor reglementări, nimeni nu a contestat că dispoziţiile
articolului 22 din Codul familiei erau fundamentate pe principal bunei-
credinţe, introducerea acestei cerinţe în conţinutul articolului 293
alineatul (2) Cod civil este utilă, deoarece se evită, astfel, stabilirea
incidenţei ei pe calea anev oioasă şi nesigură a interpretării.
În sensul acestei interpretări, articolul57 din Constituţiei,
care instituie principiul bunei-credinţe, obligă cetăţenii români, cetăţenii
străini şi apatrizii să-şi exercite cu bună-credinţă drepturile şi libertăţile
constituţionale,fără să încalce drepturile şi libertăţile celorlalţi. Chiar dacă
Constituţia nu consacră expressis verbis dreptul fundamental al bărbatului
şi al femeii de a se căsători, nu se poate susţine întemeiat că acest drept
nu întruneşte atributul de a fi „constituţional” şi, drept urmare, nu-I obligă
pe titular să-l exercite cu bună-credinţă. Această interpretare exte exclusă,
întrucât dreptul persoanei de a se căsători este adus în dreptul intern al
României, din conţinutul unor acte normative internaţionale, în temeiul
principiilor înscrise în articolul 11 alineatul (2) şi articolul 20 alineatul (2)
din Constituţie.
În schimb, în actuala reglementare, articolul 259 alineatul
(2) Cod civil prevede expressis verbis dreptul bărbatului şi al femeii de a
se căsători şi de a întemeia o familie. Deci, după intrare în vigoare a
Codului civil, „ constituţionalitatea” acestui drept şi, pe cale de
consecinţă, obligativitatea exercitării lui cu bună-credinţă derivă din
consacrarea lui expresă şi din faptul că, în temeiul articolului 15 alineatul
(1) din Legea fundamentală, cetăţenii beneficiază de drepturile şi de
libertăţile consacrate prin Constituţie şi prin alte legi şi au obligaţiile
prevăzute de acestea.
În ceea ce priveşte fondul acesteicauze de acoperire a
nulităţii căsătoriei, considerăm că, atunci când soţul celui declarat mort
este de bună-credinţă, o soluţie corectă din punct de vedere logico-juridic
ar trebui să fie simetric opusă celei adoptate de legiuitor. Astfel spus, în
cazul analizat, ar trebui desfăcută a doua căsătorie începând cu data la
care rămâne definitivă hotărârea judecătorească de anulare a hotărârii de
declarare a morţii soţului din prima căsătorie.
Soluţia propusă este conformă cu principiul retroactivităţii
efectelor anulării hotărârii judecătoreşti de declarare a morţii soţului din
prima căsătorie, a cărui consecinţă ar trebui să fie şi anularea actului
juridic subsecvent. De asemenea desfiinţarea căsătoriei subsecvente şi
refacerea primei căsătorii ar fi echitabile pentru persoana care, fiind
declarată fără temei moartă, este repusă, astfel, în situaţia anterioară de
persoană căsătorită.
Acoperirea nulităţii relative a căsătoriei
Cu titlu de noutate absolută, articolul 303 Cod civil
reglementează două cazuri speciale şi unul genetic de acoperire a nulităţii
relative, astfel :
 - în cazurile prevăzute la articolul 272 alineatul (2) şi (4) Cod
civil, nulitatea relativă se
acoperă dacă, până la rămânerea definitivă a hotărâriijudecătoreşti, s-au
obţinut incuvinţările şi autorizărizarea cerute de lege alineatul (1);
- căsătoria nu poate fi anulată dacă soţii au convieţuit timp de 6
luni de la data încetării violenţei sau de la data descoperirii dolului, erorii
ori a lipsei vremelnice a facultăţiilor mintale alineatul (2);
- în toate cazurile, nulitatea căsătoriei se acoperă dacă, între
timp, ambii soţi au împlinit vârsta de 18 ani sau dacă soţia a născut ori a
rămas însărcinată alineatul (3).
În ceea ce priveşte acoperirea nulităţii relative a căsătoriei pe
motivul că ambii soţi au împlinit vârsta de 18 ani, prevăzut de articolul
303 alineatul (39 Cod civil, în opinia noastră, se impun şiobservaţiile ce
urmează.
În primul rând, acoperirea nulităţii căsătoriei pentru acest
motiv este fundamentală, probabil, pe ideea că, potrivit anterioarelor şi
actualelor reglementări din domeniu, la aceastăvârstă persoana fizică
dobândeşte capacitatea deplină de exerciţiu. Cutoate acestea, nulitatea
relativă, fiind o măsără de protecţie, exerciţiul ei se impune, mai ales,
după ce persoana în cauză dobândeşte capacitatea deplină de exerciţiu,
adică atunci când are posibilitatea legală să o exercite personal şi în
cunoştiinţă de cauză. Practic, legiuitorul, limitând exerciţiul acţiunii în
anulabilitatea căsătoriei la starea de minoritate, obligă persoana în cauză
să o exercite pe caleareprezentării sau asistării.
În al doilea rând, contrar referirii integratoare la „toate
cazurile”, dispoziţiile articolului 303 alineatul (3) Cod civil sunt
suscectibile de aplicare numai atunci când, la data încheierii căsătoriei
anulabile, unul sau ambii soţi sunt persoane minore fără capacitate
deplină de exerciţiu. Se impuneaceastă observaţie, fiindcă minorul cu
capacitate deplină de exerciţiu, la fel ca persoana majoră, poateîncheia
căsătoria fără să fie necesare încuvinţările şi autorizarea prevăzute de
lege.
În al treilea rând, prevederile articolului 303 alineatul (3)
Cod civil nu sunt incidente nici atunci când, la data încheierii căsătoriei,
soţii sunt persoane minore, însă cauzele de amabilitate constau, dupăcaz,
în violenţa, eroarea, dolul sau lipsa discernământului ce subzistă şi după
împlinirea vârstei de 18 ani. O soluţie contrară ar nesocoti principiul
„libertăţii consimţământului”, stipulat de articolul48 alineatul (1) din
Constituţie, articolul 258 alineatul (1) şi articolul 259 alineatul (1) Cod
civil, precum şi de numeroase acte normative internaţionale din domeniu.
Într-adevăr, eroarea şi dolul afectează consimţământul sub aspect
intelectiv, violenţa din punct de vedere volitiv, iar lipsadiscernământului
sub ambele aspecte. De fapt, cu titlu general, rămâne de analizat dacă, în
materie de căsătorie, dat fiind împrejurarea că libertatea
consimţământului este de ordine constituţională, eroarea, dolul şi violenţa
nu ar trebui sancţionate cu nulitatea absolută a căsătoriei1.
În al patrulea rând, pentru identitate de raţiune, dispoziţiile articolului 303
alineatul (3) Cod civil nu sunt aplicabile nici când soţii au împlinit vârsta
de 18 ani, însă unul sau ambii dintre ei sunt lipsiţi de capacitate de
exerciţiu, întrucât se află sub interdicţie judecătorească. Întradevăr, în
acest caz, sub aspectul capacităţii de exerciţiu, persoana majoră se află în
aceeaşi situaţie cuminorul care nu a împlinit vârsta de 14 ani.
Faţă de cele semnalate, constatăm că, sub aspectul
acoperirii nulităţii căsătoriei pe motivul că ambii soţi au împlinit vârsta de
18 ani, dispoziţiile articolului 303 alineatul (3) Cod civil sunt superficial
fundamentate juridic şi susceptibile de consecinţe imprevizibile în planul
aplicării lor practice. Este motivul pentru care, de lege ferenda, propunem
abrogarea lor.
 Căsătoria putativă

În primul rând, căsătoria putativă este posibilă atât în cazul în

care actul juridic alcăsătoriei este lovit de nulitate absolută, cât şi atunci
când este nul relativ. Intr-adevăr , textul sereferă la căsătoria „nulă sau
anulată”.
În al doilea rând, buna-credinşă constă în necunoaşterea
de către soţ a împrejurării de fapt care constituie cauză de nulitate sau
anulare a căsătoriei. Fiindcă buna-credinţă se presupune, cel care invocă
reaua-credinţă trebuie s-o dovedească1.
În al treilea rând, faţă de referirea textului la „încheierea
căsătoriei”, buna-credinţă este apreciată în raport cu acest moment.
Reiterăm că, în temeiul articolului 289 Cod civil, momentul încheierii
căsătoriei este momentul în care ofiţerul de stare civilă, după ce ia
consimţământul fiecăruia dintre viitorii soţi, îi declară căsătoriţi. Nu are
nicio relevanţă împrjurarea că, ulterior acestui moment, soţul de bună-
credinţă a cunoscut cauza de nulitate a căsătoriei.
În al patrulea rând, a fortiori, există căsătorie putativă şi
atunci când ambii soţi sunt de bună-credinţă. Spre exemplu, viitorii soţi,
fiind adoptaţi de persoane diferite, niciunul dintre ei nu a cunoscut că sunt
rude naturale până la gradul al patrulea inclusiv.
În al cincilea rând, căsătoria putativă constituie o excepţie
de la principiul retroactivităţii nulităţii, având menirea să ocrotească
buna-credinţă a soţului la încheierea căsătoriei. Deci, pentru soţul de
bună-credinţă, nulitatea căsătoriei produce efecte numai pentru viitor nu
şi pentru trecut.
În al şaselea rând, până larămânerea definitivă a hotărârii
judecătoreşti de nulitate sau anulare a căsătoriei, soţul de bună-credinţă
păstrează situaţia unui soţ dintr-o căsătorie valabilă. Deci, faţă de acest
soţ, efectele căsătoriei, aşa cum sunt ele reglementate de artcolul 307 şi
urmarea Codului civil, se produc în totalitate.

În al şaptelea rînd, prin excepţie, raporturile patrimoniale

dintre foştii soţi sunt supuse, prin asemănare, dispoziţiile de la divorţ.
Deci, sub aspect patrimonial, ambii soţi sunt supuşidispoziţiilor privitoare
la divorţ, indiferent că amândoi sau numai unul dintre ei a fost de bună-
credinţă în momentul încheierii căsătoriei . Drept urmare, potrivit
Codului civil, sunt incidente corespunzător: efectele cu privire la regimul
matrimonial (articolul 385-387); dreptul la despăgubiri (artcolul 388);
obligaţia de întreţinere între foştii soţi (artcolul389); prescripţia
compesatorie (articolul 390-395).

BIBLIOGRAFIE:

Bodoaşcă, T., ( 2013), Dreptul familiei. Ediţia a II - a, Editura Universul

Juridic, Bucureşti, p. 246 – 247
Bacaci, Al., (2012), Dreptul familiei, Ediţia a VII-a, Editura C. H. Beck,
Bucureşti
Lupaşcu, D., (2012), Dreptul familiei, Ediţia a II-a, Editura Universul
Juridic, Bucureşti.
Codul Familiei
Constituţia României
Codul Penal
Surse de internet