UNIVERSITATEA LUCIAN BLAGA DIN SIBIU

FACULTATEA DE DREPT, ID
ADMINISTRATIE PUBLICA
FULGA SILVIA SIMONA
ANUL III, SEMESTRUL I
DREPTUL COMERTULUI INTERNATIONAL

IZVOARELE DREPTULUI
COMERTULUI INTERNATIONAL

Izvorul dreptului comerțului internațional este forma prin care conținutul

perceptiv al normei de drept devine regulă de conduită, impunându-se ca model de
urmat în relațiile comerciale internaționale.
Încă din antichitate romanii au subliniat importanța luării în considerare a
cerințelor decugând din rerum natura în înțelegerea surselor substanțiale ale dreptului.
Factorii naturali impun modificare normelor comerciale, determină substanța
normelor de drept commercial, într-un cuvânt putem afirma că aceștia ( factorii
naturali ) impun modificare sau adaptarea normelor rerum natura.
Urmărind aceasta idee iluministă a lui Montesquieu, adaptată societății
contemporane, comerțul mondial se va dezvolta, atingându-și astfel obiectivele.
Astfel, legiuitorul trebuie să țină seama de ,,dat’’ –ul realității comerciale-
factorii obiectivi, pentru a a avea o influență asupra schimburilor comerciale,
facilitând anumite raporturi comerciale în defavoarea altora.
Normele juridice care nu au avut o viziune holistică, prospectivă, nețiind
seama de cererea și oferta de pe piață, caracterul produselor, au fost sortite eșecului.
Putem afirma că rerum natura, ,,dat’’- ul realității comericiale și cerințele
dezvoltării comerciale se constituie într-un adevărat sistem de izvoare în sens material
ale dreptului comerțului internațional. Ele alcătuiesc ,,dat’’-ul, care urmează a
determina ,, construitul’’- acel process tehnic juridic- prin care această realitate
comercială de vine drept; acea multitudine de modalități, prin care conținutul
perceptiv al normei de drept devinde regulă de conduită, se impune ca model de urmat
în realțiile comerciale internaționale.
A neglija importanța materială a izvoarelor dreptului comerțului
internațional, înseamnă potrivit concepției lovinesciene, a promova forme fără fond,
deoarece forma juridică formală se bazează pe acestea.
Izvoarele dreptului comerțului internațional în sens formal reprezintă
procesul de construire a reglementărilor juridice privind relațiile comerciale
internaționale, modalitățile prin care cerințele realității comericale îmbracă forma
juridică a legii comerciale, a convenției internaționale sau a legii uniforme în
domeniul schimburilor comerciale internaționale.
 Izvoare interne
În sistemele juridice ale statelor, izvoarele interne ale dreptului comerțului
intenațional sunt legea și jurisprudența.

Legea
Alături de legi, actele normative elaborate în baza lor reprezintă principalul
izvor intern al dreptului comerțului internațional. Legile comerciale se pot concretiza
în coduri comerciale, coduri de comerț exterior sau legi speciale, acestea constituind
efectul acțiunii legii civile în raporturile comerciale.
Dispozițiile Codului Comercial reprezintă dreptul comun în materia
raporturilor comerciale, acesta reglementând relații comerciale interne, precum și
reguli aplicabile raporturilor comerciale cu element de internaționalitate.
Codurile de comerț exterior reglemenetează numai relații comerciale
internaționale, cum ar fi spre exemplu Codul Comercial Uniform al Statelor Unite ale
Americii, de sorginte franceză, adoptat în 1962, exceptând statul Lousiana.
Legile speciale reglementează relații comerciale cu străinătatea din anumite
domenii sau raporturi comerciale cu element de internaționalitate, în țările care n-au
adoptat încă un Cod Comercial Uniform sau un Cod de Comerț Exterior.
Legile civile se aplică în materia comerțului internațional ori de câte ori nu
există o altă reglementare. Pentru dreptul comercial intern, inclusiv dreptul comerțului
internațional, legea civilă este dreptul comun în materie.1 Astfel, putem afirma că
exista un anumit raport de complementaritate, dreptul civil fiind legea generală, iar
dreptul comercial legea specială care prevalează celei speciale.

Jurisprudența
Jurisprundeța reprezintă ansambul soluțiilor pronunțate în anumite litigii.
Rolul de izvor de drept al jurisprudenței este recunoscut în sistemul ,,
Common Law’’, iar în sistemele de factură romanică jurisprudența este admisă în
anumite condiții ori prezintă numai un rol orientativ.
În domeniul comerțului internațional jurisprudența are o valoare importantă,
aceasta contribuie la interpretarea și adaptarea normelor juridice, chiar și la formarea
de reguli materiale cum ar fi clauza de arbitraj compromisorie cuprinsă într-un
contract de comerț internațional, autonomă fiind față de contractul principal.

Izvoarele internaționale

Izvoarele internaționale ale dreptului comerțului internațional sunt formate

din convențiile internaționale și uzanțele comerciale internaționale.
Potrivit unor autori internaționali, arbitrajul comercial ar constitui și el un
izvor internațional deoarece, dispunând de libertatea de a judeca după cugetul și
chibzuința lor, arbitrii au o contribuție esențială la elaborarea unui drept comercial
comun.

1
Convențiile internaționale
Dat fiind caracterul de internaționalitate al raporturilor juridice care fac obiectul său
de
reglementare, principalele izvoare ale dreptului comerțului internațional sunt
convențiile internaționale. În măsura în care privesc comerțul internațional ( lato
sensu), aceste convenții constituie izvoare specifice ale materiei omonime.2
Convenția internațională este o înțelegerea convenită între două sau mai
multe state sau organizații internaționale pentru reglementarea unor probleme
internaționale.3 Conținutul conversațiilor internaționale îl formează drepturile și
obligațiile părților, precum și conduita pe care acestea se obligă să o respecte în
aplicarea și realizarea celor convenite.4
Prin intermediul convențiilor se permite organizarea relațiilor comerciale
internaționale în condiții de certitudine și stabilitate juridică.
Convențiile internaționale pot fi bilaterale sau multilaterale și pot îmbrăca
diverse forme.

Convenții multilaterale

Un rol important și determinant în reglementarea comerțului internațional îl

au convențiile multilaterale, acestea sintetizează principalele tendințe și orientări în
comerțul mondial, asigurând astfel, o aplicare uniformă a reglementărilor în relațiile
comerciale internaționale.
În contextul relațiilor internaționale, convențiile pot avea un caracter
regional- cum ar fi Tratatul de la Maastricht asupra Uniunii Europene din 7 februarie
1992, modificat la Lisabona în 2009, sau un caracater modial, cum ar fi Carta
Națiunilor Unite sau Acordul General pentru Tarife și Comerț ( GATT ).
Un alt criteriu de clasificare îl constituie și obiectul de reglementare al
acestora.
Principalele înțelegeri multilaterale adoptate în comerțul internațional le vom
menționa imediat, nefiind însă o clasificare exhaustivă, ci una exemplificativă:
a) Convenții privind contractele internaționale:
- Convenția de la Haga( 1958) referitoare la legea aplicabilă transferului
proprietății în cazul vânzării cu caracter internațional de obiecte mobile
corporale.
- Convenția de la Geneva (1983) privind reprezentarea în vânzarea
internațională de mărfuri;
- Convenția Națiunilor Unite privind cesiunea de creanță în comerțul
internațional, New York 2001.
b) Convenții asupra instrumentelor de plată și cu privirela instrumentele
de plată:
- Convenția de la Geneva din 7 iunie cuprinzând legea uniformă asupra
cambiei și biletului la ordin;
- Convenția Națiunilor Unite privind cambiile internaționale și biletele
de ordin internaționale, închiată la New York 1988;

4
 - Convenția Națiunilor Unite privind garanțiile independente și
acreditivul stand-by, încheiată la New York, la 11 decembrie 1995.
c) Convenții referitore la transporturi:
- Convenția Națiunilor Unite privind transportul de mărfuri pe mare,
încheiată la 31 martie 1978, ratificată de România prin Decretul 343/1981;
- Convenția cu privire la transporturi internaționale feroviare ( C.O.T.I.F
), încheiată la Berna, la 9 mai 1980, ratificată de România prin Decretul 100/1983;
- Convenția privind aviația civilă internațională, încheiată la Chicago, la
7 decembrie 1944, ratificată de România prin Decretul 194/1965.
d) Convenții vamale:
- Convenția vamală referitoare la transportul internațional de mărfuri sub
acoperirea carnetelor T.I.R., încheiată la Geneva 1975, ratificată de România prin
Decretul 420/1979;
- Convenția privind admiterea temporară, adoptată la Istanbul 1990, la
care România a aderat prin Legea 395/2002.
e) convenții cu privire la licențele de import și de export:
- Acordul privind procedurile în materie de autorizație import, încheiat
la Geneva 1979, adoptat de România prin Decretul 183/1980;
- Protocolul împotriva fabricării și traficului ilegal de arme de foc și
componente ale acestora, precum și de muniții, adoptat la New York 2001.
f) Convenții asupra arbitrajului internațional:
- Convenția pentru recunoașterea și executarea sentințelor arbitrare
străine, încheiată la New York, 1958, România a aderat prin Decretul 186/1961;
- Convenția pentru reglementarea diferendelor relative la investiții între
state și persoane ale altor state, încheiată la Washington, 1965, România aderând la
aceasta prin Decretul 62/1975.
Prin intermediul convențiilor multilaterale se instituie norme uniforme,
dificultățile rezultate din diversitatea reglementărilor naționale fiind atenuate,
realizându-se uniformizarea normelor de drept conflictual și crearea unui drept
material uniform.

Convenții bilaterale

Aceste convenții reprezintă forma obișnuită și frecventă a înțelegerilor

comerciale, realizându-se în acest mod un echilibru între cerințele celor două state.
Convențiile bilaterale îmbracă de cele mai multe ori în domeniul
schimburilor de mărfuri și servicii forma tratatelor sau acordurilor comerciale, însoțite
și de înțelegeri privind cooperarea economică și tehnico-științifică internațională.
Astfel, statele recurg la una din cele două forme, ținând seama de drepturile și
obligațiile pe care vor să le stipuleze și de clauzele comerciale pe care intenționează
să le convină.

Tratatale comerciale

Tratatele comerciale sunt înțelegeri internaționale care se parafează în

domenii de interes comercial reciproc, cum sunt transportul, tranzitul, etc , prin
intermediul acestora asigurându-se premisele necesare dezvoltării și promovării
relațiilor economice între state.
 În practică, problemele comerciale pot fi reglementate împreună cu cele de
navigație.
Tratatele cuprind un număr de principii esențiale și sunt încheiate pe o
perioadă mai mare de timp.
În mod frecvent, prevederile tratatelor comerciale includ clauza națiunii celei
mai favorizate și clauza regimului național.
Prin cluza națiunii celei mai favorizate se înțelege că statele contractante se
angajează să-și acorde privilegii și avantaje comerciale, la fel de favorabile ca oricărui
terț.
Din punct de vedere a poziției statelor, clauza națiunii celei mai favorizate
poate fi necondiționată și condiționată. Clauza necondiționată mai poartă și denumirea
de principiul egalității de tratament, iar clauza necondiționată de principiul
compensației.
Clauza regimului național mai este cunoscută și sub denumirea de principiul
posibilităților egale, și presupune că persoanele apaținând unui stat străin, care
exercită activitate de comerț pe teritoriul statului partener, au, în principiu, aceleași
drepturi și obligații ca și naționalii, asigurându-se în acest fel un climat
nediscriminator.

Acordurile comerciale

Acordul comercial este o înțelegere bilaterală, prin care se reglementează

unitar schimburile reciproce de mărfuri și servicii, precum și modalitățile de plată,
înțelegere care este denumită acord comercial de plăți.
Acordurile comerciale pot fi valabile 1 an- termen scurt, 3 ani- termen lung
sau 5 ani- termen lung; anual se încheie în baza acestor acorduri protocoale
comerciale cu un conținut detaliat.
Prima parte care alcătuiește acordul este textul propriu-zis, acesta fiind
format din titlu, preambul și conținut, iar a doua parte o constituie anexele.
În cadrul acordurilor bilaterale, operațiunile comerciale se realizează pe baza
contractelor de comerț internațional, încheindu-se în conformitate cu legie și celelalte
reglementări în vigoare în fiecare țară, părțile covenind să-și acorde reciproc toate
facilitățile permise de legile lor teritoriale.
În ansamblul reglementărilor cuprinse în acordurile comerciale, normele de
drept comercial au o pondere redusă și nu determină regimul juridic al contractelor,
astfel, condițiile de validitate și efectele tranzacțiilor comerciale vor fi guvernate de
legea contractului, lex contractus.
Anexele acordului internațional au rolul de a interpreta și exemplifica
principiile generale și prevederile inserate în textul înțelegerii. Felul și numărul
anexelor este determinat de specificul și conținutul acordului comercial.

Uzanțele comerciale

Uzanțele comerciale internaționale sunt practici sau reguli, în general

nescrise, care prezintă un anumit grad de vechime, repetabilitate și stabilitate, aplicate
între un număr nedefinit de parteneri comerciali, de regulă pe o zonă geografică sau
într-un domeniu de activitate comercială și care, în funcție de natura lor, pot prezenta
sau nu caracter de drept.
 Uzanțele comerciale necesită un element obiectiv determinat de o anumită
practică, comportare, aplicate într-un mod repetat, într-o perioadă de timp- longa,
invederata, diutuna consuetudo, care poate fi și mai lungă dar și mai scurtă.
Totodată uzanțele prezintă un caracter colectiv, fiind aplicate într-un număr
nedefinit de parteneri la operațiunile de comerț internațional, apropiindu-se de lege
dar acestea se diferențiază prin puterea de emanarea a lor.
Textele Codului Civil- dreptul comun față de raporturile de comerț
internațional, utilizează noțiunea de obicei, fapt observabil în articolele 600, 980, 981,
1359 și 1447.
Uzanțele comerciale se deosebesc de obișnuințele stabilite între părți care
stau la originea lor. Deosebirea între ele este dată de numărul partenerilor care le
aplică.
Convenția de la Viena din anul 1980 precizează că părțile sunt legate de
obișnuințele care s-au stabilit între ele, ca și de uzanțe asupra cărora nu au consimțit în
art.9 alineatul 1.
În termeni aproape omonimi, Principiile UNIDROIT aplicabile contractelor
comerciale internaționale, prevăd că părțile sunt ținute de orice uzanță asupra căreia
au consimțit și de practicile pe care le-au stabilit între ele.
Dispozițiile Codului Uniform al Statelor Unite ale Americii se referă și la
efectele juridice ale obișnuințelor. Regelementările în materie utilizează noțiunile de
courses of dealing și usage, termeni cu accepțiuni diferite, cu toate că prezintă aceeași
origine.
Uzanțele comerciale pot fi clasificate în funcție de aplicarea în spațiu, sfera
de cuprindere, forța juridică sau alte criterii.
După aplicare în spațiu uzanțele comerciale sunt interne și internaționale.
Conform sferei de aplicare, uzanțele comerciale sunt locale, speciale și
generale, iar după forța lor juridică uzanțele comerciale sunt normative- au valoarea
unor norme juridice, și convenționale.
Valoarea juridică a uzanțelor comerciale este apreciată în mod diferit, criteriu
de departajare fiind dinstincția dintre uzanțele normative și cele convenționale.
Uzanțele normative se includ în domeniul legii, având autoritate proprie,
acestea având și un element subiectiv- opinio juris sive necessitatis alăturat de cel
obiectiv, valoarea normativă a acestora fiind dată de faptul că reste recunoscută de
lege prin referire la ea, având un carcater de durată, stabilitate și generalitate.
Rolul lor este de a suplini legea ( prater legem ) sau de a completa
dispozițiile legii ( secundum legem ) , fiind prezumate de aceeași identitate cu legea.
Uzanțele comerciale spre deosebire de cele normative nu constituie izvor de
drept, acestea încadrându-se în domeniul autonomiei de voință.
Forța juridică a uzanțelor convenționale este aceea a unei clauze
contractuale, aceste neputând deroga de la normele imperative și prohibitive.
Rolul uzanțelor este de a interpreta, completa și preciza conținutul
contractului, proba lor fiind făcută de partea care le invocă.
În dreptul nostru, uzanțele normative nu au caracter de izvor de drept. Din
interpretarea art. 1 din Codul Comercial se deduce ideea că în dreptul românesc sunt
recunoscute doar uzanțele convenționale.
Uzanțele comerciale pot fi exprimate în diferite forme, acestea
concretizându-se în principal prin clauze tip, contracte tip și condiții generale.
Clauzele tip sunt standardizate, evintându-se în acest mod problemele
conflictuale și permite simplificarea operațiunilor comerciale.
 Pentru a înlătura diversitatea de interpretare, Camera de Comerț
Internațională din Paris a publicat în 1936 regulile Incoterms ( International Rules for
the Interpreatation of Trade Terms ), reguli care au fost actualizate și întregite pe
parcursul anilor, părțile contractante incorporând clauza și varianta documentului în
care figurează termenii Incoterms.
În anii ce au urmat Camera de Comerț Internațională din Paris a mai elaborat
și alte documente care au facilitat operațiunile comerciale.
Contractele tip curpind clauze uniforme care își au baza pe uzanțele care
există în comerțul internațional, părțile semnatare individualizând aceste forme
prestabilite ale clazelor esențiale cu date privind prețul, părțile, modalitățile de plată,
și cantitatea mărfii.
Clauzele stipulate pot fi completate sau modificate de către părți, acestea
putând emite contracte alături de asociațiile comerciale internaționale sau neutre, un
rol important avându-l contractele tip editate de Comisia Economică pentru Europa a
Organizației Națiunilor Unite.
Condițiile generale precizează principalele elemente ale contractelor de
același tip într-o ramură a comerțului internațional, acestea devenind clauze ale
contractelor prin intergrarea lor; orice clauză îndoielnică se interpretează în favoarea
părții care se obligă.
Comercianții internaționali înclină numeros către condițiile generale de
livrare formulate de către Comisia Economică pentru Europa a Organizației
Națiunilor Unite.
Principalele clauze uniforme folosite pentru interpretarea termenilor
comerciali din contractele de vânzare internațională au fost standardizate în Regulile
Interaționale pentru Interpretarea Uzanțelor de Comerț- 2000 și Definițiile Revizuite
de Comerțul American Exterior- RAFTD 1941.
Regulile Incoterms 2000 se aplică pe continentul european , aceste a devenit
compatibil cu Echange de Données Informatique ( E.D.I ).
Incoterms 2000 cuprinde interpretarea a 13 termeni comerciali, împărțiți în
patru grupe distincte- E, F, C, D, delimitarea grupelor fiind configurată de prima literă
a fiecărui termen comercial.
Regulile RAFTD 1914- Revised American Foreign Trade Definitions se
folosesc pe continentul nord-american, aceste uzanțe comerciale fiind opera Camerei
de Comerț din Washington în 1919, definițiile acestuia fiind corespunzătoare regulilor
Incoterms; cuprinde opt termeni comerciali considerați uzuali în vânzarea
internațională.
Uzanțele comerciale sunt aplicate prin înscrierea în contract a unei clauze de
trimitere sau prin formularea unei clauze integrate în contracte-tip sau condiții
generale de livrare.
În comerțul internațional se consideră că părțile s-au referit în mod tacit la
orice uzanță internațională în contract dacă nu există o convenție contrară sau
aplicarea vreunei uzanțe ar fi rezonabilă; acest lucru este specificat în Convenția
Națiunilor Unite asupra contractelor de vânzare internațională de mărfuri din 1980 și
Principiile UNIDROIT din 2004.
Potrivit Convenției europene de arbitraj comercial internațional din 1961,
părțile sunt libere să determine legea pe care arbitrii trebuie să o aplice fondului
litigiului, în caz contrar decizia aparține arbitriilor.
Uzanțele comerciale sunt folosite pentru a se determina drepturile și
obligațiile părților prin completarea și precizarea conținutului contractului. Tot
uzanțele comerciale au rolul de a interpreta sau explica termenii și expresiile utilizate
în contractul de comerț internațional.
Utilizarea uzanțelor în dreptul internațional poate determina conflicte care
pot interveni între uzanțe comerciale sau între uzanțe și legile incidente.
În cazul în care conflictul intervine între două uzanțe convenționale, acesta se
va soluționa după regimul stipulațiilor contractuale, prioritate având ultima uzanță și
la care se consideră că s-au referit- posterior tempore, potior iure.
Conflictul între o uzanță convențională și o uzanță normativă, este prelevat
de uzanța legală daca nu este stipulată în contract o clauza contrară.
În împrejurarea unui conflict între o uzanță convențională și o lege supletivă,
rezolvarea va fi în favoarea uzanței.
Dacă între o lege civilă sau comercială imperativă și o uzanță convențională
există un conflict, precădere va avea legea imperativă, lucrul care nu este valabil în
cazul unui conflict cu o uzanță normativă- specialia generalibus derogant.
Conflictul între o uzanță comercială și o lege uniformă va da câștig celei
dintâi.
În cazul în care există un conflict între o uzanță comercială și o convenție
expresă a părților sau dispozițiilor legale, convenția expresă a părților sai dispozițiile
de ordine publică vor înlătura aplicarea uzanțelor convenționale și normative.

Bibliografie

Dragoș Alexandru Sitaru, Dreptul Comerțului Internațional, Editura ,,Lumina Lex’’,

București, 2004.
Dumitru Mazilu, Dreptul Comerțului Internațional- partea specială, Editura ,,Lumina
Lex’’, București, 2003.
Dumitru Mazilu, Dreptul Comerțului Internațional- partea generală, Editura ,,Lumina
Lex’’, București, 2009.
Ioan Macovei, Dreptul Comerțului Internațional, Editura C.H. Beck, București, 2006.