Cursul nr.

CAPITOLUL 1

ASPECTE INTRODUCTIVE PRIVIND

DREPTUL COMERȚULUI INTERNAȚIONAL

1. Noțiunea de comerț internațional

Această noțiune, în sensul ei tradițional, se referă la operațiile de import și export de mărfuri
și servicii, realizate prin contracte de comerț internațional, precum: contractul de vânzare-cumpărare
internațională de mărfuri, contractul de locațiune, contractul de transport, contractul de comision,
contractul de depozit, contractul de antrepriză, contractul de consignație, contractul de mandat etc.
Sensul modern al noțiunii de comerț internațional cuprinde, pe lângă operațiile de import-
export de mărfuri și servicii și operații economice, bancare, financiare și altele, prin care se realizează
cooperarea economică și tehnico-științifică internațională. Din acest punct de vedere, termenul de
comerț internațional a devenit sinonim cu acela de colaborare economică internațională.
Pentru realizarea comerțului internațional modern, sub aspect juridic, s-au produs următoarele
mutații:
a) tipurile de contracte tradiționale au fost adaptate noilor exigențe ale vieții comerciale (de exemplu,
contractele de vânzare-cumpărare pe termen lung cuprind clauze specifice, necesare pentru
menținerea echilibrului contractual în cazul în care apar împrejurări imprevizibile care schimbă datele
esențiale pe care părțile le-au avut în vedere la încheierea contractului, rupând echilibrul dintre
prestațiile acestora);
b) s-au imaginat noi tipuri de contracte (contractul de leasing, contractul de know-how, contractul de
consulting-enginering, contractul de factoring etc.);
c) s-au utilizat noi metode de contractare, în locul vechii tehnici a negocierilor îndelungate și
prealabile fiind preferate noi tehnici caracterizate prin folosirea condițiilor generale, a contractelor-
tip, a clauzelor standardizate, a uzanțelor unificate și codificate etc.

2. Obiectul comerțului internațional

Cu privire la noțiunea de comerț, doctrina precizează că dacă în sens economic comerțul este
privit ca o activitate care are ca scop schimbul și circulația mărfurilor, în sens juridic noțiunea de
comerț cuprinde pe lângă operațiunile de schimb și circulație a mărfurilor și pe cele de producere a
mărfurilor, precum și pe cele de executare de lucrări și prestări de servicii. Despre comerțul
internațional modern s-a spus că are ca obiect nu numai schimbul de mărfuri corporale și transferul
de capitaluri, ci și schimbul de servicii, numit și „comerțul invizibil”. Acesta cuprinde prestări de
servicii, precum transporturile internaționale de mărfuri și călători, telecomunicațiile, turismul
internațional, asigurarea și reasigurarea internațională, serviciile efectuate în porturi și aeroporturi
internaționale, întreținerea reprezentanțelor economice, diplomatice, consulare și militare străine și
personalului acestora. Ritmul anual de creștere a comerțului invizibil a depășit, în ultimii ani, pe cel
al comerțului cu mărfuri.
Într-o altă opinie, rămasă izolată, schimbul de servicii nu poate constitui obiect al comerțului
internațional și în acest sens se afirmă că “asimilarea serviciilor cu mărfurile (care se practică în
materie economică și în operațiile contabile), este inacceptabilă juridic, deoarece se pune semnul de
egalitate între vânzare-cumpărare (contract care operează o transmitere a unui drept real) și un simplu
contract cu titlu oneros, cum este contractul prin care se oferă servicii în schimbul unui preț. Pe de
altă parte, serviciile, spre deosebire de mărfuri, nu se stochează, nu se degradează, nu circulă ca o
marfă . . . deocamdată nu este totuși absolut necesar să le cuprindem, sub aspect juridic, în aceeași
categorie cu mărfurile, după cum contractul încheiat în privința lor nu poate fi numit un contract de
vânzare” (T. R. Popescu).

3. Obiectul de reglementare al dreptului comerțului internațional

1
 Dreptul comerțului internațional are ca obiect de reglementare acele raporturi juridice care se
nasc în cadrul schimburilor economice internaționale și colaborării economice internaționale și, în
același timp, se stabilesc între profesioniștii-comercianți și au caracter internațional.

3.1. Relațiile de comerț internaționale se stabilesc între profesioniștii comercianți

În istoria modernă a dreptului privat există două sisteme de reglementare: sistemul
dualismului dreptului privat (care presupune recunoașterea autonomiei dreptului comercial față de
dreptul civil) și sistemul unității dreptului privat, care integrează dreptul comercial în dreptul civil,
realizând o reglementare unitară a celor două categorii de raporturi juridice.
Codul civil român din 2009 realizează o reglementare unitară a dreptului privat. Potrivit art.
3 C. civ., dispozițiile Codului civil reglementează raporturile patrimoniale și nepatrimoniale dintre
persoane, ca subiecte de drept civil; ele se aplică și raporturilor dintre profesioniști, precum și
raporturilor dintre aceștia și orice alte subiecte de drept civil. Sunt considerați profesioniști toți cei
care exploatează o întreprindere. Constituie exploatarea unei întreprinderi exercitarea sistematică, de
către una sau mai multe persoane, a unei activități organizate ce constă în producerea, administrarea
ori înstrăinarea de bunuri sau în prestarea de servicii, indiferent dacă are sau nu un scop lucrativ.
Noțiunea de profesionist nu se identifică cu noțiunea de comerciant, ci este mai largă decât
această din urmă noțiune, o cuprinde pe aceasta, comerciantul este una dintre categoriile de
profesioniști. Potrivit art. 8 din legea de punere în aplicare a Codului civil „Noțiunea de profesionist
prevăzută la art. 3 din Codul civil include categoriile de comerciant, întreprinzător, operator
economic, precum și orice alte persoane autorizate sa desfășoare activități economice sau profesionale
(precum liberii profesioniști n.n.), astfel cum aceste noțiuni sunt prevăzute de lege, la data intrării in
vigoare a Codului civil”. În toate actele normative in vigoare, expresiile "acte de comerț", respectiv
"fapte de comerț" se înlocuiesc cu expresia "activități de producție, comerț sau prestări de servicii".

3.2. Caracterul internațional al raporturilor de drept al comerțului internațional

Spre deosebire de raporturile comerciale de drept intern, cele care aparțin dreptului comerțului
internațional au în plus un element de extraneitate (internaționalitate).
Sunt considerate elemente de extraneitate, deci criterii pentru stabilirea caracterului
internațional al raporturilor juridice care formează obiectul de reglementare al dreptului comerțului
internațional, sediul sau domiciliul (eventual reședința) părților [Potrivit Convenției privind vânzarea
internațională de mărfuri, Viena, 1980, prevederile sale se aplică contractelor de vânzare de mărfuri
între părți care își au sediul în state diferite (art.1 pct.1). Legea uniformă asupra vânzării internaționale
de bunuri mobile corporale, Haga, 1964, a reținut drept element principal de internaționalitate sediul
sau domiciliul părților contractante, cerând însă și existența unui element secundar, precum:
deplasarea bunului vândut pe teritoriul altui stat, locul încheierii contractului, locul executării
acestuia, adică al predării bunului vândut (art.1)], locul încheierii contractului, locul predării bunului
vândut (deci al executării contractului) etc.
Chiar dacă asemenea elemente de extraneitate pot fi întâlnite și în cazul altor raporturi juridice,
cele cuprinse în raporturile de drept al comerțului internațional au propriile note de specificitate.
Astfel, dacă în cazul raporturilor de drept internațional privat, pentru determinarea caracterului
internațional este suficientă simpla prezență a unui element de extraneitate, în cazul raporturilor
juridice din domeniul dreptului comerțului internațional, elementul de extraneitate trebuie să prezinte
o importanță deosebită pentru aceste raporturi și anume să fie apt de a determina cârmuirea lor de
două sau mai multe sisteme de drept naționale, adică să dea naștere la un conflict de legi în spațiu.
Unele elemente de extraneitate relevante pentru anumite discipline juridice nu prezintă
importanță pentru raporturile de drept al comerțului internațional. Astfel, în practica internațională se
consideră că pentru caracterul internațional al unui raport juridic, cetățenia părților, ca element de
extraneitate, este irelevantă. În acest sens Legea uniformă asupra vânzării internaționale de bunuri
mobile corporale, Haga, 1964, prevede că "aplicarea acestei legi nu depinde de naționalitatea părților"
(art.1 alin.3). În același sens sunt și prevederile Convenției Națiunilor Unite asupra contractelor de
vânzare internațională de mărfuri, Viena, 1980, potrivit cărora naționalitatea părților nu este luată în
considerare pentru aplicarea convenției (art.1 pct.3).

2
 Calificarea unui element contractual ca având caracter internațional diferă în funcție de natura
și specificul fiecărui contract. Același element de internaționalitate poate avea relevanță în dreptul
comerțului internațional în cazul unui anumit contract (de exemplu, încheierea unui contract de
vânzare de către comercianți cu sediul în țări diferite, deci, de naționalități diferite), iar în cazul altor
contracte să nu prezinte nici o relevanță (de exemplu, contractul de înființare a unei societăți
comerciale cu sediul în România de către societăți comerciale de naționalități diferite nu are element
de internaționalitate relevant pentru că societatea înființată va avea naționalitate română și va fi
supusă numai legii române). În contractele care au ca obiect prestările de servicii, elementul de
internaționalitate este legat de executarea prestației pe teritoriul altui stat (transportul de persoane sau
mărfuri, executarea de lucrări etc.).
Convențiile internaționale sau legile uniforme ce reglementează raporturi juridice de comerț
internațional definesc elementele de internaționalitate specifice acelor raporturi. De exemplu,
Convenția de la Viena, 1980, stipulează că prevederile sale se aplică contractelor de vânzare de
mărfuri între părți care își au sediul în state diferite.
Pentru determinarea caracterului internațional al raporturilor juridice care formează obiectul
dreptului comerțului internațional unele convenții internaționale au consacrat criteriul subiectiv,
altele criteriul obiectiv.
Criteriul subiectiv a fost avut în vedere de Convenția europeană de arbitraj, Geneva, 1961,
care se referă la persoane fizice sau juridice având „reședința lor obișnuită sau sediul în state
contractante diferite” (art.1 pct.1 lit. a), Convenția pentru reglementarea diferendelor dintre state și
resortisanți ai altor state, Washington, 1965, care se referă la persoane care posedă „naționalitatea
altui stat”(art. 25 par.2 lit. a), Convenția privind vânzarea internațională de mărfuri, Viena, 1980, care
precizează că „se aplică contractelor de vânzare de mărfuri încheiate între părți care își au sediul în
state diferite” (art.1), „iar dacă o parte nu are sediu, reședința sa obișnuită îi ține locul” (art.10 lit. b),
Convenția asupra prescripției în materie de vânzare internațională de mărfuri, New York, 1974, care
dispune că „un contract de vânzare de bunuri mobile corporale este considerat ca având caracter
internațional dacă, în momentul încheierii contractului, cumpărătorul și vânzătorul își au sediul în
state diferite” (art.2 alin.1 lit. a).
Criteriul obiectiv impune ca bunul care formează obiectul raportului juridic să treacă cel puțin
un punct de frontieră. Acest criteriu este prevăzut de convențiile internaționale referitoare la
transporturi; de exemplu, Convenția privind transportul internațional de mărfuri pe șosele, Geneva,
1956, arată (art.1 pct.1) că prevederile sale se aplică oricărui contract de transport de mărfuri pe șosele
când locul primirii mărfii și locul prevăzut pentru eliberare sunt situate în două țări diferite, indiferent
de domiciliul și de naționalitatea participanților la contract; Regulile uniforme privind contractul de
transport internațional feroviar al mărfurilor, Berna, 1980, prevăd (art.1 pct.1) că regulile respective
se aplică tuturor expedițiilor de mărfuri al căror parcurs străbate teritoriile a cel puțin două state;
Convenția privind unificarea unor reguli privind transportul aerian internațional, Montreal, 1999,
prevede (art.1 pct.2) că este considerat transport internațional orice transport în care punctul de
plecare și punctul de destinație sunt situate pe teritoriul a două state părți.
În dreptul român a fost consacrat criteriul obiectiv al internaționalității; astfel, art. 2638 C.
civ. alin 1 prevede că, în lipsa alegerii de către părți a legii aplicabile condițiilor de valabilitate ale
contractului încheiat, organul de jurisdicție aplică legea statului cu care actul juridic prezintă
legăturile cele mai strânse, iar dacă această lege nu poate fi identificată, aplică legea locului unde
actul juridic a fost încheiat. Potrivit art. 2638 alin 2, se consideră că actul juridic prezintă „legăturile
cele mai strânse” cu legea statului în care debitorul prestației caracteristice are, la data încheierii
actului, după caz, reședința obișnuită, fondul de comerț sau sediul social; organul de jurisdicție este
cel chemat să aprecieze cu care dintre aceste elemente alternative are actul juridic legăturile cele mai
strânse.

4. Trăsături generale ale dreptului comerțului internațional

Doctrina a scos în evidență următoarele trăsături ale dreptului comerțului internațional:
1) Dreptul comerțului internațional are un caracter normativ, întrucât cuprinde norme juridice care
aparțin mai multor ramuri de drept, fiind reunite, în cadrul acestei materii interdisciplinare, prin
obiectul lor comun de reglementare. Astfel:
3
a) cele mai importante norme juridice care constituie ansamblul denumit “dreptul comerțului
internațional”, aparțin dreptului civil și dreptului procesual civil, care constituie dreptul comun pentru
această materie interdisciplinară, aplicabil când nu există reglementări speciale în materie;
b) există însă și norme juridice care aparțin altor ramuri de drept și care intră în conținutul dreptului
comerțului internațional în măsura în care reglementează raporturi juridice care constituie obiectul
acestei materii. Asemenea norme juridice aparțin:
b1) dreptului internațional public (de exemplu, acordurile interstatale în domeniul comerțului și
cooperării economice internaționale); dreptul internațional public reglementează nu numai raporturile
politice dintre state, ci și raporturile economice, ca o consecință a interdependenței dintre economiile
statelor lumii; din acest motiv a crescut numărul tratatelor internaționale și organizațiilor
internaționale cu caracter economic;
b2) dreptului constituțional (de exemplu, normele care stabilesc principiile politicii economice ale
unei țări și care se aplică raporturilor de comerț internațional, cum ar fi principiul libertății comerțului,
principiul protecției concurenței loiale etc.); Raporturile ce privesc politicile comerciale, fiscale și
vamale ale statelor și care se stabilesc între state ca purtătoare de suveranitate și profesioniștii-
comercianți (persoane fizice sau juridice) se caracterizează prin subordonarea comercianților față de
organele de stat competente și sunt raporturi de drept constituțional, administrativ, fiscal, vamal etc.
(V. Babiuc).
b3) dreptului administrativ (de exemplu, normele ce privesc regimul licențelor de import și export,
contravențiile în domeniul operațiilor comerciale în străinătate etc.);
b4) dreptului financiar (de exemplu, facilitățile fiscale acordate societăților comerciale cu capital
străin);
b5) dreptului vamal (de exemplu, normele privind regimul valutar și cel vamal în comerțul
internațional);
b6) dreptului penal (de exemplu, infracțiunile privind societățile comerciale române cu capital străin);
b7) dreptului muncii (de exemplu, normele privind regimul personalului străin al societăților
comerciale cu sediul în România);
b8) dreptului de proprietate intelectuală (de exemplu, normele privind transferul internațional de
tehnologie, normele privind protecția internațională a mărcilor de fabrică, de comerț și de serviciu
etc.);
c) există, de asemenea, norme materiale uniforme cuprinse în convenții internaționale la care
România este parte (aceste norme fac parte din dreptul intern în temeiul art. 11 alin 2 din Constituție)
și norme conflictuale, care sunt reunite în cadrul dreptului comerțului internațional prin obiectul lor
comun de reglementare.
2) Raporturile ce cad sub incidența reglementărilor din domeniul dreptului comerțului internațional,
trebuie să conțină cel puțin un element de extraneitate, care să aibă calitatea de a face raportul juridic
care-l cuprinde susceptibil de a fi reglementat de două sau mai multe sisteme naționale de drept.
3) Aceste raporturi iau naștere, în principal, între profesioniști-comercianți, persoane fizice sau
juridice, dar și statele, în anumite condiții, pot fi subiecți ai unor asemenea raporturi.
4) Raporturile de drept al comerțului internațional se caracterizează prin egalitatea juridică a părților.
5) Obiectul social-juridic al reglementărilor din domeniul dreptului comerțului internațional îl
constituie disciplinarea raporturilor juridice care se nasc în cadrul comerțului internațional și
cooperării economice și tehnico-științifice internaționale.
6) Dreptul comerțului internațional nu este o ramură de drept distinctă a sistemelor juridice naționale,
ori a ordinii juridice internaționale, ci este o materie juridică interdisciplinară, aflată la confluența
dreptului internațional public cu sistemele de drept național, cuprinzând norme juridice care aparțin
deopotrivă dreptului internațional și dreptului intern, reunite în această materie juridică
pluridisciplinară prin obiectul lor comun de reglementare.
Normele de drept care reglementează raporturile ce se nasc în cadrul comerțului internațional,
nu rămân în afara sistemului de drept național, ci se regăsesc în acest sistem prin mijlocirea mai
multor ramuri de drept, ceea ce face ca principiile acestor ramuri să fie preluate de materia dreptului
comerțului internațional, în măsura în care sunt compatibile cu conținutul și finalitatea
reglementărilor din acest domeniu.

4
 5. Denumirea de “drept al comerțului internațional”
În literatura juridică sunt folosite mai multe expresii pentru desemnarea acestei discipline:
drept comercial internațional, drept internațional comercial, drept internațional privat comercial și
drept al comerțului internațional. Unele lucrări recente, care abordează problemele specifice dreptului
comerțului internațional, au apărut sub denumirea de drept internațional al afacerilor, drept
internațional al întreprinderilor, drept internațional economic
Toate denumirile întrebuințate în prezent sunt susceptibile de obiecții:
1. Denumirea de “drept comercial internațional”, folosită de o parte a doctrinei și de
documentele O.N.U., este discutabilă, mai ales în ce privește sintagma de “drept comercial”. Astfel,
sunt sisteme de drept care nu cunosc dualitatea dreptului privat, de exemplu sistemul de drept anglo-
saxon, dreptul italian, elvețian etc., deci nu există un drept civil și un drept comercial. Dar și subiecții
din acele state în care este legiferată unitatea dreptului civil, participă la schimburile internaționale
de mărfuri, fiindu-le aplicabil dreptul comerțului internațional.
Pe de altă parte, chiar sistemele de drept care cunosc această dualitate și o consacră juridic, o
întemeiază pe criterii variabile (criteriul obiectiv, subiectiv, mixt).
În sfârșit, s-a spus că “denumirea de drept comercial internațional sugerează ideea existenței
unui drept comercial cu aplicabilitate internațională, peste suveranitatea statelor comunității
internaționale, un drept ai cărui subiecți sunt comercianții, ca regulă generală persoane fizice și
juridice, nepurtătoare de suveranitate”.
2. Denumirea de “drept internațional comercial” este neadecvată întrucât nu corespunde
realității. În comerțul internațional nu este vorba de relații între state ca să se poată vorbi de un drept
internațional comercial, ci de relații juridice care se stabilesc, de regulă, între profesioniști-
comercianți, persoane fizice și persoane juridice; dreptul comerțului internațional este o parte a
dreptului privat, chiar dacă unele raporturi juridice sunt reglementate de norme ale dreptului public.
În al doilea rând, această denumire sugerează că dreptul comerțului internațional constituie o
parte a dreptului internațional public, fapt ce nu poate fi susținut pentru că izvoarele sale interne
(normele de drept internațional privat, de drept civil, de drept procesual civil, de drept administrativ,
de drept financiar etc.) sunt foarte importante ca pondere.
3. Denumirea de “drept internațional privat comercial” se referă numai la o parte din dreptul
comerțului internațional, adică numai la normele ce reglementează conflictele de legi din comerțul
internațional (deci numai la relațiile de drept internațional privat). Așadar, și această denumire are
propriile limite juridice, în sensul că implică o restrângere a domeniului de reglementare, excluzând
o parte însemnată a raporturilor juridice care se cuprind în sfera de incidență a dreptului comerțului
internațional, adică raporturile de drept internațional public, de drept administrativ, de drept civil, de
drept financiar etc.
4. Denumirea de “drept al comerțului internațional” este cea mai potrivită pentru ansamblul
de reguli care reglementează comerțul internațional, fiind o expresie care cuprinde toate instituțiile
juridice importante ale comerțului internațional. Aceasta este o denumire descriptivă, care constată
existența unui fenomen obiectiv (comerțul internațional) și exprimă sintetic ansamblul de norme
juridice care-l reglementează.