Cursuri DCI Teodora Bantaș 2023

Dreptul comerțului international – Teodora Bantaș 2023
Dreptul comerțului internațional
Aspecte introductive
Definiția comerțului internațional = reprezintă ansamblul operațiunilor cu mărfuri, lucrări

sau servicii care se desfășoară între persoane fizice și juridice române, profesioniști cu
calitate de comercianți și persoane fizice sau juridice din alte state.
Fiind o ramură de drept, comerțul internațional lucrează cu raporturi juridice. Aceste

raporturi juridice se încheie, de regulă între profesioniști din state diferite sau sunt acele
raporturi juridice care privesc mărfuri, lucrări sau servicii aflate în tranzit internațional.
Din această definiție a comerțului internațional, și având în vedere raporturile juridice, se

extrag 2 elemente ale raportului juridic:
Un element obiectiv, care constă în faptul că raporturile juridice de comerț

internațional vizează operațiuni cu mărfuri, lucrări sau servicii aflate în tranzit
internațional (de ex. în cazul unei operațiuni cu mărfuri, în drumul lor în cadrul unui
contract de vânzare-cumpărare trebuie să treacă cel puțin o frontieră)
Un element subiectiv care se referă la faptul că subiectele raportului juridic de

comerț internațional sunt profesioniști persoane fizice cu domiciliul profesional sau
persoane juridice cu sediile sociale în state diferite.
Aceste 2 elemente sunt elemente alternative, nu cumulative, ceea ce înseamnă că avem un

raport juridic de comerț internațional chiar dacă este încheiat între subiecte cu aceeași
naționalitate, atâta timp cât este vorba de operațiuni cu mărfuri, lucrări sau servicii aflate în
tranzit internațional.
Ex: contract de vânzare-cumpărare, ambele părți sunt români, dar marfa trebuie livrată la
reprezentanța cumpărătorului din Bulgaria.
Aceste elemente denotă aspectul esențial care trebuie să existe într-un raport juridic de
comerț internațional – elementul de extraneitate.
Spre deosebire de elementul de extraneitate dintr-un raport juridic din DIP, la comerț
internațional discutăm despre un element de extraneitate calificat – nu orice element străin
din raportul juridic îl face raport juridic de comerț internațional (trebuie, în plus, să avem
unul dintre cele 2 elemente de mai sus – obiectiv sau subiectiv).
Formele operațiunilor de comerț internațional
Există două posibile forme: stricto sensu și lato sensu.
1
1. Forma stricto sensu – prin noțiunea de comerț internațional înțelegem o operațiune

cu marfă. Operațiunile efectuate cu marfă reprezintă sensul clasic, tradițional al
comerțului internațional, iar din punct de vedere juridic contractul pilon al acestei
forme restrânse îl reprezintă contractul de vânzare-cumpărare de mărfuri.
Pe lângă contractul pilon, operațiunile efectuate cu marfă pot fi și operațiuni adiacente

vânzării:
Ex. contractul de transport, contractul de asigurare, contractul de credit bancar, operațiunile
de garanții și plăți – toate acestea pot fi considerate operațiuni adiacente.
2. Forma lato sensu – o reprezintă formele moderne de realizare a comerțului

internațional. Aceste forme moderne, generic intitulare, reprezintă operațiunile de
cooperare economică internațională.
Definiția cooperării economice internaționale = reprezintă un ansamblu de relații de

conlucrare între participanții la raportul juridic de cooperare economică internațională care
presupune punerea în comun de către aceștia a unor valori economice în scopul desfășurării
unor activități comerciale, adică operațiuni economice și juridice cu scopul obținerii de
profit.
Atenție!
Nu este o simplă vânzare de mărfuri – presupun un element de durată, o activitate ceva mai
complexă decât simpla vânzare, presupun punerea în comun de valori economice cu speranța
obținerii de profit.
Am putea include aici două forme:

Forma exclusiv contractuală
Forma contractuală și instituțională
a) Forma exclusiv contractuală – când vorbim despre ea, vorbim despre un contract de
o complexitate mai mare decât simplul contract de vânzare-cumpărare. Putem include
aici un contract de antrepriză, de distribuție, de agenție, intermediere (comision
mandat), franciză, concesiune etc.
Toate acestea sunt, de regulă încheiate pe o perioadă mai lungă de timp și presupun
operațiuni diverse (de ex. pentru antrepriză, una dintre părți să obțină autorizații de
construcție, să facă planurile de construcție, să aibă mâna de lucru aferentă, să facă rost de
materiale etc. – toate aceste contracte intră sub pălăria contractului principal de antrepriză).
b) Forma contractuală și instituțională – punerea în comun de valori economice

pentru obținerea de profit se face prin constituirea unor noi societăți comerciale. În
această situație, cooperarea se realizează prin nașterea unei noi persoane juridice
Cooperarea economică internațională este un ansamblu de relații de conlucrare între două sau
mai multe persoane fizice și/sau juridice aparținând unor state diferite, care nu implică în
mod necesar un transfer de marfă (o executare de lucrări sau prestare de servicii) peste
frontieră, ci au ca scop realizarea, prin eforturile conjugate ale partenerilor, a unor operațiuni
conexe celor de comerț (propriu-zis), eșalonate de regulă pe perioade de timp determinate, în
producție sau în sfera neproductivă, în scopul obținerii unor avantaje reciproce.
2
Operațiunile la care ne referim se concretizează, de regulă, la nivelul relațiilor dintre

persoanele fizice sau juridice din diferite state, prin contractul de cooperare economică
internațională - atunci când îmbracă o formă exclusiv contractuală - sau prin contractul de
constituire de societate comercială, atunci când forma juridică este contractuală și
instituțională (duce la constituirea sau modificarea unei persoane juridice).
Izvoarele comerțului internațional
1. Izvoarele internaționale
În domeniul comerțului internațional s-au încheiat foarte multe convenții la care și România e
parte:
Convenția de la Viena din 1980 asupra contractului de vânzare internațional de
mărfuri
o Conexă primeia – Convenția de la New York din 1974 asupra prescripției
vânzării internaționale de mărfuri
Convenția de la New York din 1958 privind recunoașterea și executarea sentințelor
arbitrale străine
Convenția de la Geneva din 1961 – așa numita Convenție europeană de arbitraj
comercial internațional
Convenția de la Washington din 1965 privind reglementarea diferendelor relative la
investiții dintre state și persoane ale altor state
2. Izvoare de drept intern
Izvoarele de drept intern vin în completarea reglementărilor internaționale și au caracter de

lege generală prin raportare la legile speciale care sunt reglementările internaționale.
Se aplică numai în măsura în care legea română este lex causae dintr-un raport juridic de
comerț internațional, astfel că dacă dreptul român nu este lex causae atunci izvoarele interne
nu au incidență asupra raportului juridic.
NCC e izvor principal. Se completează cu alte reglementări în materie de autorizații de

transport, în materie bancară, protecția consumatorului etc.
3. Reglementările de soft law
Reprezintă o modalitate de uniformizare a dreptului comerțului internațional, realizată în

cadrul organismelor internaționale care se ocupă cu acest lucru.
Organisme internaționale:
Camera de Comerț Internațională din Paris
UNIDROIT
UNCITRAL
3
Ce sunt aceste reglementări de soft law? Nu au natura juridică a unei legi, nu sunt convenții
internaționale, ca atare, nu se impun părților cu forța juridică a unei legi. Ele devin obligatorii
pentru părți numai în măsura în care părțile trimit la aceste reglementări, prin asemenea
trimiteri ele devin parte din contract, astfel că se vor aplica cu titlu de „lege a părților”.
Ele sunt, de principiu, uzanțe codificate, adică practici întâlnite în comerțul internațional
într-o anumită zonă geografică sau într-o anumită ramură comercială care au fost codificate
de către aceste organisme pentru a crea o practică uniformă la nivelul operațiunilor de comerț
internațional.
Ce formă pot îmbrăca aceste reglementări?

clauze standard
contracte-tip
contracte-cadru
clauze tip
condiții generale
Însă toate aceste forme sunt redactate de către organisme internaționale și astfel puse la
dispoziția profesioniștilor care pot prelua clauzele sau contractele și le pot încorpora astfel
încât să fie obligate să le respecte. Se realizează o uniformizare care ar fi fost foarte dificil de
realizat.
Exemplu relevant: clauzele-tip adoptate de Camera de Comerț Internațional din Paris – clauza
de forță majoră și clauza de impreviziune (pentru o parte noțiunea de forță majoră putea
însemna ceva, pentru cealaltă parte putea să însemne altceva, prin trimiterea la această
clauză-tip ar însemna același lucru pentru ambele părți). Camera a adoptat contracte-tip cum
ar fi cele de intermediere, de agenție, de distribuție exclusivă, varii contracte în materia
transporturilor internaționale (ex. pentru transport feroviar, maritim etc.)
În afară de clauzele standard ca reglementare de soft law, să menționăm și regulile

International Comercial Terms (INCOTERMS) care sunt reguli aplicabile în materia
contractului de vânzare internațional de mărfuri și reprezintă uzanțe uniformizate, codificate
(codificare realizată tot de CICP) și au aplicabilitate foarte mare, dar o să revenim la ele.
O altă reglementare de soft law care este extrem de frecvent întâlnită în practică o reprezintă
Principiile UNIDROIT.
UNIDROIT este Institutul Internațional pentru Unificarea Dreptului Privat cu sediul la Roma
și acest institut a realizat o codificare de uzanțe privind contractele comerciale internaționale.
Ca organism, UNIDROIT are ca scop realizarea de cercetări de piață în materia comerțului

internațional pentru a constata cum anume acționează profesioniștii din diferite ramuri de
activitate în încheierea de contracte și desfășurarea activității lor și această cercetare, fiind
realizată la nivel internațional, s-a finalizat prin codificarea practicilor sociale descoperite pe
piață, codificare care s-a făcut în aceste principii care vizează toate etapele existenței unui
contract de comerț internațional:
încheierea
interpretarea
drepturile și obligațiile părților
executarea contractului
4
neexecutarea obligațiilor contractuale

răspunderea contractuală
riscurile
forța majoră, impreviziunea
încetarea
prescripția extinctivă
Deci toate aspectele de interes sunt adresate aici într-o formă normativă – se prezintă
întocmai ca o reglementare, arată ca o convenție, sunt împărțite în articole, la o primă citire
nu putem face diferența între ea și o lege, dar ele din punct de vedere juridic, nu au forța
juridică a unei legi sau convenții și se impun părților numai dacă ele trimit la aceste
principii și devin încorporate contractului și se impun ca lege a părților.
Rolul principiilor
Ele sunt rezultatul unor cercetări de piață ceea ce le face ușor aplicabile și adaptabile
pe piață și profesioniștilor;
Spre deosebire de o convenție internațională, principiile UNIDROIT neavând această

natură juridică nu trebuie să treacă prin procesul de adoptare a unei convenții, nu
trebuie să fie ratificate de către state - ele sunt simple instrumente puse la dispoziția
profesioniștilor;
Având în vedere modul în care devin aplicabile aceste principii prin trimiterea
părților, ele completează conținutul contractului, astfel că o simplă trimitere generala
la principii este suficientă pentru a incorpora aceste principii;
De asemenea, aceste principii oferă un ajutor în interpretarea și completarea dreptului

național. De ce? Pentru că acolo unde există eventuale lacune legislative, tocmai
decurgând din faptul că legea națională nu este făcută să se aplice acestor raporturi
internaționale, aceste lacune sunt completate prin aceste uzanțe UNIDROIT.
Principiile pot avea, de asemenea, forță juridică superioară legii în situația în care
legea aplicabilă raportului juridic conține reglementări supletive – deci principiile pot
înlătura de la aplicare o lege supletivă.
Principiile pot reprezenta un important model pentru legiuitorii naționali care se pot
inspira din aceste codificări de legislație pentru a-și putea face legislația mai
permisibilă, adaptabilă.
4. Uzanțele comerciale internaționale
Ele au trecut printr-un proces de evoluție în dreptul nostru: pe vechea reglementare nu aveau
caracterul de izvor de drept. Codul Civil era completat de Codul Comercial și în Codul
Comercial uzanțele erau recunoscute ca izvoare doar în materii exprese- de ex. materia
transporturilor internaționale, uzanțele porturilor, mărfuri și valori, titluri de valori, și prin
legi speciale se recunoștea caracterul de izvor de drept în anumite profesii – de ex. agenți de
bursă, inclusiv în materia avocaturii existau trimiteri la uzanțe.
5
După adoptarea NCC, uzanțele au fost incluse în categoria izvoarelor în art. 1. Și în

reglementarea internațională se face trimitere la uzanțe ca având caracter de izvor de drept ca
de exemplu în Convenția de la Viena din 1980, în Convenția de la Geneva etc.
Ce sunt aceste uzanțe comerciale internaționale?
Definiție uzanțe comerciale internaționale = practici sociale, adică un complex de acte sau
fapte juridice, prin natura lor nescrise, care prezintă un grad de vechime, stabilitate și
repetabilitate și care se aplică între un număr nedefinit de parteneri comerciali într-o
anumită zonă geografică sau într-o ramură de activitate și care se aplică în temeiul legii sau
în temeiul voinței părților.
Din această definiție rezultă 3 caracteristici:
Elementul obiectiv constând în faptul că uzanțele sunt practici sociale, adică un

ansamblu de acte sau fapte juridice materializate prin atitudini sau comportamente
aplicate în mod repetat, ceea ce conduce la caracterul lor de practică.
Elementul de generalitate, colectivitate, impersonalitate – înseamnă că uzanța, ca

practică socială, este aplicată de un număr nedefinit de parteneri contractuali. Se
adresează așadar unui număr nedefinit de subiecte de drept, fie în mod general, fie pe
un anumit teritoriu, fie într-o anumită ramură de activitate. Acest element aseamănă
uzanțele cu legea pentru că și legea are acest caracter.
Spre deosebire, însă, de lege, care este creația legiuitorului național, uzanțele sunt creația
profesioniștilor.
Forța lor juridică – pentru ca uzanța să aibă caracter de izvor de drept se impun 2
condiții:
În primul rând, o condiție subiectivă care constă în percepția profesioniștilor cu privire la

forța juridică a uzanței, adică profesioniștii aplică și respectă uzanța cu convingerea că
aceasta li se impune ca legea. În al doilea când, cea de-a doua condiție este condiția
legislativă – nu este suficient ca profesioniștii să aibă convingerea că li se aplică ca și legea,
această convingere trebuie dublată de atitudinea legiuitorului, cum le privește, le recunoaște
ca izvoare de drept sau nu? (înainte nu, acum da, de principiu și stabilește că acestea se pot
aplica fie în temeiul legii, atunci când legea trimite la ele, fie în temeiul voinței părților).
Cum se aplică uzanțele?
a) În temeiul legii
NCC recunoaște ca regulă generală caracterul de izvor de drept cu 2 distincții:

a) pentru ipoteza în care uzanțele se aplică sau se referă la o materie care este
reglementată de lege numai în măsura în care însăși legea trimite la uzanțe, acestea
vor veni în completarea legii și vor fi obligatorii părților – ex. art. 1.272 NCC
Art. 1.271 - Impreviziunea
6
„(1)Contractul valabil încheiat obligă nu numai la ceea ce este expres stipulat, dar şi la toate
urmările pe care practicile statornicite între părţi, uzanţele, legea sau echitatea le dau
contractului, după natura lui.
(2) Clauzele obişnuite într-un contract se subînţeleg, deşi nu sunt stipulate în mod expres.”
b) pentru ipoteza care în vedere materiile nereglementate de lege, caz în care uzanțele se
aplică cu prioritate – de ex. nu am o lege specială în materia comerțului cu cereale,
uzanțele au prioritate în aplicare față de celelalte izvoare de drept și dobândesc forța
juridică a unei legi supletive generale.
Astfel spus, dacă uzanțele se aplică în temeiul legii ele se vor impune părților cu această forță
juridică de lege supletivă specială ceea ce înseamnă că dacă părțile nu înlătură uzanțele de la
aplicare ele le vor fi obligatorii.
Ele pot fi invocate din oficiu de către instanța de judecată pentru că, tocmai ca în cazul legii,
se consideră ca judecătorul cunoaște izvoarele dreptului, iar o eventuală greșită aplicare sau
nerespectare a uzanței poate forma obiectul căilor de atac bazate pe nelegalitate, nu doar
netemeinicie astfel încât se poate ataca până la instanța supremă.
Exemple de uzanțe în temeiul legii care în doctrină și în practică poartă denumirea de uzanțe
normative (ele nu sunt în lege, nu sunt o lege, ci legea trimite la ele):
în materia solidarității pasive a debitorului
în materia bancar-financiară, dobândă la dobândă adică
punerea de drept în întârziere în raportul de comerț
b) În temeiul voinței părților
Părțile trimit prin contract la uzanțele existente într-o anumită zonă geografică sau într-un
anumit domeniu de activitate în mod expres sau tacit, astfel că ele devin parte din contract și
au forța juridică a unei clauze contractuale. Dacă mai sus aveau forța juridică de normă
juridică, aici au forță juridică de clauză.
Cum trimit la uzanțe?
a) Trimitere expresă – de exemplu părțile pot să prevadă în contract că vânzarea de

comerț internațional se realizează conform uzanțelor INCOTERMS 2020 – înseamnă
că contractul este completat de clauza free on board INCOTERMS 2020
b) Trimitere tacită – caz în care judecătorul sau arbitrul trebuie să analizeze

comportamentul părților la momentul încheierii contractului și ulterior pentru a
interpreta atitudinile părților și pentru a determina dacă din acest comportament
rezultă o voință tacită de a se respecta un anumit standard de comportament.
Ex: într-un contract cu executare succesivă, părțile au acționat într-un anumit fel, după care o
parte își schimbă comportamentul fără a afecta contractul – de ex. vindea marfă în saci de
100 de kg, ulterior după câțiva ani livrează în saci de 50 de kg. Dacă se poate dovedi o uzanță
conform căreia livrarea trebuie să se facă în cantități mai mari sau cel puțin egale cu 100 de
kg, ea încalcă o uzanță livrând în cantități de 50 de kg – se atrage răspunderea chiar dacă
7
această obligație nu este prevăzută în mod expres în contract, pentru că prin comportamentul
ei, partea a înțeles să respecte acea uzanță.
Aceste uzanțe aplicate în temeiul voinței părților poartă denumirea de uzanțe convenționale.
Ele au rolul de a interpreta și de a completa contractul astfel că dacă se constată trimiterea
expresă sau tacită la ele, acestea devin obligatorii părților, însă dacă părțile nu doresc să le
respecte pot prevedea oricând contrarul – de ex. o clauză de excludere în care zic că înțeleg să
nu respect uzanțele sau chiar un act adițional prin care să înlătur uzanțele pe care le-am
aplicat în mod tacit.
Practicile statornice între părți sau uzanțele părților sau obișnuințele stabilite de părți
Ce reprezintă toate aceste denumiri? Sunt unu și același lucru, dar spus în 3 moduri
diferite.
Ele reprezintă tot un ansamblu de acte sau fapte juridice, anumite atitudini sau
comportamente, însă, spre deosebire de uzanțe, obișnuințele nu au caracterul de generalitate,
colectivitate sau impersonalitate – nu se aplică unui număr nedefinit de parteneri comerciali,
ci se aplică unor părți la un anumit raport juridic.
Spre deosebire de uzanțe, obișnuințele nu se pot impune în temeiul legii, deci nu se pot aplica
în baza legii pentru că nu au forță de lege, ci ele se aplică prin voința părților.
Din punct de vedere cronologic, la baza uzanțelor stau obișnuințele - înseamnă că părțile la
un anumit contract, fără a se prevedea în mod expres acest lucru în contractul lor, își execută
obligațiile într-un anumit fel. De exemplu, ele prevăd ca livrarea să se facă în primele 15 zile
ale lunii – începând să execute, vânzătorul, lună de lună livrează pe data de 1 – este un
comportament care se repetă. Dacă ulterior, după un număr de luni suficient de mare,
vânzătorul nu mai livrează pe 1, cumpărătorul ar putea avea temei să invoce răspunderea
pentru nerespectarea practicilor stabilite între părți – se naște pentru cumpărător o așteptare
legitimă ca pe data de 1 are marfa.
Rolul obișnuințelor – interpretarea și completarea contractului ca și uzanțele, doar că spre

deosebire de uzanțe, ele operează numai între un număr limitat de parteneri.
Cauzele care explica apariția uzanțelor in comerțul internațional și rolul acestora
A. Cauzele
Uzanțele au apărut pe fondul unor lacune legislative - legislațiile naționale nu sunt

adaptate de principiu pentru reglementarea raporturilor de DCI, ci reglementarile au in
cerere raporturile juridice de drept intern. Astfel, în cadrul raporturilor de DCI,
inevitabil, vor exista lacune legislative. Uzanțele vin sa acopere aceste lacune
legislative, deci se vor aplica in completarea legii - care arecaracter general, in timp ce
uzanța va avea caracter special
Dinamica sporită a raporturilor juridice comerciale - uzanțele netrecând printr-un
8
proces legislativ, pot fi adaptate mult mai ușor realităților din practica, astfel încât
comportamentul profesioniștilor sa fie adaptat acestor realități.
Regula - uzanțe pentru profesioniști -> standarde de comportament -> caracter de

generalitate pe o anumită zona geografică/zona de activitate => caracter general,
impersonal => și legiuitorul, dacă dorește, codifica acea practica și reglementează prin
norme juridice acele comportamente care inițial aveau caracter nescris.
B. Rolul
Uzanțele au rolul de a completa lacunele legislative - acolo unde legislațiile

naționale nu reglementează aspecte specifice Comerțului internațional, uzanțele pot
supune părțile unui standard comun de comportament, astfel încât părțile, indiferent
de statul din care provin, sa aibă un comportament singular;
Uzanțele au rolul de a interpreta și de a completa legea - tot in situația

contractelor încheiate între părți din state diferite, exista riscul ca părțile sa
interpreteze diferit aceeași noțiune diferite (reprezentare diferita a drepturilor și
obligațiilor care ar rezulta din contractele pe care le încheie). În felul acesta fiecare
s-ar raporta la propria lege pentru aceea noțiune, deci ar da înțelesuri diferite
aceleiași noțiuni, deci ar începe litigii. Intervin uzanțele pentru a evita aceste litigii;
Uzanțele au și posibilitatea de a înlătura de la aplicare o lege supletiva - uzanța

poate avea prioritate dacă norma juridica aplicabila nu este imperativă, nu este de
ordine publica;
In raportul dintre uzanța și lege, legea va fi considerată norma generală, iar uzanța
va fi norma specială.
Proba uzanțelor comerciale internaționale
Față de multele avantaje pe care uzanțele le prezintă, marele dezavantaj al uzanțelor este
pe plan probator. Uzanțele sunt, prin natura lor, practici sociale nescrise, iar legea prevede
ca partea care invoca uzanța trebuie sa o și probeze.
1) Codificări de uzanțe făcute de participanții la comerțul internațional

Adică de profesioniști înșiși. Ei codifică o practică socială nescrisă pe calea contractelor-tip,
condițiilor generale ale unui contract pe calea contractelor de adeziune, a condițiilor speciale
de contract etc. - întâlnite in contracte de credit bancar, asigurări, transport internațional de
marfa sau de pasageri, astfel încât proba uzanțelor se va face cu aceste codificări -
contractele sau clauzele respective.
2) Codificările de uzanțe făcute de organisme internaționale - Camera de Comerț

Internațional din Paris, UNCITRAL, UNIDROIT.
Aceste organisme internaționale, în baza cercetărilor de piața pe care le fac cu privire la
anumite tipuri de contracte încheiate internațional extrag tiparele de comportament care
denota uzanțele și le imprima o forma scrisă prin contracte-tip, contracte cadru, clauze tip
9
le care le redactează și le pun la dispoziția profesioniștilor pentru a fi folosite și a

uniformiza în acest fel piața.
Față de codificările făcute de profesioniștii înșiși, care reflecta mai degrabă realitatea pe o
anumită piața, acestea au o aplicare mult mai larga și exprima standarde de comportament
la nivel mondial. Deci acestea din urmă sunt mai indicate, pentru că avem criterii generale,
nu doar cele de pe o anumită piață.
3) Hotărârile judecătorești/arbitrale - nu au valoare de precedent judiciar și nu sunt

obligatorii în sensul de dispozitiv, adică de soluție dată, ci dacă într-un litigiu anterior
judecat de către instanțele judecătorești/arbitrale a fost probata existenta unei uzanțe,
atunci se va putea folosi hotărârea pentru a dovedi existența uzanței, deci uzanța nu
trebuie probată din nou.
4) Certificatele de cutumă - atestă existența unei uzanțe, de obicei locală sau la nivel de
contract (uzanța specială), fiind emise de camerele de comerț și industrie (ex: Camera
de Comerț și Industrie a României are această atribuție) sau de către asociații
profesionale care sunt mai sigure, pentru că sunt constituite într-un anumit domeniu de
activitate, deci au o reprezentare mai sigură cu privire la acel domeniu de activitate (ex:
Internațional Flower Trade Association, Liverpool Cotton Trade Association etc.).
5) Expertiza - certificat/aviz emis de un expert care trebuie să fie ori un profesionist, ori o
persoana care are experiență/informații cu privire la un anumit domeniu, cum ar fi un
agent de bursă/un căpitan de vas sau de port etc.
De principiu, orice mijloc de probă poate fi admis, însă cele 5 de sus sunt mijloacele
principale, iar primele 2 sunt cele mai sigure și cele mai dificile de combătut, tocmai pentru
ca îmbracă o forma scrisă.
10
Subiectele dreptului comerțului internațional
1. Subiectele române participante la raporturile de comerț internațional
Acestea sunt persoane fizice care acționează in calitate de profesioniști (PFA) sau
persoane juridice de drept roman (societățile comerciante).
Principiu reglementat în Constituție și alte legi speciale din materia comerțului este
principiul libertății comerțului. În baza acestuia, s-a recunoscut vocația legala de a
efectua operațiuni de comerț internațional atât subiectelor de drept roman, cât și subiectelor
de drept străin. În ceea ce privește subiectele de drept roman, ne interesează cu precădere
elementele specifice comerțului internațional care derogă de la regulile generale
reglementate de legi precum Legea nr. 31/1990 a societăților.
Ne ocupam de societățile romane cu participație străină la capital, nu de cele cu

capital integral românesc.
Sediul materiei
OUG 92/1997 privind stimularea investițiilor directe

Regulamentul BNR 4/2005 privind regimul bancar
Legea 31/1990 a societăților care conține câteva reglementări punctuale cu privire
la societățile cu participare străina la capital.
Societățile cu participație străină la capital sunt societăți comerciale, filiale și sucursale

constituite in România cu capital integral străin sau în asociere cu persoane fizice/juridice
române indiferent dacă participarea străină la capital a existat de la momentul constituirii
acestor entități sau dacă acest capital străin a intrat în societate pe parcursul existenței ei,
prin dobândirea de acțiuni/părți sociale la societate, de obligațiuni sau orice alte efecte de
comerț emise de acesta.
Elemente esențiale:
A. Personalitatea juridica a societății este română
Deci avem persoane juridice de drept român.
În ceea ce privește personalitatea juridica a societăților cu participație străină, naționalitatea

se determina în baza criteriului general de determinare a personalității, adică după sediul
social (societățile cu sediul în România în care exista și capital de proveniență străină), însa
poate fi determinată naționalitatea și în baza altor criterii, adică după sediul real + controlul
efectiv).
11
În baza criteriului controlului, vom considera societatea cu participanți străini la capital ca

având naționalitate străină dacă, deși are sediul pe teritoriul României, este controlată din
străinătate, adică dacă acționarul majoritar e străin.
Acest ultim criteriu are o aplicare extrem de limitată. Este prevăzut doar în Convenția de la
Washington din 1965 privind reglementarea diferendelor relative la investiții dintre state
(convenita ICSID) și este prevăzut în Acordul bilateral încheiat cu Israel - acord de
cooperare economica și tehnica;
Înainte de aderarea României la UE, existau mai multe acorduri bilaterale încheiate de
România a căror aplicare a încetat odată cu întărea ei in UE.
Domeniile în care se pot constitui societățile cu participație străină la capital
Regula generală care deriva din principiul libertății comerțului este ca societățile cu
participație străină la capital se pot constitui în orice domeniu de activitate, cu respectarea
prevederilor legii române, prin înregistrarea în Registrul Comerțului și cu respectarea
obiectului de activitate prevăzut în actul constitutiv.
Consecință a principiului libertății comerțului și a principiului nediscriminării este

faptul că acestor societăți li se impun aceleași reguli care exista pentru societățile cu capital
integral romanesc, deci nu diferența de tratament între acționari etc.
B. Element de extraneitate constând într-un capital de proveniență străină, care

poate porni de la puțin și poate merge până la 100%
Capitalul social
Conform Legii nr. 82/1991 privind contabilitatea, s-a stabilit că o societate comercială
străină trebuie să exprime capitalul social în moneda națională (lei) și sa țină contabilitatea
potrivit legii române, pentru că are personalitate juridica română. Așadar se supune legii
române. Aceasta condiționare nu înseamnă însa că banii (capitalul) nu pot intra in
societate/nu poate fi exprimat și într-o moneda străină => ne interesează moneda în care
poate fi subscris și vărsat capitalul social.
Subscrierea capitalului social este o obligație de a face, adică de a vărsa în viitor capitalul
subscris. Subscrierea capitalului social trebuie făcută în moneda națională indiferent dacă
discutăm despre asociați sau acționari români sau străini.
În ceea ce privește vărsarea capitalului social (plata efectivă a ceea ce am promis că voi
aduce în societate), aceasta este o obligație de a da, de a aduce efectiv aportul subscris.
Referitor la vărsare, trebuie să facem o distincție între situația acționarului/asociatului

român și a celui străin:
Aportul acționarului/investitorului străin poate fi exprimat în moneda națională sau
12
în valută
În ceea ce privește acționarul/asociatul român, potrivit Regulamentul BNR nr.
4/2005, vărsarea aportului este considerată o veritabilă plată - va fi o plată între
rezidenți, iar plățile de acest fel, conform aceluiași Regulament, se pot face doar în
moneda națională.
13
Constituirea și organizarea societăților cu participație străină la capital
Nu prea exista reglementări diferite de cele pentru societățile cu capital romanesc, conform
Legii 31/1990.
Funcționarea
Operațiunile valutare pe care societatea le poate efectua in desfășurarea activității sale,

indiferent dacă este o operațiune de mărfuri/lucrări/ servicii. Toate vor avea o componenta
financiară, pentru ca fiind în sfera comercialului, de esența comerțului este obținerea de
profit.
Cu privire la operațiunile valutare, sediul materiei este Regulamentul BNR 4/2005 privind
regimul valutar, iar ca natura juridica, normele din acest regulament sunt norme de aplicație
imediata, pentru ca ele reglementează modul în care trebuie organizate aceste operațiuni
valutare.
Deci avem reglementări imperative ce conțin și element de extraneitate, pentru că sunt
aplicate în raporturile dintre un rezident și un nerezident sau în aporturile dintre rezidenți
care efectuează operațiuni valutare.
Pentru aceste operațiuni valutare există două criterii:

cel in rem
In rem, ele sunt operațiunile efectuate in valuta, adică nu in moneda națională, nu in lei, ci
intr-o moneda străină liber convertită
cel in personam
Potrivit criteriului in personam, indiferent de moneda de exprimare, operațiunile valutare
sunt cele efectuate între un rezident și un nerezident sau între 2 nerezidenți.
Rezidentul = persoana fizica având domiciliul in România/persoana juridica având sediul

social in România. La persoana fizica ne luăm după domiciliu, nu după cetățenie.
Formele operațiunii valutare sunt de două feluri:
operațiuni valutare curente

Implică o contraprestație imediata sau cel mult afectată de un termen.
Ex: preț pentru marfa - contraechivalent imediat pentru marfa/serviciul respectiv.
14
operațiuni valutare de capital
Nu mai e o operațiune imediata. În cazul operațiunilor de capital nu exista un echivalent

imediat, ci se plasează capitalul sub un risc și sub o incertitudine mult mai mari.
Ex: vărs un aport într-o societate comercială și nu primesc nimic imediat; investiții directe
(cumpărarea de acțiuni/părți sociale pe piețe reglementate, cum ar fi bursa, la o societate sau
chiar constituirea unei noi societăți ca subiect de drept), transferurile aferente unui contract de
asigurare - plata de prime de asigurare, împrumuturile acordate de o societate altei societăți
sau creditele bancare.
2. Subiectele străine participante la raporturile de comerț internațional in România

și activitatea lor pe piața din România
Participarea subiectelor străine de drept la activitatea comercială din România se poate face
în 2 moduri:
fie în forma instituțională (constituirea unei noi societăți)
fie în forma contractuală, deci prin încheierea de contracte comerciale internaționale.
Forma instituțională
Ne interesează cu precădere societățile exogene instituite de societățile din România -

dezmembrămintele pe care o societate le poate constitui în România - filiale, sucursale,
reprezentanțe.
Potrivit art. 44 din Legea nr. 31/1990, societățile străine pot înființa in România, cu
respectarea legii române, filiale, sucursale, agenții, reprezentante sau alte sedii secundare
dacă acest drept le este recunoscut de legea statutului lor organic
1) FILIALA
Definiție filială = societatea cu personalitate juridica proprie, distinctă de cea a societății-

mamă, care se află, însă, sub controlul acesteia.
Sediul materiei
art. 42 din Legea nr. 31/1990
Elemente esențiale
15
Are personalitate juridică proprie, distinctă de cea a societății-mamă, deci este un

subiect distinct de drept român.
Din punct de vedere al DIP, pentru determinarea personalității juridice, se folosește criteriul
sediului social - lex societatis = legea română.
Are un patrimoniu propriu, deci are autonomie economică, juridică și funcțională

față de societatea-mamă, dar nu este o autonomie absolută.
Filiala, având patrimoniu propriu, poate sa acționeze în relația cu terții ca subiect distinct de
drept, adică în numele și pe seama sa.
Se afla sub controlul societății-mamă - acesta rezultă tocmai din relația societate-
mamă - filială și înseamnă că societatea-mamă deține majoritatea capitalului social
din filiala sa, putând merge până la 100%, astfel încât filiala poate lua forma unui
SRL cu asociat unic.
Vorbim aici de o autonomie relativa. Între cele două există:
a) elemente de independența
Cum ar fi personalitate juridica distinctă, patrimoniu propriu, legea aplicabilă statutului

organic, care e distinctă de cea a societății-mama.
Filiala își poate înceta activitatea fără ca societatea-mamă să fie afectată, dar și reciproca este
posibilă.
Filiala trebuie să se supună legii române din punctul de vedere al regimului financiar-
contabil, astfel ca ea va avea propriile documente financiar-contabile, distincte de cele ale
societății-mamă, deci un buget propriu, o impozitare și o contabilitate separată, dar care
poate fi consolidată în registrele contabile ale societății-mamă, fără ca acest fapt să lipsească
filiala de obligațiile sale proprii în România.
b) elemente de control a societății-mamă asupra filialei sale
Societatea-mamă deține majoritatea capitalului social al filialei, deci și majoritatea drepturilor

de vot în organele de conducere și administrare a filialei; ea poate numi și revoca membri din
aceste organe de conducere și administrare, astfel că elementul de control al societății-mamă
se manifesta în toate etapele existenței filialei. Ea decide înființarea filialei, întocmește actul
de înființare, decide forma de organizare și obiectul de activitate al filialei, deține majoritatea
capitalului social și al drepturilor de vot etc.
Indiferent ce se întâmplă cu filiala, societatea-mamă poate supraviețui și invers, deci există o

protecție mai mare a filialei. Nu e la fel și la sucursale (dependenta sporită, mai mare).
16
Din punct de vedere valutar, filialele au calitatea de rezidenți în România (societăți

comerciale cu sediul in România, deci îndeplinesc cerința pentru a fi calificate drept
rezidenți). De aici rezultă că plățile către un alt rezident trebuie făcute doar în monedă
națională și că li se aplica regimul de TVA aplicabil rezidenților.
Atenție!
Din punctul de vedere al calității de investiție străină, filiala este considerată o investiție
străina în România, societatea-mamă este considerată investitor străin, pentru că sunt
îndeplinite condițiile necesare: investitorul străin aduce capital într-o alta țară pentru
desfășurarea unei activități economice în scopul obținerii de profit.
Deci filialei i se va aplica regimul de drept român în integralitate.
2) SUCURSALA
Definiție sucursală = sucursala reprezintă un sediu secundar al societății mamă, fără

personalitate juridică, dar care beneficiază de o masă de bunuri proprii (capital propriu)
afectată de către societatea mamă în exclusivitate activității desfășurate de sucursală și care
prezintă anumite elemente de autonomie juridică și economică față de societatea mamă.
Sediul materiei
Art. 43 din Legea nr. 31/1990 - conferă societăților străine vocația de a își deschid, în
țară, sucursale.
Elemente esențiale
Vorbim de un sediu secundar, fără personalitate juridică.

Nu are patrimoniu propriu, dar beneficiază de un capital alocat de societatea mamă
pentru desfășurarea activității în România
Sucursala nu este un subiect distinct de drept față de societatea mamă.
Acest capital propriu permite sucursalei să deruleze anumite raporturi juridice cu terții și în
nume propriu. Întotdeauna sucursala va acționa pe seama societății mamă, de regulă, în
numele și pe seama societății mamă (ca un mandatar), însă poate încheia acte juridice cu terții
și în nume propriu și pe seama societății mamă, pe seama unui comision societar.
Pe planul dreptului internațional privat legea aplicabilă sucursale este lex societatis a
societății-mamă. Prin urmare dreptul străin guvernează statutul organic al sucursalei (dreptul
străin = legea statului unde societatea-mamă își are sediul social).
Tot în această categorie a elementelor esențiale, menționăm și faptul că sucursala prezintă

anumite elemente de dependență față de societatea mamă, însă din punct de vedere juridic
și economic, prezintă și o oarecare autonomie.
17
Dependență vs. autonomie
a) elemente de control al societății-mamă asupra sucursalei
Această dependență decurge din faptul că societatea mamă aduce întregul capital social în
sucursala sa, prin urmare sucursalele nu se deschid prin asociere, ci prin capital integral adus
de societatea mamă.
Societatea mamă este cea care decide cu privire la sediul social, obiectul de activitatea,
organizarea și conducerea sucursalei din România.
Iar din punctul de vedere al funcționării, dependența se manifestă prin aceea că toate actele
juridice încheiate de sucursală în România produc efecte, și deci obligă, societatea mamă.
b) elemente de independență
Din punctul de vedere al autonomiei pe care sucursala o prezintă prin raportare la societatea
mamă, este vorba de o autonomie juridică și economică. Din punct de vedere juridic
sucursala poate să-și înceteze activitatea și poate intra în proceduri de insolvență separat de
societatea mamă. Astfel că dispariția sucursalei nu va afecta dispariția societății mamă.
Reciproca nu e valabilă.
Pe plan procesual există o autonomie a sucursalei prin aceea că i se recunoaște o capacitate

limitată de subiect de drept. Acest lucru este prevăzut în art. 109, CPC care stabilește
„cererea de chemare în judecată împotriva unei persoane juridice de drept privat se poate
face și la instanța locului unde ea are un dezmembrământ fără personalitate juridică pentru
obligațiile ce urmează a fi executate în acel loc sau care izvorăsc din acte juridice încheiate
de reprezentantul dezmembrământului ori din fapte săvârșite de acesta.
De aici rezultă ideea de capacitate limitată de subiect de drept. Sucursala va sta în justiție pe
seama societății mamă.
Din punct de vedere economic, autonomia sucursalei este, de principiu, o autonomie

gestionară în sensul că sucursala trebuie să respecte obiectul de activitate prevăzut în actul
constitutiv, trebuie să țină contabilitate pe obiect în monedă națională și potrivit legii române,
trebuie să depună declarații fiscale proprii în România la autoritățile române pentru
activitățile desfășurate aici și conform … deținute în țară trebuie să plătească taxe și impozite
ca orice subiect juridic (deși nu are personalitate juridică).
Constituirea sucursalei
Din punctul de vedere al constituirii, sucursala trebuie să respecte două sisteme de drept:
legea străină - sistemul societății mamă – este cea care trebuie să-i permită acesteia
să-și constituie în străinătate dezmembrăminte
Acesta este un efect al unei discuții pe care am avut-o la DIP când am discutat de teoria
drepturilor dobândite în străinătate. Acel drept nu poate produce mai multe efecte pe teritoriul
României decât prevede legea străină.
18
legea română - sistemul țării în care se află – din perspectiva procedurilor

formalităților concrete de constituire și din perspectiva obiectului de activitate.
Indiferent ce prevede legea străină, acest drept va fi limitat de prevederile legii române din
aceste 2 perspective.
Capacitatea de folosință
În ceea ce privește capacitatea de folosință a sucursalelor ne interesează două aspecte:

modul în care dreptul străin influențează această capacitate
modul în care legea română se aplică în coroborare cu dreptul străin creând ceea ce se
cheamă condiția juridică a străinului în România
A) dreptul străin influențează capacitatea de folosință
Legea străină influențează capacitatea de folosință a sucursalei prin aceea că limitează

obiectul de activitate la ceea ce este permis societății mamă însăși să facă. Cu alte cuvinte, în
România, chiar și cu respectarea dreptului român, sucursala nu va putea avea un obiect de
activitate mai larg decât cel al societății mamă din străinătate. Ea poate face cel mult egal cu
ceea ce îi este permis societății mamă.
Ex. societatea mamă are ca obiect de activitate fabricarea și vânzarea de mașini pe plan intern
și internațional – sucursalei i s-ar putea limita obiectul de activitate doar la fabricare
Tot din perspectiva calității de folosință astfel cum este condiționată de legea străină, trebuie
să menționăm că, dacă societatea mamă intră în faliment sau își încetează existența în orice
alt mod, acest lucru va afecta și existența dezmembrămintelor sale fără personalitate juridică,
acestea încetând să existe. Sucursala nu poate supraviețuii în absența societății mamă.
B) Condiția juridică a străinului
Aici ne interesează mai multe aspecte.
În primul rând, legea română este cea care limitează, din punct de vedere procedural,
constituirea sucursalelor, limitează obiectul de activitate al acestora la ceea ce dreptul român
permite, condiționează înregistrarea în Registrul Comerțului a sucursalei, deși aceasta nu
prezintă personalitate juridică distinctă.
Din punctul de vedere al acțiunilor pe care le poate face, sucursala Regulamentul nr. 4/2005
BNR în categoria rezidenților, deoarece se consideră că reprezintă un sediu permanent pe
teritoriul României, ca atare i se vor aplica dispozițiile de drept român cu privire la
dispozițiile valutare făcute de rezidenți.
Din punct de vedere contabil, datoriile și creanțele sucursalei aparțin societății mamă.
19
Pe plan fiscal este, de asemenea, aplicabilă legea română, în sensul că sucursala trebuie să se
înregistreze la autoritățile fiscale de la sediul său din România și să plătească taxe și impozite
în acord cu legea română, pentru activitatea desfășurată în țară.
Atenție!
Din punctul de vedere al regimului investițiilor străine în România, sucursala este

considerată o formă de investiție străină. De ce? Deoarece ea îndeplinește toate condițiile
necesare pentru a avea o investiție străină și anume: există o alocare de capital de proveniență
străină adus pe piața din România pentru desfășurarea unei activități economice înscrisă în
obiectul de activitate al sucursalei, cu scopul obținerii de profit pe teritoriul României.
3) REPREZENTANȚELE
Definiție reprezentanță = este un sediu secundar al societății mamă din străinătate, lipsit de
personalitate juridică, fără patrimoniu propriu și fără un capital propriu alocat de către
societatea mamă, care efectuează în România numai acțiuni de reprezentare a societății
mamă în relația cu terții.
Sediul materiei
OG nr. 18/2022 privind autorizarea și funcționarea în România a reprezentanțelor
societăților și organizațiilor economice străine (care a întrerupt ceea ce era o
reglementare extrem de rezistență timpului Decretul-lege din 1990)
Elemente esențiale
Este un sediul secundar fără personalitate juridică.
Nu are capital propriu alocat de societatea mamă – reprezentanța nu poate acționa în

relația cu terții în nume propriu, ci întotdeauna va acționa în numele și pe seama
societății mamă (ca un mandatar).
Din punctul de vedere al DIP, reprezentanța este guvernată de legea sediului social al
societății mamă (este supusă lex societatis străină).
Reprezentanța nu poate face pe teritoriul României activitate economică distinctă, ca

atare reprezentanța nu va avea calitate de investiție străină în România.
Constituirea reprezentanțelor
OG nr. 18/2022 stabilește că pentru stabilirea unei reprezentanțe pe teritoriul României este
necesară depunerea unei cereri de către societatea mamă la Ministerul Antreprenoriatului și
Turismului pentru obținerea unei autorizații de funcționare.
Eliberarea autorizației de funcționare este condiționată de faptul că legea străină trebuie să

permită societății mamă constituirea unei reprezentanțe în străinătate (în speță în România).
20
În cererea depusă de societatea mamă trebuie menționate:

denumirea
sediul
forma de organizare a societății mamă
obiectul de activitate pe care aceasta îl dorește pentru reprezentanța din România
durata de funcționare a acestei reprezentanțe (de obicei 1 an)
persoanele împuternicite din cadrul reprezentanței să reprezinte/angajeze societatea
mamă în raporturile cu terții
trebuie dovedit faptul că societatea mamă este lichidă
MAT este autoritatea împuternicită să emită asemenea autorizații de funcționare. În cazul în

care cererea este admisă este eliberată autorizația de funcționare în care sunt menționate:
sediul din România
persoanele împuternicite din cadrul reprezentanței să reprezinte/angajeze societatea
mamă în raporturile cu terții
obiectul de activitate
durata de funcționare (care poate fi reînnoită la cerere, dar nu automat)
Dacă nu este admisă autorizația de funcționare, există posibilitatea de a face o plângere în

contencios împotriva MAT.
Capacitatea de folosință
La fel ca și în cazul sucursalei, reprezentanța este influențată de două sisteme de drept:
legea străină – a societății mamă – este cea care influențează obiectul de activitate al
reprezentanței, care trebuie să fie conform cu obiectul de activitate al societății mamă,
astfel că reprezentanța nu poate face mai multe acte și fapte juridice decât îi sunt
permise societății mamă
Avem anumite particularități aici.
În realitate, reprezentanțele pot efectua numai operațiuni de reprezentare. În concret, de

regulă, ele negociază și încheie acte juridice în numele și pe seama societății mamă (vând
bunurile, primesc comenzi de la parteneri, încheie contracte de transport de marfă/persoane,
de prestări servicii, poate efectua operațiuni de asistența tehnică și service pentru
produsele/utilajele societății mamă).
Reprezentanțele pot să aibă și un obiect de activitate mai limitat decât societatea mamă. Să
spunem că se limitează la a face reclamă serviciilor societății mamă pe o piață nouă.
Exemplu: reprezentanțele WizzAir
Tot legea străină este cea care influențează și modul în care reprezentanța acționează în relația
cu terții. Mai exact, reprezentanța acționează întotdeauna asemănător unui mandatar, adică în
numele și pe seama societății mamă. Creditorii/debitorii reprezentanței (impropriu spus) sunt
de fapt creditorii/debitorii societății mamă.
21
Tot legea străină este cea care afectează existența reprezentanței în sensul că, dacă potrivit lex
societatis din străinătate, societatea mamă își încetează existența sau intră în insolvență,
aceeași soartă o urmează și reprezentanțele sale, consolidându-se toate creanțele și datoriile în
patrimoniul unic al societății mamă.
legea română
Din punctul de vedere al condiții juridice a străinului în România, legea română

influențează reprezentanța în sensul că:
obiectul de activitate al acestuia trebuie să se circumscrie limitărilor din dreptul

român;
din punct de vedere fiscal, reprezentanța are obligația de a se înregistra la autoritățile
fiscale din România de la sediul ei pentru a fi luată în evidență;
spre deosebire de filială și sucursală, reprezentanța nu plătește impozit pe profit
(ea nu desfășoară activități proprii, deci nu obține venituri proprii), ci societatea mamă
va plăti în străinătate;
reprezentanța plătește ceva către statul român și anume o taxă de autorizare a
funcționării de 1.000 euro pe an, care se plătește la momentul depunerii cererii de
autorizare și plătește un impozit fix forfetar de 18.000 lei/an;
din punct de vedere contabil, reglementările Legii nr. 82/1991 se aplică indiferent
dacă entitatea are sau nu are personalitate juridică, prin urmare și reprezentanțele vor
trebui să țină o contabilitate proprie pe care ulterior o vor trimite societății mamă
pentru a fi trecută și în registrele acesteia.
Atenție!
În ceea ce privește reprezentanța, aceasta nu este considerată o formă de investiție în
România. Nu i se aplică reglementările privind domeniul investițiilor străine. De ce? Pentru
că nu prezintă condițiile necesare:
 nu există un capital de proveniență străină adus în țară
 nu există o activitate economică derulată pe teritoriul României
 nu există șansa obținerii de venituri în țară
Din punctul acesta de vedere, reprezentanța ar semăna foarte mult cu comerțul derulat pe
baze contractuale.
Răspunderea civilă și competența de soluționare a litigiilor în care sunt implicate

reprezentanțe
Din punctul de vedere al răspunderii este esențial să reținem că societatea mamă răspunde
pentru actele și faptele reprezentanței sale.
Societatea mamă răspunde solidar cu angajații reprezentanței pentru orice prejudicii cauzate
terților prin faptele ilicite săvârșite de aceștia în desfășurarea activității sau în legătură cu
desfășurarea activității în România. Aceasta răspundere solidară este genul de răspundere a
comitentului pentru fapta prepusului.
22
Accesoriu ideii de răspundere ne interesează unde și de către cine ar trebui soluționate

eventualele litigii.
În baza aceluiași art. 109, CPC, societatea mamă poate fi acționată de către terți la
instanțele de la sediul dezmembrământului său fără personalitate juridică, astfel că se
derogă de la de la regula generală conform căreia competența aparține instanței de la sediul
pârâtului.
Pe lângă operațiunile de comerț internațional realizate într-o formă instituționalizată,

comerțul internațional se poate desfășura și în baze exclusiv contractuale.
Este de menționat că politica României în ceea ce privește comerțul internațional este

guvernată de principiul libertății comerțului.
Principiul libertății comerțului, diametral opus față de principiul monopolului de stat

(anteriori Revoluției din 1989), presupune două laturi:
Este recunoscută posibilitatea subiectelor române de drept de a desfășura comerț pe
alte piețe, fără restricții sau limitări
Este recunoscută posibilitatea subiectelor străine de drept de a desfășura comerț pe

piața din România, fără a condiționa aceste operațiuni de proveniența subiectului
străin și fără a-l supune unui regim diferit, discriminatoriu față de subiectele române
de drept – acest lucru implică ideea de nediscriminare între străin și români
23
Investițiile străine care se pot realiza în România și regimul lor juridic
Definiție = investiția străină presupune plasarea unui aport de capital de proveniență străină
de către un investitor străin pentru desfășurarea unei activități economice în România, în
conformitate cu legea română, în scopul obținerii de profit.
Ce înseamnă investitor străin? Legea română prin două acte normative ne oferă câteva
indicii despre cine ar putea fi investitor străin:
OUG. 92/1997 privind stimularea investițiilor directe
Regulamentul BNR 4/2005 privind regimul valutar
Aceste acte normative leagă noțiunea de investitor străin de noțiunea de nerezident. Astfel
se consideră că este investitor străin în România persoana fizică având domiciliul profesional
în străinătate, respectiv persoana juridică având sediul social în străinătate.
Așadar pentru a defini noțiunea de nerezident mă interesează domiciliul, nu cetățenia, pentru

că domiciliul implică veniturile pe care le obții.
Care sunt aceste forme recunoscute de legea română? În două moduri:

investiții directe
investiții de portofoliu
A. INVESTIȚIILE DIRECTE
Investițiile directe, la rândul lor, îmbracă formele:
Investiția directă în formă societară - este detaliată în OUG nr. 92/1997 și poate
consta în:
o constituirea sau participarea la extinderea unei societăți în România de către
investitorul străin
o cumpărarea de acțiuni sau părți sociale de către investitorul străin la o
societate din România
o constituirea unei filiale sau a unei sucursale de către investitorul străin în
România
Atenție!
Întrebarea este dacă includem și reprezentanța aici? Nu. Pentru că nu e o formă de investiție
străină, cum am mai spus.
Ce este caracteristic acestor investiții este faptul că între investitorul străin și societatea în
care investește sau … se creează o legătură economică durabilă. Această legătură este
esențială pentru investițiile directe și nu se creează în cazul unei investiții de portofoliu. Ce
înseamnă acest lucru? Înseamnă că investitorul străin participă la capitalul social al societății
24
cu cel puțin 10%. Sigur, poate merge până la 100%. De ce pragul de 10%? Deoarece este
considerat suficient de ridicat încât să permită și să motiveze investitorul străin să participe și
la administrarea și conducerea societății. Această investiție directă în formă societară este
importantă din perspectiva statului român deoarece presupune o latură instituțională,
deoarece prin ea se constituie o nouă entitate în România.
Investiția directă în formă exclusiv contractuală – plasarea de capital de

proveniență străină nu se face printr-un vehicul instituționalizat, deci nu se face prin
intermediul unei societăți; încerc să obțin profit fără a-mi plimba banii printr-o
societate
Ex. contracte de concesiune încheiate de investitorul străin pentru a exploata resursele

naturale dintr-o anumită zonă geografică, pentru a extrage și prelucra petrolul, aurul,
cărbunele, pentru a prelucra apa, pentru a produce energie electrică; contract de antrepriză
pentru construirea unei autostrăzi cu o clauză de exploatare în favoarea investitorului (el va
impune taxe).
Multe dintre aceste domenii intră de regulă în monopolul statului, însă statul are posibilitatea
de a încheia contracte cu investitorii străin pentru a prelua aceste acțiuni, cu condiția plății
unei sume de bani și cu posibilitatea pentru investitor să exploateze resursele respective și să
obțină profit.
B. INVESTIȚIILE STRĂINE DE PORTOFOLIU
Definiție = sunt investițiile care constau în dobândirea de valori mobiliare pe piețe de capital
organizate și reglementate în România, care nu permit participarea investitorului străin la
administrarea și conducerea societății.
Sediul materiei
OUG nr. 92/1997 si legea 297/2004 privind piața de capital

Regulamentul BNR nr. 4/2005 privind regimul valutar
OUG nr. 92/1997, deși definește investiția de portofoliu, nu se ocupă de analiza investițiilor
de portofoliu, arătând în art. 3 că regimul acestora va fi stabilit printr-o lege specială:
„Regimul investiţiilor de portofoliu, inclusiv avantajele de care acestea beneficiază, se
stabileşte prin lege specială”.
Metode de dobândire
prin dobândirea de acțiuni pe piețe reglementate (la bursă)
Operațiunile la bursa se desfășoară sub supravegherea ASF (Autoritatea de Supraveghere

Financiară).
25
Au un caracter speculativ, astfel că investitorul nu urmărește (și nici nu poate) să creeze o

legătură durabilă cu societatea în care a investit. El nu participă în mod direct la administrarea
și conducerea societății (acțiuni pasive), însă i se oferă o șansă de câștig din diferența de
vânzare și de cumpărare a prețului acțiunilor respective, în funcție de cum evoluează piața.
Așadar există o componentă de risc.
prin cumpărarea de titluri de stat pe piețele interne sau piețele internațional
România emite astfel de titluri care reprezintă un împrumut pe care investitorul străin îl
acordă statului roman în schimbul unei dobânzi (7.5 - 8% în funcție de termenul pe care este
acordat). În funcție de dobânda pe care statele o acordă pentru acest tip de titluri emise, se
realizează la nivel internațional o centralizare a ratingului de țară pentru care fiecare stat
emitent de asemenea titluri de stat – exprimă lichiditatea statului, nivelul economiei, etc.
Ca un element de comparație, ar fi de menționat faptul că în cazul investiției de portofoliu

nu există un domeniu limitativ în care se face această investiție. Deci se poate face în
orice domeniu de activitate, indiferent de domeniul de activitate al investitorului străin.
La ce ne referim? Dacă în cazul investiților indirecte eu particip la extinderea unei noi
societăți în România în considerarea unui anumit domeniu de activitate, în cazul investițiilor
de portofoliu, mă pot desprinde de obiectul meu de activitate strict cu scop speculativ pentru
a intra pe piața operațiunilor bursiere.
Principii care guvernează regimul investițiilor străine de portofoliu
OUG nr. 92/1997 reglementează anumite drepturi, garanții și facilități pentru investitorii
străini. Bineînțeles, aceste beneficii se completează și chiar suprapun cu cele oferite de alte
acte normative, oricărei persoane ce desfășoară activități cu caracter lucrativ pe teritoriul
României.
1. Principiul liberului acces al investitorului străin în orice domeniu al vieții

economice din România
Deci se pot realiza investiții străine în: agricultură, infrastructură, industrie, exploatarea de
resurse naturale, în domeniul telecomunicațiilor, în domeniul transporturilor. Nu avem nicio
limitare cu privire la sfera de domenii.
Atenție!
Deși România respectă de principiu această regulă, există anumite condiționări pentru
domenii specifice, în scopul protejării terților și a ordinii publice române. În aceste domenii s-
au impus praguri minime de capital social pentru constituirea unei societăți, însă aceste
praguri minime sunt aplicate în considerarea domeniului de aplicare, nu pentru a bloca
accesul. Sunt aplicate deopotrivă investitorilor străini, cât și românilor.
Ex. domeniul bancar (200.000 mii euro), domeniul asigurărilor
OG. nr. 46/2002 prevede că în cazul investițiilor străine, provenind din afara UE, care
depășesc valoarea de 2 mil. euro – este necesară obținerea unui aviz de la Comisia pentru
26
Examinarea Investițiilor Străine Directe, organism în subordinea Guvernului României, prin

care este autorizată realizarea investiției respective.
Prin Regulamentul nr. 452/2019 s-a impus statelor membre acest filtru prin care trebuie să
treacă investiția din afara UE în scopul de a proteja securitatea și ordinea publică a statelor
din Uniune. Scopul acestui regulament a pornit de la dorința de a bloca banii care circulau din
Rusia sau din China în scopul de a monopoliza anumite domenii de activitate.
2. Principiul libertății modalităților de investiție în țară
Există două componente care ne interesează:
În ce formă instituțională pot realiza investiția?

În ce mod pot aduce aportul în societatea în care investesc?
Pe de-o parte, îi este recunoscut investitorului străin dreptul de a investi în orice formă de
societate prevăzută de legea română (SCA, SC, SA, SCS etc.), cu respectarea regulilor din
legea română.
Pe de altă parte, trebuie să facem o distincție în funcție de natura raportului: Aporturile

investitorilor străini pot fi:
 în numerar (monedă națională/valută liber convertibilă)
 în bunuri (corporale/incorporale – ex. bunuri mobile, bunuri imobile, terenuri,
construcții)
Atenție!
Discuție cu privire la construcții – dacă investitorul poate dobândi în proprietate terenurile
din România, le poate aduce ca aport. Dacă nu poate dobândi terenuri în România, evident,
nu le poate aduce ca aport. Aceeași problemă se pune și cu privire la terenurile din alt stat
care sunt aduse aport la o societate din România. Nu întotdeauna societatea română va putea
dobândi aceste terenuri. Și dacă nu poate, nu le poate aduce ca aport.
Cu privire la bunurile incorporale putem avea: drepturi de proprietate intelectuală (licență

know-how, drepturi de autor, desene și modele industriale, etc).
Atenție!
Orice fel de drept/valoare economică pe care o pot evalua în bani poate fi adusă drept aport,
inclusiv acele elemente care în dr. civil nu sunt evaluabile în bani (nu au latură
patrimonială – ex. numele persoanei fizice). Putem include aici:
Clientela
Piețe de desfacere
Cunoștințe de management/public relations/social media
Surse de materii prime
Rețele de aprovizionare
Etc.
27
3. Principiul nediscriminării/legalității de tratament

a. Între investitorii români și cei străini
b. Între investitorii străini
Trebuie să le acordăm același regim juridic. Trebuie să ne raportăm la domeniul de

activitate, nu la naționalitatea investitorilor.
Am menționat că ar putea exista anumite facilități care pot fi acordate investitorilor străini,
dar acestea sunt acordate în funcție de domeniul de activitate.
Ex. dacă eu doresc să promovez agricultura și să atrag cât mai mulți bani în acest domeniu,
voi acorda beneficii celor care sunt în acest domeniu, indiferent de naționalitate/proveniență.
4) Dreptul investitorilor străini de a dobândi dreptul de proprietate asupra

bunurilor din România
Indiferent de proveniența lor (state membre, state terțe), investitorilor străini li se aplică
regimul național.
În ceea ce privește bunurile imobile facem câteva distincții.
Pentru imobilele construcții este recunoscut dreptul de proprietate necondiționat (se aplică
regimul național). Cu alte cuvinte, o societate străină care își deschide o reprezentanță în
România poate cumpăra o clădire în care să își desfășoare activitatea.
Pentru imobilele terenuri regimul juridic este mai sensibil. Înainte de modificarea
Constituției în 2003, străinilor nu le era cunoscut această posibilitate. După modificare, prin
art. 44, CR s-a prevăzut că cetățenii străini și apatrizii au dreptul de a dobândi proprietatea
asupra terenurilor situate în România în condițiile prevăzute prin aderarea României la UE,
prin tratate internaționale la care România este parte, pe bază de reciprocitate, în condiții
prevăzute de legea organică, precum și prin moștenire legală.
Ce înseamnă acest lucru? Observăm că se vorbește despre cetățenii străini și apatrizi. Deci
vorbim de persoanele fizice. Nu se menționează nimic de persoanele juridice. Pornind de la
această reglementare constituțională, se pot extrage câteva idei:
În ceea ce privește persoanele străine/apatrizii există două moduri în care

aceștia pot dobândi terenuri în România:
a. prin moștenire legală – aici se aplică regimul național
b. prin acte juridice inter vivos (contracte) sau mortis causa (testament) – trebuie
să mă supun condițiilor reglementate ca bază în Constituție în condițiile
prevăzute prin aderarea României la UE, prin tratate internaționale la care
România este parte, pe bază de reciprocitate, în condiții prevăzute de legea
organică
Ce forme poate îmbrăca reciprocitatea? O pot dovedi pe cale legislativă (prin reglementări
propriu-zise din legea străină, care conferă vocația străinilor de a dobândi proprietate asupra
terenurilor), pe cale diplomatică (prin norme juridice care se regăsesc în acorduri bilaterale
28
încheiate între România și statul respectiv unde se prevede reciprocitatea) sau în bază de
elemente de fapt (atunci când se poate dovedi prin orice mijloc de probă că practica statului
străin este în sensul de acorda străinilor/apatrizilor dreptul de dobândi proprietatea asupra
terenurilor).
Legea organică aplicabilă este Legea nr. 312/2015 privind dobândirea dreptului de proprietate
asupra terenurilor de către cetățenii străini și apatrizi, precum și de către persoanele juridice
străine. Observăm că această lege adaugă la textul constituțional. Legea face o distincție după
cum este vorba de persoane fizice sau juridice provenind din statele membre UE sau ale
spațiului economic european și state terțe.
Art. 3 prevede că cetățenii unui stat membru al UE sau al spațiului economic

european, apatrizii cu domiciliul într-un stat membru sau în România, precum și
persoanele juridice constituite în conformitate cu legislația unui stat membru, pot
dobândi proprietatea asupra terenurilor în aceleași condiții cu cele prevăzute
pentru cetățenii români și persoanele juridice române.
Art. 6 prevede că cetățenii străini, apatrizii și persoanele juridice aparținând

statelor terțe pot dobândi dreptul de proprietate asupra terenurilor în condițiile
prevăzute de tratatele internaționale la care România este parte și pe bază de
reciprocitate.
Atenție!
În momentul actual nu există un astfel de tratat, astfel că străinii (din statele terțe) nu pot
dobândi proprietate asupra terenurilor în acest moment. Pot dobândi dreptul de proprietate
asupra construcției și un drept de superficie asupra terenului pe care este așezată aceasta.
5) Dreptul de a alege instanțele competente pentru soluționarea litigiilor în legătură

cu investiția străină
Vorbim aici de litigiile care se nasc între investitorul străin și statul gazdă în care se realizează
investiția. Prin OUG. nr. 92/1997 s-a recunoscut posibilitatea investitorului de a alege între
mai multe posibilități:
poate opta pentru instanța de drept comun din statul în care este un litigiu (o
procedură bazată pe procedura contenciosului administrativ, conform Legii nr.
554/2004)
poate opta să supună litigiul unui arbitraj instituționalizat
Referitor la arbitrajul instituționalizat, OUG nr. 92/1997 menționează o curte de arbitraj

internațional care desfășoară un arbitraj instituționalizat specializat pe investiții străine și
anume Centrul Internațional pentru Reglementarea Diferendelor Relative la Investiții sau
ICSD, cu sediul la Washington. A fost constituit pe baza Convenției de la Washington din
1965.
29
Acest centru pune la dispoziția părților, dintr-un litigiu referitor la investiții străine, două
posibilități:
Varianta concilierii (o formă de soluționare amiabilă – părțile sunt puse la aceeași

masă sub coordonarea unui conciliator, care tranșează aspectele litigioase,
problemele pe care există conflict și invită părțile la discuții cu scopul de a ajunge
la un acord)
Procedura este necontencioasă.
Varianta arbitrajului – litigiul este soluționat printr-un complet de 3 arbitrii, care

sunt persoane cu experiență, cunoștințe, specialiști ai domeniului investițiilor
străine și care nu au voie să fie cetățeni nici ai statului-parte nici ai statului de
proveniență al investitorului străin – pentru a fi total imparțiali;
1) Arbitrajul instituționalizat
Procedura este contencioasă, se finalizează cu o hotărâre obligatorie, dar care nu poate fi

atacată nici în fața ICSID/CIRDI, nici în fața instanțelor naționale pe motive de temeinicie;
poate fi atacată numai pe aspecte de procedură (ex. greșita compunere).
Ce se întâmplă dacă statul nu respectă hotărârea? Există anumite pârghii, sancțiuni care se pot
aplica statului. Exemplu cu Cuba – a fost exclusă din această Convenție.
Avantaje pentru investitorul străin:
Judecata la ICSID introduce o garanție de imparțialitate, obiectivitate, o judecată

specializată pe investiții străine, garanții care pot fi la îndoială atunci când vorbim
despre judecata la instanța națională a statului cu care ești în litigiu
Judecata la ICSID îl încurajează pe acesta în a realiza investiții în state în curs de

dezvoltare, oferindu-i o protecție pe care altfel nu ar putea să fie sigur că o
primește de la instanțele judecătorești
Avantaje pentru statul gazdă:
Prin ratificarea acestei convenții și prin exprimarea acordului de a supune litigiul

ICSID, statul oferă investitorilor străini un mediu sigur și atractiv din punct de
vedere juridic
Statul, prin acceptarea jurisdicției ICSID, se protejează de un litigiu de drept public

și anume un litigiu bazat pe protecția diplomatică pe care o oferă statul de
proveniență al investitorului care s-ar putea subroga în drepturile investitorului
30
străin și care ar degenera într-un litigiu inter-statal (poate duce la un embargo, la

sancțiuni fiscale, la excluderi din organisme internaționale).
Condiții pentru accesul la jurisdicția ICSID
Trebuie să fie vorba de un litigiu în materia investițiilor străine
Adică sursa litigiului, care este de obicei investitorul (statul gazdă apare deseori ca fiind
pârât), trebuie să se afle în domenii precum: energia electrică, domeniul privatizării
instituțiilor de stat, proiectele de infrastructură, exploatarea de resurse naturale etc. Cam orice
domeniu al vieții economice.
Litigiul să se nască între un investitor străin provenind dintr-un stat care a

ratificat Convenția și un stat-gazdă în care s-a realizat investiția care, de
asemenea, să fi ratificat Convenția
*Cum este determinată calitatea de investitor străin?

În cazul persoanei fizice este necesar să aibă naționalitatea unui stat care a ratificat
Convenția.
Pentru persoana juridică naționalitatea este determinată prin criteriul general al sediului social
sau prin criteriul subsidiar al controlului, dacă se dovedește că societatea este controlată de
asociați majoritari dintr-un alt stat care este parte la Convenție.
Părțile să-și fi exprimat acordul cu privire la jurisdicția ICSID
În puținele cazuri în care investiția străină se realizată prin încheierea unui contract cu
statul-gazdă (contract concesiune, contract de privatizare), acordul se poate găsi chiar în
clauzele acestui contract. Deci avem o clauză de jurisdicție în favoarea ICSID pentru orice
litigiu viitor născut din acel contract.
Pentru marea majoritate însă, în care nu există un contract între investitor și statul-gazdă
(ex. constitui o societate în România, iar aici se naționalizează terenul pe care îmi desfășor
activitatea agricolă), investiția mea directă în formă instituțională presupune legături cu statul
numai în ceea ce privește plata de impozite și taxe, etc.
Acordul nu se va mai regăsi într-un instrument unic, ci acordul investitorului se dă prin însăși
cererea arbitrală (de chemare în judecată) introdusă la ICSD, iar acordul statului-gazdă se dă,
de regulă, prin legislația acestuia. În cazul nostru este vorba chiar de OUG nr. 92/1997 care
prevede jurisdicția ICSD ca una dintre alternative.
Atenție!
Simpla ratificare a Convenției nu reprezintă de acord. Trebuie o legislație suplimentară (în
cazul nostru este vorba chiar de OUG nr. 92/1997 care prevede expres această formă de
soluționare a litigiilor).
Deși OUG nr. 92/1997 menționează această categorie a arbitrajului instituționalizat la ICSID,
există posibilitatea ca acest fel de litigii să fie rezolvate și de tribunalele de arbitraj, cum ar fi
Curtea de Arbitraj Internațional organizată de Camera de Comerț a României. În aceste
cazuri, statul gazdă trebuie să-și dea în mod expres și separat consimțământul cu privire la
31
supunerea litigiului unei astfel de competențe speciale, nu doar să reglementeze o legislație

care permisivă.
2) Arbitrajul ad-hoc
Este folosit, de regulă, Regulamentul de Arbitraj al UNCITRAL. Acest regulament este

regulamentul cel mai des folosit în arbitrajul ad-hoc.
Este atunci când tribunalul se constituie din inițiativa părților si soluționează litigiul conform
procedurii stabilite de părți. Tribunalul arbitral ad-hoc își încetează existența odată cu
pronunțarea sentinței .
El conține prevederi cu privire la:

legea aplicabilă
cine poate fi arbitru și cum se aleg
forța hotărârii arbitrale
etc.
6) Garanția împotriva indisponibilizării investiției
Este o garanție acordată de statul român, prevăzută pe cale constituțională la art. 44, CR. Se
stabilește că nimeni nu poate fi expropriat decât pentru o cauză de utilitate publică, stabilit
potrivit legii cu dreaptă și prealabilă despăgubire.
Pe lângă această prevedere, avem și în OUG nr. 92/1997 o menționare expresă, în contextul
investițiilor străine, că investiția străină nu poate fi naționalizată, expropriată sau supusă unor
alte măsuri similare, decât cu îndeplinirea unor condiții:
Exproprierea trebuie să fie necesară pentru o cauză de utilitate public
Exproprierea trebuie să nu aibă caracter discriminatoriu
Exproprierea trebuie făcută în conformitate cu dispozițiile legii și anume Legea nr.
33/1994 privind exproprierea pentru cauză de utilitate publică și Legea nr.
255/2010 privind exproprierea pentru o cauză de utilitate publică necesară
realizării unui obiectiv de interes național, județean sau local
Exproprierea să fie făcută cu plata unei despăgubiri prealabile, adecvate și efective
Despăgubirea prealabilă – trebuie făcută înainte ca dreptul de proprietate să fie transferat

către stat.
Despăgubirea adecvată – cu natura investiției, cu valoarea investiției; prin ea trebuie

acoperită valoarea justă de piață a investiției expropriate la momentul imediat anterior
exproprierii sau la momentul imediat anterior momentului în care vestea iminentă a
exproprierii devine publică, fiind astfel de natură să afecteze valoarea investiției
Ex. un anunț public de expropriere va afecta în plus/minus valoarea terenului din acea zonă
32
Despăgubirea efectivă – adică banii să fie transferați propriu-zis către investitor (nu se
acceptă un simplu drept de creanță împotriva statului), iar prin această plată trebuie să acopăr
valoarea de piață a bunului expropriat, cât și prejudiciul cauzat persoanei expropriate (mai
ales pentru persoanele juridice – îi acord, deci, și beneficiul nerealizat)
De principiu, cele două legi, spun că stabilirea cuantumului despăgubirii se face de comun
acord, însă, în măsura în care părțile nu se înțeleg, poate fi sesizat tribunalul în raza căruia
este situat imobilul expropriat. Instanța este, teoretic vorbind, competentă să decidă cu privire
la cuantumul despăgubirii, cât și cu privire la oportunitatea exproprierii însăși, realitatea este
că majoritatea acțiunilor sunt numai pe valoarea despăgubirii. Pentru a salva timp, poți să
mergi și direct la ICSID cu o astfel de acțiune.
33
Contractele comerciale internaționale
Prevederile existente în materia contractelor internaționale sunt aplicate cu titlu de lege

specială prin raportare la contractele comerciale din dreptul român și cu privire la contractele
civile din Codul Civil care sunt legea generală, formând astfel un drept unitar.
Referitor la contractele comerciale internaționale, în primul rând ar trebui menționat faptul

că acestea sunt guvernate de principiul libertății contractuale care se materializează în
mai multe aspecte:
Dreptul părților de a stabili conținutul contractului
Dreptul părților de a modifica sau de a face să înceteze contractul prin acordul lor de
voință
Libertatea părților de a desemna instanțele competente pentru a soluționa eventualele
litigii din contract, precum și posibilitatea de a determina lex voluntaris (legea
aplicabilă pe fond contractului lor).
Conținutul contractului
1. CLAUZE GENERALE – se regăsesc în toate contractele de drept internațional
Clauze privind părțile și elementele de identificare ale acestora

o Clauze pentru persoana fizică în care îi este menționat nume,
prenume, domiciliu, CNP, reședința de fapt, o eventuală
înregistrare pentru persoana fizică profesionist sau pentru
persoana juridică în care îi este menționat denumire, date de
contact, contul bancar, persoana împuternicită să încheie contracte
cu terții.
Clauze privind obiectul material al contractului – sunt menționate

obiectele materiale constând într-o marfă, lucrare sau serviciu
o Clauze privind cantitatea/calitatea mărfurilor
o Clauze privind semnalarea lipsurilor cantitative, problemelor
referitoare la calitatea mărfii
o Clauze privind termene și locul de predare al mărfii
o Clauze privind transferul riscurilor și al dreptului de proprietate
asupra mărfii
o Clauze privind transportul mărfurilor și obligațiile conexe
transportului
o Clauze privind asigurarea mărfii, dacă este cazul
Clauze privind obiectul pecuniar al contractului

o Preț (pentru marfă), tarif (pentru lucrare/serviciu), navlu (pentru
un contract de transport maritim), comision (pentru contracte de
intermediere, mandat, agenție, etc.)
o Părțile stabilesc aspecte ce țin de momentul și locul plății,
34
modalitatea de plată, moneda folosită pentru plată, modalitățile de

garantare a plății și, dacă este cazul, modul de determinare
viitoare a prețului pentru contractele în care acesta nu este stabilit
la momentul încheierii contractului (preț determinabil)
Clauze privind modificarea sau încetarea efectelor contractului

o Părțile stabilesc ce formă poate îmbrăca modificarea contractului,
de la ce moment produce efecte modificarea
o Părțile stabilesc ce formă poate îmbrăca încetarea contractului, de
la ce moment produce efecte încetarea
2. CLAUZE SPECIFICE – se regăsesc doar în anumite contracte în funcție de natura

juridică, obiectul contractului și relația dintre părți
Clauze privind autorizațiile de import-export

o Părțile stabilesc cui îi incubă această obligație, dacă e cazul, și ce
natură juridică are această obligație
De obicei, această obligație este una de mijloace. În cazul în care autorizația este refuzată
de autoritățile competente, refuzul acesta echivalează cu un eveniment de forță majoră, ceea
ce înseamnă că partea care și-a asumat prin contract această obligație, va fi exonerată de
răspundere. Dacă, însă, obligația de a obține autorizația este prevăzută de către părți ca fiind
o obligație de rezultat, acest lucru înseamnă că partea și-a asumat chiar rezultatul de a avea
autorizația respectivă. De aici rezultă că dacă autoritățile refuză emiterea autorizației, chiar
fără culpa părții care și-a asumat obligația, aceasta va răspunde contractual pentru
neîndeplinirea obligației asumate.
Clauzele asigurătorii împotriva riscurilor comerciale/necomerciale
Riscurile comerciale/necomerciale = acele evenimente posibil de a se produce pe parcursul

executării contractului, care sunt imprevizibile la momentul încheierii contractului și
independente de culpa părților, care pot afecta executarea obligațiilor de către una sau
ambele părțile.
În comerț, riscurile sunt din cele mai variate.
Ex. riscuri comerciale: modificarea prețurilor la materia primă necesară pentru producție,
modificarea cursului de schimb al modului de plată (pică leul, într-un contract în care prețul
este stabilit în lei).
Ex. riscuri necomerciale: dezechilibre sociale, politice, greve, războaie, pandemie (deși
acesta este mai degrabă un eveniment de forță majoră).
Față de aceste evenimente, părțile se pot proteja prin introducerea unor clauze asigurătorii
împotriva riscurilor.
Clauzele privind relația dintre părți
35
o Clauze de confidențialitate
o Clauze de exclusivitate
o Clauze de neconcurență (care pot opera în mod general (pe orice
piață) sau în mod local; acestea funcționează pe o perioadă limitată de
timp, pe perioada contractului și pe o perioadă suplimentară după
încetarea acestuia
Clauzele privind răspunderea contractuală a părților

o Clauzele penale
o Pactele comisorii (conduc la rezoluțiunea contractului)
o Clauzele privind exonerarea de răspundere, de regulă, pentru
evenimente de forță majoră
Clauze privind preîntâmpinarea și soluționarea litigiilor născute din

contract
o Cu titlu de uzanță comercială internațională comercială, tot mai
mult în contractele comerciale internaționale sunt inserate clauze
de soluționare amiabilă a diferendelor
 Clauze de mediere
 Clauze de conciliere
 Clauze de arbitraj
 Clauze prin care părțile se obligă să se întâlnească periodic
și să analizeze demersul contractului – în special
inconvenientele – în scopul remedierii problemelor care
există pentru a preîntâmpina litigiile (de obicei această
clauză este inserată în contractele pe termen mediu/lung)
o Clauzele de jurisdicție
 Părțile stabilesc de comun acord cum se va soluționa un
litigiu născut din contractul lor
 Posibilitățile sunt două:
 fie prin instanța de drept comun (părțile pot stabili
competența instanțelor din statul uneia dintre ele)
 fie calea arbitrajului
 inserarea în contract a unei clauze
compromisorii (părțile convin ca un litigiu
viitor să fie soluționat de o anumită instanță
arbitrală/arbitraj ad-hoc)
 compromisul de arbitraj (acord de voință
încheiat de părți, separat de contract, cu
privire la un litigiu deja născut
Clauzele privind legea aplicabilă

o Părțile stabilesc o clauză electio iuris prin care aleg sistemul de
drept aplicabil pe fondul contractului lor (lex voluntaris); dacă
părțile nu fac acest lucru, legea va fi determinată printr-o
localizare obiectivă prin normele conflictuale aplicabile – Roma I)
Conținutul contractului încheiat pe termen mediu/lung pentru protejarea împotriva
36
riscurilor comerciale/necomerciale
Contractele încheiate pe termen mediu/lung reprezintă regulă în DCI.

Doctrina a apreciat că un contract încheiat pe o perioadă de la 1-5 ani este un contract pe
termen mediu și peste 5 ani este un contract pe termen lung.
Contractele pe termen mediu/lung sunt contractele cele mai sensibile, vulnerabile la riscuri.
Odată crescând durata pentru care s-a încheiat contractul, scade previzibilitatea cu privind la
riscurile care pot apărea pe piață.
Definiție riscuri = evenimente posibil de a se produce după încheierea contractului, cu

caracter imprevizibil și independent de culpa vreuneia dintre părți, care perturbă echilibrul
contractual, stabilit la momentul încheierii contractului, făcând mai oneroasă sau chiar
imposibil de executat prestația pentru cel puțin una dintre părți.
Caracteristici esențiale
Este vorba de fapte materiale, evenimente naturale, acte juridice, norme

juridice
Sunt imprevizibile la momentul încheierii contractului – dacă vorbim de
previzibilitate la acest moment, discutăm despre culpă pentru neexecutarea
unei obligații
Riscul este independent de culpa oricăreia dintre părți – evenimentul este
exterior, nu influențat de atitudinea uneia dintre părți
Riscul rupe echilibrul contractual existent la momentul încheierii contractului
(de exemplu, o parte plătește un preț mult mai mare decât avusese în vedere la
momentul încheierii contractului)
Atenție!
Teoria impreviziunii poate fi aplicabilă doar în condițiile prevăzute de lege (art. 1.271,
NCC).
Pe vechea reglementare, înainte de adoptarea Noului Cod Civil, teoria impreviziunii nu era
reglementată, ceea ce însemna că dacă părțile nu aveau clauză asigurătoare și nici nu se
puneau de acord, contractul trebuia să fie în continuare executat așa cum era menționat de la
început – partea executa în continuare chiar fiind în pierdere și era pasibilă de a fi sancționată
în caz contrar.
Condițiile de la impreviziune sunt extrem de stricte. Cum am mai spus, trebuie să avem un
dezechilibru excesiv de oneros și o schimbare excepțională a împrejurărilor. De asemenea,
adaptarea contractului se face de către judecător. Pe rând la riscurile asigurătorii adaptarea se
face de către părți. Dacă nu îndeplinesc această condiție a lui „excesiv”, nu pot aplica
impreviziunea. Dar dacă am prevăzute clauze asigurătorii, nu mai e nevoie să ating acest
prag. Ce se întâmplă dacă nu am nici clauze asigurătorii prevăzute? Execut contractul așa
cum a fost stabilit la început, în temeiul principiului pacta sunt servanda.
Teoria impreviziunii introduce un element de incertitudine în adaptarea contractului, pentru

că eu nu știu cum îmi va interpreta judecătorul/arbitrul această adaptare. Textul nu îmi spune
ce înseamnă „excesiv de oneros”. La noi nu avem precedentul judiciar să avem o anumită
37
interpretare. Și astfel găsești hotărâri în toate nuanțele de gri și nu ai siguranța unei

interpretări unitare. În cazul clauzelor asigurătorii nu ai acest element de incertitudine.
Nu este de dorit ca părțile să-și lase soarta contractuală în mâinile unui terț, fie el și
judecătorul care reprezintă legea.
De asemenea, teoria impreviziunii se aplică numai dacă lex causae e legea română. Ce
facem dacă lex causae e o lege străină care nu are o reglementare asemănătoare? Asta ar
putea fi o problemă.
Clasificare riscuri
Doctrina împarte riscurile în două categorii:
RISCURI COMERCIALE/ECONOMICE
1. Riscuri valutare
Decurg din variația cursului de schimb al monedei în care este exprimat prețul contractului,
variație care se produce pe parcursul executării contractului.
Ex. am stabilit contractul la o valoare de 1000 de lei și leul se devalorizează – peste 5 ani,
aceiași 1000 de lei nu vor mai avea aceiași putere de cumpărare, astfel încât vânzătorul va
lucra în pierdere, primește mai puțin decât ar trebui să primească pentru prestația sa
2. Riscuri nevalutare
Sunt acele riscuri economice care decurg din modificarea prețurilor la anumite elemente
(materie primă, energie electrică, forță de muncă, materiale, tariful contractelor de transport,
comisioane bancare, prime de asigurare).
RISCURI NECOMERCIALE
1. Riscuri politico-administrative
Ex. greve, embargo, măsuri vamale restrictive, schimbări de regim politic, dezechilibre
sociale, modificări legislative, refuzul emiterii de autorizații de import-export, interdicția de
a opera transferuri bancare într-o anumită monedă, interdicția repatrierii profiturilor,
exproprieri
2. Evenimente naturale
Ex. cutremure, inundații, secete, pandemie, eruperea unui vulcan
Scopul principal al clauzelor asigurătorii împotriva riscurilor este acela de a salva contractul
și de a conserva relațiile dintre părți. Cu mici excepții, bineînțeles că putem ajunge la
încetarea contractului, dacă prestațiile nu mai pot fi executate deloc. În celelalte cazuri,
contractul poate fi modificat.
Clasificare clauze asigurătorii
1. În funcție de riscurile împotriva cărora protejează

a) Clauze asigurătorii valutare (a nu se confunda cu riscurile valutare)
b) Clauze asigurătorii nevalutare
38
 Clauza de revizuire a prețului

 Clauza ofertei concurente
 Clauza clientului celui mai favorizat
 Clauza de impreviziune
 Clauza de forța majoră
o Aici intră, de principiu, efectele riscurilor de natură necomercială, adică
riscurile politico-administrative sau evenimentele naturale
2. În funcție de obiectul clauzei

a) Clauze de menținere a valorii contractului
 Clauzele valutare
 Clauzele de revizuire a prețului
Pentru salvarea contractului este necesară o modificare a lui. Când vorbim de clauze pentru
menținerea valorii contractului nu înseamnă că mențin contractul așa cum este, ci modific
prețul contractului menținând valoarea sa. Adaptarea contractului se produce prin
modificarea obiectului pecuniar, este modificat prețul. Trebuie să reținem că se menține
constantă valoarea, chiar dacă prețul e diferit.
b) Clauze de adaptare a contractului

 Clauza ofertei concurente
 Clauza clientului celui mai favorizat
 Clauza de impreviziune
 Clauza de forță majoră (în anumite situații)
Acestea presupun o adaptare a contractului în întreaga sa economie, nu doar prețul. Spre

exemplu, se poate menține prețul, dar se livrează o mărfuri de o calitate inferioară. Se poate
modifica un element sau se pot modifica mai multe.
3. În funcție de modul în care acționează

a) Clauze cu acțiune automată
 Clauze valutare
 Clauze de revizuire a prețului (în unele situații)
Sunt acele clauze care nu necesită renegocierea contractului de către părți. Astfel că,
intervenind riscul, modificarea contractului se poate face chiar prin aplicarea mecanismului
prevăzut în el, adică automat, de către partea interesată.
b) Clauze fără efect automat

 Clauza de impreviziune (întotdeauna)
Părțile trebuie să renegocieze. Acest lucru înseamnă că prin clauza inserată în contract ele
sunt de acord doar să se întâlnească, să discute, să încerce să rezolve problemele, asumându-
și așadar doar o obligație de mijloace. Nu își asumă rezultatul.
Riscurile valutare
39
Definiție clauze valutare = acele clauze inserate în contractele comerciale internaționale în

care prețul contractului este exprimat într-o monedă de plată, iar valoarea contractului este
exprimată printr-o monedă de referință/de cont și care asigură menținerea valorii contractului
în ciuda riscului de fluctuație a monedei de plată prin raportare la cea de referință/de cont.
În cazul contractelor în care este inserată o clauză valutară, părțile operează cu două feluri de
monede:
o monedă de plată – care se poate devaloriza
o monedă forte, de referință/de cont – este considerată mult mai stabilă și
aleasă, de regulă, dintre monedele de circulație internaționale (euro, dolar, franc
elvețian)
Clasificare clauze valutare
1. CLAUZE MONOVALUTARE
= moneda de plată, fluctuantă, se raportează la o singură monedă de cont aleasă de către părți
și considerată mai stabilă
Scopul este de a menține valoarea contractului constantă, astfel încât să fie înlăturat
riscul fluctuației al monedei stabile
La momentul încheierii contractului se stabilește prețul, exprimat în moneda de plată
și se face echivalentul într-o monedă forte, care exprimă valoarea contractului
De obicei, clauza funcționează în mod automat; una dintre părți facturează în mod
automat cantitatea de monedă de plată în acord cu cursul de schimb din ziua plății.
Ex. să zicem că avem un contract pe 5 ani; prețul e de 100.000 lei și valoarea e de 20.000 de
euro; pe parcursul executării contractului se poate ca leul să se devalorizeze astfel că prețul
va crește cu același procent cu care s-a devalorizat – astfel plătesc mai mulți lei, dar se
menține aceeași valoare de 20.000 euro.
Ex. într-un contract de vânzare de portocale, se stabilește prețul global al fructelor la 4.850 lei
(moneda de plată), însă se stipulează și echivalentul în euro (moneda de cont), astfel încât la
momentul încheierii contractului, prețul este de 1.000 euro (1 euro = 4,85 RON). Dacă are loc
o valorizare a leului, se va plăti mai puțin la momentul plății efective, iar dacă leul se va
deprecia, cumpărătorul va plăti mai mult.
2. CLAUZE MULTIVALUTARE
a. Clauze multivalutare bazate pe un coș valutar stabilit de către părți

= raportăm moneda instabilă la mai multe monede forte alese de către părți, care formează un
coș valutar
Scopul e acela de a păstra puterea de cumpărare a banilor.
40
Ex. părțile stabilesc leul ca monedă de plata, dar îl raportează la un coș valutar format din
paritatea a patru valute forte: dolar, liră sterlină, yen japonez și euro. Prin urmare, în concret,
se stabilește ca prețul exprimat în moneda de plată să fie facturat în funcție de media
aritmetică a cursurilor, monedelor, din coșul valutar. Dacă media cursurilor, monedelor din
coșul valutar până la momentul plății crește față de moneda de plată, prețul efectiv plătit
pentru marfa sau serviciul respectiv va crește în mod corespunzător. Implicit, scăderea
monedelor din coșul valutar duce la scăderea prețului efectiv plătit. Voi exprima prețul în
unități monetare, pentru că avem mai multe monede forte combinate.
Atenție!
Clauza multivalutară, prin comparație cu cea monovalutară, prezintă avantajul de a asigura o
mai mare stabilitate a valorii contractului, datorită raportării monedei de plată, nu la o singură
monedă de referință, ci la media mai multor monede.
Astfel că la momentul părții voi raporta cursul de schimb al leului la valoare contractului (le
înmulțesc) și acela e prețul de facturare.
b. Clauze multivalutare bazate pe un coș instituționalizat

= raportăm moneda instabilă la mai multe monede forte alese de către o instituție, de un
organ specializat, care formează un coș valutar instituționalizat
Acesta este, spre exemplu, cazul drepturilor speciale de tragere (DST), unitatea de cont a
FMI. Nu reprezintă o monedă efectivă care circulă pe piață, ci un etalon și un element de
referință pentru contractele de comerț internațional.
Se calculează cotația DST în fiecare zi care fluctuează în funcție de valoarea operațiunilor de

comerț realizate la nivel mondial.
Spre deosebire de clauzele stabilite printr-un coș stabilit de părți, în cazul DST monedele nu
vor avea pondere egală. Valoarea se calculează printr-o medie ponderată.
Ultima actualizare a coșului instituționalizat s-a făcut în august 2022:

Dolar – 43,38%
Euro – 29,31%
Yuanul chinezesc – 12.28%
Yen – 7.59%
Lira sterlină – 7.44%
41
Clauzele de indexare nevalutară sau de revizuire a prețului
Definiție = clauze de menținere a valorii contractului în baza cărora oricare dintre parțile
contractante are posibilitatea de a recalcula prețul contractului, în cazul în care între
momentul încheierii contractului și momentul executării sale au intervenit modificări ale
prețurilor unuia sau mai multor elemente de referință de natură nevalutară, care au modificat
astfel echilibrul contractual stabilit la momentul încheirii contractului.
Observăm că și în cazul de revizuire, la fel ca și în cazul clauzelor valutare, raportăm prețul

la un element de referință:
Pentru clauzele valutare elementul de referință era moneda considerată stabilă de cont
la care raportam cantitatea de monedă de plată pe care părțile trebuiau să o plătească;
Pentru clauzele cu indexare nevalutară elementul de referință este nevalutar și constă
în modificarea prețurilor anumitor elemente esențiale pentru determinarea prețului
mărfurilor, lucrărilor sau serviciilor care formează elementul material al contractului
Clasificare clauze de revizuire a prețului
1. CLAUZE CU INDEXARE UNICĂ

= presupun ca prețul contractului să fie raportat la un unic element de referință care este
considerat cel mai reprezentativ pentru determinarea prețului și care reprezintă, de obicei,
costul principal în producerea mărfurilor, prestarea serviciilor sau executarea lucrărilor care
fac obiectul contractului.
Ex: într-un contract de vânzare-cumpărare internațională de pâine pot indexa prețul

contractului prin raportare la prețul tonei de grâu.
Ex. dacă furnizez energie electrică pot indexa prețul contractului cu prețul kilowatt/ora de
energie.
Ex. dacă prestez servicii IT pot indexa prețul contractul de prestări servicii cu prețul forței de
muncă (adică salariu).
Acestea pot fi elemente determinante în stabilirea prețului contractului.
Esențial pentru această clauză cu indexare unica este că ponderea elementului unic de
referință să fie majoritară în evaluarea finală a contractului.
Prin includerea unei clauze cu indexare unică părțile trebuie, în primul rând, să determine
acel element esențial de referință și, în al doilea rând, să determine modul prin care prețul
acelui element de referință va fi stabilit.
Acest lucru se face prin mai multe moduri:

Prin raportare la prețul afișat la o bursă caracteristică (asemenea cursului valutar, și
pentru mărfuri există astfel de burse care calculează zilnic prețul mărfii respective);
o ex. bursa din New York are cotația pentru prețul barilului de petrol
42
Prin raportare la jurnalului unei asociații profesionale care în baza unor cercetări de
piață determină prețul curent pentru mărfuri determinate;
În baza unei publicații ale unei camere de comerț și industrie;
În baza unui jurnal al unui institut de statistică.
2. CLAUZELE CU INDEXARE CUMULATIVĂ/COMPLEXĂ

= sunt folosite pentru adaptarea prețului contractului prin raportare la mai multe elemente de
referință, toate considerate importante pentru determinarea prețului final al mărfii,lucrării sau
serviciului.
Asemenea tip de clauză se folosește în special în contractele complexe, cum ar fi

contractele de antrepriză pentru construirea unei autostrăzi, fabrici, linii de metrou, aeroport,
în cazul proiectelor de tip green-field (adică începute de la 0), în cazul proiectelor industriale
la cheie etc.
În toate aceste contracte nu se poate stabili un singur element care influențează major prețul
contractului, ci mai multe elemente sunt importante și atunci prețul va fi influențat de către
ele.
Aceste elemente de referință pot constau în prețul materiilor prime, prețul forței de muncă,
costuri de transport, prețul combustibilului, prețul energiei electrice, prețul materialelor
folosite, prețul unor licențe, comisioanele bancare, valoarea primelor de asigurare etc.
În funcție de specificul fiecărui contract, părțile stabilesc ce elemente sunt esențiale și au

cea mai mare pondere în evaluarea finală a contractului respectiv și în funcție de aceste
elemente stabilesc o metodă de calcul (pe noi nu ne interesează această metodă de calcul).
3. CLAUZELE CU INDEXARE GENERALĂ

= presupun ca modificarea prețului contractului să se facă prin raportarea la un indice
statistic, cum ar fi, de exemplu, indicele inflației publicat de Institutul Național de Statistică,
și care exprimă în esență ansamblul de bunuri sau servicii care pot fi cumpărate cu cantitatea
de monedă în care este stabilit prețul contractului.
Clauzele de revizuire a prețului, de regulă, acționează automat, însă numai în măsura în care
părțile au stabilit prin contract o formulă de calcul, o modalitate de determinare a prețului
element de referință, astfel încât la fiecare emitere de factură (presupunem că ne aflăm în
cazul unui contract pe termen mediu sau lung), prestatorul sau vânzătorul să recalculeze
prețul contractului și să factureze mai mult sau mai puțin în funcție de evoluția prețurilor pe
piață.
4. CLAUZA OFERTEI CONCURENTE

= acea clauză de adaptare a contractului prin care o parte contractantă, numită beneficiar, are
dreptul de a solicita celeilalte părți, numită promitent, adaptarea contractului în curs de
executare atunci când între momentul încheierii și momentul executării contractului a primit
43
o ofertă din partea unui terț în condiții mai favorabile decât cele incluse în contractul inițial
în curs de executare.
Așadar, premisa acestei clauze este existența unei oferte mai favorabile din partea unui terț,
ofertă făcută uneia dintre părțile contractante.
Ex: într-un contract de vânzare-cumpărare de ulei de măsline, încheiat pentru 20 de ani la un

preț de 1.000 de dolari pe 1.000 de litri de ulei (1 dolari/litru), dacă pe parcursul executării
contractului, să presupunem că la 5 ani de când a fost încheiat, intervine o ofertă mai
favorabilă din partea unei societăți care vinde același tip de ulei de măsline la prețul de 800
dolari la 1.000 de l (0,8 dolari/1 litru), beneficiarul clauzei va avea posibilitatea să ceară
adaptarea contractului.
Cine este aici beneficiar și cine promitent?

Beneficiar – cumpărătorului
Promitent – vânzătorul
În exemplul nostru oferta constă într-un preț mai bun, însă nu este obligatoriu ca condițiile
mai avantajoase să se refere neapărat la preț, ne putem referi și la alte elemente cum ar fi o
calitate superioară a mărfii, o livrare în termene mai rezonabile, transport inclus ș.a.m.d.
Evident că toate aceste elemente tot în preț se traduc, într-un echivalent bănesc, dar nu trebuie
să ne rezumăm strict la prețul mărfii.
Punctul nevralgic al acestei clauze a ofertei concurente constă în seriozitatea ofertei

terțului.
Pentru ca această clauză să conducă la adaptarea contractului inițial este necesar ca oferta
venită de la terț:
să fie serioasă;
să fie dată în stare de angajament juridic;
și să nu provină de la un terț care se află în sfera de influență a beneficiarului
clauzei (adică să nu fie o ofertă falsă cu alte cuvinte)
o Ex. dacă vine oferta de la o filială a mea sau o altă asociație la care eu am
pachet majoritar, atunci nu e vorba de o ofertă mai avantajoasă, ci doar vreau
să-l păcălesc pe cocontractantul meu pentru a adapta contractul
Această clauză a ofertei concurente poate acționa:

unilateral (înseamnă că fiecare parte are doar calitate de beneficiar, respectiv de
promitent al clauzei)
bilateral (înseamnă că ambele părți au în același timp și calitate de beneficiar și
calitate de promitent)
În exemplul cu uleiul de măsline, aveam o acțiune unilaterală, deoarece cumpărătorul era

beneficiar, dar putea fi și bilateral dacă prețul la uleiul de măsline creștea pentru că
vânzătorul ar fi fost cel în dezavantaj.
Cea mai prudentă metodă de inserare a unei clauze a ofertei concurente este cea bilaterală.
44
Efectele clauzei ofertei concurente

Părțile sunt cele care determină modul în care această clauză acționează și ele pot stabili două
moduri în care clauza operează.
1) ACȚIUNEA AUTOMATĂ
Acest lucru înseamnă că de la momentul la care primesc oferta mai favorabilă de la terț voi
modifica automat contractul, astfel că vechea obligație devine caducă și contractul este
adaptat în conformitate cu condițiile mai avantajoase primite de la terț.
Acest mod de a acționa automat prezintă însă multe probleme practice. De ce? Pentru că are
la baza o încredere absolută între părțile contractante – presupune că promitentul nu se
poate opune adaptării contractului și nici nu are control pentru a verifica seriozitatea ofertei
venite de la terț, el doar poate să fie de acord.
2) ACȚIUNEA PRIN RENEGOCIERE
Aceasta este regula. Înseamnă că odată apărută oferta mai favorabilă de la terț, părțile își
asumă obligația de a se întâlni și de renegocia contractul. Renegocierea trebuie să aibă loc în
spiritul ofertei terțului, nu în litera ofertei terțului, ceea ce înseamnă că nu încorporez în
contract condițiile mai avantajoase venite de la terț mot-a-mot, ci le introduc în contract astfel
încât să îl reechilibrez.
Această obligație de renegociere este o, în sine, o obligație de mijloace, în sensul că părțile

se obligă numai să renegocieze, nu să și ajungă la un rezultat favorabil. Dar este și o obligație
de rezultat aici? Da. Mi-am asumat obligația de a mă duce la negociere, să încerc să negociez
cu bună-credință, chiar dacă în final nu ajung la niciun rezultat. Dacă refuz să mă duc la
negociere poți fi tras la răspundere pe temei contractual și obligat la daune-interese.
Astfel, ca urmare a renegocierii, promitentul poate accepta modificarea contractului sau poate
refuza modificarea contractului, fie pentru că părțile nu sunt de acord cu privire la noile
condiții, fie pentru că promitentul contestă seriozitatea ofertei terțului, iar în această situație,
dacă renegocierile eșuează.
Mai departe avem două posibilități:

Fie se poate proceda la rezilierea imediată de drept a contractului, această
prevedere acționând ca un pact comisoriu;
Fie părțile pot stabili să apeleze la un terț – o instanță de judecată, un tribunal

arbitral, un expert – lăsând decizia în mâna acestuia. În acest sens, terțul poate
decide:
o fie menținerea contractului în vigoare așa cum a fost încheiat dacă se
dovedește că oferta venită de la terț nu este serioasă sau este determinată doar
de anumite elemente conjuncturale;
o fie poate admite cererea de modificare a contractului;
o fie poate suspenda contractul în cazul în care oferta terțului a fost determinată
de elemente temporare care au modificat prețurile în piață doar pentru o
anumită perioadă;
45
o fie poate dispune rezilierea contractului în cazul în care adaptarea nu mai este
în interesul părților, iar acel contract nu mai poate fi salvat;
Competența acestui terț este dată de către părți, ele determină limitele, parametrii în care
terțul poate acționa.
5. CLAUZA CLIENTULUI CELUI MAI FAVORIZAT

Este o clauză înrudită cu clauza ofertei concurente; sunt asemănătoare și acționează mână-n
mână. Este acea clauză de adaptare a contractului care presupune ca o parte contractantă,
numită promitent, se obligă ca în cazul în care pe parcursul executării contractului încheie un
contract cu un terț în condiții mai favorabile decât cele existente în contractul în curs de
executare, să ofere aceleași condiții mai favorabile și cocontractantului său inițial, numit
beneficiar.
Ex. dacă pe parcursul executării contractului vânzătorul încheie același tip de contract cu un
terț căruia îi vinde ulei de măsline cu 700 dolari la 1.000 de litri (0,7 dolari/1 litru), clauza
clientului mai favorizat îl obligă să ofere aceleași condiții și celuilalt cocontractant inițial
căruia îi vindea cu 1 dolar/1 litru.
Constatăm, așadar, asemănarea cu clauza ofertei concurente:

ambele au ca scop salvarea contractului
ambele urmăresc modificarea contractului ca urmare a intervenirii unor riscuri de
natură nevalutară
ambele presupun condiții mai avantajoase în relația cu terții
Diferența constă, însă, în faptul că la clauza ofertei concurente declanșatorul clauzei este
oferta mai favorabilă venită de la terț, deci o manifestare de voință venită din exterior către
beneficiar, iar la clauza clientului celui mai favorizat declanșatorul mecanismului clauzei îl
constituie atitudinea promitentului sau acțiunile sale de a contracta cu un terț în condiții mai
avantajoase, deci manifestarea de voință pornește din interiorul contractului către exterior.
Punctul nevralgic al acestei clauze îl constituie confidențialitatea contractelor, astfel că

există posibilitatea ca beneficiarul clauzei să nu fie notificat și nici să nu afle pe alte căi de
faptul că promitentul a contractat în condiții mai avantajoase cu terții. Tocmai de aceea este
foarte important modul în care părțile redactează această clauză, eventual cu stabilirea unei
clauze penale în cazul în care este încălcată obligația de notificare către promitent, cu
anumite garanții în cazul în care beneficiarul află ulterior de aceasta sau chiar prin instituirea
unei anumite obligații periodice a părților de a se întâlni sau de a se notifica reciproc cu
privire la prețurile folosite în obiectul lor de activitate.
Această clauză a clientului celui mai favorizat poate acționa:

unilateral (înseamnă că fiecare parte are doar calitate de beneficiar, respectiv de
promitent al clauzei)
bilateral (înseamnă că ambele părți au în același timp și calitate de beneficiar și
calitate de promitent)
46
Ca și la clauza ofertei concurente, părțile trebuie să stabilească în ce constau aceste condiții

mai avantajoase oferite terțului. Putem vorbi de un preț mai bun sau de alte elemente ale
contractului care sunt mai favorabile – o calitate superioară, ambalare premium, condiții mai
avantajoase de plată, de livrare etc.
Clauza clientului mai favorizat acționează, de regulă, AUTOMAT, ceea ce înseamnă că

promitentul, din momentul în care a acordat condițiile mai avantajoase terțului, automat
acorda acele condiții și beneficiarului (este normal pentru că cel mai probabil beneficiarul nu
se va opune în acest context, față de clauza ofertei concurente).
Dar părțile pot stabili și o ACȚIUNE PRIN RENEGOCIERE care poate conduce la
modificarea contractului în spiritul condițiilor mai favorabile oferite terților sau renegocierea
poate eșua, caz în care operează fie rezilierea de plin drept a contractului, fie părțile decid să
apeleze la un terț pentru a se pronunța terțul cu privire la soarta contractului.
6. CLAUZA DE HARDSHIP/IMPREVIZIUNE
Este o clauză de sorginte anglo-saxonă, însă a fost preluată în uzanțe codificate cum ar fi
Principiile UNIDROIT, contracte-tip reglementate de organizații internaționale, ca de
exemplu Camera de Comerț Internațional din Paris, de clauza-tip de impreviziune (adoptată
tot de Camera din Paris) și, cel mai recent, a fost preluată și de legiuitorul român în Codul
Civil în art. 1.271 – teoria impreviziunii.
Definiție clauză de impreviziune/hardship = acea clauză contractuală prin care părțile se

obligă la renegocierea contractului în vederea adaptării acestuia și restabilirii echilibrului
existent la momentul încheierii contractului în cazul în care, pe parcursul executării
contractului intervine un eveniment de orice natură, valutară sau nevalutară, imprevizibil,
independent de culpa părților, care afectează în mod grav echilibrul contractual, producând
o îngreunare substanțială a executării contractului cel puțin pentru una dintre părți, îngreunare
care ar fi inechitabil să fie suportată exclusiv de către partea afectată.
Observăm, așadar, anumite condiții pentru a se aplica clauza de impreviziune și pentru a ne

afla în prezența unui eveniment de hardship.
În primul rând, eveniment de hardship poate însemna orice risc intervenit pe timpul
executării contractului de natură comercială sau necomercială, valutară sau nevalutară, care
este independent de culpa părților, imprevizibil, astfel că niciun profesionist prudent și
diligent aflat în aceeași situație nu ar fi putut să-l prevadă sau să-l controleze.
De asemenea, spuneam ca acest eveniment de impreviziune trebuie să afecteze grav

echilibrul contractual și să îngreuneze substanțial executarea contractului cel puțin pentru
una dintre părți.
Ce înseamnă „îngreunare” și ce înseamnă „substanțială”?

Pentru a considera ca există o îngreunare a executării contractului pentru cel puțin una dintre
părți ne raportăm la echilibrul valoric al prestațiilor existent la momentul încheierii
contractului și la aceeași figură a profesionistului prudent și rezonabil aflat în aceeași situație,
astfel încât executarea contractului să devină mai oneroasă.
47
Pentru a vorbi despre o îngreunare substanțială, de principiu părțile stabilesc ce însemnă

această îngreunare, astfel că părțile pot stabili un grad peste care caracterul oneros al
prestației părților să devină mai substanțial – de obicei prin raportare la profiturile estimate la
momentul încheierii contractului, la costurile pentru producerea mărfii, pentru executarea
unei lucrări etc.
Practica a arătat că vorba despre o îngreunare substanțială atunci când valoarea prestației
astfel cum a fost stabilită inițial se modifică cu cel puțin 10-20%.
Ex. eu, cumpărător, trebuie să plătesc cu 20% mai mult pentru aceeași marfă.
Spuneam că această clauza de hardship conduce la modificarea contractului dacă este

inechitabil ca pierderea să fie suportată exclusiv de către una dintre părți. Deci am condiția
inechității alocării pierderilor exclusiv în sarcina uneia dintre părți.
Cum operează clauza hardship?

Părțile stabilesc mecanismul de adaptare a contractului și în acest sens exista mai multe
etape:
1.În primul rând, partea afectată de evenimentul de hardship este obligată să notifice
cocontractantului său riscul intervenit și modul în care îi este afectată capacitatea de a-și
executa obligațiile. Această notificare trebuie făcută în termenul prevăzut în contract sau, în
lipsă, într-un termen rezonabil.
2.Cea de-a doua etapă în procesul de adaptare a contractului o reprezintă obligația părților
de a renegocia. Clauza de hardship nu acționează niciodată automat și renegocierea este
de esența acestei clauze.
Părțile își asumă doar o obligație de mijloace, în sensul de a negocia cu bună-credință,
negocierea putând să fie un succes ți contractul să fie salvat sau negocierea este un eșec, caz
în care fie părțile prevăd rezilierea de plin drept a contractului, fie părțile pot stabili să
apeleze la un terț (judecător/arbitru) care examinează și analizează evenimentul de
hardship și poate pronunța mai multe soluții:
fie menține contractul în condițiile în care a fost încheiat, dacă evenimentul nu
este independent de culpa părții, dacă era previzibil, dacă pierderea nu s-a
produs etc.
fie poate adapta contractul la noile împrejurări;
fie suspendă contractul pe o perioadă determinată, de regulă 6 luni – 1 an
maxim dacă se apreciază ca evenimentul are caracter temporar și efectele pot fi
depășite după această perioadă;
fie poate rezilia contractul dacă nu mai poate fi salvat.
Tot în legătură cu clauza de hardship este de menționat faptul că, în practică, este cea mai des
întâlnită clauză. Acest lucru se întâmplă pentru că este o clauză adecvată pentru orice tip de
risc. Are, așadar, un caracter general și, de regulă, clauza de impreviziune merge mână-n
mână cu clauza de forță majoră pentru că în baza celei de impreviziune părțile pot modifica
contractul dacă evenimentul face prestația substanțial mai oneroasă, în timp ce cea de forță
majoră se aplică atunci când obligația este imposibil de realizat – au ipoteze similare, dar se
îmbină foarte bine.
48
Limita dintre forță majoră și hardship este faptul că la forță majoră am o imposibilitate
obiectivă de executat, pe când la hardship, deși cu costuri foarte mari, executarea este
posibilă.
Ex. în România nu mai e permis transportul de import-export de medicamente, deci nu mai
pot să tranzitez România în executarea contractului nostru în care eu îți predau medicamente.
Deci te notific cu privire la acest lucru și îți spun și consecințele pe care acest lucru le
produce: (a) faptul că nu pot să mai tranzitez acest teritoriu; (b) faptul că trebuie să găsesc o
rută alternativă, cu costuri mai mari și cu o durată de transport mai mare. Aici suntem în
prezența hardship-ului, deoarece executarea este posibilă, chiar dacă costurile au crescut.
7. CLAUZA DE FORȚĂ MAJORĂ

În ceea ce privește forța majoră, facem distincție între evenimentul de forță majoră și clauza
de forță majoră (adică cauza și clauza):
Cauza este riscul care intervine pe parcursul executării contractului.
Clauza de forță majoră determină atitudinea părților în fața acestui risc.
Cauza de forță majoră este principala cauză exoneratoare de răspundere în comerțul

internațional și presupune existența unui eveniment imprevizibil, insurmontabil,
independent de culpa părților, care apare pe parcursul executării contractului și care face
obligația debitorului imposibil de executat (nu mai vorbim de o îngreunare substanțială, ci e
o imposibilitate de executare a obligației din contract).
Regimul juridic al forței majore este stabilit în comerțul internațional pe două căi:
pe cale convenționala sau contractuală
pe cale legală
Pentru că principiul libertății contractuale este cel care guvernează toate aspectele
contractului, între cele două metode calea convențională va avea prioritate (față de cea
legală), astfel că părțile pot stabili prin contract ce înțeleg drept eveniment de forță majoră și
care sunt obligațiile care rezultă din survenirea unui asemenea eveniment.
Practica a identificat 3 modalități de definire a evenimentului de forță majoră de către părți:
O definiție sintetică – presupune ca părțile să enumere prin contract elementele

esențiale pe care riscul trebuie să le prezinte pentru a fi calificat drept forță majoră
astfel că o definiție sintetică ar putea suna ca „acel eveniment imprevizibil,
insurmontabil, independent de culpa părților, care apare pe parcursul executării
contractului și care face obligația debitorului imposibil de executat”. Odată
intervenit evenimentul, aprecierea cu privire la îndeplinirea acestor condiții o pot
face părțile, dacă se înțeleg și se pun de acord sau o instanță de judecată/un tribunal
arbitral dacă părțile nu sunt de acord. Această definiție e specifică dreptului
romanist.
O definiție analitică – presupune ca părțile să enumere limitativ/exhaustiv cazurile

pe care le consideră ca fiind de forță majoră. Problema acestei definiții apare din
faptul că dacă intervine un eveniment care, în mod obiectiv face contractul
imposibil de executat, dar nu se găsește în lista făcută de către părți, nu va fi
49
considerat forță majoră și nu va duce la exonerarea de răspundere a părții afectate.

Acest tip de a defini este specific dreptului anglo-saxon.
O definiție mixtă – părțile enumeră elemente esențiale ale forței majore și dau
câteva exemple de evenimente pe care le consideră de forță majoră fără a vorbi însă
de o listă exhaustivă. Este cea mai prudentă modalitate de a redacta o clauză de
forță majoră.
Exemple evenimente din practică arbitrală și practica instanțelor judecătorești române

calamitățile naturale (cutremure, incendii, secetă, îngheț, inundații etc.)
evenimente politico-administrative (războaie, embargo, restricții de transfer valutar
în străinătate, restricții la limitarea anumitor categorii de bunuri, greve generale
grave, exproprieri) etc.
Nu au fost considerate ca fiind evenimente de forță majoră:

blocajul financiar sau criza financiară (ex. Criza imobiliară din 2008);
întârzierea ajungerii navei în portul de încărcare a mărfii;
lipsa spațiilor de depozitare a mărfii;
întârzierea în livrarea de materii prime de către subcontractanți;
defecțiuni în aparatura folosită în producția mărfii etc.
Regimul legal al forței majore

Acest regim legal nu este reglementat, de regulă, de o manieră imperativă, astfel că părțile pot
opera modificări.
În materie de contracte comerciale internaționale avem o reglementare în Convenția de la
Viena din 1880 referitoare la forța majoră.
Dreptul comun în materie de forță majoră este reglementarea din dreptul civil pe care o găsim
în Codul Civil și care devine aplicabilă numai în măsura în care legea română este lex
causae și dacă părțile nu au prevăzut altfel.
Efectul clauzei de forță majoră într-un contract comercial internațional
Efectul suspensiv de executare al forței majore

regulă în dreptul internațional
Acest lucru înseamnă că scopul pe care l-am discutat în legătură cu clauzele asigurătorii
împotriva riscurilor și anume acela de a salva contractul există și în cazul forței majore,
astfel că în primul rând, părțile vor încerca salvarea contractului prin suspendarea executării
acestuia pentru o perioadă prevăzută în contract sau agreată ulterior, de obicei o perioadă de 6
luni – 1an este acceptată pentru suspendare. Ca regulă, odată suspendat contractul pentru o
perioadă determinată, contractul va fi prelungit cu durata suspendării, însă părțile se pot abate
de la această regulă. Suspendarea poate conduce la prelungirea perioadei de executare a
contractului sau contractual poate continua fără prelungire, dacă părțile nu doresc.
Acest efect suspensiv operează în baza voinței părților și în măsura în care există așteptări
ca evenimentul de forță majoră să fie depășit. Deci se aplică doar dacă are evenimentul are un
caracter temporar.
50
Efectul extinctiv al forței majore

excepția în dreptul internațional
În această situație contractul este reziliat în cazul în care părțile prevăd acest lucru în clauza
de forță majoră sau dacă situația de forță majoră durează mai mult decât perioada pentru care
contractul a fost suspendat sau dacă evenimentul de forță majoră nu poate fi depășit.
Excepția constă în încetarea contractului, atunci când evenimentul de forță majoră nu își
încetează consecințele pe perioada suspendării sau atunci când se ajunge la concluzia că
evenimentul de forță majoră nu este temporar.
Ex. în urma unui cutremur îmi este dărâmată fabrica – mai are rost să suspend contractul? Pot
reface o fabrică întreagă în 6 luni - 1 an? Probabil că nu. Deci trec la reziliere.
În dreptul civil lucrurile stau invers. Efectul extinctiv este regula, iar efectul suspensiv este
excepția. În schimb, în dreptul internațional se acordă o prioritate salvării contractului.
Obligațiile părților rezultând din survenirea unui eveniment de forță majoră
Obligația de notificare
În primul rând, vorbim de o obligație în sarcina debitorului obligației imposibil de executat

(partea care a fost afectată) și anume obligația de notificare. Debitorul obligației este obligat
să notifice creditorului acestei obligații evenimentul de forță majoră, circumstanțele în care
acesta a survenit și efectele evenimentului cu privire la capacitatea sa de a-și executa
contractul.
Această notificare trebuie făcută imediat sau într-un termen fixat de părți la încheierea
contractului sau, în absența unei asemenea precizări, într-un termen rezonabil de la
momentul de la care a luat act de evenimentul de forță majoră și de consecințele sale.
De ce trebuie notificat creditorul? Pentru că în felul acesta pot fi evitate prejudicii
suplimentare (sub forma unor cheltuieli suplimentare) pe care debitorul le-ar face pentru
executarea obligației. Odată făcută notificarea, debitorul este scutit de aceste cheltuieli
suplimentare.
Odată cu notificarea există și posibilitatea ca părțile să impună probarea evenimentului de

forță majoră. Dacă vorbim de evenimente de forță majoră notorii probarea nu ar fi, să zicem,
necesară. Dar dacă vorbim de evenimentele de forță majoră locale, care nu sunt așa de ușor
de cunoscut de către cocontractant, e necesară proba.
Cum se face proba? De regulă, se face prin certificare, prin certificate emise fie de camere
de comerț sau de industrie, fie de asociații profesionale, fie de burse de mărfuri. Forța
probantă a acestor certificate de forță majoră, este una relativă, în sensul că se admite proba
51
contrară (ex. chiar dacă evenimentul s-a produs, au existat consecințe mai puțin grave decât
acelea invocate de debitor).
Un alt mijloc de probă folosit este expertiza (ex. într-un contract de antrepriză în construcții,
ca urmare a unui cutremur, nu este dărâmată construcția, dar este atât de afectată, încât nu se
mai pot continua construcțiile). Expertul vine și emite o formă adaptată de atestare a forței
majoră.
Ca regulă, orice mijloc de probă poate fi folosit pentru a dovedi forța majoră, deoarece ceea
ce se probează sunt împrejurări de fapt.
Ce se întâmplă dacă debitorul obligației imposibil de executat nu notifică cealaltă

parte? Lipsa notificării poate conduce la decăderea din dreptul de a invoca forța majoră, ceea
ce înseamnă că voi fi ținut de obligația imposibil de executat? Răspunsul este nu. Va fi
exonerat de răspundere cu privire la obligația principală din contract, cu privire la care nu mai
poate executa, dar va fi ținut răspunzător pentru prejudiciile cauzate ca efect al absenței
notificării.
Ex. Într-un contract de transport internațional de mărfuri, se scufundă vasul care trebuia sa-
mi transporte marfa. Dacă nu notific, nu voi mai fi obligat la obligația principală, de
transport, dar voi putea fi ținut la despăgubiri pentru prejudiciile care puteau fi evitate dacă
notificarea ar fi avut loc.
Nu de puține ori, se întâmplă aceste lucruri în practica arbitrală. Părțile invocă forța majoră în
timpul litigiului.
În al doilea rând, există obligația creditorului, dar și corelativ, obligația debitorului obligației
imposibil de executat, de a coopera pentru atenuarea efectelor negative ale evenimentului
de forță majoră. Scopul acestei obligații este acela de a reduce prejudiciile suferite de
ambele părți, consecință a evenimentul de forță majoră și de a preveni noi daune viitoare,
care sunt cauzate în mod indirect de evenimentul de forță majoră. Această obligație de
cooperare poate avea ca efect o eventuală adaptare a contractului, pentru minimizarea
prejudiciilor.
Ex. Dacă nava se scufundă în timpul unei furtuni pe mare, iar acest lucru este notificat
creditorului. Acesta va face cheltuielile necesare pentru conservarea mărfii, până când vine un
alt vas să o transporte. Deci nu se transferă riscul la debitorul obligației imposibil de executat.
Cum poate conserva marfa? Să o pună într-un depozit în port, să o trimită la sediul
vânzătorului.
Ex. Vindem pâine. Pot să iau pâinea care nu mai poate fi transportată, să o folosesc pentru
altceva și peste câteva zile să aduc altă pâine pentru transport.
Cel mai des folosite în practică sunt clauzele de hardship și de forță majoră.
Contractul de vânzare internațională de mărfuri
Aspectele introductive
Este contractul pilon în această materie.
52
Definiție = specie a contractului de vânzare-cumpărare, care are particularități decurgând din

elementul de comercialitate (vorbim de vânzare-cumpărare de mărfuri, nu de bunuri – suntem
în sfera profesioniștilor) și din elementul de extraneitate (caracterul internațional al
contractului).
Sediul materiei
Convenția privind contractele de vânzare internațională de mărfuri încheiată la Viena
(1980) și ratificată de România prin Legea nr. 24/1991.
Această Convenție reprezintă rezultatul unei cooperări extrem de îndelungate între

reprezentați din state care au sisteme de drept anglo-saxon, cât și sisteme de drept romanist.
Ceea ce a rezultat este un compromis. Prima parte a contractului, referitoare la formarea
contractului, este inspirație romanistă. Partea referitoare la executarea contractului este de
inspirație anglo-saxonă. În momentul de față peste 96 de state sunt parte la această convenție,
deci ea are aplicare la nivel larg.
Domeniul de aplicare
1) Ratione personae
În art. 1 din Convenție este menționat faptul că aceasta se aplică contractelor de vânzare de
mărfuri între părți care își au sediul în state diferite (condiții alternative):
când aceste state sunt state contractante
când normele de drept internațional privat conduc la aplicarea legii unui stat
contractant
Deci pentru aplicarea Convenției de la Viena este necesară o condiție comună ambelor situații
alternative: părțile să-și aibă sediile în state diferite. „Sedii” ne duce cu gândul la
profesioniști.
Această condiție are cele două ipoteze alternative.
Prima se referă la situația în care aceste state diferite sunt state contractante (și vânzătorul și
cumpărătorul provin din state care au ratificat Convenția).
A doua se referă la ipoteza în care normele de drept internațional privat conduc la aplicarea
legii unui stat contractant. Ce înseamnă acest lucru? Indiferent dacă părțile provin sau nu din
state care au ratificat Convenția, dacă aplic normele conflictuale din legea instanței sesizate
(cu un litigiu decurgând din contract), iar acele norme conflictuale trimit la sistemul de drept
al unui stat parte la Convenție, Convenția devine aplicabilă.
Ex. România este parte la Convenție., Marea Britanie nu. Avem un contract, o societate
engleză = cumpărător, o societate română = vânzător. Se deduce litigiul unei instanțe engleze.
Ce norme conflictuale va aplica instanța? Legea engleză. Să zicem că legea engleză folosește
legea reședinței vânzătorului. Deci lex contractis va fi legea română. Deci lex cause a legea
română care vine la pachet cu Convenția de la Viena. Deci Convenția a devenit aplicabilă.
Convenția de la Viena are ca forță juridică un caracter supletiv. Acest lucru înseamnă că
părțile au posibilitatea de a înlătura Convenția de la aplicare în întregime sau parțial sau de a
modifica în orice fel oricare dintre prevederile acesteia.
53
Ex. Dacă vânzătorul și cumpărătorul sunt ambii din state care au la baze un sistem anglo-
saxon, ar avea posibilitatea să elimine din contract partea referitoare la încheierea
contractului, deoarece aceasta este de inspirație romanistă.
2) Ratione materiae
Convenția spune în art. 3 că sunt considerate vânzări contractele de furnizare de mărfuri ce

urmează a fi fabricate sau produse, în afară de cazul în care partea care la comandă furnizează
o parte esențială din elementele materiale necesare acestei fabricări sau produceri.
Cum interpretăm acest text? În Convenție nu este definită noțiunea de marfă. Totuși, într-o
interpretare unitară existentă la nivelul jurisprudenței și doctrinei, prin noțiunea de marfă ar
trebui să înțelegem bunuri mobile corporale. Trebuie să observăm că în articol se vorbește de
mărfuri ce „urmează a fi” fabricate sau produse. Deci, de regulă, contractul se încheie pentru
bunuri viitoare. Bineînțeles că el poate fi încheiat și pentru bunuri actuale, dar aceasta e
excepția.
De asemenea, trebuie să fim atenție la ipoteza în care „partea care la comandă furnizează o
parte esențială din elementele materiale necesare acestei fabricări sau produceri”. Convenția
nu mai consideră că acesta este un contract de vânzare-cumpărare, ci un contract de prestări
de servicii, care este exclus din sfera de aplicare materială. Convenția nu definește noțiunea
de „parte esențială”. Tradițional, materiile prime au fost considerate parte din această
categorie. În schimb, materialele necesare ambalării sau marcării produselor nu sunt
considerate părți esențiale.
Tot Convenția, în art. 2 conține o enumerare de diferite tipuri de vânzări care sunt excluse
din sfera de aplicare ratione materiae a Convenției:
vânzări de mărfuri cumpărate pentru folosință personală, familială sau casnică, în
afară de cazul în care vânzătorul, în orice moment înainte de încheierea sau cu ocazia
încheierii contractului, n-a știut sau nu s-a considerat că știe că aceste mărfuri erau
cumpărate pentru o astfel de folosință;
vânzarea la licitație;
vânzare de sub sechestru sau efectuate în orice alt mod de autorități judiciare;
vânzări de valori mobiliare – acțiuni/obligațiuni;
vânzări de efecte;
vânzări de monedă;
vânzarea de nave/vapoare/aeronave;
vânzarea de electricitate;
Convenția de la Viena nu reglementează anumite aspecte privind vânzarea:

Condițiile de validitate ale contractului (viciile de consimțământ)
Transferul proprietății (transferul riscurilor asupra mărfii este reglementat aici)
Prescripția extinctivă
Acest lucru înseamnă că aceste aspecte vor fi preluate din dreptul comun, din lex causae.
54
De asemenea, Convenția prevede în mod expres faptul că, pe lângă cauzele prevăzute în mod
expres de părți în contract, părțile sunt legate de uzanțele la care au consimțit și de
obișnuințele sau practicile statornicite între ele.
Un articol extrem de important este art. 9 din Convenție: „în afară de convenția contrară a
părților, acestea sunt considerate că s-au referit în mod tacit în contract și pentru formarea
sa, la orice uzanță pe care o cunoșteau sau ar fi trebuit să o cunoască și care, în comerțul
internațional, este larg cunoscută și în mod regulat respectată de către părțile la contractele
de același tip în ramura comercială avută în vedere.”.
Ce înseamnă acest lucru? Înseamnă că, deși părțile nu fac o trimite directă la uzanțe, ele vor
fi ținute să le respecte atunci când e vorba de uzanțe larg cunoscute, în mod regulat respectate
în contracte de același tip în ramura de activitate economică avută în vedere.
În ceea ce privește încheierea contractului, Convenția prevede în art. 11 principiul

consensualismului, deci contractul nu trebuie constatat, nici încheiat în scris și nu sunt
necesare nici alte condiții de formă. Acest lucru înseamnă că se acceptă inclusiv contractele
încheiate verbal, contractele încheiate prin două instrumente diferite (ex. un schimb de e-
mailuri), fără a exista o formă scrisă. Tot în art. 11 se menționează că contractul poate fi
probat prin orice mijloace, inclusiv prin martori.
Încheierea contractului
Oferta
Transmiterea ofertei
Art. 14, alin. (1), teza I din Convenție spune că „o propunere de încheiere a unui contract
adresată uneia sau mai multor persoane determinate constituie ofertă dacă este suficient de
precisă și denotă voința autorului ei de a se angaja în caz de acceptare.”
În primul rând, pentru a putea discuta propriu-zis de o ofertă trebuie să rezulte intenția
ofertantului de a se angaja prin acea ofertă. Se pune așadar o problemă ce ține de fermitatea
propunerii făcute, astfel încât, întâlnită cu acceptarea din partea destinatarului, să rezulte un
contract încheiat. Fermitatea decurge, de principiu, din modul în care oferta este formulată.
Ex. mă angajez să vând/ofer spre vânzare/solicit livrare imediată
Practica a evidențiat și situații de oferte neangajante (non-binding offers). Ele echivalează cu

o invitație la ofertă sau cu o simplă reclamă făcută produselor vânzătorului și nu pot conduce,
prin simpla acceptare, la încheierea contractului.
În al doilea rând, Convenția face distincție între ofertă și invitația la ofertă. Invitația la ofertă
presupune ca destinatarul ofertei să fie invitat să-și manifeste el intenția cu privire la
încheierea contractului, fiind necesară o acceptare ulterioară a acestei manifestări de voință
care echivalează cu oferta. În acest sens, art. 14, alin. (2) menționează că propunerea
adresată unor persoane nedeterminate este considerată numai o invitație de a oferta, în afară
de cazul în care persoana care a făcut propunerea nu a indicat contrar.
Ex. printr-un anunț pe internet
55
În al treilea rând, oferta trebuie să fie suficient de precisă. Tot art. 14, alin. (1), teza II
spune că „o propunere este suficient de precisă în cazul în care denumește mărfurile și,
expres sau implicit, stabilește cantitatea și prețul sau dă indicații care permit să se
determine.”
Cu alte cuvinte, oferta trebuie să cuprindă elementele esențiale ale viitorului contract, astfel
încât, întâlnindu-se cu acceptarea, să poată conduce la angajarea părților una față de cealaltă.
Elementele de bază (denumirea, cantitatea, prețul) sunt doar elementele de bază pentru a avea
o ofertă precisă. De la caz la caz, ar trebui interpretat în ce măsură și alte elemente sunt
esențiale.
Ex. Dacă vând haine/pantofi, ar trebui să am și o anume calitate a mărfii, materialele folosite,
mărimile pe care le am disponibile
Din art. 14 rezultă faptul că oferta trebuie să conțină prețul sau indicații care să permită
determinarea acestuia. Cu alte cuvinte, prețul trebuie să fie determinat sau determinabil.
Totuși, contrar ideii care rezultă din art. 14, în art. 55 se precizează că dacă vânzarea este
valabil încheiată, fără ca prețul să fie determinat sau determinabil, părțile sunt reputate că s-
au referit, în mod tacit, la prețul folosit de regulă în ramura de activitate în care activează
părțile.
Ar trebui să ne raportăm la situațiile în care un contract poate fi încheiat fără ca prețul să fie
determinat sau determinabil conform lex causae și mai trebuie să ne raportăm la
circumstanțele cauzei (voința părților, raporturile preexistente, la modul obișnuit în care își
desfășoară activitatea).
Efectele ofertei
Potrivit Convenției, în art. 15 se arată că oferta produce efecte când ajunge la destinatar. Sunt
incluse aici, ambele ipoteze în care oferta este făcută între prezenți sau între absenți (printr-un
mijloc de comunicare la distanță, care presupune un timp scurs între momentul transmiterii
ofertei și momentul ajungerii la destinație). Pentru ofertele transmise prin e-mail,
videoconferință, sms-uri, fax și alte mijloace de comunicare instantanee, acestea sunt
considerate oferte făcute între prezenți.
Din perspectiva Convenției, nu are importanță dacă destinatarul a luat la cunoștință

conținutul ofertei (ex. dacă a deschis e-mailul).
Oferta poate fi retrasă. Retragerea ofertei îmbracă două forme:

retractarea
revocarea
În ceea ce privește retractarea ofertei, art. 15, alin. (2) prevede că „o ofertă, chiar dacă este
irevocabilă, poate fi retractată dacă retractarea ajunge la destinatar înainte sau în același
timp cu oferta”. Cu alte cuvinte ajunge înainte ca oferta să producă efecte (nu apucă să
ajungă la destinatar). Retractarea este liberă, necondiționată și neafectată de un eventual
termen de irevocabilitate al ofertei.
După momentul în care oferta ajunge la destinatar, retragerea ofertei îmbracă forma
revocării. Potrivit art. 16, „o ofertă poate fi revocată până la încheierea contractului, dacă
56
revocarea sosește la destinatar înainte ca acesta să fi expediat acceptarea”. În ceea ce

privește revocarea, nu mai putem discuta de revocarea ofertei necondiționat.
Același art. 16 spune că oferta nu poate fi revocată dacă:

prevede, prin fixarea unui termen determinat pentru acceptare sau în alt fel, că este
irevocabilă;
era rezonabil pentru destinatar să considere oferta ca irevocabilă și a acționat în
consecință.
Cum apreciem termenul de acceptare care este stabilit prin oferta? S-a discutat foarte mult în
doctrină pe acest subiect. Dacă în ofertă există un termen de acceptare, nu un termen de
irevocabilitate? Produce termenul de acceptare efectele doar în sarcina destinatarului sau și în
sarcina emitentului?
Seminar
Oferta, în sine, este afectată de un termen.
În primul rând, poate fi vorba de termenul stipulat de ofertant. Aici se ridică întrebarea,
de când începe să curgă termenul atunci când este stipulat de ofertant? Depinde. În cazul
ofertelor între prezenți, termenul începe să curgă imediat, adică de la momentul la care oferta
parvine destinatarului. Includem aici și ofertele transmise prin mijloace de comunicare la
distanță, dar instantanee. În cazul ofertelor între absenți (ex. printr-o scrisoare), Convenția
spune că termenul de acceptare începe să curgă de la momentul în care oferta a fost transmisă
(se verifică prin ștampilele de pe plic, prin confirmarea de primire de la curierul rapid). Prin
Convenție s-a încercat protejarea ofertantului.
În al doilea rând, poate fi vorba de un termen rezonabil pentru acceptare. În Convenție, la

art. 18 se arată că acest termen rezonabil de acceptare trebuie raportat, pe de-o parte la
împrejurările cauzei, pe de altă parte la rapiditatea mijloacelor de comunicare utilizate de
ofertant. Când vorbim despre împrejurările cauzei, trebuie să ne uităm la obiectul contractului
care ar putea fi încheiat ca urmare a acceptării acelei oferte. Termenul de acceptare poate fi
mai lung sau mai scurt de la caz la caz.
Ex. Dacă vând bunuri perisabile, termenul de acceptare ar trebui să fie scurt. Dacă vând un
laptop foarte performant, termenul ar trebui să fie mai lung, pentru a-i da destinatarului
ofertei posibilitatea să se gândească, să găsească un personal abilitat să instaleze laptopul, să
ia un împrumut, eventual.
De principiu, Convenția merge pe regula simetriei. Adică dacă oferta mi-a fost transmisă
printr-o scrisoare depusă la poștă, termenul rezonabil ar trebui să fie mai lung. Dacă, în
schimb, oferta a fost transmisă cu rugămintea să fie răspunsă „în cel mai scurt timp posibil” și
destinatarul așteaptă o săptămână, nu mai e termen rezonabil.
Acceptarea ofertei
În art. 18, alin. (1) din Convenție este prevăzut că „o declarație sau o altă manifestare a
destinatarului care exprimă acordul său la o ofertă, constituie o acceptare”.
Tăcerea sau inacțiunea, prin ele însele, nu pot constitui acceptare. Interpretând acest text,
rezultă că el se referă atât la acceptarea expresă, cât și la acceptarea tacită. Putem include, de
exemplu, o acceptare tacită prin executarea contractului.
57
„Acceptarea produce efecte în momentul în care indicația de acceptare parvine ofertantului”,

conform art. 18, alin. (2). Se merge pe teoria recepțiunii. Deci încheierea contractului se
produce în momentul în care acceptarea a ajuns înapoi la ofertant.
Convenția ne spune numai că tăcerea și inacțiunea, prin ele însele, nu pot constitui acceptare.
Există cazuri în care, acestea pot constitui acceptare (prin dorința părților, prin uzanțe, prin
practicile statornicite între părți).
Ex. Printr-un contract cadru, părțile stabilesc că în lipsa unui răspuns (din momentul în care
oferta este primită) se va considera că acesta consimte la condițiile ofertei. Și părțile prin
contractul cadru, se obligă să dea această interpretare tăcerii în contractele viitoare dintre ei,
atunci lipsa răspunsului va putea duce la încheierea contractului
Acceptarea tacită a ofertei
În ceea ce privește acceptarea tacită, practica a evidențiat mai multe manifestări din parte
destinatarului ofertei care echivalează cu o acceptare tacită a ofertei. Este, de principiu vorba
de acte de executare.
Ex. livrarea mărfurilor, intrarea acestora în producție, ambalarea mărfurilor, transferul
prețului, intrarea acestora în producție, deschiderea unei linii de credit la o bancă, încheierea
unui contract pentru transportul internațional de marfă
În ceea ce privește conținutul acceptării, Convenția stabilește o regulă și o excepție.
Regula este că acceptarea trebuie să fie pură și simplă, adică să nu conțină completări,
limitări sau orice alte modificări ale ofertei (regula simetriei). Asemenea modificări,
completări sau acceptări parțiale echivalează cu o respingere a ofertei inițiale și au natura
unei contra-oferte.
Excepția este că un răspuns care tinde să fie acceptarea unei oferte, dar care conține elemente
complementare sau diferite care nu alterează însă, în mod substanțial, termenii ofertei,
constituie o acceptare.
Elemente care modifică substanțial termenii ofertei: modificări referitoare la marfă, calitate,
cantitate, termene de livrare, preț, modalități de plată a prețului (monedă), legea aplicabilă
contractului, orice clauze de limitare a răspunderii, modul de soluționare al eventualelor litigii
Elemente care nu modifică substanțial termenii oferte: vreau alte mărimi la pantofi
Acceptarea tardivă a ofertei
Convenția de la Viena distinge după cum acceptarea este tardivă din cauze imputabile sau
neimputabile destinatarului ofertei.
Astfel dacă acceptarea este tardivă din cauze imputabile destinatarului ofertei, ca regulă,
aceasta nu poate produce efecte și deci nu conduce la încheierea contractului.
Ca excepție însă, dacă ofertantul îl informează de îndată pe acceptant că acceptă oferta chiar
și în aceste condiții fiind tardivă, această nouă manifestare de voință validează retroactiv
58
acceptarea, astfel că se va considera contractul încheiat la momentul la care acceptarea

tardivă a ajuns la destinatar. Se aplică, așadar, teoria recepției/recepțiunii.
Dacă însă tardivitatea este neimputabilă destinatarului ofertei, astfel că el, partea acceptantă,
deși a luat toate măsurile necesare acceptării în termen, aceasta fără culpa sa a ajuns cu
întârziere (ex. a fost rătăcită de curier, au fost întârzieri în zboruri etc.), atunci regula este că
tardivitatea acceptării neimputabilă acceptantului nu împiedică formarea contractului. Astfel
contractul se va considera încheiat în momentul în care acceptarea tardivă ajunge la ofertant,
tot pe teoria recepției.
Convenția prevede aici o excepție în sensul că acceptarea tardivă neimputabilă destinatarului

ofertei nu va conduce la încheierea contractului dacă ofertantul adoptă o atitudine proactivă,
în sensul de a modifica imediat ce termenul de acceptare a expirat că oferta a devenit caducă.
Simplul fapt că termenul de acceptare se împlinește nu înseamnă că acest contract nu poate fi
încheiat.
Având, așadar, cele două manifestări de voință se pune problema când se consideră contractul
încheiat conform Convenției de la Viena:
a) Astfel, în cazul acceptării exprese, așadar pentru contractele încheiate între prezenți,
dar și pentru contractele încheiate între absenți, formarea contractului are loc astfel:
Pentru cele încheiate între prezenți, adică părți aflate față în față sau încheiate prin
mijloace de comunicare instantanee (email, sms,videoconferință etc.) formarea
contractului are loc la momentul realizării acordului de voință, adică atunci când
acceptarea expresă a fost transmisă.
În cazul contractelor încheiate între absenți, formarea contractului are loc în
momentul în care acceptarea parvine ofertantului.
Teoria recepției este aplicabilă aici fără a avea importanță dacă ofertantul a luat sau nu act de
conținutul acceptării – cu alte cuvinte nu este necesar ca ofertantul să deschidă coletul sau să
citească scrisoarea etc., ci prin simplul fapt al ajungerii la destinație contractul se va
considera încheiat.
b) În cazul contractelor încheiate printr-o acceptare tacită a ofertei, formarea

contractului are loc în momentul în care este îndeplinit actul de executare care
echivalează cu o acceptare.
Ex. dacă oferta este făcută unui vânzător de mărfuri, prin simplul fapt că vânzătorul
ambalează mărfurile se consideră că s-a încheiat contractul, făcând un act de acceptare, de
executare a contractului.
Ex. dacă oferta a fost făcută unui cumpărător, atunci acte echivalente unui act de acceptare
pot fi deschiderea unei linii de credit, închirierea un spațiu de depozitare etc.
Această parte a convenției referitoare la încheierea contractului este de natură romanistă.
Partea a III-a a Convenției referitoare la executarea contractului este de inspirație anglo-

saxonă și vom vedea diferențe față de reglementarea din dreptul român.
Executarea contractului
obligațiile părților;
59
răspunderea contractuală în caz de neexecutare;
obligațiile vânzătorului și răspunderea contractuală în caz de neexecutare a

contractului.
Obligațiile vânzătorului și răspunderea contractuală a vânzătorului
Vânzătorul are 3 obligații esențiale:

a) Obligația de predare a mărfii
b) Obligația de emitere a documentelor însoțitoare
c) Obligația de conformitate
În art. 30 din Convenție este menționată și obligația de transfer a proprietății asupra

mărfurilor vândute. Este acceptată ca obligație, dar nu este reglementată ca atare, ceea ce
înseamnă ca transferul proprietății va fi guvernat de lex causae.
Obligația de predare a mărfii
Două aspecte sunt adresate în Convenție: locul și momentul predării.
În ceea ce privește locul predării sunt menționate 4 soluții aplicabile în scară pentru a
determina dacă obligația de predare a mărfii a fost executată.
Astfel:
În primul rând, locul predării este cel prevăzut de părți în contract, dacă asemenea
clauză există în contract.
În absența ei, într-un contract care presupune transportul mărfii, marfa se va considera
predată în locul în care a fost transmis primului transportator (de ex. marfa trebuie să
plece pe vapor, vânzătorul și fabrica sunt la București, cumpărătorul și sediul său sunt
în New York, marfa va pleca probabil din București în tir, după ajunge în port pe un
vas și după mai departe până în New York; locul predării mărfii va fi considerat
București, momentul în care marfa a fost predată primului transportator).
Cea de-a treia soluție, dacă acel contract privește un bun individual determinat sau
este determinat prin caractere generice și care trebuie prelevat dintr-o masa de bunuri
sau dacă este vorba de un bun viitor care urmează sa fie fabricat sau produs, iar la
momentul încheierii contractului părțile știau ca marfa se găsește sau urmează sa fie
produsă într-un anumit loc, atunci locul predării mărfii va fi în acel loc cunoscut de
părți (de ex. dacă vând mașini Dacia, făcute la fabrica Dacia din Pitești, iar la
momentul încheierii contractului părțile știu ca acolo este locul unde se produc, locul
încheierii va fi locul fabricii; sau dacă vând carne de porc și știu că respectiva carne
urmează sa fie tranșată la Abatorul Periș, locul încheierii va fi la abator; dacă vând
cereale și grâul se află în Silozul Constanța atunci locul predării mărfii este acolo.
Ce a de-a patra soluție cu privire la locul predării mărfii este considerată soluția de
rezervă pentru cazurile în care nu pot aplica în scară soluțiile anterior menționate iar
locul predării mărfii va fi sediul vânzătorului, ceea ce înseamnă ca predarea mărfii
60
este cherabila. Deci obligația este îndeplinită de vânzător în momentul în care pune la
dispoziția cumpărătorului marfa în oricare din locurile menționate, ceea ce înseamnă
că odată predată marfa operează și transferul riscurilor.
Cu privire la momentul în care se consideră obligația de predare executată avem mai multe
soluții alternative:
Astfel în primul rând marfa se considera predata la data fixată în contract.

Dacă în contract este prevăzută o perioadă pentru predarea mărfii, are loc alegerea datei
exacte din cadrul perioadei.
Dacă nu am prevăzută nici măcar o perioadă, marfa se va considera predată dacă este
respectat un termen rezonabil de predare calculat de la momentul încheierii contractului
ținând seama de circumstanțele, uzanțele sau obișnuințele stabilite între părți.
Obligația de emitere a documentelor referitoare la marfă
Regula este că marfa circulă cu documente însoțitoare care atestă proveniența mărfii,
calitatea, cantitatea, destinația, respectarea oricăror condiții impuse de către stat (ex. existența
autorizațiilor de import export, autorizații de tranzit etc.), iar în această categorie a
documentelor însoțitoare sunt posibile inclusiv documente liber negociabile.
Ce înseamnă acest lucru? Înseamnă că marfa călătorește fără a exista în documentele

însoțitoare un destinatar determinat, adică nu apare persoana cumpărătorului, ci sunt precizate
celelalte aspecte, însă nu știm către cine se duce acea marfa.
De ce? Pentru că în comerț, de foarte multe ori se întâmplă ca marfa să schimbe proprietarul
în cursul transportului, adică să fie cumpărate mărfuri care se află deja pe vas, în avion, pe
tren etc. iar contractul se încheie în momentul în care marfa e în curs de transport.
Un asemenea document negociabil este conosamentul – atest îmbarcarea mărfii pe vas,
ulterior documentul este negociabil în timpul transportului și marfa poate fi vândută prin
transmiterea unei copii de pe conosament mai multor persoane până în momentul când marfa
ajunge la destinație, iar marfa va fi eliberată persoanei care se prezintă cu acel conosament
(este un titlu de valoare in rem).
Această obligație a vânzătorului de a emite documente referitoare la marfă este esențială

pentru că altfel marfa nu poate traversa frontiere, nu poate fi vândută mai departe, nu poate fi
inspectată în momentul primirii, preluării de către cumpărător.
Obligația de conformitate a mărfii
Ne interesează două aspecte: conformitate materială și conformitatea juridică
Conformitatea materială a mărfii se referă la calitate, cantitate, tip, ambalare, condiționare

a mărfii (aspecte materiale).
Conformitatea juridică a mărfii este echivalentul a ceea ce cunoaștem drept obligația de

garanție pentru evicțiune.
61
Așadar, cu privire la conformitatea materială, Convenția de la Viena prevede o regulă în

sensul că marfa trebuie să respecte calitatea, cantitatea, tipul, ambalarea și condiționarea
prevăzute în contract.
Pe lângă această regulă sunt prevăzute și câteva soluții subsidiare:

Marfa va fi considerată conformă dacă este adecvată utilizatorilor la care servesc în
mod obișnuit mărfuri de același tip.
O altă soluție precizează că marfa este conformă dacă este adecvată unei întrebuințări
speciale, adusă în mod expres sau tacit la cunoștința vânzătorului la momentul
încheierii contractului
Cea de-a treia soluție este dacă la momentul încheierii contractului vânzătorul a
prezentat un eșantion de produs sau un model atunci marfa este conformă dacă
respectă caracteristicile acelui eșantion sau model.
Ultima soluție prevede că marfa este conformă dacă este ambalată sau condiționată în
modul obișnuit folosit pentru mărfuri de același tip sau în lipsa unei uzanțe sau
obișnuințe în acest sens, dacă este ambalată sau condiționată într-un mijloc adecvat
pentru a fi conservată (ex. dacă obiectul contractului meu îl reprezintă 5000 de ouă de
găină, atunci obligația de conformitate este îndeplinită dacă sunt ambalate în așa fel
încât ouăle să nu se spargă – nu le ambalează în saci, ci în cofraje).
Cu privire la conformitatea juridică, Convenția prevede obligația vânzătorului de a transmite

marfa liberă de orice drept sau pretenție din partea unui terț.
Această obligație de conformitate juridică este inspirată de dreptul romanist și este
echivalentă obligație de garanție pentru evicțiune pe care o cunoaștem.
Care este obiectul obligației? Vânzătorul se obligă să transfere marfa liberă de orice drepturi
sau pretenții din partea unui terț însemnând aici un eventual drept de proprietate invocat de
un terț, un dezmembrământ al dreptului de proprietate, o garanție reală asupra bunului, cu
excepția cazului în care cumpărătorului a acceptat să primească marfa și în aceste condiții. Cu
alte cuvinte, chiar dacă există drepturi sau pretenții din partea terților inclusiv un drept de
proprietate a unui terț asupra mărfii pe care eu o vând, contractul meu va fi valabil și nu nul
pentru că în dreptul internațional vânzarea bunului altuia este posibilă, singura condiție este
ca și cumpărătorul să cunoască aceasta situație.
Răspunderea contractuală a vânzătorului și mijloacele cumpărătorul în caz de

neexecutare a obligațiilor vânzătorului
Există 2 posibilități puse la dispoziție cumpărătorului:

1. posibilitatea de a menține contractul în vigoare și de a solicita executarea în natură a
obligațiilor;
2. posibilitatea de a declara rezoluțiunea contractului.
Menținerea contractului
62
În ceea ce privește menținerea contractului în vigoare, cumpărătorul are următoarele opțiuni:

Poate cere executarea în natură o oricăreia dintre obligațiile vânzătorului – o
posibilitate generală care se aplică în cazul oricărei încălcări sau neexecutări a
vânzătorului pentru orice obligație;
În acest sens, cumpărătorul are posibilitatea de a-i acorda vânzătorului un termen

suplimentar pentru executare, care este un termen de grație voluntar. Convenția încurajează
această soluție tocmai pentru a asigura menținerea contractului în vigoare.
Termenul de grație spuneam, așadar, că este voluntar, deci cumpărătorul nu este obligat să îl
acorde, iar instanța de judecată sau un tribunal arbitral învestite cu soluționarea unui litigiu
bazat pe răspunderea civilă a vânzătorului nu au dreptul să acorde acest termen de grație
pentru executare.
Pe lângă termenul de grație, cumpărătorul poate solicita daune-interese pentru prejudiciile
cauzate pentru neexecutarea obligației vânzătorului.
Cea de-a doua opțiune oferită cumpărătorului, tot în contextul menținerii în vigoare a
contractului, prevede că în cazul neexecutării obligației de conformitate a mărfii,
cumpărătorul are mai multe posibilități:
În primul rând, poate solicita predarea unor mărfuri de înlocuire în măsura în care lipsa de
conformitate constituie o contravenție esențială la contract.
Ce înseamnă noțiunea de contravenție esențială la contract? Este definită de convenție la

art. 25 în funcție de 2 condiții pozitive și 2 negative. Așadar, am o contravenție esențială la
contract
● dacă neexecutarea obligației cauzează celeilalte părți un prejudiciu,
● dacă neexecutarea lipsește pe cealaltă parte de ceea ce era îndreptățită să aștepte de la
contract (de ex. încheie un contract de vânzare-cumpărare de mere și primesc gutui).
Acestea sunt condiții pozitive favorabila cumpărătorului, adică creditorului obligației
neexecutate
● cu excepția cazului în care partea în culpă, adică vânzătorul, nu a prevăzut rezultatul
respectiv (a treia condiție) (ex. în aceeași situație ca mai sus, am cumpărat mere și am
primit gutui, lipsa de conformitate a mărfii nu aș putea să o calific drept o
contravenție esențială, dacă nu e din culpa vânzătorului faptul că am primit gutui în
loc de mere)
● nicio altă persoană cu aceeași pregătire și aflată în aceeași situație nu a putut să
prevadă acel rezultat (a patra condiție) (ultimele două au fost condiții negative).
Într-un limbaj liber, ideea de contravenție esențială ar însemna o încălcare esențială a
contractului.
Convenția operează cu 2 noțiuni: o încălcare simplă și o încălcare substanțială, esențială,

care cauzează un prejudiciu mai mare decât simpla neexecutare.
Ex. marfa trebuia să ajungă astăzi, 12 aprilie și ajunge mâine și transport produse
electrocasnice - reprezintă o încălcare a obligației de predare, dar nu aș putea considera
întârzierea cu o zi o contravenție esențială. Dacă aș fi cumpărat să zicem un bun perisabil cu
o viață extrem de limitată, atunci ziua în plus pentru predare poate fi o încălcare esențială.
63
În al doilea rând, tot în cazul obligației de conformitate, dacă mărfurile nu sunt conforme cu
contractul, cumpărătorul poate cere de la vânzător reparația lipsei de conformitate, cu
excepția cazului în care asemenea măsură nu ar fi rezonabilă față de circumstanțele cauzei
(ex. o societate din București vinde către una din Rusia televizoare; le poate trimite înapoi și
să le repare vânzătorul pe cheltuiala lui dacă sunt defecte; dacă, însa, vând din Dacia Pitești
către America mașini, nu ar fi rezonabil să le pună pe vas să repar pentru o chestiune minoră
și să le trimit înapoi.
În al treilea rând, dacă mărfurile nu sunt conforme cu contractul atunci cumpărătorul are
dreptul de a reduce prețul proporțional cu lipsa de conformitate.
Astfel, dacă vând banane și jumătate din cantitatea de banane este distrusă și nu pot fi folosite
pentru scopul pe care l-am avut în vedere, pot reduce proporțional prețul adică cu 50%.
Ca regulă generală, convenția recunoaște posibilitatea vânzătorului de a repara pe cheltuiala

sa orice lipsă a obligației sale. Vânzătorul poate avea o atitudine proactivă, nu trebuie să
aștepte o cerere din partea cumpărătorului, ci poate oricând să ia atitudine și să repare pe
cheltuiala sa orice lipsă, atâta vreme cât nu cauzează prejudicii celeilalte părți (ex. dacă eu
realizez că trimit mașini cu frâne defecte, mă pot oferi să iau mașinile înapoi și să le repar sau
dacă nu e rezonabil pot să contactez un service în state să repare mașinile pentru a nu cauza
prejudicii cumpărătorului).
Rezoluțiunea contractului
Potrivit Convenției de la Viena, regimul rezoluțiunii în cazul executării obligațiilor

vânzătorului arată ca în primul rând, rezoluțiunea este extrajudiciară, adică nu poate fi
pronunțată de instanța de judecată sau un tribunal arbitral și în al doilea rând ea este declarată
de creditorul obligației neexecutate, în cazul nostru cumpărătorul, este notificată declarația de
rezoluțiune de către cumpărător vânzătorului pentru a atenua eventualele prejudicii pe care
vânzătorul le-ar suferi crezând că în continuare contractul e în vigoare, și se bazează pe
următoarele 2 cazuri:
1. cumpărătorul poate declara rezoluțiunea dacă neexecutarea obligației vânzătorului
reprezintă o contravenție esențială la contract (o simplă neexecutare nu va echivala
automat cu contravenție esențială);
2. cea de-a doua ipoteză are în vedere neexecutarea obligației de predare a mărfii, care
nu este prin ea însăși contravenție esențială însă devine esențială dacă este acordat un
termen de grație suplimentar de către cumpărător.
Cumpărătorul poate declara rezoluțiunea contractului necondiționat, adică neexecutarea

reprezintă o contravenție esențială, aprecierea va fi făcută de cumpărător, iar dacă părțile au
obiecțiuni interpretarea va fi făcută de instanță sau tribunalul arbitral sau ce-a de-a doua
ipoteza are în vedere încălcările simple, neexecutarea obligației de parcare cu acordarea unui
termen suplimentar și nici în acest termen predarea nu este efectuată. Deci prin acest termen
acordat escaladez o neexecutare simplă către o contravenție esențială, ceea ce înseamnă că
poate fi declarată rezoluțiunea contractului dacă este depășit acel termen suplimentar fără ca
marfa să fi fost predată sau dacă vânzătorul declară de la început că nu va fi predată nici în
acest termen și atunci nu mai are rost să-l acorzi.
64
Ca idee generală, prin Convenția de la Viena este încurajată prima cale și anume menținerea
contractului, iar rezoluțiunea este prevăzută doar ca soluție de rezervă.
Obligațiile cumpărătorului și răspunderea contractuală a cumpărătorului
Cumpărătorul are 2 obligații esențiale:

a) Obligația de plată a prețului
 Determinarea prețului
 Locul plății
 Momentul plății prețului
b) Obligația de preluare a mărfii
Determinarea prețului
Să ne amintim art. 14 și art. 55 din Convenție pe care le-am discutat și cum se împacă cele
două reglementări.
Art. 55 ne spune că putem avea o ofertă fără preț, deci un contract fără preț. Art. 14 ne spune
că prețul trebuie să fie măcar determinabil implicit. Cele două articole sunt clar contradictorii.
Conform art. 12, părțile pot să excludă o anumită parte, un anumit articol din Convenție.
Nicio parte nu are caracter imperativ. Deci părțile pot să prevadă că se aplică art. 14 sau că se
aplică art. 55. Chiar dacă părțile nu au prevăzut expres de la ce derogă, dacă lex cause
prevede că se poate fără preț, ar putea să existe o uzanță sau o practică statornicită între părți
care să ne zică că putem încheia contracte fără preț. Condiția e ca lex cause să permită această
derogare. Dacă lex cause nu o permite, nu putem aplica uzanțele sau practicile statornicite.
În dreptul român, regula e că nu se permite, dar între profesioniști se poate (excepție).
Ceea ce înseamnă că dacă am o bursa de mărfuri sau orice altă modalitate de determinare
legală a prețui nu contează că în contractul meu nu se menționează nimic despre acest aspect.
Cine va face această determinare? Judecătorul, arbitrul, părțile dacă se poate ajunge la un
acord firește.
Locul plății
Avem 3 posibilități în cascadă:

Plata prețului trebuie făcută în locul stabilit prin contract dacă există o asemenea
reglementare;
În lipsă, plata prețului trebuie făcută la sediul vânzătorului – banii trebuie să intre
efectiv în contul vânzătorului;
Dacă marfa este transmisă ”against payment” sau invers, plata este făcută ”against
goods” sau ”against document” - locul plății va fi locul predării mărfurilor sau locul
transmiterii documentelor.
65
Momentul plății
Avem 3 posibilități în cascadă:
Plata trebuie făcută la data stabilită de părți în contract dacă este prevăzută.
Dacă nu este prevăzută, plata trebuie făcută în momentul în care mărfurile sunt remise
cumpărătorului, adică plată ”against good”.
Dacă vânzarea presupune și transport al mărfii, atunci plata trebuie făcută cel târziu la
momentul la care marfa este predată primului transportator.
Convenția stabilește cu privire la obligația de plată a prețului punerea de drept în întârziere a

cumpărătorului fără a fi necesară o notificare din partea vânzătorului și din acel moment
încep să curgă și dobânzi.
Obligația de preluare a mărfii
Este corespunzătoare obligației de predare a vânzătorului si care presupune o cooperare între

părți în sensul că pe de-o parte cumpărătorul trebuie să îndeplinească toate actele și
operațiunile necesare în mod rezonabil pentru a permite vânzătorului să predea marfa și pe de
altă parte cumpărătorul are obligația efectivă de a primi marfa.
Răspunderea contractuală și mijloacele de care dispune vânzătorul în cazul neexecutării

obligațiilor de către cumpărător
Există 2 posibilități puse la dispoziție vânzătorului:

1. posibilitatea de a menține contractul în vigoare și de a solicita executarea în natură a
obligațiilor;
2. posibilitatea de a declara rezoluțiunea contractului.
Menținerea contractului
Pentru prima posibilitate este încurajată de convenție, pentru a conserva contractele de

vânzare, convenția arată că vânzătorul poate cere executarea în natură a oricăreia dintre
obligațiile cumpărătorului, cu excepția cazului în care se prevalează de un mijloc
incompatibil cu această executare – adică nu pot sa cer deodată și rezoluțiune și executare,
dar pot sa cer executare cu daune interese.
Vânzătorul are posibilitatea de a acorda un termen suplimentar pentru executare, termen de

grație voluntar convențional pentru a permite cumpărătorului executarea obligației. Instanța
nu are posibilitatea de a acorda acest termen suplimentar.
Rezoluțiunea contractului
66
Cu privire la cea de-a doua posibilitate recunoscută vânzătorului, spuneam că el are

posibilitatea de a declara rezoluțiunea contractului.
Regimul juridic al rezoluțiunii declarate de vânzător este asemănător celor discutate anterior.
Rezoluțiunea este extrajudiciară, nu poate fi pronunțată de către instanța de judecată sau
tribunal arbitral, declarația de rezoluțiune trebuie notificată cumpărătorului și acționează
similar unui pact comisoriu din dreptul nostru.
Când poate interveni această declarație de rezoluțiune?
În primul rând, dacă neexecutarea obligației cumpărătorului constituie o contravenție

esențială la contract, operează pentru ambele părți, ceea ce înseamnă că prin ea însăși neplata
prețului nu va fi contravenție esențială, dar dacă nu am preluat marfa și am lăsat-o să zacă în
ploaie și era perisabilă marfa, înseamnă că eu mi-am încălcat obligația fundamentală și nu pot
refuza plata prețului pentru că din culpa mea marfa a ajuns distrusă la mine cumpărător, așa
că vânzătorul poate cere plata prețului.
În al doilea rând, dacă nu a fost executată obligația de plată sau obligația de preluare a
mărfii, iar vânzătorul a acordat un termen suplimentar pentru executare și nici după expirarea
acestui termen cumpărătorul nu și-a îndeplinit obligația sau dacă declară de la bun început că
nu-și va executa obligația nici în termenul suplimentar acordat – similar ca la cumpărător cu
distincția între încălcarea contractului și contravenție esențială la contract.
Marfa produsă pe bază de specificații exprese
Tot în contextul răspunderii contractuale, Convenția arată că dacă marfa trebuie produsă sau
fabricată de către vânzător în baza unor specificații exprese transmise de cumpărător (ex.
pictez un tablou și îmi trebuie specificații) atunci cumpărătorul are obligația de a trimite în
termenul stabilit sau într-un termen rezonabil specificațiile respective, iar în caz contrar
vânzătorul are dreptul de a efectua singur specificația respectivă conform nevoilor cunoscute
ale cumpărătorului sau întrebuințărilor pe care cumpărătorul le va da mărfii.
De ce este importantă aceasta idee? Pentru că dacă nu sunt transmise specificațiile,

contractul rămâne valabil, eu ca vânzător sunt îndreptați să primesc prețul, chiar dacă
cumpărătorul nu primește marfa dorită pentru că nu mi-a trimis un model, eșantion cu privire
la marfă (de ex. produc pantofi de piele, nu primesc specificații și trimit câte o pereche din
fiecare mărime, deși cumpărătorul dorea doar mărimea 37; sau produc pantofi și știu că
cumpărătorul îi va pune la vânzare drept pantofi de mireasă, îi fac albi deși cumpărătorul
dorea niște pantofi mai speciali roz).
Transferul riscurilor
Convenția de la Viena nu reglementează transferul proprietății. În schimb, cu privire la

transferul riscurilor, există prevederi în Convenție, deci aceste prevederi vor avea caracter de
norme speciale prin raportare la dreptul comun.
67
Convenția leagă transferul riscurilor de momentul predării mărfii și face o distincție după
cum contractul de vânzare presupune sau nu și o obligație de transport al mărfii.
În prima ipoteză, dacă contractul presupune și o obligație de transport și părțile au stabilit un

loc anume de predare a mărfii, prin contract, atunci riscurile sunt transferate la momentul la
care marfa este remisă în acel loc determinat.
Ex. dacă în contract părțile prevăd că marfa va fi predată în portul Constanța de unde va fi
preluată de un vas navlosit de cumpărător pentru a transporta marfa; transferul riscurilor
operează la momentul la care vânzătorul duce marfa în port
Dacă părțile nu au prevăzut un loc anume determinat pentru predare, transferul riscurilor
operează în momentul în care marfa este înmânată primului transportator.
Ex. dacă vânzătorul are sediul în București și marfa trebuie să ajungă în Olanda pe cale
maritimă, va exista o serie de transporturi pe mare; transferul riscurilor operează când
vânzătorul predă marfa primului transportator, adică de la sediul său din București. Ceea ce
înseamnă că dacă marfa piere înainte să ajungă în Olanda, riscurile sunt în sarcina
cumpărătorului, deci nu se poate îndrepta împotriva vânzătorului pentru despăgubiri sau o
altă marfă.
Cea de-a doua ipoteză este cea în care nu există o obligație de transport a mărfii în contract.
Astfel, dacă predarea mărfii trebuie să se facă într-un loc anume determinat riscurile sunt
transferate în momentul în care marfa este remisă în acel loc sau dacă în contract nu este
prevăzut un loc determinat pentru predarea mărfii, transferul riscurilor operează în momentul
în care marfa este pusă la dispoziția cumpărătorului la sediul vânzătorului. Distincția între
cele două ipoteze este că în prima contractul tratează și problema transportului internațional
de mărfuri, iar în cea de-a doua contractul nu tratează această problemă.
Daunele interese
Sunt solicitate pentru neexecutarea oricărora dintre obligațiile contractuale ale părților.
Convenția prevede că oricare dintre părți poate solicita daune-interese cumulativ cu
executarea în natură a contractului/rezoluțiunea contractului. Deci și în ipoteza în care
contractul rămâne în vigoare, pot cere daune-interese.
Din punct de vedere al întinderii, acestea pot să acopere prejudiciul efectiv, cât și beneficiul
nerealizat (mai dificil de probat).Cu privire la ce prejudicii pot fi acoperite pe calea daunelor-
interese, Convenția arată că se pot cere despăgubiri doar pentru prejudiciile previzibile la
momentul încheierii contractului. Această soluție este de inspirație romanistă.
Exonerarea de răspundere
Are o reglementare interesantă în Convenție, deoarece în Convenție nu avem noțiunea de

forță majoră. Cauza prevăzută în Convenție, care duce la exonerarea de răspundere,
îndeplinește toate condițiile forței majore. Deci putem spune că exonerarea de răspundere
68
poate apărea pentru forța majoră. Motivul pentru care noțiunea nu este prevăzută în
Convenție este faptul că majoritatea statelor semnatare nu recunoșteau….
Conform art. 79 din Convenție, o parte nu este răspunzătoare de neexecutarea oricărei

obligații ale sale dacă dovedește că aceasta neexecutare este determinată de o piedică
independentă de voința sa și că nu se putea aștepta în mod rezonabil din partea ei să o ia în
considerare la momentul încheierii contractului, să o prevină ori depășească sau să prevină ori
să-i depășească consecințele.
Așadar, pentru a opera exonerarea de răspundere trebuie ca evenimentul să îndeplinească mai

multe condiții:
independent de culpa părților
imprevizibil și insurmontabil
să conducă la o imposibilitate de executare a respectivei obligații.
Exact acestea sunt și condițiile forței majore.
Convenția stabilește că ca urmare a survenirii unui astfel de eveniment, partea afectată este
obligată să notifice celeilalte părți producerea evenimentului și modul în care a fost afectată
în capacitatea sa de a își executa obligațiile. Această notificare trebuie să aibă loc imediat sau
într-un termen rezonabil de la momentul în care partea afectată a cunoscut sau ar fi trebuit să
cunoască producerea evenimentului. Scopul notificării imediate este acela de a prevenii
prejudiciile ulterioare pe care le-ar putea suferii cealaltă parte dacă nu ar cunoaște survenirea
evenimentului.
Ce se întâmplă în cazul în care obligația de notificare nu este respectată? Partea afectată

de evenimentul de forță majoră poate fi obligată la despăgubiri pentru lipsa notificării pe
calea unei clauze penale sau în mod obiectiv pentru prejudiciile cauzate NU prin executarea
contractului (pentru asta e exonerată), ci prin faptul că nu a anunțat că nu își mai poate
executa contractul. Deci suntem în fața unei exonerări parțiale.
69
Prescripția în materia vânzării internaționale de mărfuri
Este reglementată prin Convenția de la New York (1974). Această Convenția merge mână-n-
mână cu Convenția de la Viena (se aplică de obicei cumulat). Dacă părțile convin să înlăture
de la aplicare Convenția de la Viena, vor înlătura cel mai probabil și Convenția de la New
York. Dacă decid aplicarea primeia, cel mai probabil o să o aplice și pe cea de-a doua. O
dovadă în plus a faptului că cele două convenții sunt legate este faptul că au intrat în vigoare
în același timp, în 1988.
România a ratificat Convenția de la Viena prin Legea nr. 24/1991 și Convenția de la New
York prin Legea nr. 24/1992.
La fel ca și Convenția de la Viena, Convenția de la New York are caracter supletiv, astfel că
ea poate fi înlăturată/amendată de către părți.
Prin raportare la dispozițiile dreptului român în materie de prescripție, ea reprezintă o lege

specială deci are prioritate în aplicare. Poate fi completată cu dispozițiile dreptului comun
acolo unde este cazul (Codul Civil).
Prelungire/suspendare
Convenția de la New York Codul Civil
- Lege specială (are prioritate) - Lege generală
A vrut legiuitorul să restrângă cazurile de suspendare a prescripției la unul singur, anume

forța majoră (care e reglementat de Convenție) și deci să înlăture de la aplicare celelalte
cazuri de prescripție? Sau acordăm prioritate Convenției doar în cazurile de forță majoră și în
celelalte cazuri completăm cu Codul Civil? În practică avem o dispută, nu avem încă o opinie
unitară. Prof. Sitaru este de acord cu prima opinie. Prof. Buglea este de acord cu a doua
opinie. Prof. Bantaș este de acord cu a doua opinie.
Art. 2.532, NCC – numai pct. 5, 6, 7 s-ar putea aplica în comerțul internațional oricum.
Restul sunt incompatibile.
Domeniul de aplicare
Ratione personae
La fel ca Convenția de la Viena (de dat copy-paste)
Ratione materiae
Este prevăzut în mod expres că mărfurile sunt bunuri mobile incorporale (art. 1, alin. (1)).
Deci Convenția se aplică cu privire la termenul de prescripție al dreptului material la acțiune
cu privire la vânzarea de bunuri mobile incorporale.
Aceleași excepții sunt prevăzute și în Convenția de la New York:

vânzări de mărfuri cumpărate pentru folosință personală, familială sau casnică, în
afară de cazul în care vânzătorul, în orice moment înainte de încheierea sau cu ocazia
70
încheierii contractului, n-a știut sau nu s-a considerat că știe că aceste mărfuri erau
cumpărate pentru o astfel de folosință;
vânzarea la licitație;
vânzare de sub sechestru sau efectuate în orice alt mod de autorități judiciare;
vânzări de valori mobiliare – acțiuni/obligațiuni;
vânzări de efecte;
vânzări de monedă;
vânzarea de nave/vapoare/aeronave;
vânzarea de electricitate;
Termenul general de prescripție este de 4 ani de la momentul nașterii dreptului material la

acțiune. Acest termen de 4 ani a fost influențat de statele cu sistem de drept romanist, care au
înclinat balanța în favoarea unui termen mai scurt. În sistemul anglo-saxon termenele sunt
mult mai lungi (10-15 ani). Pe lângă termenul general de prescripție, Convenția prevede un
termen special de 10 ani de la momentul nașterii dreptului material la acțiune în sensul că
indiferent câte motive de încetare sau de prelungire a prescripției ar interveni, termenul de
prescripție nu poate fi mai lung de 10 ani de la nașterea dreptului material la acțiune. Deci
practic această perioadă de 10 ani este o limită maximă. Soluția este argumentată de ideea de
securitate a circuitului comercial internațional, de ideea de securitate juridică, astfel că în
limita aceasta de 10 ani poate fi introdusă o acțiune, iar după expirarea acestei perioade
dreptul se prescrie.
Începutul termenului de prescripție
Regulă: termenul de prescripție începe să curgă de la momentul nașterii dreptului material

la acțiune
Excepții/situații speciale:
pentru o acțiune bazată pe neexecutarea contractului termenul de prescripție
începe să curgă de la scadența obligației neexecutate (de la data încălcării
contractului)
pentru o acțiune bazată pe neconformitatea mărfurilor (o acțiune introdusă de
creditorul-cumpărător împotriva debitorului-vânzător), termenul de prescripție
începe să curgă de la momentul la care marfa a fost transmisă
cumpărătorului/cumpărătorul refuză preluarea mărfii – aici avem o acțiune bazată
pe viciile aparente ale mărfii vândute, pentru că doar în cazul unui viciu aparent
pot avea aceste momente)
 în cazul viciilor ascunse, dacă avem o acțiune bazată pe
neconformitatea unor mărfuri cu privire la care vânzătorul a acordat
un termen de garanție pe o perioadă determinată – termenul de
prescripție începe să curgă de la momentul la care cumpărătorul
constată viciile ascunse și notifică acest lucru vânzătorului, dar nu
mai târziu de momentul în care expiră garanția acordată de vânzător
pentru o acțiune bazată pe rezoluțiunea contractului, Convenția distinge după cum
declarația de rezoluțiune a fost făcută înainte de data prevăzută pentru executare
(înainte de scadența executării obligației) sau după această dată/la această dată:
71
 înainte: termenul de prescripție începe să curgă de la momentul la

care declarația de rezoluțiune a fost notificată celeilalte părții
(debitorului obligației neexecutate)
 după/la acea dată: termenul de prescripție începe să curgă de la
momentul scadenței
pentru o acțiune bazată pe dol termenul de prescripție începe să curgă de la
momentul la care dolul a fost sau ar fi trebuit, în mod rezonabil, să fie descoperit –
este folosit un moment subiectiv (momentul în care dolul a fost efectiv
descoperit) și un element obiectiv (momentul în care dolul ar fi trebuit să fie
descoperit, folosindu-se de imaginea unui profesionist diligent aflat în aceeași
situație)
Impedimente la curgerea termenului de prescripție
a. încetarea cursului prescripției
În realitate este același lucru cu întreruperea cursului prescripției din dreptul comun. 3 motive
pot conduce la încetarea cursului prescripției:
situația în care creditorul îndeplinește un act întreruptiv de prescripție împotriva

debitorului, în conformitate cu lex cause (o acțiune în instanță, o acțiune arbitrală,
un act cu caracter administrativ)
avem în vedere ipoteza în care creditorul îndeplinește un act întreruptiv de

prescripție, altul decât cele menționate anterior, conform legii statului în care își
are reședința/sediul debitorul
Se urmărește protejarea debitorului.
debitorul recunoaște obligațiile pe care le are față de creditor în mod expres/tacit

(ex. execută parțial, transmite o notificare prin care spune că este gata să predea
mărfurile, plata dobânzilor, schimb de mail-uri prin care una dintre părți cere un
termen suplimentar pentru executare)
Efecte
Termenul de prescripție încetează să curgă și începe să curgă un alt termen de 4 ani (cu limita
maximă de 10 ani menționată anterior).
b. prelungirea cursului prescripției
Este similară suspendării din dreptul comun. Se poate produce pentru un singur motiv:
creditorul obligației neexecutate este împiedicat să-și exercite dreptul material la

acțiune din cauza unui eveniment care îndeplinește următoarele condiții:
o este independent de culpa creditorului
o este imprevizibil și insurmontabil
72
o produce efectul de a-l pune pe creditor în imposibilitatea de a-și exercita

dreptul la acțiune
Atenție!
Nu confundăm această clauză de prelungire cu efectele pe care le produce forța majoră. Aici
vorbim de un creditor care nu își poate exercita dreptul la acțiune împotriva părții care nu a
executat, a debitorului. La Convenția de la Viena evenimentul de forță majoră afectează
debitorul obligației.
La fel ca și Convenția de la Viena, nici Convenția de la New York nu folosește noțiunea de

forță majoră. Condițiile sunt aceleași, deci asimilăm acest eveniment descris cu forța majoră.
Efecte
Termenul de prescripție se prelungește cu un an de la momentul în care evenimentul
încetează. Efectul se produce numai dacă mai am mai puțin de un an de la momentul
încetării evenimentului de forță majoră și până la împlinirea termenului de 4 ani. În
accepțiunea Convenției toate condițiile pentru a introduce o acțiune pot fi îndeplinite într-un
an.
Ex. dacă de astăzi începe să curgă termenul de 4 ani și de mâine sunt pus în imposibilitate de
a executa; dacă evenimentul încetează 5 zile mai târziu, efectul de prelungire nu se mai
produce.
Ex. Astăzi 11 mai 2023 este scadența unei obligații iar debitorul nu o execută. Când se naște
dreptul material la acțiune? La scadență, adică astăzi. Termenul de prescripție este de 4 ani –
11 mai 2027. Presupunem că la 3 de la data nașterii dreptului material la acțiune, adică în
2026 are loc o recunoaștere de datorie din partea debitorului. Deci operează un caz de
încetare și începe să curgă un nou termen de prescripție(2026-2030). De la momentul
recunoașterii, peste 2 ani (2028), creditorul introduce o acțiune prealabilă chemării de
chemare în judecată (o acțiune administrativă)/invită pe debitor la negocieri – deci iar se
întrerupe prescripția (2028-2032). La încă 3 ani (2031) de la momentul la care s-a făcut
această acțiune prealabilă are loc un eveniment de forță majoră care durează 1 ani și 6 luni.
Având în vedere că nu trebuie să depășim termenul maxim de 10 ani (11 mai 2023-11 mai
2033), ar mai rămâne 6 luni.
În situația noastră, având doar 6 luni până la împlinirea prescripției, prelungirea se va face cu
6 luni (6+6=1 an). Ce facem acum, pentru că depășim termenul de 10 ani? Termenul acesta
de 10 ani este un termen obligatoriu, indiferent de câte cauze de încetare/prelungire
intervin. Deci dacă îl depășesc, va trebui să reduc. Deci în situația noastră, prelungirea nu mai
poate opera. Deci rămâne cu 6 luni.
Chiar dacă evenimentul de forță majoră încetează după termenul de 11 mai 2033 nici atunci
nu mai poate opera prelungirea.
Scopul acestei prelungiri este de a da creditorului o șansă să iasă pasivitate. Dacă însă, din
momentul în care a încetat forța majoră, creditorul are la dispoziție mai mult de un an, se
consideră că nu are nevoie de această prelungire de un an, astfel că nu mai operează.
Împlinirea termenului de prescripție
73
După expirarea termenului de prescripție, efectul principal este acela al stingerii dreptului
material la acțiune. În acest sens, Convenția prevede în art. 25 că nici un drept nu este
recunoscut și nici nu devine executoriu într-o procedură începută după expirarea termenului
de prescripție.
Conform art. 26, dacă debitorul executa obligaţia sa după expirarea termenului de prescripţie,
el nu are dreptul sa ceara restituirea, chiar dacă ignoră în momentul executării obligaţiei sale
ca termenul de prescripţie era expirat.
74
Regulile INCOTERMS
Reprezintă o codificare de uzanțe realizată de Camera de Comerț Internațional din Paris,

pe bază de cercetări de piață care își propune să ofere profesioniștilor un instrument unic,
uniform pentru a apropia cât mai mult practica și modul în care părțile încheie și execută
contracte internaționale. Ele reprezintă reguli de soft law.
Uzanțele prezintă avantajul că pot fi adaptate foarte rapid, au o flexibilitate ridicată.
Regulile INCOTERMS au fost adoptate pentru prima dată în 1928 și au fost modificate de
mai multe ori. Ultima oară au fost modificate în 2020.
Ce sunt aceste reguli?

Din punctul de vedere al naturii juridice, regulile reprezintă uzanțe codificate în materia
vânzării internaționale de mărfuri.
Din punctul de vedere al forței juridice, acestea nu au caracterul nici de lege națională, nici de
normă imperativă, ci au caracter facultativ, în sensul că se aplică prin introducerea în contract
a unei clauze de trimitere (la una dintre ele, adică la o variantă anume) – deci au forța unei
clauze contractuale.
Ex. părțile pot stabili că prezentul contract se execută conform regulii FOB Constanța-
INCOTERMS 2020.
Obiectul și conținutul
Aceste reguli stabilesc obligațiile vânzătorului și cumpărătorului în legătură cu predarea

mărfii și în legătură cu operațiunile conexe sau adiacente vânzării propriu-zise (transportul
mărfii, asigurarea mărfii, conservarea mărfii, încărcare/descărcare, operațiuni și cheltuieli de
export, cheltuieli de tranzit, aprobări, operațiuni și cheltuieli de import). Toate aceste obligații
presupun asumarea de către una dintre părți, cât și obligarea ei la plată.
Soluțiile cu privire la transferul proprietății le luăm din lex cause.
Toate cele 11 reguli reglementează aceste obligații pe care le-am menționat. Diferența între
aceste reguli este modul în care sunt distribuite obligațiile între cumpărător și vânzător.
Reguli
Regula Ex Works – conține cele mai puține obligații pentru vânzător și cele mai multe
obligații pentru cumpărător (potrivită pentru piața de genul seller’s market)
Mergând prin cele 11 reguli, o parte dintre obligații se duc la vânzător.
Regula Delivered Duty Paid – conține cele mai multe obligații pentru vânzător și cele mai
puține obligații pentru cumpărător (potrivită pentru piața de genul buyer’s market)
75
De asta am spus că nu putem folosii mai multe reguli, pentru că ele se contrazic între ele.
Clasificare în funcție de mijlocul de transport folosit pentru a transporta marfa de la

vânzător la cumpărător:
Pentru transporturile maritime/fluviale – pe apă

1. FAS (free alongside ship)
2. FOB (free on board)
3. CFR (cost and freight)
4. CIF (cost, insurance and freight)
Pentru transporturile multimodale – mai multe tipuri de transport în cadrul

aceluiași contract:
1. EXW (ex works)
2. FCA (free carrier)
3. CPT (cabbage paid to)
4. CIP (cabbage and insurance paid to)
5. DAP (delivered at place)
6. DPU (delivered at place unloaded)
7. DDP (delivered duty paid)
Primele litere din denumirile acestor reguli nu sunt întâmplătoare. Ele urmăresc împărțirea
celor 11 reguli în 4 categorii distincte în funcție de locul în care se realizează
predarea/livrarea:
Categoria E (la sediul vânzătorului)

- ExWorks
Categoria D (la sediul cumpărătorului)
Categoria F (livrarea se consideră efectuată în momentul în care vânzătorul predă marfa

transportatului – obligația de plată a transportului aparținând cumpărătorului)
Categoria C (livrarea se consideră efectuată în momentul în care vânzătorul predă marfa

transportatorului – obligația de plată a transportului aparținând vânzătorului)
Avantaje:
În primul rând, aceste reguli sunt folosite în 70% din totalitatea contractelor de vânzări
internaționale încheiate la nivel mondial. Sunt atât de utile încât au fost preluate, într-un mod
adaptat, în contractele interne de vânzare. Aceste reguli se aplică și în SUA și în UE.
Regulile salvează părțile de timp și cheltuieli extrem de mari cauzate de negocierea

contractului. Astfel că favorizează ideea de celeritate în negociere și de demarare a activității
economice.
În al doilea rând, regulile salvează foarte mult spațiu contractual (ex. contractele fluvii).
76
Reala utilitate a regulilor este dată de faptul că acestea ajută părțile la executarea uniformă și
corectă a obligațiilor asumate prin contract, sporind astfel securitatea circuitului comercial.
Principala problemă este atunci când părțile, provenite din state diferite, oferă interpretări
diferite acelorași noțiuni inserate în contract. Așadar, prin inserarea regulilor INCOTERMS
se asigură uniformizarea interpretării, având un filtru unic.
Ele se referă la o serie de obligații ale vânzătorului și cumpărătorului rezultate din vânzarea
internațională de mărfuri:
Obligația de predare/livrare;
Obligația de conservare pe perioada transportului;
Obligația de încărcare/descărcare a mărfii în/din mijlocul de transport folosit;
Obligația de transport (adică obligația de a încheia un contract de transport
internațional de marfă);
Obligația de asigurare (vorbim aici de un contract limitat de perioada în care marfa
pleacă de la vânzător și ajunge la cumpărător);
Obligația de realizare a formalităților și de plată a obligațiilor de export din țara
vânzătorului;
Obligația de realizare a formalităților și de plată a cheltuielilor de tranzit;
Obligația de realizare a formalităților și de plată a cheltuielilor de import în țara de
destinație (de regulă, țara cumpărătorului)
Cum se face alegerea de către părți a uneia dintre cele 11 reguli?

Ca regulă generală, alegerea este făcută în funcție de mijlocul de transport folosit pentru a
deplasa marfa. Dacă este folosit un mijloc de transport pe apă, vor fi folosite cele 4 reguli
dedicate acestui transport. Celelalte 7 reguli sunt destinate transportului multimodal. În
același timp alegerea este rezultatul liberei negocieri între părți. Chiar dacă părțile se află pe
poziție de egalitate juridică, din punct de vedere economic lucrurile nu sunt întotdeauna
echilibrate, ceea ce înseamnă că alegerea unei reguli poate fi puternic influențată de raportul
de forță economică dintre părțile din contract.
Ex. dacă vânzătorul se află într-o poziție superioară din punct de vedere economic/acționează
pe o piața favorabilă lui (ex. seller’s market, ofertă puțină, cerere multă), el ar putea impune o
regulă avantajoasă lui
Ex. dacă cumpărătorul se află într-o poziție superioară din punct de vedere
economic/acționează pe o piața favorabilă lui (buyer’s market, ofertă multă, cerere puțină), el
ar putea impune o regulă avantajoasă lui
Firește, nu ne referim la obligațiile principale în contract, ci ne referim la operațiunile conexe.

La asta ne referim prin „regulă avantajoasă”.
Din cele 11 reguli, o singură regulă se prezintă ca o vânzare internă și o singură regulă se
prezintă ca o cumpărare internă.
Regula EXW (Ex Works = Franco Fabrică)
Vânzare internă = din perspectiva vânzătorului, acesta acționează întocmai ca și cum ar

vinde către un conațional al său. Deci nu se ocupă și nu plătește nimic cu privire la
formalitățile de export și cu privire la operațiunile de deplasare internațională a mărfii.
77
Potrivit Regulii Ex Works marfa trebuie predată de către vânzător la sediul său, de unde
cumpărătorul trebuie să vină să o ia. Mai departe, tot ce ține de transportarea mărfii în țara de
proveniență a cumpărătorului este de obligația cumpărătorului. De aceea spunem că este
vorba de o vânzare internă din perspectiva vânzătorului, deoarece el nu se preocupă de
formalitățile de export și cu privire la operațiunile de deplasare internațională a mărfii până în
țara cumpărătorului.
Regula DDP (delievered duty pay)
Cumpărare internă = din perspectiva cumpărătorului, acesta acționează întocmai ca și cum

ar cumpăra de la un conațional al său. Deci nu se ocupă și nu plătește nimic cu privire la
formalitățile de import și cu privire la operațiunile de deplasare internațională a mărfii.
Potrivit Regulii DDP obligațiile de predare a mărfii de către vânzător este îndeplinită în
momentul în care marfa este dusă la sediul cumpărătorului.
Toate celelalte vânzători vor fi considerate vânzări externe.
1. Regula FAS (free alongisde ship = liber de-a lungul vasului)
Această regulă se completează cu numele portului de încărcare convenit de către părți și

poate suna de tipul: prezentul contract se execută FAS Constanța INCOTERMS 2020).
Ex. un contract de vânzare de electrocasnice încheiat între o parte română (sediul la

București) și o parte portugheză (sediul în Ebora). Marfa ar trebui transportată, pe cale
terestră, până în portul Constanța de unde pleacă pe cale maritimă până în portul Istanbul,
unde este descărcată și încărcată pe alt vas și dusă până în portul Lisabona, tot pe cale
maritimă. De acolo, marfa este dusă, pe cale terestră, până la Ebora.
Ce spune regula FAS?

Momentul livrării mărfii și al transferului riscurilor de la vânzător către cumpărător este
momentul în care vânzătorul depune marfa, individualizată pentru un anumit cumpărător pe
cheiul portului de încărcare convenit (ex. Constanța), de-a lungul vasului (adică lângă vas)
agreat pentru transport la data/în perioada stabilită în contract. Acest lucru înseamnă că dacă,
de exemplu, marfa este deteriorată la momentul încărcării pe vas/în timpul transportului cu
vasul, riscurile sunt deja la cumpărător, deci acesta nu poate pretinde despăgubiri de la
vânzător.
În ceea ce privește transportul mărfii, transportul terestru până în portul Constanța revine
vânzătorului, în timp ce transportul maritim revine cumpărătorului. Deci revine
cumpărătorului obligația de a încheia un contract de transport internațional cu un armator de
vas (proprietar de navă). Cumpărătorul va fi navlositor. Acesta va plăti armatorului prețul
contractului.
Obligații vânzător: obligația de duce marfa pe cheile portului și de a o pune lângă vas
78
Obligații cumpărător: plata navlului, obligația de a face ca nava să ajungă în ziua/perioada

stabilită în contract pentru a prelua marfa.
Ce se întâmplă dacă părțile nu își respectă obligațiile?

Dacă vânzătorul își încalcă obligația el va trebui să plătească așa-numitele contrastalii =
suplimentare a navlului.
Dacă cumpărătorul își încalcă obligațiile și nu aduce nava în port la data stabilită în contract,
atunci riscul asupra mărfii este transferat la momentul la care marfa trebuia încărcată în vas.
Așadar orice fel de deteriorare a mărfii după acest moment este în sarcina cumpărătorului.
*Știm că părțile au obligația de a coopera pentru reducerea prejudiciilor și pentru salvarea

contractului. Aici această obligație de cooperare îi incumbă vânzătorului, în sensul că acesta,
chiar dacă livrează marfa la data prevăzută în contract, deci își îndeplinește obligația, el are
obligația de a conserva marfa până în momentul în care marfa poate fi preluată de vas. Aceste
cheltuieli (ex. conservarea mărfii într-un depozit în port) vor fi făcute de vânzător pe seama
cumpărătorului, deci pot fi recuperate de la acesta.
În ceea ce privește obligația de încărcare/descărcare în țara de destinație a mărfii acestea

revin cumpărătorului.
Cu privire la asigurarea mărfii, regula FAS 2020 nu conține o reglementare propriu-zisă, însă
dacă părțile doresc ca părțile să fie asigurată, cheltuielile generate de asigurare vor fi în
sarcina cumpărătorului.
Cu privire la operațiunile și cheltuielile de export din țara vânzătorului, spuneam noi că

aceasta este o vânzare externă, ceea ce înseamnă că vânzătorul suportă cheltuielile și trebuie
să facă operațiunile pentru a scoate marfa din țara sa. În variantele anterioare ale regulilor,
obligația revenea cumpărătorului. S-a ajuns la concluzia că acest lucru ar fi foarte greu de
făcut de către un cumpărător dintr-o altă țară în țara vânzătorului. Așa că s-a ajuns la varianta
din 2020 în care această obligație revine vânzătorului.
Tranzitul mărfii revine cumpărătorului.
Importul mărfii, în sensul de formalități de cheltuieli, revine cumpărătorului.
2. Regula FOB (free on board = liber la bordul vasului)
Această regulă se completează cu numele portului de încărcare convenit de către părți și

poate suna de tipul: prezentul contract se execută FOB Constanța INCOTERMS 2020).
Ex. un contract de vânzare de electrocasnice încheiat între o parte română (sediul la

București) și o parte olandeză (sediul în Eidenhover). Marfa ar trebui transportată, pe cale
terestră, până în portul Constanța de unde pleacă pe cale maritimă până în portul Istanbul,
unde este descărcată și încărcată pe alt vas și dusă până în portul Rotterdam, tot pe cale
maritimă. De acolo, marfa este dusă, pe cale terestră, până la Eidenhover.
Dacă am în contract această regulă, FOB Constanța INCOTERMS 2020, aceasta îmi spune că
obligația de predare a mărfii de către vânzător este executată în momentul în care marfa este
79
dusă în portul de încărcare și încărcată pe vas. Deci avem o cheltuială și cu încărcarea mărfii
pe vas. Din acest moment, se transferă riscurile de la vânzător la cumpărător. Acest lucru
înseamnă că dacă, de exemplu, marfa este deteriorată în timpul transportului cu vasul,
riscurile sunt deja la cumpărător, deci acesta nu poate pretinde despăgubiri de la vânzător.
*Acest lucru înseamnă că încărcarea mărfii a avut loc în mod corespunzător. Vânzătorul este
obligat să securizeze marfa la bordul vasului. Dacă securizarea s-a făcut în mod corect,
riscurile se transferă. Dacă nu, poate fi pretinsă o despăgubire de la vânzător pentru că și-a
încălcat această obligație.
Transportul revine cumpărătorului.
În ceea ce privește asigurarea mărfii pe perioada transportului, regula FOB 2020 nu conține o
reglementare propriu-zisă, însă dacă părțile doresc ca părțile să fie asigurată, cheltuielile
generate de asigurare vor fi în sarcina cumpărătorului.
Cu privire la operațiunile și cheltuielile de export din țara vânzătorului, spuneam noi că

aceasta este o vânzare externă, ceea ce înseamnă că vânzătorul suportă cheltuielile și trebuie
să facă operațiunile pentru a scoate marfa din țara sa.
Cheltuielile de tranzit revin cumpărătorului.
Cheltuielile de import în țara de destinație revin cumpărătorului.
3. Regula CFR (cost and fright = cost de producție și navlu)
Această regulă se completează cu numele portului de descărcare convenit de către părți și

poate suna de tipul: prezentul contract se execută CFR New York INCOTERMS 2020).
Ex. . un contract de vânzare de electrocasnice încheiat între o parte română (sediul la Pitești)
și o parte americană (sediul în Chicago). Marfa ar trebui transportată, pe cale terestră, până în
portul Constanța de unde pleacă pe cale maritimă până în portul Istanbul, unde este
descărcată și încărcată pe alt vas și dusă până în portul New York, tot pe cale maritimă. De
acolo, marfa este dusă, pe cale terestră, până la Chicago.
Marfa se consideră livrată în momentul în care vânzătorul predă marfa individualizată pentru
un anumit cumpărător, la data/perioada stabilită în contract și o depune la bordul vasului în
portul de încărcare. Din perspectiva acestei obligații, nu există nicio diferență între CFR și
FOB.
În ceea ce privește transportul mărfii, obligația de a încheia contractul de transport maritim și

de a plăti navlul revin vânzătorului. El trebuie să găsească o navă aptă să transporte marfa
prevăzută în contract și să facă în așa fel încât să facă ca nava să vină în port în ziua în care
trebuie încărcată marfa.
În ceea ce privește asigurarea mărfii pe perioada transportului, regula FOB 2020 nu conține o
reglementare propriu-zisă, însă dacă părțile doresc ca părțile să fie asigurată, cheltuielile
generate de asigurare vor fi în sarcina cumpărătorului.
Cheltuielile de export aparțin vânzătorului.
80
Cheltuielile de tranzit revin vânzătorului.
Cheltuielile de import revin cumpărătorului.
Descărcarea revine cumpărătorului.
Putem concluzia că marfa circulă pe cheltuiala vânzătorului și pe riscul cumpărătorului.

Așadar, obligația de asigurare rămâne la cumpărător. Deci dacă marfa este deteriorată în
timpul transportului, cumpărătorul nu va putea cere despăgubiri de la vânzător.
4. CIF (cost, insurance and fright = cost de producție, asigurare și navlu)
Această regulă se completează cu numele portului de descărcare convenit de către părți și

poate suna de tipul: prezentul contract se execută CIF New York INCOTERMS 2020).
Ex. un contract de vânzare de electrocasnice încheiat între o parte română (sediul la Pitești) și
o parte americană (sediul în Chicago). Marfa ar trebui transportată, pe cale terestră, până în
portul Constanța de unde pleacă pe cale maritimă până în portul Istanbul, unde este
descărcată și încărcată pe alt vas și dusă până în portul New York, tot pe cale maritimă. De
acolo, marfa este dusă, pe cale terestră, până la Chicago.
Regula CIF se prezintă întocmai ca regula CFR, cu diferența că obligația de asigurare este în
sarcina vânzătorului.
Marfa se consideră livrată în momentul în care vânzătorul predă marfa individualizată pentru
un anumit cumpărător, la data/perioada stabilită în contract și o depune la bordul vasului în
portul de încărcare. Acesta este momentul la care se transferă riscurile.
În ceea ce privește transportul mărfii, obligația de a încheia contractul de transport maritim și

de a plăti navlul revin vânzătorului. El trebuie să găsească o navă aptă să transporte marfa
prevăzută în contract și să facă în așa fel încât să facă ca nava să vină în port în ziua în care
trebuie încărcată marfa.
În ceea ce privește asigurarea mărfii pe perioada transportului, cheltuielile generate de

asigurare vor fi în sarcina vânzătorului. Vânzătorul încheie o poliță de asigurare pentru a
acoperi riscurile cumpărătorului în cazul pierderii sau avarierii bunurilor în timpul
transportului. Mai concret, vânzătorul trebuie să asigure bunurile de la locul de livrare până la
portul de destinație. Vânzătorul trebuie să furnizeze cumpărătorului certificatul sau polița de
asigurare sau orice alt înscris probator al asigurării.
Cheltuielile de export aparțin vânzătorului.
Cheltuielile de tranzit revin vânzătorului.
Putem concluzia că marfa circulă pe cheltuiala vânzătorului și pe riscul cumpărătorului. Deci

dacă marfa este deteriorată în timpul transportului, cumpărătorul nu va putea cere despăgubiri
de la vânzător.
81
Reguli echilibrate: CFR, CIF, CIP.
Nu este exclus ca, și într-o piață favorabilă vânzătorului (seller’s market), acesta să fie de
acord cu o regulă care îi suplimentează obligațiile.
Ex. vânzătorul dispune de flotă proprie de nave, are contracte de preferință la prețuri mici cu
alți transportatori, are tarifuri preferențiale cu societăți de asigurare.
Având aceste costuri mici, prețul de vânzare a mărfii va avea un nivel mai jos față de piață,
devenind foarte atractiv.
82
ARBITRAJUL COMERCIAL INTERNAȚIONAL
Părțile din contracte cu element de extraneitate decid să supună eventualele diferende

provenite din aceste contracte arbitrajului comercial internațional.
Acest lucru înseamnă că în comerțul internațional, arbitrajul este mult mai des folosit decât
soluționarea diferendelor de către instanțele de drept comun. De ce? Deoarece această soluție
garantează un nivel mai mare de obiectivitate față de supunerea diferendelor instanțelor din
țara uneia dintre părți.
Aspecte generale
Foarte des întâlnite:

Curtea de la Paris
Curții care ține de ICC Paris
Curtea de la Londra
Curtea de la Geneva
Definiție
Arbitrajul = este o jurisdicție pentru soluționarea litigiilor de comerț internațional cu

caracter arbitrariu, ivite între persoane de drept privat sau între acestea și persoane de drept
public care acționează de iure gestionis (nu de iure imperio), jurisdicție care este organizată
de un tribunal arbitral compus din persoane neinvestite cu autoritate publică, numite arbitrii.
Competența tribunalului decurge din voința părților/convenție internațională.
Arbitrajul se desfășoară în condiții speciale de procedură și se poate finaliza printr-o hotărâre

definitivă și obligatorie pentru părți.
Trăsături
Jurisdicție pentru soluționarea diferendelor de drept internațional

Acest lucru înseamnă că arbitrajul reprezintă o formă de justiție, asemănându-se astfel cu
instanțele de judecată prin faptul că arbitrii, la fel ca și judecătorii, au competența de a
soluționa un litigiu, deci au iurisdictio. Mai mult decât atât, fiind vorba de o jurisdicție,
hotărârile pronunțate pe cale arbitrală reprezintă titlu executoriu, deci pot fi puse în executare
prin forța coercitivă a statului.
Aspectele menționate deosebesc arbitrajul de celelalte metode alternative de soluționare a
litgiilor (ADR = alternative diferend resolutions): concilierea, medierea, expertiza.
Arbitrajul, spre deosebire de restul alternativelor, este o formă de justiție. Conciliatorul,
mediatorul, expertul nu au iurisdictio. La fel, procedura însăși nu se finalizează printr-o
hotărâre care să poată fi pusă în executare.
83
Pe cale arbitrală nu pot fi soluționate decât litigiile izvorâte din raporturi juridice care au la
bază aceste două elemente: internaționalitate și comercialitate.
Pot fi supuse arbitrajului numai litigiile cu caracter arbitral

Codul de Procedură Civilă menționează în art. 1.112 că orice cauză de natură patrimonială
poate face obiectul arbitrajului dacă ea presupune drepturi asupra cărora părțile pot să
dispună liber la legea statului instanței arbitrale nu rezervă drepturi exclusive instanțelor
judecătorești. De aici decurg următoarele concluzii:
 Pe cale arbitrală pot soluționa numai litigii de natură patrimonială
 Trebuie să fie vorba de drepturi asupra cărora părțile pot să dispună liber
(litigiul însuși poate face obiectul unei tranzacții)
 Lex fori trebuie să nu stabilească o competență exclusivă în favoarea
instanțelor de drept comun

Nu pot fi soluționate pe cale arbitrală:
Litigii de dreptul familiei
Litigii în materie succesorală
Litigii de drept civil născute între neprofesioniști
Asta e situația în România. În America, de exemplu, se poate.
Litigii născute între subiecte de drept privat sau între acestea și subiecte de drept
public care acționează de iure gestionis, nu de iure imperio
Litigiul soluționat prin arbitraj trebuie să pună părțile pe picior de egalitate juridică. Spre
exemplu, putem avea un minister care acționează în calitatea lui de subiect privat, nu în
calitatea sa de forță suverană.
Ex. litigii născute dintr-un contract între PMB și o societate străină cu privire la amenajarea și
consolidarea centrului istoric al capitalei; litigii născute dintr-un contract de privatizare a unei
întreprinderi foste de stat, care prin privatizare este cumpărată de un investitor străin
Arbitrajul este realizat printr-un tribunal arbitral compus din arbitrii

Tribunalul arbitral este echivalentul completului de judecători de la o instanța națională.
Instituția arbitrală este echivalentă instanței naționale (ex. Tribunalul București), iar tribunalul
arbitral este echivalent completului.
Arbitrii sunt persoane neinvestite cu autoritate publică, spre deosebire de judecători (care sunt
funcționari publici). Instanțele însele fac parte din puterile statului. Arbitrii beneficiază de
încrederea părților datorită experienței, realizărilor profesionale, garanțiilor de reputație
științifică, academică, etc. Acest lucru face ca arbitrajul însuși să fie o formă de justiție
privată.
Această formă de jurisdicție se desfășoară în temeiul voinței părților. Aceasta este

caracteristica definitorie a arbitrajului.
Prin intermediul unei convenții de arbitraj, părțile conferă competență arbitrilor de a judeca
un litigiu posibil (în viitor) sau un litigiu actual (în prezent).
Pe lângă această convenție, temeiul competenței arbitrilor poate să rezulte, în mod
excepțional, și din convenții internaționale: Convenția de la New York (1965) care a pus
bazele ICSID – în baza acesteia, litigiile nu au o convenție de arbitraj, o voință exprimată de
84
părți pentru a soluționa litigiul pe cale arbitrala, ci o posibilitate a investitorului străin de a se

adresa ICSID.
O altă trăsătură este dată de faptul că arbitrajul se desfășoară în baza unei proceduri speciale;
adică spre deosebire de judecata la instanțele de drept comun (unde judecata se desfășoară în
baza normelor de procedura din statul din care face parte), arbitrajul se realizează în baza
unor norme proprii. Arbitraj instituționalizat (desfășurat de către o curte de arbitraj) o să aibă
reguli proprii de procedură care, de regulă, prin raportare la normele de procedura din legea
statului unde este situată curtea de arbitraj, se prezintă ca o lege specială. Regulile de
procedură ale curții de arbitraj vor avea prioritate în aplicare, iar acolo unde nu reglementează
se vor completa cu reguli din dreptul comun.
Ex. în cazul arbitrajelor judecate de către curtea de arbitraj comercial (acesta curte având un
regulament de arbitraj propriu) regulamentul are prioritate și, în completare, se va aplica
NCPC, Cartea a IV-a în special (care se refera la arbitraj) și Codul civil, pe aspectele
generale.
Curțile naționale și curțile internaționale

Asta este și situația Curții de Arbitraj de la București; este considerată o curte naționala de
arbitraj, ea exista în baza legii, pentru că legiuitorul a permis constituirea acesteia și deci
delegarea anumitor litigii spre soluționare.
Spre deosebire de Curtea de arbitraj de la București, în cazul Curții de arbitraj de la Paris,
Curtea de Arbitraj Comercial de pe lângă ICC Paris nu mai e considerate un organ național, ci
o curte internațională, un organ suprastatal de arbitraj. Arbitrajele se vor ghida după regulile
proprii ale curții (ca în cazul Curții de la București), dar diferența constă în faptul că, dacă la
noi pot fi completate regulile, în cazul ICC Paris nu se completează cu regulile de procedura
franceze, pentru că nu e considerată aceeași apartenență naționala, fiind o curte suprastatală.
Astfel, pentru aspectele de procedură arbitrii vor aplica regulile de procedură pe care le
consideră potrivite în acea cauză, deci ei nu vor fi îngrădiți să aplice regulile de procedură
franceze, având o paletă mai largă de dispoziții posibil aplicabile.
În actul lor constitutiv, toate curțile au asemenea regulamente de procedură sau, cel puțin, o
trimitere spre anumite reguli de procedura după care se ghidează.
O altă trăsătură este faptul că de regulă, arbitrajul se finalizează printr-o hotărâre/sentință

arbitrală, definitivă și obligatorie pentru părți. De ce „de regulă”? Pentru că procedura
arbitrală poate înceta și în alte moduri (nu doar prin pronunțarea unei hotărâri/sentințe) Spre
exemplu, reclamantul poate să își retragă cererea de arbitraj, părțile pot încheia o tranzacție,
judecata se poate suspenda pentru varii motive. Totuși, de regula, în cele mai multe cazuri,
procedura arbitrala se finalizează cu o hotărâre.
În cazul Curții de la București avem sentințe arbitrale. Aceste sentințe arbitrale sunt
definitive și obligatorii pentru părți, au un caracter jurisdicțional și trebuie să fie puse în
executare de bună-voie de către părți. Dacă părțile nu execută de bună-voie, sentințele
arbitrale pot fi puse în executare prin forța coercitiva a statului (la fel ca hotărârile
judecătorești).
Se poate face o distincție în legătura cu ipoteză în care părțile nu execută sentința de bună-
voie și cum anume poate fi pusa sentința în executare de către forța coercitivă a statului:
 Sentința arbitrală națională (de la o curte de arbitraj din România)
În acest caz sentința arbitrală este titlu executoriu și se poate pune în executare direct prin
executorul judecătoresc, nu este necesar ca ea sa fie recunoscuta (la fel ca o hotărâre
judecătorească).
85
 Sentința arbitrala străină (de la o curte de arbitraj din străinătate – ICC Paris/una
pronunțată de ICSID împotriva statului român)
Aceasta trebuie mai întâi să fie investită ca titlu executoriu de instanțele judecătorești române,
procedura fiind pur formală, nu echivalează cu o rejudecare pe fond a cauzei. Partea care
dorește să pună hotărârea în executare pe teritoriul României, formulează o cerere instanțelor.
Obiectul acestei cereri este recunoașterea și executarea sentinței arbitrale străine și
judecătorul român nu are dreptul să mai antameze fondul. Pentru că hotărârea este definitiva,
instanța romana nu va acționa ca o cale de atac.
Pentru obținerea acestui titlu executoriu cu privire la sentințele arbitrale străine, este incidenta
o convenție internațională și anume Convenția de la New York (1958) – privind
recunoașterea și executarea sentințelor arbitrale străine. România a ratificat această convenție
prin Decretul nr. 186/1961. Ca procedură, este similară cu procedura din NCPC în ceea ce
privește hotărârile străine pronunțate în state terțe UE. În cazul statelor membre UE –
Bruxelles BIS – o hotărâre pronunțată într-un stat membru este recunoscută și executată de
plin drept, fără a fi necesar sa mai merg la instanță românească pentru recunoaștere.
Avantajele si dezavantajele arbitrajului comercial internațional
 AVANTAJE:
Alegerea părților – părțile au posibilitatea de a desemna arbitrii (ceea ce la instanțele

de drept comun nu e posibil) și procedura aplicabila (regulile de procedura în baza
cărora se va desfășura judecata);
Nivel ridicat al calității actului de justiție – în cazul arbitrajului, unde pot să îți alegi
arbitrii în baza experienței, renumelui academic, calităților, ai o garanție suplimentară
cu privire la experiența și competența acelei persoane, garanție care poate fi pusa sub
semnul întrebării în cazul instanțelor de drept comun);
Caracterul informal al procedurilor arbitrale – acest caracter informal se

materializează în ședințe e arbitraj desfășurate fie la curtea de arbitraj, fie în orice alt loc
determinat de părți (ex. părțile pot alege ca ședințele de arbitraj să aibă loc la sediul
uneia dintre ele, într-o sală de consiliu a unui hotel). În plus, arbitrajele nefiind supuse
unei ordini de zi extrem de stricte, nu te grăbește nimeni, poți să stai și 12 ore.
Comunicarea părților cu arbitrii care fac parte din completul de arbitraj este permisa și
prin e-mail, nu neapărat prin secretariat. Discuțiile cu aceștia nu trebuie, de asemenea,
să respecte structura unei cereri;
Confidențialitatea procedurilor – ședințele de arbitraj nu sunt publice (nu poate să

participe oricine), participă doar părțile și reprezentanții lor, arbitrii care fac parte din
complet și un asistent arbitral care are, în esența, rolul unui grefier. Confidențialitatea
este menținută și în privința sentinței pronunțate (nu este publică, nu este postat
dispozitivul pe niciun portal);
86
Celeritatea procedurii – părțile pot să impună arbitrilor un termen maxim până la care
procedura arbitrala să fie finalizată și să fie pronunțată o hotărâre (ex. maxim 6 luni de
la momentul introducerii cererii de arbitraj);
Judecata în echitate - părțile pot investi arbitrii cu judecarea în echitate, adică nu în

baza unor norme de drept, ci in baza uzanțelor/normelor juridice pe care aceștia le
prezintă ca fiind importante pentru cauza, nu unele care sunt impuse prin norme
conflictuale.
 DEZAVANTAJE:
Costurile mult mai ridicate – în costurile arbitrale intră: taxele arbitrale care se duc
spre secretariatul curții si din care este asigurată buna funcționare a aparatului
administrativ și costuri care se duc către arbitrii cu titlu de onorariu de arbitraj. La
instanța națională statul plătește judecătorii, nu partea. În plus, onorariul de arbitraj
este calculat proporțional cu valoarea litigiului;
Într-o procedura arbitrala nu pot fi luate masuri asiguratorii (cum se întâmplă la

instanțele judecătorești) – arbitrul, spre deosebire de judecător, nu poate sa impună
părților mai mult decât cu ceea ce a fost investit;
Lipsa mijloacelor de constrângere a martorilor/experților - arbitrul nu poate emite

un mandat de aducere a martorului; martorul nu trebuie sa depună un jurământ;
declarația mincinoasă nu poate fi pedepsită;
Cadrul procesual restrâns – mult mai limitat decât cel de la instanțele de drept
comun, în special cu privire la intervenienți, chemați în garanție, care, ca regulă, nu
pot fi introduși în cadrul procesual al litigiului soluționat în arbitraj. Izvorul
arbitrajului stă în voința părților, or dacă părțile nu și-au exprimat voința arbitrii nu o
pot suplinii. Limitarea cadrului procesual afectează și ideea de judecată unitara,
pentru că trebuie să te duci ulterior la instanțele de drept comun pentru a îți satisface
pretențiile împotriva acestor persoane.
Clasificarea arbitrajului
1. După caracterul temporar sau permanent al arbitrajului (criteriu principal)
Arbitrajul ad-hoc
Această formă de arbitraj are caracter temporar. El nu este desfășurat sub auspiciile unei
curți de arbitraj, unei instituții arbitrale, astfel că nu există o structură organizatorică în
spatele acestui fel de arbitraj. Nu exista nici un lex fori, pentru că nu am un for, da am arbitrii
(nu am curtea), am completul (desemnat de către părți) care se întâlnesc unde le spun părțile
sau unde decid ei că e mai potrivit pentru buna derulare a procesului respectiv.
87
În ceea ce privește dreptul aplicabil, aplicăm fie dreptul substanțial indicat de către părți, fie
normele juridice pe care le considera mai potrivite în cauză. Dacă părțile nu aleg legea
aplicabilă, nu exista un lex causae propriu-zis.
Arbitrajul ad-hoc nu preexistă și nu subzistă litigiului respectiv. Completul este constituit
de regula de 3 arbitri special aleși pentru soluționarea acelui litigiu. Odată pronunțată
sentința, completul se dizolvă, fără a rămâne o structură organizatorica (o curte) în spate.
La nivel internațional, cel mai des regulament de procedura folosit pentru arbitrajul ad-hoc
este Regulamentul UCITRAL (1976) care pune la dispoziția părților reguli de procedura
pentru buna desfășurare a unui arbitraj ad-hoc neinstituționalizat.
Arbitrajul instituționalizat
Această formă de arbitraj are caracter permanent. Este desfășurat în cadrul unei instanțe,
unei instituții de arbitraj. Așadar, exista o structura organizatorică cu regulament propriu
de procedura și cu organe proprii: secretariat (similar registraturii), un președinte al curții de
arbitraj, asistenți arbitrali (similari grefierilor). Exista și un lex fori, pentru ca instanțele
arbitrale au o apartenență statală, un stat în care își desfășoară activitatea, au un sediu.
Arbitrajul instituționalizat preexistă și subzistă litigiului.
În România cea mai populară asemenea curte este cea de la București (competență generală,
activitate constantă). Avem, mai departe, pentru anumite domenii – spre exemplu Curtea de la
Constanța – domeniul maritim, domeniul agriculturii.
Arbitrajul instituționalizat este cel mai des folosit. De regulă, părțile, printr-o clauză din
contract sau prin convenție separată de contract, menționează curtea de arbitraj pe care o
doresc.
Daca părțile încheie o convenție de arbitraj, dar nu menționează o curte, o asemenea
clauză generala va fi interpretată drept făcând referință la arbitrajul ad-hoc (în favoarea
arbitrajului ad-hoc). Așadar, desemnez arbitrii pe care îi vreau eu (nu exista curte).
2. După competența materială
Arbitrajul cu competenta generala

Competența generală presupune că respectiva curte de arbitraj o să judece orice fel de litigii
de comerț internațional, indiferent de obiectul lor.
În aceasta categorie intră: Curtea de la București, ICC Paris și American Arbitration
Association.
Arbitrajul specializat
Competența specializată presupune că respectiva curte de arbitraj soluționează litigii numai
într-un anumit domeniu de activitate.
În această categorie intră: Curtea de la Constanța (litigii născute din transporturile maritime)
GAFCA (litigii născute din contracte care au ca obiect derivat cereale și nutrețuri), OMPI
(litigii născute din proprietatea intelectuală), ICSID (litigiile născute între investiori), IATA
(ICSID, IATA (International Air Transport Association).
3. După competența teritoriala (ratione loci)
Curți de arbitraj cu competenta universala/generală
88
Părțile la litigii soluționate de aceste curți își pot avea sediile oriunde în lume (Curtea de la
București, ICC Paris).
Curți de arbitraj cu competenta regionala

Soluționează litigii dintr-o anumită zonă geografică, dintre părți care își au sediile într-o
anumită zona geografică (NAFTA - Canada, SUA sau Mexic), USMCA - Canada, SUA și
Mexic, IACAT (America de Nord și America de Sud).
Curți cu competență bilaterală

Soluționează litigii dintre părți provenind din două state care au încheiat o convenție
bilaterală în baza căreia litigiile pot fi soluționate pe baza arbitrală (CAAS – SUA și Canada).
4. După competențele conferite arbitrilor
Arbitraj în drept strict (de iure)

Arbitrajul în drept strict presupune ca arbitrii să judece în baza unei lex causae (a unei legi
aplicabile pe fondul cauzei respective), fie în funcție de legea stabilită de părți sau
determinate de către arbitrii în funcție de ceea ce li se pare potrivit pentru cauza respectivă.
Judecata trebuie să se întemeieze pe norme juridice și să le menționeze în sentința pronunțată.
Judecata în drept strict reprezintă regula.
Arbitraj în echitate
Părțile prevăd în mod expres faptul că doresc judecata în echitate. În acest caz, completul
arbitral nu mai este ținut de aplicarea unor norme juridice ale unui anumit sistem de drept (lex
causae), astfel că arbitrii pot să judece fie în baza normelor pe care ei le consideră cele mai
potrivite, fie în baza lex mercatoria (uzanțe).
Ex. principiile UNIDROIT privind contractele de vânzare internațională
Judecata trebuie să aibă la bază voința expresă a părților. Dacă ele nu menționează nimic sau
menționează doar curtea aleasă, atunci judecata se va realiza în drept strict. Se acordă
prioritate arbitrajului de iure.
Chiar și atunci când arbitrii judecă în echitate, acest lucru nu înseamnă că soluționează litigiul
în afara/împotriva legii. Arbitrajul în echitate are anumite limitări cu privire la următoarele
aspecte:
 O limitare din partea părților (voința expresă)
 Arbitrii nu vor depășii limitele împuternicirii (nu vor face o ultrapetită)
 Arbitrii trebuie să respecte principiile fundamentale ale procesului civil
(disponibilitate, contradictorialitate, drept la apărare)
 Arbitrii trebuie să respecte normele imperative de ordine publică de drept
internațional privat, deci principiile de drept ale sistemului de drept care s-ar fi aplicat
dacă ar fi judecat de iure. Rațiunea rezidă în faptul că nu pot să încalc normele de
ordine publică care s-ar fi aplicat în mod normal doar pentru că judec în echitate.
Temeiul competenței arbitrilor este voința părților. Aceasta voință se exprima printr-o
convenție de arbitraj/convenție arbitrală
89
Convenția de arbitraj/arbitrală
Definiție: Convenția arbitrală este acordul de voință al părților de a soluționa un litigiu viitor,
posibil sau actual, prezent pe cale arbitrală, înlăturând astfel competența instanțelor
judecătorești.
Din aceasta definiție rezultă 2 forme ale convenției de arbitraj: clauza compromisorie și
compromisul de arbitraj.
Clauza compromisorie
Este acordul de voință care se materializează printr-o clauză inserată în contract sau printr-o
convenție separată prin care părțile convin ca un litigiu posibil și viitor să fie soluționat
printr-un arbitraj. Clauza poate fi înserată direct în contractul acela sau poate îmbrăca forma
unui acord de voință distinct de contractul principal, dar care va face corp comun cu acest
contract.
De regulă, clauza compromisorie sună în felul următor: Litigiile născute din interpretarea,
executarea și încetarea prezentului contract vor fi soluționate prin arbitraj desfășurat la
Curtea de la București.
Prin clauza compromisorie părțile pot să prevadă și care sunt arbitrii (numele, numărul) care
vor soluționa litigiul în eventualitatea declanșării lui.
Părțile pot de asemenea să prevadă locul desfășurării arbitrajului, limba în care acesta se va
desfășura, etc.
Regula în practică este clauza compromisorie. La începutul relațiilor comerciale pot ajunge
la un consens mult mai repede decât la momentul începerii litigiului.
Compromisul de arbitraj
Este acordul de voință prin care părțile convin ca litigiul actual și prezent să fie soluționat
pe cale arbitrală.
Există posibilitatea ca părțile să încheie și o clauză compromisorie, dar și un compromis de

arbitraj. Cele două nu se exclud una pe cealaltă. Spre exemplu, prin clauza compromisorie
se stabilește că litigiul viitor va avea loc la Curtea de la București, iar prin compromisul de
arbitraj părțile stabilesc numele și numărul de arbitrii, limba de desfășurare, etc.
Din punctul de vedere al valabilității celor două forme ale convenției de arbitraj, art. 550-551,
CPC prevede anumite elemente care trebuie să fie prezente și în clauza compromisorie și în
compromisul de arbitraj.
Pentru clauza compromisorie, conținutul legal minim prevăzut de art. 550, CPC.
Astfel, dacă este vorba de un arbitraj ad-hoc, clauza compromisorie trebuie să prevadă, sub
sancțiunea nulității: modalitatea de numire a arbitrilor în mod direct prin numirea lor sau prin
stabilirea unor metode de care să se folosească ulterior părțile (ex. un terț să stabilească
arbitrii). Dacă aceste elemente nu sunt prezente, clauza va fi nulă și litigiul o să se ducă la
instanța de drept comun.
În cazul arbitrajului instituționalizat, clauza compromisorie trebuie să prevadă, sub
sancțiunea nulității: modalitatea de numire a arbitrilor în mod direct prin numirea lor sau prin
stabilirea unor metode de care să se folosească ulterior părțile (ex. un terț să stabilească
arbitrii) și să fie făcută o referire (cel puțin) la instituția sau regulile de procedură ale
instituției care organizează arbitrajul.
90
Pentru compromisul de arbitraj, conținutul legal minim prevăzut de art. 551, CPC.
Astfel, dacă este vorba de un arbitraj ad-hoc, trebuie prevăzute, sub sancțiunea nulității:
obiectul litigiului (deoarece la litigiul este deja cunoscut, fiind actual și prezent), pretențiile și
apărările părților pe scurt, numele arbitrilor sau modalitatea de desemnare.
În cazul arbitrajul instituționalizat compromisul trebuie să prevadă, sub sancțiunea nulității:
numele arbitrilor sau modalitatea de desemnare a acestora și trimiterea la curtea care va fi
investită cu soluționarea litigiului respectiv.
Efectele convenției de arbitraj

*Se aplică și pentru clauza compromisorie și pentru compromisul de arbitraj.
Efectul pozitiv
Convenția de arbitraj conferă competență arbitrilor, parte din tribunalul arbitral, pentru
soluționarea litigiului respectiv. Această competență trebuie să fie verificată de arbitrii (este
primul lucru pe care aceștia îl fac atunci când o cerere de arbitraj este introdusă). Dacă arbitrii
sunt competenți vor proceda la soluționarea litigiului. Dacă nu sunt competenți își vor declina
competența instanțelor de drept comun.
Efectul negativ
Este înlăturată competența instanțelor judecătorești. Astfel, în cazul în care în contract există
o clauză compromisorie, spre exemplu, dacă reclamantul introduce o cerere de chemare în
judecată la instanțele judecătorești, judecătorul, observând acea clauză:
 dacă este oferită competența unei curți de arbitraj din România - judecătorul
trebuie să își decline competența în favoarea acestei curți de arbitraj;
 dacă este oferită competența unei curți din străinătate – judecătorul va respinge
acțiunea ca nefiind de competența instanțelor române și va îndruma părțile către
curtea de arbitraj pe care au desemnat-o în clauza compromisorie.
Totuși, mai exista o posibilitate. Dacă este sesizată o instanță judecătorească cu un litigiu
izvorât dintr-un contract în care există o clauză compromisorie și una dintre părți (de regulă
reclamantul) prin cerere invocă nevalabilitatea convenției de arbitraj, judecătorul va avea
obligația de a analiza această susținere (dacă este sau nu valabilă convenția de arbitraj).
În măsura în care convenția de arbitraj este valabilă judecătorul va închide dosarul și va
trimite clauza spre soluționare la curtea de arbitraj din România, în favoarea căreia își declină
competența sau la curtea de arbitraj din străinătate prevăzută în clauza compromisorie.
Dacă convenția de arbitraj nu e valabilă, judecătorul devine competent să soluționeze litigiul
pronunțând o hotărâre executorie în țară.
Raportul dintre clauza compromisorie și contractul în care aceasta este inserată
Discutăm despre o autonomie relativă a clauzei compromisorii față de contractul în care ea

este prevăzută. Există elemente de independență/autonomie a clauzei față de contract și
element de dependența între cele două.
91
Referitor la autonomie, avem o reglementare în art. 550, CPC care stabilește că validitatea
clauzei compromisorii este independentă de valabilitatea contractului în care a fost înscrisă.
Aceasta este regula generală. Ce înseamnă acest lucru în concret? De principiu, soarta
contractului nu va afecta clauza compromisorie.
Ex. din punct de vedere al obiectului – clauza compromisorie are un obiect diferit față de
contractul principal; rezoluțiunea/rezilierea contractului principal pentru neexecutarea
obligațiilor nu atrage după sine desființarea clauzei compromisorii (tribunalul arbitral va fi
competent să judece desființarea contractului prin rezoluțiune/reziliere); o eventuală nulitate a
contractului principal pentru că are un obiect ilicit/pentru nerespectarea unei condiții de
formă nu atrage nulitatea clauzei compromisorii.
Tot din perspectiva autonomiei este foarte posibil ca legea aplicabilă contractului principal
să fie diferită de legea aplicabilă clauzei compromisorii (convenții de arbitraj). De ce? Pentru
două motive. În primul rând, clauza compromisorie, fiind o formă de convenție de arbitraj, va
fi considerată contract în contract. În al doilea rând, însuși Regulamentul Roma I, cu privire
la legea aplicabilă obligațiilor contractuale, stabilește în art. 1, alin. (2), lit. e) că sunt excluse
din sfera de aplicare a regulamentului convențiile de arbitraj și convențiile privind alegerea
instanței competente. Înseamnă că Regulamentul Roma I, care conține norme conflictuale,
mă ajută să determin legea aplicabilă contractului, însă soluțiile nu se vor aplica și clauzei
compromisorii. De principiu, clauza compromisorie va fi determinată de legea aplicabilă
conform normelor conflictuale din Codul Civil. În acest mod se poate ajunge la o lege diferită
față de legea contractului.
Din punct de vedere al dependenței clauzei compromisorii față de contract, avem câteva
exemple relevante.
Ex. dacă vorbim despre nulitatea contractului pentru vicii de consimțământ (dol, violență1)
afectează și clauza compromisorie care va fi și ea declarată nulă; dacă ne referim la nulitatea
contractului pentru lipsa capacității uneia dintre părți pentru a contracta2.
Avem o cauza de la ICC Paris în care este vorba de un litigiu între un club de football și
jucătorii echipei respective; proprietarul le-a promis jucătorilor către o primă pentru fiecare
meci câștigat din campionat. După ce a început campionatul, jucătorii au cerut prime mai
mari pentru meciurile viitoare și au amenințat că dacă nu vor intra în grevă/vor intra pe teren
și vor pierde intenționat meciul. Proprietarul clubului le-a acordat aceste prime, iar după
finalul campionatului a cerut restituirea acestora. Tribunalul i-a dat dreptate.
Ipoteză: reclamantul sesizează instanța judecătorească chiar dacă există acord de arbitraj; e
necesar ca pârâtul să se prevaleze de convenția de arbitraj; dacă nu face asta instanța de
judecată va înțelege că acesta a renunțat la convenția de arbitraj și se va declara competentă.
Ipoteză: dacă este sesizată o curte de arbitraj cu un litigiu în care nu s-a încheiat o convenție
de arbitraj și închei un acord în fața curții; nu e posibil; tribunalul (completul de arbitri) se
poate constitui decât dacă părțile au desemnat arbitrii; de asemenea, potrivit legii, sub
sancțiunea nulității, convenția trebuie să îmbrace o formă scrisă. Eu nu am cum să ajung în
1 violența în comerțul internațional are o fizionomie diferită; aici vorbim despre amenințări cu acțiuni ilicite prin ele însele
care nu lasă nicio altă posibilitate celeilalte părți decât să contracteze; violența fizică este rară
2 având în vedere specificul comerțului personal, vorbim despre lipsa capacității persoanei juridice
92
fața unui complet de arbitri care să constate acordul de voință al părților și să le pună în
vedere să îl pună în scris. Există o singură posibilitate și anume dacă reclamantul ar introduce
cererea, iar secretariatul l-ar contacta pe pârât punându-le în vedere părților să încheie o
convenție scrisă sub sancțiunea neînregistrării a cererii.
93
Procedura arbitrală
Constituirea tribunalului arbitral
Tribunalul arbitral poate fi constituit din 3 arbitrii sau dintr-un arbitru unic, care formează
completul. Decizia cu privire la numărul de arbitrii este strict în mâna părților și nu depinde
de valoarea litigiului, de domeniul de comerț. Dacă părțile decid să fie judecate de un arbitru
unic, așa se va întâmpla. Cel mai des în practică este completul de 3 arbitrii.
Fiecare parte desemnează un arbitru, iar apoi cei 2 arbitri desemnează un supra-
arbitru. Acesta din urmă acționează ca președinte al tribunalului arbitral, astfel că el va
conduce ședințele, va asigura poliția ședința, va asigura comunicarea între tribunal și părți.
Cu toate acestea, votul lui este egal cu al celor 2 arbitri aleși de părți. Dacă am un complet cu
arbitru unic, acest arbitru unic este desemnat prin acordul părților. În ambele cazuri, arbitrii
aleși trebuie să accepte numirea. După ce a/au acceptat numirea, completul este constituit.
De principiu, desemnarea arbitrilor se face de pe listele de la Curțile de Arbitraj. Cu toate

acestea, părțile au facultatea de a alege arbitri și din afara acestei liste.
Cine poate fi arbitru? Orice persoană fizică, cetățean român sau străin care are capacitate
deplină de exercițiu. Acesta trebuie să aibă o reputație neștirbită și o înaltă calificare
profesională, în special din domeniul privat, preferabil în domeniul comerțului, în domeniul
economic sau în domeniul arbitrajului internațional. Toate aceste calități conferă părților
încredere. Toți arbitrii sunt independenți și imparțiali față de părțile care i-au numit.
În legătură cu constituirea completului și procedura arbitrală în general, pentru Curtea de la

București (caută denumire completă) – această curte are la bază două regulamente care
asigură funcționarea ei: Regulamentul privind organizarea și funcționarea Curții și Regulile
de procedură arbitrală.
Regulile de procedură arbitrală

Au caracter de lege specială prin raportare la Codul de procedură civilă. Numai acolo unde
regulile de procedură arbitrală nu dispun nimic, putem merge la CPC.
Temeiul funcționării curții de la București este reprezentantă de voința legiuitorului prin

Legea nr. 335/2007 (Legea Camerelor de Comerț). Deși Curtea de la București este o formă
de justiție privată, funcționarea ei nu este în afara legii.
Competența de soluționare a litigiului de către Curtea de la București este dată de voința

părților exprimată printr-o convenție de arbitraj care, de regulă, îmbracă forma clauzei
compromisorii.
Prin regulile de procedură arbitrală, în art. 54, se pune la dispoziția profesioniștilor un model
de clauză compromisorie.
94
Regulile de procedură arbitrală recomandă și alte mențiuni care pot fi incluse în clauza
compromisorie (nu sunt obligatorii):
formarea tribunalului arbitral (tribunalul arbitral va fi constituit din…)
locul desfășurării arbitrajului
limba arbitrajului (de obicei, limbi de circulație internațională – dacă părțile nu stabilesc
nimic, regulile Curții de la București spun că se va folosi limba română)
legea aplicabilă arbitrajului – legea aplicabilă pe fond (litigiul va fi soluționat în baza
legii române/franceze)
dacă părțile doresc judecarea în echitate
Procedura arbitrală debutează cu o cerere de arbitraj. Această cerere este repusă de

reclamant la sediul Curții de Arbitraj sau electronic. Cererea trebuie să fie scrisă și să
cuprindă, în mod obligatoriu, următoarele elemente:
numele și prenumele și domiciliul părților – persoane fizice;
denumire sediu și CUI – persoane juridice;
nume, prenume și sediul profesional al reprezentanților părților;
mențiunea expresă a convenției arbitrale care stă la baza acelei cereri (deci, obligatoriu,
convenția arbitrală trebuie să fie în formă scrisă);
obiectul și valoarea cererii;
motivarea în fapt și în drept a cererii de arbitraj;
probele pe care reclamantul înțelege să se întemeieze;
numele și prenumele persoanei pe care o desemnează ca arbitru în tribunalul arbitral
(dacă acea alegere nu a fost făcută la momentul încheierii contractului);
semnătura părților;
Cererea este primită de secretariatul Curții care o înmânează pârâtului. Aceasta, în termen de
30 de zile de la momentul în care primește cererea, va formula întâmpinare în care va
menționa:
excepțiile pe care le formulează împotriva cererii
răspunsul în fapt și în drept
probele pe care dorește să se întemeieze
Odată constituit completul, primul lucru pe care îl face este să-și verifice competența, adică
existența și valabilitatea clauzei compromisorii sau a compromisului de arbitraj. Dacă se
consideră competent, va putea proceda la judecarea litigiului.
În ceea ce privește legea aplicabilă în litigiul arbitral, acesta se va judeca potrivit legii
alese de către părți. Dacă părțile nu au desemnat o lege aplicabilă pe fond, se va aplica legea
considerată cea mai adecvată față de circumstanțele litigiului respectiv. Regulile de procedură
arbitrală ale Curții de la București prevăd că în ceea ce privește desemnarea legii adecvate
trebuie să se țină seama și de uzanțele și de regulile profesionale existente în domeniul
respectiv de activitate. Cu alte cuvinte, dacă într-un litigiu în domeniul agricol am un litigiu
între o parte română și o parte străină, aceasta din urmă având o reglementare specială și
detaliată în domeniul agricol, completul ar putea decide ca aceasta lege să se aplice. Totuși, în
principiu, voința părților este prioritară. Dacă arbitrii au fost investiți să judece în echitate, în
mod expres, de către părți, atunci ei vor judeca în special lex mercatoria, adică a uzanțelor
profesionale în materia respectivă. Ar putea să aplice Principiile UNIDROIT.
95
Procedura arbitrală nu are caracter public. La ele pot participa doar membrii tribunalului
arbitraj, un asistent al tribunalului arbitral, martorii, experții și, cu acordul părților, alte
persoane pe care acestea le doresc prezente.
Procedura arbitrală se finalizează cu deliberările membrilor tribunalului într-o ședință secretă.

Deliberările se finalizează cu pronunțarea unei sentințe arbitrale. Sentința este adoptată cu
majoritatea arbitrilor. Se pot formula opinii separate (divergente la soluție) sau o opinie
concurentă (divergente la motivare - aceeași soluție, dar motive diferite).
Sentința trebuie pronunțată și redactată în cel mult 30 de zile de la finalizarea dezbaterilor. Ea

trebuie să fie scrisă, motivată, datată și semnată de către toți membri tribunalului arbitral.
Sentința arbitrală are caracter definitiv, obligatoriu și este executorie dacă vorbim despre o
sentință pronunțată de o curte de arbitraj din România. Ea poate fi pusă în executare întocmai
ca o hotărâre judecătorească. Sentința arbitrală trebuie să aibă un conținut foarte bine stabilit:
componența nominală a tribunalului arbitral;
identificarea asistentului arbitral (=grefierul);
locul și data pronunțării;
numele părților;
domiciliul/reședință/sediul;
numele reprezentanților părților (de regulă, avocați – poate să fie și consilier juridic);
trebuie somată convenția arbitrală care reprezintă temeiul judecății;
obiectul litigiului arbitral;
susținerile pe scurt ale părților;
motivarea în fapt și în drept a sentinței;
dispozitivul sentinței;
semnătura tuturor membrilor completului și de către asistentul arbitral;
Controlul sentinței arbitrale
Împotriva acestora nu se poate formula propriu-zis o cale de atac devolutivă. Totuși, pot
exista două modalități prin care sentințele să fie controlate/cenzurate.
Pe de-o parte, în ceea ce privește sentințele arbitrale române, împotriva lor se poate formula
acțiune în anulare la instanțele judecătorești.
Pe de altă parte, cu privire la sentințele arbitrale străine, pentru ca acestea să fie recunoscute
și puse în executare pe teritoriul României, este necesară formularea unei cereri de
recunoaștere și executare la instanțele judecătorești române, pentru ca hotărârea arbitrală să
dobândească caracter executoriu.
Acțiunea în anulare
Codul de procedură civilă prevede o singură, așa-zisă, cale de atac în art. 608 pentru motive
expres prevăzute:
dacă litigiul nu era susceptibil de soluționare pe calea arbitrajului (nu avea caracter
arbitrativ);
Ex. era un litigiu de drept civil, nu de drept comercial
96
dacă tribunalul arbitral a soluționat litigiul fără să existe o convenție arbitrală sau în
baza unei convenții nule/inoperante (caz de necompetență; lipsește voința părților);
tribunalul arbitral nu a fost constituit conform convenției arbitrale

Ex. părțile au stabilit ca litigiul să fie soluționat de 3 arbitrii și litigiul a fost soluționat de un
arbitru unic;
dacă partea care pierde litigiul a lipsit de la termenul la care au avut loc dezbaterile pe
fond și procedura de citare nu a fost legal îndeplinită (caz de încălcare a dreptului la
apărare și a principiului contradictorialității);
dacă hotărârea a fost pronunțată după expirarea termenului de arbitraj stabilit de către
părți și dacă nu există un acord al părților de a renunța la acest termen (caz de încălcare
a principiului disponibilității);
Ex. părțile au convenit ca soluția să fie pronunțată la maximum un an de la investirea
tribunalului de arbitraj, depășirea acestui termen poate atrage anularea hotărârii de arbitraj
dacă hotărârea arbitrală nu cuprinde dispozitivul și motivarea;
dacă hotărârea arbitrală nu arată dată, locul pronunțării sau nu este semnată de către
arbitrii;
prin hotărârea arbitrală tribunalul s-a pronunțat pe lucruri care nu s-au cerut sau a dat
mai mult decât s-a cerut (plus petita - caz de încălcare a principiului disponibilității3);
Ex. am cerut daune-interese și tribunalul s-a pronunțat pe daune și a constatat rezilierea
contractului pentru un caz de impreviziune, deși nu a fost cerut acest lucru; s-au cerut daune-
interese de 20 de mii de euro și tribunalul a dat 30 de mii de euro
dacă hotărârea arbitrală încalcă ordinea publică, bunele moravuri sau dispozițiile
imperative ale legii (acesta este singurul motiv prin care poate fi sancționată o
încălcare a dreptului material);
cazul în care, după pronunțarea sentinței arbitrale, CCR s-a pronunțat asupra unei
excepții invocate în cauză, declarând neconstituțională legea/ordonanța/orice altă
dispoziție care a făcut obiectul excepției și care, în mod necesar, nu poate fi disociată
de prevederile menționate în litigiu
Termenul pentru introducerea acțiunii în anulare este de 30 de zile de la data comunicării

sentinței arbitrale. Pentru ultimul motiv (referitor la CCR), termenul este de 3 luni de la
momentul la care Decizia Curții Constituționale e publicată în Monitorul Oficial.
Acțiunea în anulare se introduce la Curtea de Apel în circumscripția căreia își are sediul
curtea de arbitraj. Dacă vorbim de Curtea de Arbitraj de la București, acțiunile în anulare se
vor duce la Curtea de Apel București. Aceasta din urmă se va pronunța printr-o sentință
(admitere/respingere) care poate fi atacată apoi cu recurs la ÎCCJ.
3 minus petita nu este temei pentru acțiune în anulare – reclamantul are o altă cale pentru capetele de cerere pe care
tribunalul nu s-a pronunțat.
97
Dacă tribunalul este ad-hoc și locul desfășurării este în România, trebuie arătat unde anume
exact s-a desfășurat litigiul și apoi mergem tot pe competența Curții de Apel din
circumscripție.
Cererea de recunoaștere și executare a sentinței arbitrale străine
Art. 1.125, CPC prevede că orice hotărâre arbitrală străină este recunoscută și poate fi
executată în România dacă diferendul care a format obiectul acelei hotărâri poate fi soluționat
pe cale arbitrală în România și dacă hotărârea nu conține dispozițiile contrare ordinii publice
de drept internațional român.
Cu alte cuvinte, hotărârea pronunțată în străinătate trebuie să aibă același caracter arbitrabil
ca una din România.
Pe cale principală, cererea de recunoaștere și de punere în executare se depune la Tribunalul

în circumscripția căruia se află domiciliu/sediul profesional al părții căreia i se opune
respectiva hotărâre (partea care a pierdut). Aceeași cerere poate fi formulată și pe cale
incidentală într-un litigiu aflat pe rolul instanțelor judecătorești române.
Motivele de refuz sunt prevăzute de art. 1.129, CPC:

dacă părțile nu aveau capacitatea de a încheia convenția arbitrală (conform legii proprii
a fiecăreia dintre ele);
convenția arbitrală nu este valabilă potrivit legii căreia părțile au supus-o sau potrivit
legii statului în care hotărârea a fost pronunțată;
Ex. părțile au supus convenția arbitrală legii române, iar legea română spune că este
valabilă numai în formă scrisă; deci forma orală nu va fi recunoscută
partea împotriva căreia s-a pronunțat sentința nu a fost informată cu privire la

desemnarea arbitrilor, cu privire la procedura arbitrală sau a fost în imposibilitate să-și
exercite dreptului la apărare;
constituirea tribunalului arbitral nu a fost conformă cu convenția părților;
Ex. părțile au vrut complet de 3 arbitri și sentința s-a pronunțat de către un singur arbitru
hotărârea arbitrală străină prevede un diferend care excede convenției arbitrale;

Ex. dacă prin convenția de arbitraj părțile stabilesc să fie rezolvate pe cale arbitrală doar
aspecte ce țin de executarea contractului, nu și aspecte legate de interpretarea contractului –
a operat o disjungere – o parte din competență rămâne la instanțele judecătorești
dacă hotărârea arbitrală nu a devenit încă obligatorie;

Ex. este afectată de un termen;
dacă hotărârea arbitrală a fost suspendată sau anulată de o autoritate din statul în care a
fost pronunțată;
Cererea de recunoaștere și executare se soluționează cu citarea părților, printr-o hotărâre.

Aceasta poate fi atacată numai cu apel. Instanța română sesizată cu recunoașterea și
executarea sentinței este împiedicată din a face orice fel de reanalizare/rejudecare a cauzei.
98
Deci, fie acceptă recunoașterea și executarea, fie refuză în bloc. Nu poate pune în discuție
aspecte legate de fond. Nu trebuie să transformăm această cerere într-o cale de atac.
Ruxandra Răcăreanu, grupa 418
99

Cursuri DCI Teodora Bantaș 2023

Încărcat de

Informații document

Drepturi de autor

Formate disponibile

Partajați acest document

Partajați sau inserați document

Opțiuni de partajare

Vi se pare util acest document?

Este necorespunzător acest conținut?

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Cursuri DCI Teodora Bantaș 2023

Încărcat de

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Dreptul comerțului international – Teodora Bantaș 2023

Dreptul comerțului internațional

Definiția comerțului internațional = reprezintă ansamblul operațiunilor cu mărfuri, lucrări

Fiind o ramură de drept, comerțul internațional lucrează cu raporturi juridice. Aceste

Din această definiție a comerțului internațional, și având în vedere raporturile juridice, se

Un element obiectiv, care constă în faptul că raporturile juridice de comerț

Un element subiectiv care se referă la faptul că subiectele raportului juridic de

Aceste 2 elemente sunt elemente alternative, nu cumulative, ceea ce înseamnă că avem un

Formele operațiunilor de comerț internațional

Există două posibile forme: stricto sensu și lato sensu.

1. Forma stricto sensu – prin noțiunea de comerț internațional înțelegem o operațiune

Pe lângă contractul pilon, operațiunile efectuate cu marfă pot fi și operațiuni adiacente

2. Forma lato sensu – o reprezintă formele moderne de realizare a comerțului

Definiția cooperării economice internaționale = reprezintă un ansamblu de relații de

Am putea include aici două forme:

b) Forma contractuală și instituțională – punerea în comun de valori economice

Operațiunile la care ne referim se concretizează, de regulă, la nivelul relațiilor dintre

Izvoarele comerțului internațional

2. Izvoare de drept intern

Izvoarele de drept intern vin în completarea reglementărilor internaționale și au caracter de

NCC e izvor principal. Se completează cu alte reglementări în materie de autorizații de

3. Reglementările de soft law

Reprezintă o modalitate de uniformizare a dreptului comerțului internațional, realizată în

Ce formă pot îmbrăca aceste reglementări?

În afară de clauzele standard ca reglementare de soft law, să menționăm și regulile

Ca organism, UNIDROIT are ca scop realizarea de cercetări de piață în materia comerțului

neexecutarea obligațiilor contractuale

Spre deosebire de o convenție internațională, principiile UNIDROIT neavând această

De asemenea, aceste principii oferă un ajutor în interpretarea și completarea dreptului

4. Uzanțele comerciale internaționale

După adoptarea NCC, uzanțele au fost incluse în categoria izvoarelor în art. 1. Și în

Ce sunt aceste uzanțe comerciale internaționale?

Din această definiție rezultă 3 caracteristici:

Elementul obiectiv constând în faptul că uzanțele sunt practici sociale, adică un

Elementul de generalitate, colectivitate, impersonalitate – înseamnă că uzanța, ca

În primul rând, o condiție subiectivă care constă în percepția profesioniștilor cu privire la

Cum se aplică uzanțele?

NCC recunoaște ca regulă generală caracterul de izvor de drept cu 2 distincții:

Art. 1.271 - Impreviziunea

b) În temeiul voinței părților

Cum trimit la uzanțe?

a) Trimitere expresă – de exemplu părțile pot să prevadă în contract că vânzarea de

b) Trimitere tacită – caz în care judecătorul sau arbitrul trebuie să analizeze

Rolul obișnuințelor – interpretarea și completarea contractului ca și uzanțele, doar că spre

Cauzele care explica apariția uzanțelor in comerțul internațional și rolul acestora

Uzanțele au apărut pe fondul unor lacune legislative - legislațiile naționale nu sunt

Dinamica sporită a raporturilor juridice comerciale - uzanțele netrecând printr-un

Regula - uzanțe pentru profesioniști -> standarde de comportament -> caracter de

Uzanțele au rolul de a completa lacunele legislative - acolo unde legislațiile

Uzanțele au rolul de a interpreta și de a completa legea - tot in situația

Uzanțele au și posibilitatea de a înlătura de la aplicare o lege supletiva - uzanța

Proba uzanțelor comerciale internaționale

1) Codificări de uzanțe făcute de participanții la comerțul internațional

2) Codificările de uzanțe făcute de organisme internaționale - Camera de Comerț

le care le redactează și le pun la dispoziția profesioniștilor pentru a fi folosite și a

3) Hotărârile judecătorești/arbitrale - nu au valoare de precedent judiciar și nu sunt

Subiectele dreptului comerțului internațional

1. Subiectele române participante la raporturile de comerț internațional

Ne ocupam de societățile romane cu participație străină la capital, nu de cele cu

OUG 92/1997 privind stimularea investițiilor directe

Societățile cu participație străină la capital sunt societăți comerciale, filiale și sucursale

A. Personalitatea juridica a societății este română

Deci avem persoane juridice de drept român.

În ceea ce privește personalitatea juridica a societăților cu participație străină, naționalitatea