TEMA II – Izvoarele dreptului civil

1. Noţiuni generale; reglementare și clasificare.

2. Legea – izvor de drept civil

3. Uzanțele – izvor de drept civil

4. Principiile générale ale dreptului.

5. Problema altor izvoare de drept civil.

1. Izvoarele (sursele) dreptului civil

A) Noțiune. Norma de drept civil ar putea fi definită ca regula generală şi abstractă, care
reglementează conduita subiectelor în raporturile juridice civile.
Forma specifică de exprimare a normelor de drept civil poartă denumirea de izvor formal
(sursă) de drept civil; această formă poate fi scrisă (e.g. actul normativ), sau nescrisă (cutuma).
În sens material izvorul de drept civil desemnează condițiile materiale de existență care au
determinat edictarea normei, dar în continuare ne vom ocupa de sensul formal.

B) Reglementarea generală a izvoarelor de drept civil. Potrivit art. 1 din NCC sunt izvoare
ale dreptului civil:

1) legea (înțeleasă, lato sensu, ca act normativ, e.g. Constituția, legea organică și ordinară,
ordonanțele Guvernului, hotărârile Guvernului, ordinele Miniștrilor etc.); este izvorul
preponderent.

2) uzanţele (scrise sau nescrise)

3) principiile generale ale dreptului (pentru că principiile pot fi reglementate prin acte
normative, se au în vedere aici principiile atunci când aplicarea lor nu se face întocmai în
calitatea lor de norme juridice direct incidente, în acest din urmă caz, aplicarea lor
însemnând, de fapt, aplicarea legii; aceasta întrucât principiile transcend reglementării).

Ierarhia izvoarelor. În cazurile neprevăzute de lege se aplică uzanţele, iar în lipsa acestora,
dispoziţiile legale privitoare la situaţii asemănătoare (analogia legii, adică, în ultimă instanță, tot
legea), iar când nu există nici asemenea dispoziţii, principiile generale ale dreptului (analogia
dreptului), ordinea de enumerare de mai sus fiind obligatorie.
 C) Clasificarea izvoarelor dreptului civil.

a. Izvoare naționale și izvoare internaționale – după originea organului emitent.

-izvoare naționale izvoarele statale și nestatale proprii, edictate sau sancționate de autoritățile
publice naționale învestite cu prerogativa legiferării,

- izvoare internaționale cele adoptate de autoritățile statale sau nestatale străine, în urma unor
negocieri sau acorduri politice și aplicabile în raporturile interstatale sau, după caz, pe teritoriul
statelor semnatare.

b. Izvoare scrise și izvoare nescrise – după forma de exprimare.

- izvoarele scrise sunt cele consemnate în documente scrise cu caracter oficial (legi, ordonanțe,
decrete etc.)

-izvoarele nescrise sunt regulile cutumiare, născute în practica socială, și uzurile profesionale.

c. Izvoare originare și izvoare interpretative- după corelația dintre ele.

-izvoare originare cele care au conținut normativ, stabilind regulile de conduită,
- izvoarele interpretative sunt acelea care stabilesc înțelesul izvoarelor originare și fac corp
comun cu acestea.

c. Izvoare primare și izvoare secundare – după forța lor.

- izvoare primare (sau principale) sunt cele care au forță juridică autonomă, existând
independent de existența altor izvoare. E.g.: legile (onerative și dispozitive), uzanțele normative
(generale, locale) præter legem și principiile generale ale dreptului;
- izvoare secundare (sau derivate) cele ale căror forță juridică este subordonată izvoarelor
primare. E.g. uzanțele normative (generale, locale) secundum legem, reglementările administrative
(hotărâri guvernamentale, ordine și instrucțiuni ministeriale etc.) date numai în organizarea și
executarea legilor.

d. Izvoare imediate (directe) și izvoare mediate (indirecte) – după incidența lor.

- izvoarele imediate sunt acele izvoare care se aplică imediat, nemijlocit: legile onerative (impe-
rative și prohibitive) și uzanțele præter legem, create și aplicate în materiile nereglementate de
lege.

- izvoarele mediate se aplică sub condiția și în măsura absenței unor izvoare directe: legile
dispozitive (permisive și supletive) aplicabile sub rezerva unor convenții, practici sau uzanțe
(cutume, uzuri profesionale) contrare, uzanțele secundum legem (aplicabile în materiile
reglementate de lege și în măsura în care legea trimite la ele), analogia legii, analogia dreptului.

D. Clasificarea normelor juridice.

i) după conduita pe care o impun destinatarilor:

- norme dispozitive - care nu impun destinatarilor o conduită obligatorie; se subîmpart în supletive

– suplinesc voința părților și permisive – permit o anumită conduită.

- norme imperative - care impun destinatarilor o conduită obligatorie; sunt fie prohibitive- interzic
o conduită, fie onerative – obligă pozitiv la o conduită.

Numai normele imperative pot atrage sancțiunea nulității.

ii) după natura interesului ocrotit:

- norme care ocrotesc un interes individual (unei anumite categorii generale și abstracte de subiecte,
spre exemplu contractantul minor);

- norme care ocrotesc un interes general (interesele generale ale societății – spre exemplu pt.
înstrăinarea terenurilor se pretinde forma autentică, pentru că societatea este interesată de
securitatea și legalitatea acestor operațiuni juridice).

Importanța clasificării rezidă în natura sancțiunii care intervine în cazul încălcării normei la
momentul încheierii actului juridic - nulitatea relativă (interes individual) și nulitatea absolută
(interes general)

iii) după corelația dintre sferele lor de reglementare:

- norme generale;

- norme speciale.

Nu există a priori norme generale sau speciale, ci doar norme care prin raportare unele la altele
sunt speciale/generale, dacă sfera ipotezei normei speciale este inclusă în sfera ipotezei normei
generale.

Spre exemplu norma privitoare la terenuri este generală în raport de norma privitoare la terenurile
intravilane, care, la rândul ei, este norma generală față de norma privitoare la terenurile intravilane
agricole.

Importanța clasificării rezidă în aceea că norma specială derogă (se aplică cu prioritate) în concurs
cu norma generală, indiferent de ordinea în care cele două norme intră în vigoare; totuși pentru a
putea deroga, norma specială trebuie să aibă o forță juridică cel puțin egală cu norma generală.

2. Analiza izvoarelor de drept civil. Legea.

 În principiu, izvoare formale principale ale dreptului civil sunt actele normative, adică actele
ce emană de la organele de stat învestite, potrivit normelor constituționale, cu prerogativa
legiferării.

Terminologie. Prin lege sens restrâns – izvor de drept civil, se înțeleg legile adoptate de
Parlament și asimilat acestora - Ordonanțele de Guvern, pentru că se substituie legilor, adică actele
normative primare.

Restul legilor, care compun un sens larg al noțiunii - sunt și celelalte acte normative, denumite
uneori, în sens larg și impropriu legi – acte administrative normative – Hotărâri de Guvern,
Instrucțiuni și Ordine de Ministru etc.

În aplicarea lor practică va trebui ţinut cont de forţa juridică a fiecărui izvor în parte având în
vedere că norme care interesează dreptul civil pot să se găsească în diverse ”trepte” de forță jurdică.

Ierarhia forței juridice a actelor normative este reglementată prin norme constituționale, iar nu
prin norme de drept civil, dat fiind că această materie este reglementată în Constituție, iar ea nu
este, oricum, specifică dreptului civil. Astfel, forța juridică se dispune astfel:

➢ Constituţia României – forța juridică cea mai mare;

➢ trebuie avută în vedere poziția specială a unor norme juridice, care ocupă un loc
prioritar imediat sub Constituție în piramida forței juridice, cu forță superioară
normei primare interne, potrivit dispozițiilor art. 4 şi art. 5 din NCC:
“ART. 4 Aplicarea prioritară a tratatelor internaționale privind drepturile omului
(1) În materiile reglementate de prezentul cod, dispoziţiile privind drepturile şi
libertăţile persoanelor vor fi interpretate şi aplicate în concordanţă cu Constituţia,
Declaraţia Universală a Drepturilor Omului, pactele şi celelalte tratate la care
România este parte.
(2) Dacă există neconcordanţe între pactele şi tratatele privitoare la drepturile
fundamentale ale omului, la care România este parte, şi prezentul cod, au prioritate
reglementările internaţionale, cu excepţia cazului în care prezentul cod conţine
dispoziţii mai favorabile.”
“ART. 5 Aplicarea prioritară a dreptului Uniunii Europene
În materiile reglementate de prezentul cod, normele dreptului Uniunii Europene se
aplică în mod prioritar, indiferent de calitatea sau statutul părţilor.”

➢ în reglementarea primară: NCC (fără ca acesta să aibă o forţă juridică specială,

reglementările sale ţinând de domeniul legii organice sau al legii ordinare, după caz),
Legea organică, Legea ordinară, Ordonanţele de Guvern şi Ordonanţele de urgenţă ale
Guvernului,
În cadrul reglementării primare, legile și ordonanțele (indiferent de tipul lor) au aceeași forță
juridică. Legile organice și ordonanțele de urgență (adoptate în materie organică) sunt însă
singurele care, potrivit Constituției, pot reglementa materia organică (relații sociale enumerate
expres și considerate de o importanță mai mare decât celelalte-ordinare), ceea ce înseamnă că
această materie este indisponibilă legilor ordinare și a ordonanțelor simple. Această alocare de
competență normativă nu generează o ierarhizare a forței juridice în cadrul reglementării primare,
ci ridică eventual o problemă de respectare a Constituției (dacă legea ordinară sau ordonanța simplă
reglementează în materie organică). Astfel, Codul civil (adoptat prin Lege organică, pentru că
reglementează și materii organice), poate fi abrogat parțial sau derogat și de legi ordinare sau
ordonanțe simple, dar doar dacă materia abrogată/derogată nu este un organică.

➢ reglementarea secundară (e.g. Hotărârile de Guvern).

3. Analiza izvoarelor. Uzanțele.

Pe lângă izvorul tipic, actul normativ, uzanţele (prin uzanţe se înţelege atât obiceiul- cutuma,
cât şi uzurile profesionale) pot fi izvor de drept de sine stătător, primar, în materiile
nereglementate. Acest lucru este însă posibil pentru că legea prevede generic această posibilitate.
De asemenea normele de conduită impuse de uzanţe pot fi izvor si prin trimiterea pe care o face
legea (evident chiar si in materiile reglementate); această ipoteză reprezintă un caz de izvor
derivat(secundar – secundum legem).

Numai uzanţele conforme ordinii publice şi bunelor moravuri sunt recunoscute ca izvoare de
drept. Partea interesată trebuie să facă dovada existenţei şi a conţinutului uzanţelor, ceea ce
înseamnă proba unei simple situații de fapt . Uzanţele publicate în culegeri elaborate de către
entităţile sau organismele autorizate în domeniu ușurează proba, în sensul că acestea se prezumă
că există. Uzanțele, fiind însă în continuare o simplă chestiune de fapt, cu care conținutul publicat
(care doar tinde să fie doar o reflectare a lor și nu norma însăși!) să nu se identifice, uzanțele
publicate au forță probantă doar până la proba contrară.

4. Analiza izvoarelor – principiile generale ale dreptului

Acest izvor consacră rolul completator al ideilor cele mai generoase, călăuzitoare (directoare),
care stau la baza dreptului. Faptul că ele sunt tratate diferit de lege, are semnificația că e nerelevant
dacă ele au fost sancționate sau recunoscute legal (caz în care, de obicei, ar putea reprezenta doar
aplicarea legii).
Se admite (cf. prof. M. Nicolae) că formularea largă permite încadrarea aici atât a principiilor
generale ale dreptului cât și a celor de drept civil, cât și a celor de instituție.
 5. Problema altor izvoare de drept.
Morala nu reprezintă un izvor de drept distinct, dar, în măsura în care legea face trimitere la ea,
atunci este încorporată de actul normativ respectiv.
Există totuşi o particularitate, în sensul că încorporarea regulilor de convieţuire socială în
anumite norme juridice poate avea loc nu numai atunci când norma juridică trimite în mod expres
la aceste reguli, ci şi atunci când nu există o trimitere expresă și punctuală, ci una generală: spre
exemplu legea prevede că o convenție trebuie să fie conformă cu bunele moravuri.

În principiu, nici jurisprudenţa nu constituie izvor al dreptului civil. Organul de judecată are
atribuţia de a soluţiona pricina cu care a fost sesizat, prin aplicarea normelor juridice la situaţia de
fapt pe care a stabilit-o cu ajutorul probelor administrate, iar nicidecum atribuţia de a edicta
asemenea norme. Mai mult, hotărârea îşi produce efectele numai faţă de părţile din procesul în
care a fost pronunţată, deci, neavând caracter general şi impersonal, nu poate juca rolul unui izvor
de drept.
Totuşi, există unele cazuri în care s-ar putea recunoaşte jurisprudenţei o poziție specială, cel
puţin în fapt acționând ca un izvor de drept civil. Astfel, atunci când Curtea Constituţională admite
excepţia de neconstituţionalitate, decizia respectivă va juca implicit rolul unui izvor de drept,
deoarece în soluţionarea unor litigii ulterioare, judecătorii nu vor mai putea aplica textul declarat
neconstituţional. De asemenea, în condiţiile prevăzute de Legea nr. 554/2004 privind contenciosul
administrativ, instanţele judecătoreşti pot anula un act administrativ cu caracter normativ. S-ar
putea susţine că instanţa judecătorească, anulând actul administrativ cu caracter normativ ca
nefiind conform cu un act normativ de forţă juridică superioară, nu a făcut altceva decât să aplice
dispoziţiile acestuia din urmă. Totuşi, aprecierea instanţei poate să fie eronată, dar şi într-o
asemenea situaţie norma juridică din actul administrativ anulat nu se va mai aplica.
O poziție specială o au și unele hotărâri ale ICCJ. Înalta Curte de Casație și Justiție hotărăște,
prin soluțiile date în dezlegarea Recursurilor în interesul legii și prin Hotărârile preliminare care
este interpretarea corectă a unei norme juridice, această interpretare fiind apoi una obligatorie
pentru instanțe. Întrucât în teorie ICCJ nu face decât să deslușească în mod corect conținutul corect
al legii, hotărârile arătate nu ar trebui calificate izvor de drept, pentru că acesta rămâne în
continuare legea interpretată.

Trebuie adăugat însă că jurisprudenţa Curţii de Justiţie a Uniunii Europene şi jurisprudenţa

Curţii Europene a Drepturilor Omului constituie izvoare şi prin dreptul civil român. Această
jurisprudenţa dezvoltă şi interpretează adesea creator reglementările pe care le aplică, care sunt
considerate metaforic ”organisme vii”, deci supuse transformărilor. Această jurisprudență este
obligatorie căpătând un rol foarte important în aplicarea dreptului în plan intern, prin aceea că
interpretările date se constituie de facto în reguli de drept uneori noi pentru dreptul intern.

5. Teme de reflecție.

1. Care sunt sensurile termenului lege, în contextul izvoarelor dreptului civil?

2. Care este rolul uzanțelor în rândul izvoarelor dreptului civil?
3. Ce este analogia legii?
4. Uzanțele:
a) sunt o specie de cutumă;
b) se vor aplica (în materiile nereglementate) întotdeauna, chiar dacă părțile au convenit în contra
lor;
c) se aplică cu prioritate în raport cu analogia legii.
5. Normele supletive:
a) atrag, în caz de încălcare, nulitatea relativă
b) nu sunt susceptibile de încălcare, pentru că nu impun destinatarilor o conduită obligatorie;
c) sunt o specie de norme supletive.