TEMA I - Caracterizarea generală a dreptului civil român

1. Noţiunea dreptului civil

2. Rolul dreptului civil

3. Principiile dreptului civil

4. Delimitarea dreptului civil.

5. Teme de reflecție.

CURS I

1. NOȚIUNEA DREPTULUI CIVIL

1.1. Terminologie.

Noțiunea de drept civil desemnează mai multe categorii juridice:

➢ parte a dreptului intern (norma agendi), adică ramura dreptului civil; în cadrul acestui
curs ne interesează, într-o primă etapă, tocmai noțiunea de drept civil – ramură de drept.

➢ dreptul subiectiv civil (facultas agendi), adică posibilitatea sau prerogativa individuală
recunoscută și garantată de normele dreptului civil, în virtutea căreia titularul dreptului se
bucură de un avantaj material sau moral și, în caz de nevoie, poate face apel la forța
coercitivă a statului pentru valorificarea și realizarea lui silită

Noțiunea de drept subiectiv civil este utilizată și în legătură (de opoziție) cu noțiunile:

i) de drept obiectiv - este dreptul, indiferent de izvorul său, care

reglementează, în mod abstract, conduita subiectelor de drept

ii) drept pozitiv (civil) - este parte a genului dreptul obiectiv, anume cel edictat
sau sancționat de către puterea publică, fiind, astfel, opus așa-numitului
drept natural (ius naturale, ius naturæ), decurgând din natura lucrurilor
(categorie controversată azi).

➢ știința și tehnica dreptului civil;

1.2. Definiția reținută pentru dreptul civil – ramura de drept.

Dreptul civil este acea parte a dreptului intern care reglementează, în mod autonom, supletiv
și egal, raporturile patrimoniale și nepatrimoniale dintre orice persoane fizice sau persoane
juridice, ținând seama, când este cazul, și de condiția, starea, calitatea sau statutul acestora.

Definirea ramurii dreptului civil are în vedere în principal identificarea obiectului său de
reglementare - raporturile patrimoniale și nepatrimoniale dintre orice persoane fizice sau
persoane juridice, în calitatea lor de subiecte de drept civil.

1.3. Caractere ale dreptului civil – ramură de drept.

➢ parte a sistemului dreptului intern;

➢ reglementează general raporturi patrimoniale (evaluabile în bani) și din raporturi

nepatrimoniale (neevaluabile în bani) – deci dreptul civil are vocație1 să se aplice tuturor
raporturilor, pentru că clasificarea patrimonial/nepatrimonial este summa divisio.

➢ dintre orice persoane fizice sau persoane juridice

➢ autonom, deoarece dreptul civil este, în principiu, un drept complet, nesubordonat altui
drept;

➢ supletiv, deoarece dreptul civil este un ”drept al libertății” .

El respectă autonomia privată (personală) a persoanelor fizice și juridice, acționează, în

principiu, numai subsidiar, dacă subiectele nu au hotărât ele, valabil, altfel; Atenție! există și
norme imperative, de la care destinatarii nu se pot abate în conduita lor, dar ele sunt atipice
dreptului civil.

➢ egal, deoarece,

(i) pe de-o parte, subiectele de drept civil se bucură, în principiu, de același tratament

juridic, indiferent de calitatea sau categoria acestora (egalitatea juridică formală) ;

1
Atenție, de aici nu trebuie trasă concluzia că în concret se va aplica oricărei relații sociale, dacă altă ramură de

drept se va aplica cu prioritate .

 (ii) pe de alta , în caz de inegalitate biologică, psihică sau economică (după criterii
obiective), subiectele se pot bucura de un tratament juridic special, destinat să restabilească
egalitatea juridică substanțială.

➢ pluralist, deoarece ține seama și de calități speciale ale persoanelor, anume:

(i) condiția – cetățean român, străin, apatrid;

(ii) starea –minor, alienat minat etc.;

(iii) calitatea – profesionist- consumator, salariat-angajator etc.;

(iv) statutul – căsătorit/ă (persoană defavorizată de soartă, ce se impune a fi protejată

); persoane juridice de drept privat sau de drept public etc.

1.4. Obiectul dreptului civil.

a) Obiectul dreptului civil - răspunde la întrebarea - ce relații sociale reglementează dreptul civil?

Nu orice relații sociale sunt reglementate de lege!

b) Reglementarea noțiunii de obiect al dreptului civil. Art. 2 C. civ. dispune că „Dispozițiile

prezentului cod reglementează raporturile patrimoniale și nepatrimoniale dintre persoane, ca
subiecte de drept civil”.

Raporturi patrimoniale sunt cele evaluabile pecuniar, în conținutul lor intrând:

- drepturile reale și

- drepturile de creanță (obligaționale);

Raporturile nepatrimoniale sunt cele neevaluabile în bani, determinate după cum urmează :

➢ – raporturile care privesc existenţa şi integritatea subiectelor de drept civil, e.g. viaţa,
sănătatea, demnitatea (onoarea și reputația) etc.

➢ – raporturile de identificare, e.g.:numele, domiciliul și reședința etc.

➢ raporturile generate de creaţia intelectuală- dr. la paternitatea operei.

 c) Materii care intră în compunerea obiectului de reglementare dreptului civil, așa cum
sunt ele reflectate în organizarea Codului civil sunt:

➢ ”organizarea” calității de subiect de drept a persoanelor fizice și juridice,

➢ relațiile de familie,

➢ relațiile de proprietate și cu privire la celelalte drepturi reale,

➢ relațiile născute din moștenire și liberalități,

➢ obligațiile civile,

➢ drepturile de creație intelectuală;

➢ prescripția extinctivă și decăderea.

1.5. Conținutul dreptului civil.

Dreptul civil este un drept complex, neomogen, alcătuit din norme de drept general și de drept
special, pe de-o parte (a), și norme de drept ordinar și de drept excepțional, pe de altă parte (b).

a) Dreptul civil general – dreptul civil special.

Dreptul civil general cuprinde totalitatea normelor civile aplicabile oricăror persoane, bunuri sau
raporturi civile patrimoniale ori nepatrimoniale.

Dreptul civil special cuprinde totalitatea normelor civile aplicabile anumitor persoane, bunuri sau
raporturi patrimoniale ori nepatrimoniale.

b) Dreptul civil ordinar - dreptul civil extraordinar (excepțional);

Dreptul civil ordinar este acel drept civil (general și special!) aplicabil în raporturile obișnuite
dintre persoanele fizice și persoanele juridice;

Dreptul civil extraordinar (excepțional) este dreptul civil exorbitant, derogator de la principiile
fundamentale ale dreptului civil, în considerarea unor circumstanțe excepționale (de regulă
considerente de protecție a unor valori sau persoane) – e.g. relațiile:
- de familie,
-de muncă,
- dintre profesioniști și consumatori etc.
Legendă:

Idee ancoră

Concluzie

Atenție (se) pică la examene

Nu cădeți în capcană!

Dați zoom

Atenție:
Unitatea de învăţare nr. 1

CARACTERIZARE GENERALĂ A DREPTULUI CIVIL

Cuprins:

TEMA I - Caracterizarea generală a dreptului civil român

1. Noţiunea dreptului civil (CURS I)

Curs II (continuare)

2. Rolul dreptului civil

3. Principiile dreptului civil

4. Delimitarea dreptului civil.

5. Teme de reflecție.

CURS II

2. Rolul dreptului civil

În sistemul dreptului românesc, dreptul civil are un rol deosebit de important, întrucât, prin
normele sale, contribuie la ocrotirea valorilor (drepturilor subiective) patrimoniale şi personale
nepatrimoniale ale persoanelor fizice şi juridice. De asemenea, dreptul civil reprezintă o garanţie
a formării unei conştiinţe juridice corecte, precum şi a respectării şi întăririi moralei.

A) ROLUL DE DREPT COMUN AL DREPTULUI CIVIL.

Un aspect foarte important al rolului pe care îl ocupă dreptul civil în sistemul dreptului
românesc constă în poziţia sau funcţia dreptului civil de a fi drept comun faţă de alte ramuri de
drept. El are funcția unui drept de aplicație generală (ius generale), față de generalitatea sferelor
subiectelor și obiectului său de reglementare;
Aceasta înseamnă că, ori de câte ori o altă ramură de drept învecinată nu conţine norme
juridice proprii care să reglementeze un anumit aspect al unui raport juridic sau când normele
sale ar fi insuficiente, se va recurge la norma corespunzătoare din dreptul civil. Tehnica de
aplicare poate diferi de la caz la caz:
 -direct (de obicei prin trimitere directă la Codul civil);

-indirect, prin analogie, sau ”în măsura în care este compatibil cu specificul acelei ramuri”.

Potrivit art. 2 din Noul Cod Civil (NCC), aprobat prin Legea nr. 287/2009, cu modificările şi
completările ulterioare, Codul civil este alcătuit dintr-un ansamblu de reguli care constituie
dreptul comun pentru toate domeniile la care se referă litera sau spiritul dispozițiilor sale.

Prin consacrarea teoriei moniste, Codul civil nu se rezumă la raporturile dintre neprofesiniști
(necomercianți), ci se va aplica şi relaţiilor dintre profesionişti, precum şi între aceştia şi celelalte
subiecte de drept (art. 3 NCC). Astfel, legiuitorul a înlăturat sistemul anterior, pretins dihotomic,
în care coexistau un Cod civil și un Cod comercial.

Funcția de drept comun implică și:

- un rol interpretativ – dreptul civil ajută la interpretarea normelor particulare sau derogatorii;

- un rol supletiv sau un rol complementar, în raport de dreptul special sau excepțional;

B) Aplicarea alternativă a dreptului civil român

- de regulă, în materia raporturilor de drept internațional privat legea aplicabilă este lăsată
la alegerea părților (lex voluntatis).

- această particularitate este pregnantă mai ales în materia raporturilor contractuale.

C) Aplicarea exclusivă a dreptului civil român

- aplicarea legii străine încalcă ordinea publică de drept internațional privat român în
măsura în care ar conduce la un rezultat incompatibil cu principiile fundamentale ale
dreptului român, ori ale dreptului Uniunii Europene și cu drepturile și libertățile
fundamentale ale omului [art. 2.564 NCC alin. (2)]; în acest caz aplicarea legii române
este obligatorie, iar nu alternativă.

- Vz. ex: potrivit art. 7 alin. (1) din O.U.G. nr. 54/2006 privind regimul contractelor de
concesiune de bunuri proprietate publică, contractul de concesiune – contract
administrativ (contract de iure singulari) – „se încheie în conformitate cu legea română,
indiferent de naționalitatea sau de cetățenia concesionarului

3. PRINCIPIILE DREPTULUI CIVIL

Orice sistem de drept este guvernat de anumite principii fundamentale, adică de idei
călăuzitoare (reguli de bază), comune tuturor ramurilor de drept. În acelaşi timp, fiecare ramură
de drept cuprinde reguli de bază pentru întreaga legislaţie din domeniul respectiv, precum şi
reguli de bază ce se aplică uneia sau mai multor instituţii ale ramurii de drept respective.

Şi în dreptul civil îşi găsesc aplicare trei categorii de principii, anume: principiile fundamentale
ale dreptului român; principiile generale ale dreptului civil român; principii ale uneia sau mai
multor instituţii de drept civil.

A. Principiile fundamentale ale dreptului român sunt idei de bază ce se regăsesc în întreaga
legislaţie a României, fiind consacrate de legea fundamentală, precum şi de alte legi mai
importante. Ele sunt aplicabile tuturor ramurilor de drept, deci şi dreptului civil.

B. Principiile generale ale dreptului civil sunt idei călăuzitoare pentru întreaga legislaţie
civilă, vizând deci toate instituţiile dreptului civil, chiar dacă nu îşi manifestă prezenţa cu
aceeaşi intensitate. Aceste principii au o vocaţie generală, pentru întreaga ramură de drept
civil. Vom include în această categorie: principiul proprietăţii; principiile demnității,
libertății, principiul egalităţii în faţa legii civile; principiul îmbinării intereselor personale
cu interesele generale; principiul garantării şi ocrotirii drepturilor subiective civile.

C. Principiile instituţiilor dreptului civil sunt idei de bază care se aplică fie numai într-o
instituţie, fie în două sau mai multe instituţii ale dreptului civil, având deci o vocaţie mai
redusă decât principiile generale ale dreptului civil. Spre exemplu, principiul libertăţii
contractuale (art. 1169 NCC), principiul consensualismului (art. 1174 NCC), care priveşte
forma actului juridic civil; principiul chemării la moştenire a rudelor în ordinea claselor de
moştenitori legali, principiul proprietăţii, principiul ocrotirii bunei-credinţe este întâlnit în
mai multe materii ale dreptului civil (drepturile reale, răspunderea civilă ș.a.) etc.

4. DELIMITAREA DREPTULUI CIVIL DE ALTE RAMURI DE DREPT

Necesitatea delimitării dreptului civil de alte ramuri de drept decurge din nevoia de a ști ce
reguli și principii aplicăm unui raport juridic, cele ale dreptului civil sau cele ale altei ramuri de
drept.

A. Care sunt criterii de delimitare?

a) Obiectul reglementării – este materia juridică, respectiv relațiile sociale care fac obiectul
acțiunii unor norme juridice; pentru dreptul civil ele sunt cele văzute mai sus.

b. Metoda de reglementare este „modalitatea de influenţare” a raporturilor sociale de către

societate, prin stat, care edictează normele de drept.
Specifică şi generală, pentru dreptul civil, este metoda egalităţii juridice a părţilor; Astfel, două
persoane fizice pot încheia sau nu un contract de vânzare, după cum vor aceasta.

În cazul altor ramuri de drept premisa reglementării este aceea că una dintre părți are o poziție
supraordonată – ea este cea care ”dictează” și cealaltă parte trebuie să se ”supună”. Spre
exemplu, în materia dreptului fiscal, organul fiscal impune, în condițiile legii, iar debitorul fiscal
trebuie să se supună, plătind. Reciproca nu este de conceput... Sau, organul ierarhic superior
stabilește în sarcina organului ierarhic inferior conduita care va trebui adoptată, dincolo de voința
organului ierarhic inferior, care este dator să asculte.

c. Calitatea subiectelor raporturilor juridice - normele drept civil nu pretind o calitate specială
a subiectelor, alta decât cea de persoană fizică/juridică;

Normele altor ramuri de drept presupun subiecte calificate printr-o anumită calitate: un organ al
puterii executive, Statul etc.

d. Caracterul normelor juridice

În unele ramuri de drept sunt specifice, preponderente normele dispozitive (permisive ori
supletive), care nu impun destinatarilor o conduită obligatorie, iar în altele, normele onerative
(imperative ori prohibitive) - care impun destinatarilor o conduită obligatorie.

Dreptul civil, fiind dominat de principiul libertății, este caracterizat de norme dispozitive.

e. Specificul sancțiunilor juridice

Pentru dreptul civil este specifică restabilirea dreptului subiectiv civil încălcat – constând fie în
repararea prejudiciului cauzat, în natură sau prin echivalent, fie în încetarea acţiunii de vătămare
a dreptului (spre exemplu dreptul personal nepatrimonial la propria imagine). Ex.: studentul care
sparge geamul facultății, trebuie să plătească contravaloarea lui și prețul serviciului de montare
etc.

Alate ramuri de drept au ca specific al sancțiunii pedeapsa, care pune accentul pe funcția
punitivă, menită să genereze un efect disuasiv. Ex.: privarea de libertate în dreptul penal sau
amenda în dreptul administrativ - contravențional.

f. Principiile juridice : principiile demnității, libertății, proprietăţii, îmbinării intereselor

personale cu cele generale sau garantării și ocrotirii drepturilor subiective sunt specifice dreptului
civil.

Dacă raportul juridic este o aplicație a unuia dintre aceste principii, atunci suntem în prezența
unui indiciu că norma este una de drept civil.
B. Care este corelația dintre criterii?

În analiză, de regulă, nu este suficientă analiza unui singur criteriu, izolat, ci utilizarea lor
împreună.

Unele criterii sunt doar orientative, altele pot exclude calificarea raportului ca fiind unul de drept
civil.

În fine, de cele mai multe ori, delimitarea se va face prin aceea că unele raporturi juridice, prin
specificul lor, fac obiectul de reglementare al altei ramuri de drept, reglementare care va înlătura
de la aplicare regulile dreptului comun.

5. TEME DE REFLECȚIE.

1. Care este rolul dreptului civil?

2. Ce criterii utilizăm pentru a stabili dacă o anumită normă aparține dreptului civil sau altei
ramuri de drept?
TEMA II – Izvoarele dreptului civil

1. Noţiuni generale; reglementare și clasificare.

2. Legea – izvor de drept civil

3. Uzanțele – izvor de drept civil

4. Principiile générale ale dreptului.

5. Problema altor izvoare de drept civil.

1. Izvoarele (sursele) dreptului civil

A) Noțiune. Norma de drept civil ar putea fi definită ca regula generală şi abstractă, care
reglementează conduita subiectelor în raporturile juridice civile.
Forma specifică de exprimare a normelor de drept civil poartă denumirea de izvor formal
(sursă) de drept civil; această formă poate fi scrisă (e.g. actul normativ), sau nescrisă (cutuma).
În sens material izvorul de drept civil desemnează condițiile materiale de existență care au
determinat edictarea normei, dar în continuare ne vom ocupa de sensul formal.

B) Reglementarea generală a izvoarelor de drept civil. Potrivit art. 1 din NCC sunt izvoare
ale dreptului civil:

1) legea (înțeleasă, lato sensu, ca act normativ, e.g. Constituția, legea organică și ordinară,
ordonanțele Guvernului, hotărârile Guvernului, ordinele Miniștrilor etc.); este izvorul
preponderent.

2) uzanţele (scrise sau nescrise)

3) principiile generale ale dreptului (pentru că principiile pot fi reglementate prin acte
normative, se au în vedere aici principiile atunci când aplicarea lor nu se face întocmai în
calitatea lor de norme juridice direct incidente, în acest din urmă caz, aplicarea lor
însemnând, de fapt, aplicarea legii; aceasta întrucât principiile transcend reglementării).

Ierarhia izvoarelor. În cazurile neprevăzute de lege se aplică uzanţele, iar în lipsa acestora,
dispoziţiile legale privitoare la situaţii asemănătoare (analogia legii, adică, în ultimă instanță, tot
legea), iar când nu există nici asemenea dispoziţii, principiile generale ale dreptului (analogia
dreptului), ordinea de enumerare de mai sus fiind obligatorie.
 C) Clasificarea izvoarelor dreptului civil.

a. Izvoare naționale și izvoare internaționale – după originea organului emitent.

-izvoare naționale izvoarele statale și nestatale proprii, edictate sau sancționate de autoritățile
publice naționale învestite cu prerogativa legiferării,

- izvoare internaționale cele adoptate de autoritățile statale sau nestatale străine, în urma unor
negocieri sau acorduri politice și aplicabile în raporturile interstatale sau, după caz, pe teritoriul
statelor semnatare.

b. Izvoare scrise și izvoare nescrise – după forma de exprimare.

- izvoarele scrise sunt cele consemnate în documente scrise cu caracter oficial (legi, ordonanțe,
decrete etc.)

-izvoarele nescrise sunt regulile cutumiare, născute în practica socială, și uzurile profesionale.

c. Izvoare originare și izvoare interpretative- după corelația dintre ele.

-izvoare originare cele care au conținut normativ, stabilind regulile de conduită,
- izvoarele interpretative sunt acelea care stabilesc înțelesul izvoarelor originare și fac corp
comun cu acestea.

c. Izvoare primare și izvoare secundare – după forța lor.

- izvoare primare (sau principale) sunt cele care au forță juridică autonomă, existând
independent de existența altor izvoare. E.g.: legile (onerative și dispozitive), uzanțele normative
(generale, locale) præter legem și principiile generale ale dreptului;
- izvoare secundare (sau derivate) cele ale căror forță juridică este subordonată izvoarelor
primare. E.g. uzanțele normative (generale, locale) secundum legem, reglementările administrative
(hotărâri guvernamentale, ordine și instrucțiuni ministeriale etc.) date numai în organizarea și
executarea legilor.

d. Izvoare imediate (directe) și izvoare mediate (indirecte) – după incidența lor.

- izvoarele imediate sunt acele izvoare care se aplică imediat, nemijlocit: legile onerative (impe-
rative și prohibitive) și uzanțele præter legem, create și aplicate în materiile nereglementate de
lege.

- izvoarele mediate se aplică sub condiția și în măsura absenței unor izvoare directe: legile
dispozitive (permisive și supletive) aplicabile sub rezerva unor convenții, practici sau uzanțe
(cutume, uzuri profesionale) contrare, uzanțele secundum legem (aplicabile în materiile
reglementate de lege și în măsura în care legea trimite la ele), analogia legii, analogia dreptului.

D. Clasificarea normelor juridice.

i) după conduita pe care o impun destinatarilor:

- norme dispozitive - care nu impun destinatarilor o conduită obligatorie; se subîmpart în supletive

– suplinesc voința părților și permisive – permit o anumită conduită.

- norme imperative - care impun destinatarilor o conduită obligatorie; sunt fie prohibitive- interzic
o conduită, fie onerative – obligă pozitiv la o conduită.

Numai normele imperative pot atrage sancțiunea nulității.

ii) după natura interesului ocrotit:

- norme care ocrotesc un interes individual (unei anumite categorii generale și abstracte de subiecte,
spre exemplu contractantul minor);

- norme care ocrotesc un interes general (interesele generale ale societății – spre exemplu pt.
înstrăinarea terenurilor se pretinde forma autentică, pentru că societatea este interesată de
securitatea și legalitatea acestor operațiuni juridice).

Importanța clasificării rezidă în natura sancțiunii care intervine în cazul încălcării normei la
momentul încheierii actului juridic - nulitatea relativă (interes individual) și nulitatea absolută
(interes general)

iii) după corelația dintre sferele lor de reglementare:

- norme generale;

- norme speciale.

Nu există a priori norme generale sau speciale, ci doar norme care prin raportare unele la altele
sunt speciale/generale, dacă sfera ipotezei normei speciale este inclusă în sfera ipotezei normei
generale.

Spre exemplu norma privitoare la terenuri este generală în raport de norma privitoare la terenurile
intravilane, care, la rândul ei, este norma generală față de norma privitoare la terenurile intravilane
agricole.

Importanța clasificării rezidă în aceea că norma specială derogă (se aplică cu prioritate) în concurs
cu norma generală, indiferent de ordinea în care cele două norme intră în vigoare; totuși pentru a
putea deroga, norma specială trebuie să aibă o forță juridică cel puțin egală cu norma generală.

2. Analiza izvoarelor de drept civil. Legea.

 În principiu, izvoare formale principale ale dreptului civil sunt actele normative, adică actele
ce emană de la organele de stat învestite, potrivit normelor constituționale, cu prerogativa
legiferării.

Terminologie. Prin lege sens restrâns – izvor de drept civil, se înțeleg legile adoptate de
Parlament și asimilat acestora - Ordonanțele de Guvern, pentru că se substituie legilor, adică actele
normative primare.

Restul legilor, care compun un sens larg al noțiunii - sunt și celelalte acte normative, denumite
uneori, în sens larg și impropriu legi – acte administrative normative – Hotărâri de Guvern,
Instrucțiuni și Ordine de Ministru etc.

În aplicarea lor practică va trebui ţinut cont de forţa juridică a fiecărui izvor în parte având în
vedere că norme care interesează dreptul civil pot să se găsească în diverse ”trepte” de forță jurdică.

Ierarhia forței juridice a actelor normative este reglementată prin norme constituționale, iar nu
prin norme de drept civil, dat fiind că această materie este reglementată în Constituție, iar ea nu
este, oricum, specifică dreptului civil. Astfel, forța juridică se dispune astfel:

➢ Constituţia României – forța juridică cea mai mare;

➢ trebuie avută în vedere poziția specială a unor norme juridice, care ocupă un loc
prioritar imediat sub Constituție în piramida forței juridice, cu forță superioară
normei primare interne, potrivit dispozițiilor art. 4 şi art. 5 din NCC:
“ART. 4 Aplicarea prioritară a tratatelor internaționale privind drepturile omului
(1) În materiile reglementate de prezentul cod, dispoziţiile privind drepturile şi
libertăţile persoanelor vor fi interpretate şi aplicate în concordanţă cu Constituţia,
Declaraţia Universală a Drepturilor Omului, pactele şi celelalte tratate la care
România este parte.
(2) Dacă există neconcordanţe între pactele şi tratatele privitoare la drepturile
fundamentale ale omului, la care România este parte, şi prezentul cod, au prioritate
reglementările internaţionale, cu excepţia cazului în care prezentul cod conţine
dispoziţii mai favorabile.”
“ART. 5 Aplicarea prioritară a dreptului Uniunii Europene
În materiile reglementate de prezentul cod, normele dreptului Uniunii Europene se
aplică în mod prioritar, indiferent de calitatea sau statutul părţilor.”

➢ în reglementarea primară: NCC (fără ca acesta să aibă o forţă juridică specială,

reglementările sale ţinând de domeniul legii organice sau al legii ordinare, după caz),
Legea organică, Legea ordinară, Ordonanţele de Guvern şi Ordonanţele de urgenţă ale
Guvernului,
În cadrul reglementării primare, legile și ordonanțele (indiferent de tipul lor) au aceeași forță
juridică. Legile organice și ordonanțele de urgență (adoptate în materie organică) sunt însă
singurele care, potrivit Constituției, pot reglementa materia organică (relații sociale enumerate
expres și considerate de o importanță mai mare decât celelalte-ordinare), ceea ce înseamnă că
această materie este indisponibilă legilor ordinare și a ordonanțelor simple. Această alocare de
competență normativă nu generează o ierarhizare a forței juridice în cadrul reglementării primare,
ci ridică eventual o problemă de respectare a Constituției (dacă legea ordinară sau ordonanța simplă
reglementează în materie organică). Astfel, Codul civil (adoptat prin Lege organică, pentru că
reglementează și materii organice), poate fi abrogat parțial sau derogat și de legi ordinare sau
ordonanțe simple, dar doar dacă materia abrogată/derogată nu este un organică.

➢ reglementarea secundară (e.g. Hotărârile de Guvern).

3. Analiza izvoarelor. Uzanțele.

Pe lângă izvorul tipic, actul normativ, uzanţele (prin uzanţe se înţelege atât obiceiul- cutuma,
cât şi uzurile profesionale) pot fi izvor de drept de sine stătător, primar, în materiile
nereglementate. Acest lucru este însă posibil pentru că legea prevede generic această posibilitate.
De asemenea normele de conduită impuse de uzanţe pot fi izvor si prin trimiterea pe care o face
legea (evident chiar si in materiile reglementate); această ipoteză reprezintă un caz de izvor
derivat(secundar – secundum legem).

Numai uzanţele conforme ordinii publice şi bunelor moravuri sunt recunoscute ca izvoare de
drept. Partea interesată trebuie să facă dovada existenţei şi a conţinutului uzanţelor, ceea ce
înseamnă proba unei simple situații de fapt . Uzanţele publicate în culegeri elaborate de către
entităţile sau organismele autorizate în domeniu ușurează proba, în sensul că acestea se prezumă
că există. Uzanțele, fiind însă în continuare o simplă chestiune de fapt, cu care conținutul publicat
(care doar tinde să fie doar o reflectare a lor și nu norma însăși!) să nu se identifice, uzanțele
publicate au forță probantă doar până la proba contrară.

4. Analiza izvoarelor – principiile generale ale dreptului

Acest izvor consacră rolul completator al ideilor cele mai generoase, călăuzitoare (directoare),
care stau la baza dreptului. Faptul că ele sunt tratate diferit de lege, are semnificația că e nerelevant
dacă ele au fost sancționate sau recunoscute legal (caz în care, de obicei, ar putea reprezenta doar
aplicarea legii).
Se admite (cf. prof. M. Nicolae) că formularea largă permite încadrarea aici atât a principiilor
generale ale dreptului cât și a celor de drept civil, cât și a celor de instituție.
 5. Problema altor izvoare de drept.
Morala nu reprezintă un izvor de drept distinct, dar, în măsura în care legea face trimitere la ea,
atunci este încorporată de actul normativ respectiv.
Există totuşi o particularitate, în sensul că încorporarea regulilor de convieţuire socială în
anumite norme juridice poate avea loc nu numai atunci când norma juridică trimite în mod expres
la aceste reguli, ci şi atunci când nu există o trimitere expresă și punctuală, ci una generală: spre
exemplu legea prevede că o convenție trebuie să fie conformă cu bunele moravuri.

În principiu, nici jurisprudenţa nu constituie izvor al dreptului civil. Organul de judecată are
atribuţia de a soluţiona pricina cu care a fost sesizat, prin aplicarea normelor juridice la situaţia de
fapt pe care a stabilit-o cu ajutorul probelor administrate, iar nicidecum atribuţia de a edicta
asemenea norme. Mai mult, hotărârea îşi produce efectele numai faţă de părţile din procesul în
care a fost pronunţată, deci, neavând caracter general şi impersonal, nu poate juca rolul unui izvor
de drept.
Totuşi, există unele cazuri în care s-ar putea recunoaşte jurisprudenţei o poziție specială, cel
puţin în fapt acționând ca un izvor de drept civil. Astfel, atunci când Curtea Constituţională admite
excepţia de neconstituţionalitate, decizia respectivă va juca implicit rolul unui izvor de drept,
deoarece în soluţionarea unor litigii ulterioare, judecătorii nu vor mai putea aplica textul declarat
neconstituţional. De asemenea, în condiţiile prevăzute de Legea nr. 554/2004 privind contenciosul
administrativ, instanţele judecătoreşti pot anula un act administrativ cu caracter normativ. S-ar
putea susţine că instanţa judecătorească, anulând actul administrativ cu caracter normativ ca
nefiind conform cu un act normativ de forţă juridică superioară, nu a făcut altceva decât să aplice
dispoziţiile acestuia din urmă. Totuşi, aprecierea instanţei poate să fie eronată, dar şi într-o
asemenea situaţie norma juridică din actul administrativ anulat nu se va mai aplica.
O poziție specială o au și unele hotărâri ale ICCJ. Înalta Curte de Casație și Justiție hotărăște,
prin soluțiile date în dezlegarea Recursurilor în interesul legii și prin Hotărârile preliminare care
este interpretarea corectă a unei norme juridice, această interpretare fiind apoi una obligatorie
pentru instanțe. Întrucât în teorie ICCJ nu face decât să deslușească în mod corect conținutul corect
al legii, hotărârile arătate nu ar trebui calificate izvor de drept, pentru că acesta rămâne în
continuare legea interpretată.

Trebuie adăugat însă că jurisprudenţa Curţii de Justiţie a Uniunii Europene şi jurisprudenţa

Curţii Europene a Drepturilor Omului constituie izvoare şi prin dreptul civil român. Această
jurisprudenţa dezvoltă şi interpretează adesea creator reglementările pe care le aplică, care sunt
considerate metaforic ”organisme vii”, deci supuse transformărilor. Această jurisprudență este
obligatorie căpătând un rol foarte important în aplicarea dreptului în plan intern, prin aceea că
interpretările date se constituie de facto în reguli de drept uneori noi pentru dreptul intern.

5. Teme de reflecție.

1. Care sunt sensurile termenului lege, în contextul izvoarelor dreptului civil?

2. Care este rolul uzanțelor în rândul izvoarelor dreptului civil?
3. Ce este analogia legii?
4. Uzanțele:
a) sunt o specie de cutumă;
b) se vor aplica (în materiile nereglementate) întotdeauna, chiar dacă părțile au convenit în contra
lor;
c) se aplică cu prioritate în raport cu analogia legii.
5. Normele supletive:
a) atrag, în caz de încălcare, nulitatea relativă
b) nu sunt susceptibile de încălcare, pentru că nu impun destinatarilor o conduită obligatorie;
c) sunt o specie de norme supletive.
APLICAREA ȘI INTERPRETAREA LEGII CIVILE (APLICAREA NORMELOR DE
DREPT CIVIL)

Cuprins:

TEMA - Aplicarea dreptului civil

1. Noţiuni generale

2. Aplicarea legii civile în timp

3. Aplicarea legii civile în spaţiu

4. Aplicarea legii civile asupra persoanelor

5. Soluționarea conflictului aparent între mai multe norme juridice.

6. Interpretarea legii civile

1. Aplicarea legii civile (aplicarea normelor de drept civil)

Legea civilă, ca orice lege de altfel, acţionează concomitent sub trei aspecte: o anumită durată;
pe un anumit teritoriu; cu privire la anumite persoane. Aşadar, legile civile se succed, coexistă şi
au determinate categoriile de subiecte la care se aplică. În consecinţă, vorbim despre aplicarea
legii civile în timp, aplicarea legii civile în spaţiu şi aplicarea legii civile asupra persoanelor.

2. Aplicarea legii civile în timp. Legea civilă se aplică în intervalul de timp cât este în
vigoare.

2.1. Intrarea în vigoare are loc fie la 3 zile de la data publicării ei în Monitorul Oficial al
României, fie la o dată ulterioară, menţionată în cuprinsul legii. Ieşirea din vigoare a legii se
produce prin abrogarea ei, care poate să fie expresă (directă sau indirectă) ori implicită.

2.2. Ieșirea din vigoare se realizează prin:

- împlinirea termenului pentru care legea a fost edictată;
- abrogarea ei printr-o altă lege:
a) expresă - directă (indicând dispoziția sau actul normativ abrogat) sau indirectă (prevăzând
generic abrogarea normelor contrare);
b) implicită (tacită) – prin simpla reglementare concurentă a aceleiași relații sociale.

Atenție, dacă norma nouă nu are același domeniu de aplicare cu cea veche suntem în prezența
derogării, iar nu a abrogării; dacă legea generală nouă vrea să înlăture de la aplicare norma
specială veche trebuie să procedeze la o abrogare expresă directă.

2.3. conflictul de legi în timp. În caz de succesiune a legilor civile, se pot ivi o serie de
probleme privind aplicarea în timp, care genereze conflicte veritabile de legi în timp – cazul în
care două legi succesive au ”puncte de legătură” cu un anumit raport juridic sau situație juridică.
Aceste conflicte trebuie rezolvate ţinându-se cont de

a) prevederile speciale din legea nouă (conflictuale sau tranzitorii);

b) următoarele reguli generale.

Există două principii, care se presupun şi se completează reciproc, anume:
- principiul neretroactivităţii legii civile noi;
- principiul aplicării imediate a legii civile noi;
Lor li se poate adăuga o excepție posibilă de la principiul aplicării imediate (iar nu de la
neretroactivitate!) și foarte des întâlnită statistic, a
- ultractivității legii vechi, excepție care ajunge să devină principiu în rezolvarea
conflictelor veritabile.

A. Prin principiul neretroactivităţii legii civile se înţelege regula juridică potrivit căreia o
lege civilă se aplică numai situaţiilor care se ivesc în practică după intrarea ei în vigoare, iar nu şi
situaţiilor anterioare.
De reţinut că, atunci când se vorbeşte despre principiul neretroactivităţii legii civile, se are în
vedere sensul larg al noţiunii de lege, deci toate categoriile de izvoare.
La prima vedere, rezolvarea problemei legii aplicabile unei situaţii juridice concrete pare să
fie foarte simplă, în sensul că orice lege nouă reglementează numai situaţiile juridice ivite după
intrarea ei în vigoare, iar legea veche se aplică situaţiilor juridice ivite înainte de abrogarea ei.
Această regulă este exprimată prin adagiul tempus regit actum.
Simplitatea există numai în cazul situaţiilor juridice (înțelese larg – lato sensu- ca orice
element care are relevanță juridică – acte, acte fapte, situații juridice stricto sensu, efecte ale
oricăreia dintre acestea) care se constituie, se modifică, se sting şi îşi produc toate efectele sub
imperiul aceleiaşi legi. În practică însă, lucrurile sunt mai complicate, deoarece pot exista
numeroase situaţii juridice care:
- produc efecte succesive şi îndepărtate, fiind deci posibil ca o situaţie juridică să producă
unele efecte ori să se epuizeze sub imperiul unei noi legi, care a abrogat legea ce era în
vigoare în momentul naşterii acelei situaţii juridice,
- situația juridică este persistentă în timp sau în curs de cristalizare, definitivare,

punându-se astfel problema de a determina care este legea ce se va aplica situaţiei juridice
respective. Tocmai de aceea, este necesar să se stabilească un criteriu al (ne)retroactivităţii.

Dintre diversele teorii susţinute, o vom prezenta pe aceea clasică și pe cea normativistă.
Prima, teoria clasică, în prealabil, deosebeşte:
- pe de o parte, diferitele perioade în care timpul poate fi considerat (trecutul, prezentul şi
viitorul), iar,

- pe de altă parte, elementele prin care o situaţie juridică poate fi legată de una din aceste
perioade (fie constituirea, modificarea sau stingerea situaţiei juridice, fie efectele pe care
aceasta le produce).

O lege ar fi retroactivă dacă ar reglementa fie fapte care înainte de intrarea ei în vigoare au dat
naştere, au modificat ori au stins o situaţie juridică, fie efecte pe care acea situaţie juridică le-a
produs înainte de aceeaşi dată.
Aparţin deci trecutului faptele constitutive, modificatoare sau extinctive de situaţii juridice,
realizate în întregime înainte de intrarea în vigoare a legii noi, cât şi efectele produse înainte de
acest moment (facta praeterita), ceea ce înseamnă că legea nouă nu se aplică în privinţa acestora,
deoarece, în caz contrar, ar însemna să i se atribuie efect retroactiv. În schimb, legea nouă se va
aplica, de la data intrării ei în vigoare (fără a putea fi considerată retroactivă), atât situaţiilor
juridice care se vor naşte, modifica sau stinge după această dată, precum şi efectelor viitoare ale
situaţiilor juridice trecute (facta futura), cât şi, de regulă, situaţiilor juridice în curs de formare,
modificare sau stingere la data intrării ei în vigoare (facta pendentia).

Teoria normativistă accentuează ideea ca legea nouă nu poate reevalua trecutul. Astfel legea
nouă va fi retroactive dacă și numai dacă:
– leagă, ataşează consecinţe juridice noi (fie și pentru viitor)unui act sau fapt săvârșit ori
produs înainte de intrarea sa în vigoare; ori
– refuză consecinţele juridice atribuite de legea în vigoare la data săvârşirii sau producerii
actului ori faptului respectiv (fie și pentru viitor).
Pentru aceasta însă trebuie stabilit mai întâi dacă actul sau faptul aparține trecutului și dacă el
este sau nu reevaluat de legea nouă așa cum am văzut mai sus.

B. Prin principiul aplicării imediate a legii civile noi se înţelege regula de drept conform
căreia, de îndată ce a fost adoptată, legea civilă nouă se aplică tuturor situaţiilor ivite după
intrarea ei în vigoare, excluzând aplicarea legii civile vechi. El este consacrat de art. 6 alin. 1 teza
1 C. civil și aplicat de art. 6 alin. 5 C. civ..
De la principiul aplicării imediate a legii civile noi există însă o excepție notabilă şi anume
ultraactivitatea (supraviețuirea) legii civile vechi, care înseamnă aplicarea, la unele situaţii
juridice viitoare determinate, a legii civile vechi, deşi a intrat în vigoare o nouă lege civilă.
Ultraactivitatea legii vechi este justificată de necesitatea ca anumite situaţii juridice în curs sau
viitoare să rămână guvernate de legea sub imperiul căreia au început să se constituie, să se
modifice ori să se stingă.
Excepţia ultraactivităţii legii vechi îşi găseşte aplicare nu numai în cazul în care legea nouă
prevede în mod expres aceasta, ci şi în cazul normelor juridice așa zis supletive, pentru că norma
supletivă veche este asimilată voinței părților și va face inaplicabilă norma supletivă nouă, care
este condițională (se aplică în lipsa voinței părților).
 C. Ultraactivitatea. NCC consacra mai multe cazuri de ultatractivitate – art. 6 alin. 2 si alin.
4, menită să simplifice aplicarea legii, înlăturând multe dintre discuțiile extrem de complicate
privitoare la criteriul neretroactivității. Reglementând cât mai multe cazuri de ultractivitate
legiuitorul a făcut practic din aplicarea imediată a legii noi o excepție statistică, dând expresie și
ideii de protecție a așteptărilor legitime ale subiectelor de drept, care nu vor mai fi surprinse de
schimbările legii.
Sub imperiul reglementării anterioare se aprecia de obicei că norma interpretativă, face corp
comun cu norma interpretată, deci comandamentul nu este unul nou, pentru că aparține normei
interpretate, așa încât se aplica și pentru trecut, câtă vreme ne situam în câmpul aplicării imediate
a normei interpretate. De remarcat că NCC a prevăzut expres – art. 9 alin. 2 că nici măcar norma
interpretativă nu este obligatorie pentru trecut, chiar dacă soluția face corp comun cu norma
interpretată. Desigur că interpretul poate să își însușească soluția dată de norma interpretativă,
dar nu este obligat să facă aceasta.

Spre exemplu, art. 6 alin. 2 NCC dispune că actele şi faptele juridice încheiate ori, după caz,
săvârşite sau produse înainte de intrarea în vigoare a legii noi nu pot genera alte efecte juridice
decât cele prevăzute de legea în vigoare la data încheierii sau, după caz, a săvârşirii ori
producerii lor. Aşadar, şi efectele viitoare ale acestor situaţii trecute vor rămâne, în principiu,
guvernate de legea veche, deși aplicarea imediată a legii noi ar fi putut justifica soluția exact
contrară.
Sau, potrivit art. 6 alin. 4, prescripţiile, decăderile şi uzucapiunile începute şi neîmplinite la
data intrării în vigoare a legii noi sunt în întregime supuse dispoziţiilor legale care le-au instituit.
Se observă că unele situaţii în curs, cum sunt termenele, vor primi aplicarea legii vechi chiar
daca vor curge, în parte, sub imperiul legii noi.
Uneori, legiuitorul revine la regula aplicării imediate a legii noi, cum se întâmplă în cazul art.
6 alin. 6 NCC.
Atenție, cu excepția neretroactivității, toate celelalte reguli – generale sau speciale prevăzute
de art. 6 NCC sunt derogabile prin reglementarea primară.

3. Aplicarea legii civile în spaţiu. Aplicarea legii civile în spaţiu prezintă un aspect intern şi
un aspect internaţional.
Aspectul intern vizează situaţia raporturilor civile stabilite, pe teritoriul României, între
subiecte de drept civil de cetăţenie sau, după caz, de naţionalitate română şi se rezolvă ţinându-se
cont de următoarea regulă: actele normative civile care emană de la organele centrale de stat se
aplică pe întreg teritoriul ţării (există însă şi unele acte normative care sunt emise de organe
centrale de stat, dar care se aplică doar pe o anumită parte a teritoriului naţional, iar reglemen-
tările civile care provin de la un organ de stat local se aplică doar pe teritoriul respectivei unităţi
administrativ-teritoriale.
Aspectul internaţional vizează ipoteza raporturilor civile cu element de extraneitate şi se rezolvă
de normele conflictuale ale dreptului internaţional privat. (

4. Aplicarea legii civile asupra persoanelor. Destinatarii legii civile sunt subiectele de drept
civil, deci persoanele fizice şi persoanele juridice. Am arătat că unul dintre principiile
fundamentale ale dreptului civil îl reprezintă egalitatea în faţa legii civile, însă, egalitatea (şi
generalitatea) acţiunii legii civile asupra persoanelor nu trebuie să ducă la concluzia că toate
normele juridice civile sunt aplicabile, în aceeaşi măsură şi uniform, tuturor subiectelor de drept
civil.
Din punctul de vedere al sferei subiectelor la care se aplică, normele conţinute în legile civile
pot fi împărţite în trei categorii:
- norme de drept civil cu vocaţie generală de aplicare, deci aplicabile atât persoanelor fizice,
cât şi persoanelor juridice;
- norme de drept civil care au vocaţia de a se aplica numai persoanelor fizice;
- norme de drept civil care au vocaţia de a se aplica numai persoanelor juridice.

5. Soluționarea conflictului aparent între mai multe norme juridice.

Analiza separată a două sau mai multor norme juridice poate conduce la concluzia că fiecare
dintre ele pare a reglementa raportul juridic analizat. Cum stabilim care dintre norme are
prioritate?

Primul demers este acela de a stabili dacă părțile au convenit ele valabil care este soarta
raportului dintre ele, caz în care voința părților are prioritate.

Al doilea demers este acela de poziționare a normelor în schema art. 2 Cod civil, care include o
ordine de prioritate – legea, uzanțele, analogia legii, analogia dreptului.

Al treilea demers, aplicabil atunci când identificăm două ”legi” aplicabile, este de a stabili
poziția lor în piramida forței juridice a normei- norma cu forță superioară va avea prioritate. În
esență această piramidă arată schematic astfel:

I. Constituția

II. Tratate și convenții internaționale aplicabile cu prioritate – vz art. 20 Constituție.

III. Norme primare naționale Legi și Ordonanțe ale Guvernului.

- IV. Norme secundare - acte administrative normative

Al patrulea demers, chemat dacă normele au aceeași forță juridică – este de stabilire a corelației
dintre norme; dacă se identifică corelația normă specială- normă generală, norma specială se
aplică prioritar ca derogatorie.

Al cincilea demers, dacă între norme nu există corelația general-special, conduce la o

suprapunere a celor două norme, caz în care va prevala ultima, întrucât este de presupus că a
abrogat-o, fie și implicit, pe cea anterioară.

6. Interpretarea legii civile.

 a. Noțiune. Interpretarea „legii civile” este operațiunea logico-rațională de determinare,
lămurire și explicare a conținutului și sensului normelor de drept civil cuprinse în actele
normative, în scopul justei lor aplicări, prin corecta încadrare a diferitelor situații din viața
practică în ipotezele acestor norme.
Interpretarea legii civile este necesară pentru:

- adaptarea dispozițiilor legale la realitățile social-economice aflate în permanentă

schimbare;
- lămurirea formulelor și termenilor legali, în absența unor definiții legale;
- explicarea termenilor și expresiilor de strictă specialitate;
- redactarea defectuoasă sau eronată a textelor legale.
Interpretarea legii este o etapă în procesul aplicării legii întrucât pentru aplicare este nevoie
de deslușirea conținutului și sensului exact al normei.

b. Clasificarea formelor interpretării legii civile.

Întâi, în funcţie de forţa sa juridică – obligatorie sau neobligatorie – se distinge
interpretarea oficială şi interpretarea neoficială.
Interpretarea oficială se împarte în:
➢ Interpretarea autentică (sau oficială stricto sensu) este aceea care provine de la însuși
organul emitent al normei civile interpretate;
➢ Interpretarea legală este aceea care provine fie de la organul de stat emitent, fie de la un
organ de stat competent să emită acte normative de același nivel cu actul normativ supus
interpretării.
➢ Interpretarea jurisdicțională este aceea care provine de la un organ de jurisdicție.
Interpretarea autentică și legală sunt general-obligatorii.
Este neoficială acea interpretare a dispozițiilor legii civile, dată de doctrina juridică
Apoi, în funcţie de rezultatul interpretării se deosebesc: interpretarea literală (numită şi
declarativă), interpretarea extensivă şi interpretarea restrictivă.
Interpretarea declarativă este aceea care este impusă de concluzia că între formulare
literară (lingvistică) a normei civile și conținutul său real există o concordanță deplină și
perfectă.

Interpretarea extensivă este acea interpretare impusă de concluzia că între formulare

literară (lingvistică) a normei civile și conținutul real al acesteia nu există o concordanță deplină
și perfectă, în sensul că formularea lingvistică este prea restrictivă față de înțelesul mai larg ce
trebuie atribuit textului interpretat.

Interpretarea restrictivă este aceea care este impusă de concluzia că între formulare
literară (lingvistică) a normei civile și conținutul său real al nu există o concordanță deplină și
perfectă, în sensul că formularea lingvistică este prea largă față de înțelesul mai limitat ce trebuie
atribuit textului interpretat.

În al treilea rând, în funcție de metoda interpretării folosite, se pot distinge:

interpretarea gramaticală, interpretarea sistematică, interpretarea logică și interpretarea istorico-
teleologică.

c. Metodele de interpretare a legii civile

Interpretarea gramaticală (denumită și interpretarea literară, textuală) - este o metodă de
interpretare ce constă în lămurirea înțelesului și conținutului normelor juridice civile cuprinse în
dispozițiile normative prin analiza gramaticală, semantică, morfologică și sintactică,
Interpretarea sistematică (contextuală)- este acea metodă de interpretare ce constă în
lămurirea înțelesului și conținutului normei juridice civile, ținându-se seama de legăturile sale cu
alte norme cuprinse în dispozițiile legale ale aceluiași act normativ sau ale altor acte normative.
Interpretarea logică- este metoda de interpretare ce constă în lămurirea înțelesului și
conținutului normei juridice civile prin aplicarea principiilor logicii formale, în special a
raționamentelor inductive și deductive (silogismele) îndeobște cunoscute. Ea se slujește de mai
multe reguli:
➢ legile care derogă de la o dispoziție generală „se aplică numai în cazurile expres
și limitativ prevăzute de lege”,

➢ ubi lex non distinguit, nec nos distinguere debemus - unde legea nu distinge nici
interpretul nu trebuie să distingă; norma de drept civil conținută într-o dispoziție
legală să fie interpretată în sensul aplicării ei, iar nu în sensul neaplicării, deoarece
ea a fost edictată pentru a fi aplicată, căci altfel nu și-ar găsi rostul.

➢ Actus interpretandus est potius ut valeat quam ut pereat; legea se interpretează în

sensul aplicării sale și nu în senul în care e golită de conținut practic.
Argumente de interpretare logică, deduse din logica formală și utilizate în interpetare:
➢ a contrario se întemeiază pe principiul de logică al terțului exclus: tertium non
datur.
➢ Argumentul a fortiori permite aplicarea unei norme juridice civile la un caz
neprevăzut de textul legal, pentru că raţiunile care au fost avute în vedere la
edictarea acelei norme se regăsesc cu și mai multă tărie în cazul dat.
➢ Argumentul de analogie (a pari) justifică și permite extinderea aplicării unei
norme juridice civile și la situațiile asemănătoare care nu sunt reglementate de
lege.
➢ Argumentul reducerii la absurd (reductio ad absurdum) este procedeul prin care
 se învederează că numai o anumită soluţie propusă în interpretarea unui text legal
este rațional admisibilă, în timp ce orice altă soluție contrară nu poate fi acceptată,
deoarece ar conduce la consecințe absurde, inadmisibile.
Interpretarea istorico-teleologică este metoda de interpretare ce constă în lămurirea
înțelesului și conținutului normei juridice civile, ținându-se seama nu numai de finalitatea
urmărită de legiuitor la adoptarea actului normativ din care această normă face parte, ci și de
contextul istoric în care acesta a fost dezbătut și adoptat.
În practică, un text legal poate fi interpretat poate fi interpretat apelându-se la mai multe
metode ori reguli de interpretare, uneori conducând la aceeaşi soluţie, alteori ajungându-se la
soluţii diferite, chiar contrarii.
De aceea, în lămurirea, explicarea și determinarea conținutului și sensului unei norme
juridice civile trebuie utilizate toate metodele de interpretare cunoscute, iar în cazul unor soluții
diferite de interpretare trebuie aleasă soluția cea mai justă, echitabilă.
Publicitatea drepturilor.

A) Noțiune. Publicitatea este un sistem tehnico-juridic de aducere la cunoştinţa publicului a unor situaţii
juridice subiective sau obiective în scopul ocrotirii unor interese generale sau private, după caz.

Obiectul publicității: acte, fapte, situații juridice, drepturi (raporturi juridice).

Regula: opozabilitatea ”naturală” a actelor, faptelor și drepturilor;

Excepția: cazurile în care legiuitorul condiționează opozabilitatea lor de cunoaștere/publicitate.

B) Reglementarea generală a publicităţii este cuprinsă în art. 18-24 C. civ. Principalele reglementări
speciale sunt:

- publicitatea imobiliară, realizată prin cartea funciară, este reglementată în

art. 876-915 C. civ. şi în Legea nr. 7/1996

- publicitatea realizată prin Arhiva Electronică de Garanţii Reale Mobiliare de art. 2413 C. civ. şi de
O.G. nr. 89/2000

– art. 200-204 (înregistrarea persoanei juridice);

– art. 334-335 (publicitatea convenției matrimoniale);
– art. 1.109 (înregistrarea actelor de acceptare a moștenirii);
– Legea nr. 26/1990 privind registrul comerțului, republicată;

C) Tipologii de publicitate.

I. În funcţie de modul de realizare, se distinge între publicitatea legală (sau de drept) şi

publicitatea de fapt.

a)Publicitatea legală (sau de drept) este aceea care se realizează prin modurile şi autorităţile
publice, prevăzute de lege. Așadar, dacă legea nu prevede necesitatea publicității, dreptul și obligația se
nasc și sunt opozabile părților și terților.

b)Publicitatea de fapt este aceea care se realizează de către persoana interesată prin
mijloace apte să aducă situaţia juridică la cunoştinţa terţilor, altele decât mijloacele de
publicitate prevăzute de lege.

II. În funcţie de efectele sale, se poate distinge între publicitatea cu rol constitutiv, publicitatea cu rol de
opozabilitate faţă de terţi şi publicitatea cu rol de informare.
a)Publicitatea este constitutivă atunci când condiţionează eficacitatea situaţiei juridice
supuse publicităţii, atât între părţi, cât şi faţă de terţi. Sancțiunea neîndeplinirii este lipsa efectelor între
părți și față de terți.

- înmatricularea sau înscrierea persoanelor juridice de drept privat;

- întabularea drepturilor reale imobiliare;

b)Publicitatea îndeplineşte rol de opozabilitate faţă de terţi (fiind numită, în doctrină, şi

publicitate confortativă) atunci când situaţia juridică supusă publicităţii îşi produce efectele
între părţi independent de formalitatea de publicitate, însă aceasta condiţionează eficacitatea situaţiei
juridice faţă de terţi. Aceasta este regula în materie de publicitate. Sancțiunea neîndeplinirii este lipsa
efectelor față de terți. Ex:

- publicitatea actelor și faptelor de comerț prin Registrul Comerțului;

- notarea pentru opozabilitate a actelor și faptelor privitoare la imobile înscrise în c.f.;

c)Publicitatea îndeplineşte rol de informare a terţilor (fiind numită şi publicitate declarativă)

atunci când nu condiţionează eficacitatea unei situaţii juridice supuse publicităţii, ci asigură
numai cognoscibilitatea acesteia. Nu se pune problema sancțiunii juridice pentru nerespectarea ei,
situația juridică fiind oricum opozabilă părților și terților (tuturor). Spre ex.:

- publicitatea imobiliară a dreptului de proprietate publică;

- notarea unor acte sau fapte ce privesc starea sau capacitatea persoanelor, în legătură cu imobilele
înscrise în c.f.

III. În funcţie de sancţiunea neîndeplinirii formalităţii de publicitate, se distinge între

publicitatea necesară (sau obligatorie) şi cea facultativă

a)Publicitatea este necesară dacă ea condiţionează eficacitatea situaţiei juridice supuse

publicităţii, fie atât între părţi, cât şi faţă de terţi (publicitatea constitutivă), fie numai faţă de
terţi (publicitatea confortativă).

b)Publicitatea este facultativă dacă ea nu condiţionează eficacitatea situaţiei juridice, drepturile și

obligațiile pot fi exercitate, respectiv executate între părţi şi sunt
opozabile în sens larg terţilor, care nu le pot ignora. Ex.:

- publicitatea informativă
D) Funcțiile publicității.

a) funcţia de informare a terţilor (în sens larg);

b) funcţia constitutivă sau translativă de drepturi (de formare sau constituire a unei situaţii juridice
determinate);

c) funcţia de eficacitate (opozabilitate) faţă de terţi (în sens restrâns);

a) efectul pozitiv: actele, faptele sau situaţiile juridice făcute publice se prezumă a fi cunoscute de toată
lumea; cu alte cuvinte, este suficient ca formalitatea de publicitate să fie îndeplinită pentru ca actul, faptul
sau situaţia juridică semnalată publicului să producă efecte juridice depline, independent dacă cei
interesaţi au luat sau nu cunoştinţă de acest lucru; are o valoare absolută, fiind asimilată, prin consecinţele
sale, unei prezumţii irefragabile (iuris et de iure), pentru că nimeni nu se poate apăra (sau scuza) prin
faptul că nu a avut cunoştinţă
b) efectul negativ: actele, faptele sau situaţiile juridice nefăcute publice se prezumă a fi necunoscute
(ignorate) de către terţi şi, astfel, acestea nu pot produce efecte contra acestora, ci numai efecte limitate
între părţile contractante sau faţă de anumite persoane direct implicate; are o valoare relativă, în sensul
că această omisiune nu exclude întotdeauna posibilitatea pentru cel interesat de a proba că terţul,

d) funcţia de soluţionare a „conflictului de drepturi” dintre diverse persoane;

Vz. art. 891 C.civ., în cazul în care două sau mai multe persoane au fost îndreptățite să dobândească, prin
acte încheiate cu același autor, drepturi asupra aceluiași imobil care se exclud reciproc, cel care și-a înscris
primul dreptul va fi socotit titularul dreptului tabular (verus dominus).

e) funcţia creatoare de drepturi (de dobândire ex lege a unei situaţii juridice noi);
vz. Art. 901 Cod civil: ”Sub rezerva unor dispoziții legale contrare, oricine a dobândit cu bună-credință vreun
drept real înscris în cartea funciară, în temeiul unui act juridic cu titlu oneros, va fi socotit titularul dreptului
înscris în folosul său, chiar dacă, la cererea adevăratului titular, dreptul autorului său este radiat din cartea
funciară.”

f) funcţia probatorie a publicității.

Vz. Art. 21 Cod civil instituie două prezumții relative (se poate dovedi în contra lor, în condițiile legii), în
materia publicității:
– o prezumție pozitivă: dacă un drept, act sau fapt a fost înscris într-un registru public, se prezumă că
el există, cât timp nu a fost radiat sau modificat în condițiile legii [art. 21 alin. (1)];
– o prezumție relativă: dacă un drept, act sau fapt a fost radiat, se prezumă că el nu există [art. 21
alin. (2)].

Art. 900 C.civ. este o aplicație specială: dacă în cartea funciară s-a înscris un drept real în folosul unei
persoane, se prezumă că dreptul există în favoarea ei; tot astfel, dacă un drept s-a radiat din cartea
funciară, se prezumă că acel drept nu există.
E) Corelația între cunoașterea efectivă și publicitate;

De regulă, publicitatea are efect de opozabilitate, astfel că sancţiunea generală a neîndeplinirii

formalităţii de publicitate constă în inopozabilitatea faţă de terţi a situaţiei juridice supuse publicităţii,cu
excepţia cazului în care terţul a cunoscut situaţia juridică pe altă cale [art. 22 alin. (1) C. civ.]. Așadar, ca
regulă, dacă legea nu prevede altfel, cunoașterea efectivă suplinește și echivalează cu publicitatea.

➢ Cunoaşterea efectivă acoperă însă lipsa publicităţii numai în mod relativ - faţă de terţul sau de
terţii care se află în această ipoteză – adică cei care au cunoscut aspectul supus publicității [art.
22 alin. (3) C. civ.].
➢ Atunci când lege prevede că simpla cunoaștere de fapt nu suplinește lipsa de publicitate, absența
acesteia poate fi invocată de orice persoană interesată, inclusiv de terțul care a cunoscut, pe altă
cale, dreptul, actul, faptul sau raportul juridic supus publicității publicității [art. 22 alin. (2) C. civ.].
Ex. potrivit 891 C.civ., în cazul în care două sau mai multe persoane au fost îndreptățite să
dobândească, prin acte încheiate cu același autor, drepturi asupra aceluiași imobil care se exclud
reciproc – în tot (de ex., două drepturi de proprietate) sau în parte (un drept de proprietate și un
drept de uzufruct sau de ipotecă) – cel care și-a înscris primul dreptul în cartea funciară va fi
socotit titularul dreptului tabular, indiferent de data titlului în temeiul căruia s-a săvârșit înscrierea
în cartea funciară și, totodată, indiferent de buna sau reaua-credință a celui de-al doilea achizitor.

F. Regimul juridic al ”dreptului la a face publicitatea”.

Condițiile:

- procedura și condițiile se stabilesc prin lege.

- se poate exercita chiar de către o persoană fără capacitate de exercițiu;

- Nu se poate renunța la dreptul de a realiza publicitatea;

Efectele:

- dacă formalitatea a fost îndeplinită nimeni nu poate invoca faptul că nu a cunoscut ce a fost supus
publicității.
Unitatea de învăţare nr. 4

RAPORTUL JURIDIC CIVIL

Cuprins:

TEMA IV – Noțiuni generale privind raportul juridic civil. Subiectele raportului juridic civil.
Conținutul raportului juridic civil (I).

1. Noţiunea, caracterele juridice şi structura raportului juridic civil.

2. Izvoarele raportului juridic civil concret. Noţiune. Clasificări. Importanţa distincţiei între "act
juridic" şi "fapt juridic stricto sensu".

3. Subiectele raportului juridic civil. Definiţii. Categorii. Capacitatea civilă. Noțiuni generale.

4. Conținutul raportului juridic civil (I).

5. Teme de reflecție și grile recapitulative.

1. CARACTERIZARE GENERALĂ A RAPORTULUI JURIDIC CIVIL

Prin raport juridic civil se înţelege relaţia socială, patrimonială sau nepatrimonială,
reglementată de norma de drept civil.
Raportul juridic civil prezintă trei caractere: este un raport social; este un raport voliţional;
părţile au poziţia de egalitate juridică.
Prin structura raportului juridic civil înţelegem elementele constitutive ale raportului juridic
civil. Acestea sunt: părţile, conţinutul şi obiectul.
Părţile sau subiectele raportului juridic civil sunt persoanele fizice ori juridice, în calitate de
titulare de drepturi subiective civile sau de obligaţii civile.
Conţinutul raportului juridic civil este dat de totalitatea drepturilor subiective civile şi a
obligaţiilor civile pe care le au părţile raportului juridic respectiv.
Obiectul raportului juridic civil constă în conduita părţilor, adică în acţiunile sau inacţiunile la
care sunt îndrituite părţile sau de care sunt ţinute să le respecte.

2. IZVOARELE RAPORTULUI JURIDIC CIVIL CONCRET.

Prin izvoare ale raportului juridic civil concret vom înţelege acele împrejurări – adică acte
sau fapte juridice civile – cărora legea le ataşează naşterea, modificarea sau stingerea unor
raporturi juridice civile. Acestea mai sunt denumite fapte juridice civile în sens larg.
 După caracterul voliţional, faptele juridice în sens larg (izvoarele raportului juridic civil) se
clasifică în:
a. acţiuni umane – fapte voluntare ale persoanelor fizice sau juridice de care norma
juridică leagă anumite efecte juridice;
b. evenimente sau fapte naturale – fapte juridice care se produc independent de voinţa
omului şi de care norma de drept civil leagă anumite efecte juidice: ex. nașterea unei persoane,
cutremurul etc.
Acțiunile umane se impart în :

a) Acţiuni săvârşite cu intenţia de a produce efecte juridice, adică de a crea, modifica sau
stinge un raport juridic – acestea se numesc acte juridice civile, în acest caz efectele
producându-se în temeiul voinței părților.

b) Acţiuni săvârşite fără intenţia de a produce efecte juridice, dar care efecte se produc
totuşi, în puterea legii – ex lege.
• acţiuni licite (fapte licite), cunoscute în vechiul cod sub denumirea de
cvasicontracte, sunt cele săvârşite cu respectarea prevederilor legale;
faptele juridice licite reglementate de Codul civil ca izvoare ale raporturilor
obligaţionale: sunt:
- gestiunea de afaceri – reglementată de art. 1330 alin. (1) C. civ.,
- plata nedatorată – reglementată de art. 1341 alin. (1) C. civ.,
- îmbogăţirea fără justă cauză – reglementată de art. 1345 C. civ.;

• acţiuni ilicite (fapte ilicite) – sunt acelea săvârşite cu încălcarea dispoziţiilor legale,
denumite şi delicte civile; acestea reprezintă acţiuni sau inacţiuni ale unei
persoane care încalcă drepturile subiective sau interesele legitime ale unei alte
persoane cauzându-i acesteia un prejudiciu patrimonial sau, după caz, unul
nepatrimonial

3. Subiectele raportului juridic civil.

3.1. Noțiune și categorii. Prin subiect al raportului juridic civil se înţelege calitatea de a fi titular
al drepturilor şi obligaţiilor ce alcătuiesc conţinutul raportului juridic civil.
Sunt deci subiecte sau părţi ale raportului juridic civil persoanele fizice sau persoanele juridice (în
această calitate a lor) între care se leagă acel raport şi care au unul faţă de celălalt fie drepturi
subiective, fie obligaţii civile corelative acestor drepturi.

Persoana fizică este omul, privit individual, ca titular de drepturi şi obligaţii civile
Persoana juridică este orice formă de organizare care, întrunind condiţiile cerute de lege,
este titulară de drepturi şi obligaţii civile.

Terminologie. Persoana care dobândeşte sau exercită drepturi subiective civile este subiectul
activ al raportului juridic, iar persoana căreia îi incumbă obligaţii civile este subiectul pasiv.
În raporturile juridice de obligaţie, subiectul activ se numeşte creditor, iar cel pasiv, debitor.
3.2. Pluralitatea subiectelor raportului juridic.

A. Raportul obligațional.
Regula divizibilității.
În cazul raporturilor obligaţionale cu pluralitate de subiecte, drepturile şi obligaţiile corelative
se divid între subiecţii activi sau cei pasivi; aşadar, obligaţiile divizibile (obligaţiile conjuncte)
reprezintă regula – art. 1424 teza I C. civ.În cazul pluralităţii active (pluralităţii de creditori),
fiecare dintre creditori nu poate să ceară de la debitorul comun decât executarea părţii sale din
creanţă – art. 1422 alin. (2) C. civ.În cazul pluralităţii pasive (pluralităţii de debitori), fiecare dintre
debitori, atunci când aceştiasunt obligaţi faţă de creditor la aceeaşi prestaţie, nu poate fi
constrâns la executarea obligaţiei decât separat şi în limita părţii sale din datorie – art. 1422 alin.
(1) C. civ.

Excepții.
- solidaritatea:
a) activă (mai mulţi creditori) – oricare dintre creditori poate să pretindă
debitorului întreaga datorie, iar debitorul se poate libera de datorie plătind-o
oricăruia dintre creditori (art. 1434 C. civ.);
b) solidaritatea pasivă (mai mulţi debitori) – creditorul va putea cere oricăruia dintre
debitorii solidari întreaga creanţă, iar executarea obligaţiei de către unul dintre
codebitori eliberează pe ceilalţi faţă de creditor (art. 1433 C. civ.);
- debitorul solidar care a executat obligaţia se subrogă în drepturile creditorului şi
poate să ceară codebitorilor săi partea de datorie care îi revenea fiecăruia dintre ei
[art. 1456 alin. (1) C. civ.]

- indivizibilitatea – când, datorită obiectului obligaţiei sau convenţiei părţilor,

obligaţia nu poate fi fragmentată (art. 1425 C. civ.).
- indivizibilitatea poate fi: naturală (când obiectul obligaţiei nu poate fi divizat pentru
că este indivizibil) sau convenţională (datorită convenţiei părţilor care îl consideră
indivizibil, chiar dacă prin natura lui este divizibil);

B. Raportul real.

- Subiectul activ plural

a) Proprietatea comună pe cote părți; părțile cunosc cota parte ideală și abstractă din drept, a
fiecăruia, dar bunul nu este fracționat în natură; ex.: doi frați cumpără în cote părți egale un
teren, dar niciunul nu are exclusiv nici 1 m.p. din acesta.

b) Proprietatea devălmașă; părțile nu cunosc nici măcar cota parte ideală și abstractă din drept
a fiecăruia, aceasta determinându-se la sistarea stării de devălmășie.
Ex. proprietatea comună devălmașă a soților.
- Subiectul pasiv este întotdeauna plural- toate celelalte subiecte de drept care sunt ținute
să nu aducă atingere dreptului real.

4. CONŢINUTUL RAPORTULUI JURIDIC CIVIL

Conţinutul raportului juridic civil este dat de totalitatea drepturilor subiective civile şi a
obligaţiilor civile pe care le au părţile raportului juridic respectiv.

1.1. Drepturile subiective civile formează latura activă a conţinutului raportului juridic
civil, iar obligaţiile civile alcătuiesc latura pasivă a acestuia.

A. Definiţia dreptului subiectiv civil

Definiția clasică. Prin drept subiectiv civil se desemnează posibilitatea subiectului activ, în
limitele normelor juridice civile, de a avea o anumită conduită, de a pretinde subiectului pasiv o
conduită corespunzătoare, iar, în caz de nevoie, de a solicita concursul forţei coercitive a statului.

Critica definiției clasice.

- nu contrage cele două laturi ale prerogativelor;

- nu toate drepturile subiective sunt sancționate juridic astfel, pentru că unele nu au drept
material la acțiune.
- dreptul material la acțiune este desprins de dreptul subiectiv civil – art. 2500 alin. 2 NCC;

Definiția reținută. dreptul subiectiv este o prerogativă juridică individuală determinată,

condiționată și exclusivă, a cărei realizare concretă și efectivă este garantată de normele
dreptului obiectiv.

Dreptul subiectiv civil trebuie exercitat cu bună credinţă şi fără depăşirea limitelor lui interne,
adică scopului pentru care a fost recunoscut de către legiuitor, ceea ce ar putea conduce la abuz
(art. 14, art. 15 NCC) .

B. Delimitări.

DREPT – LIBERTATE

Libertatea este, în principiu, generală, necondiţionată, nedefinită (nedeterminată în obiectul şi

conţinutul său) şi necauzală (abstractă). Ex. libertatea de mișcare, libertatea contractuală etc.

Dreptul subiectiv este o prerogativă individuală, condiţionată, determinată şi recunoscută numai

în scopul satisfacerii unui interes personal, legitim şi socialmente util.
DREPT – PUTERE

Prin putere se înțelege acea prerogativă juridică constând în posibilitatea de a acționa în numele
și pe seama altuia, cum este cazul reprezentantului legal al minorului sau al mandatarului;

Diferența esențială este aceea că pe când dreptul subiectiv se exercită proprio nomine, puterea
civilă se exercită alieno nomine;

DREPT – FACULTATE

Prin facultate/facultăți (categorie controversată) se înțeleg tot prerogative juridice, dar care sunt
atribute interne ale dreptului subiectiv civil, ceea ce înseamnă că ele nu sunt autonome. Spunem
astfel că titularul proprietății are facultatea de a folosi, de a repara etc. sau nu bunul său. Sau că
propietarul are facultatea de a-și îngrădi proprietatea.

C. Clasificarea drepturilor subiective civile

a) Drepturile subiective civile se clasifică în cu realizare imediată (denumite uneori și absolute)

şi cu realizare mediată (denumite uneori și relative) după cum titularul dreptului poate să şi-l
exercite fără sau cu concursul altei persoane (criteriul modului de realizare sau al conținutului).
Dreptul subiectiv civil absolut este acel drept în temeiul căruia titularul său poate avea o
anumită conduită, fără a avea nevoie de concursul altuia pentru a şi-l exercita. În categoria
drepturilor subiective civile absolute sunt incluse atât drepturile nepatrimoniale, cât şi drepturile
reale.
Dreptul subiectiv civil cu realizare mediată relativ este acel drept în temeiul căruia titularul
poate să pretindă subiectului pasiv o anumită conduită (motive pentru care pot fi denumite și
drepturi obligaționale sau personale, pentru a putea fi opuse celor reale), fără de care dreptul nu
se poate realiza. Categoria drepturilor subiective civile relative include toate drepturile de
creanță (patrimoniale), dar și drepturile nepatrimoniale relative.
O variațiune a acestei clasificări este și aceea a drepturilor absolute și relative, dar care a fost
creată după criteriul opozabilității (fals, sau confuz, pentru că toate drepturile subiective se
bucură de prerogativa opozabilității, fiind ”zone de exclusivitate”, deci însoțite de obligația de a
nu li se aduce atingere – prerogativa de inviolabilitate).

b) După natura conţinutului drepturilor subiective civile, acestea se împart în nepatrimoniale

şi patrimoniale.
Dreptul nepatrimonial este acel drept subiectiv al cărui conţinut nu poate fi exprimat în bani.
Dreptul subiectiv civil patrimonial este acela al cărui conţinut are o valoare pecuniară. La
rândul lor, drepturile subiective civile patrimoniale se împart în drepturi reale şi drepturi de
creanţă.
Dreptul real (ius in re) este acel drept subiectiv patrimonial în temeiul căruia titularul său îşi
poate exercita prerogativele asupra unui lucru în mod direct şi nemijlocit, fără concursul altei
persoane. Destul de aproximativ am putea spune că dreptul poartă asupra bunului.
 Dreptul de creanţă (ius ad personam) este acel drept subiectiv patrimonial în temeiul căruia
subiectul activ, numit creditor, poate pretinde subiectului pasiv, numit debitor, să dea, să facă ori
să nu facă ceva, sub protecția juridică dată de dreptul obiectiv. Destul de aproximativ am putea
spune că dreptul poartă asupra persoanei; în realitate formularea este metaforică, de fapt
obiectul este patrimoniul persoanei, întrucât în epoca modernă sancțiunea nu este niciodată
fizică, punitivă.
Pe lângă unele asemănări ce există între dreptul real şi dreptul de creanţă (ambele sunt
drepturi patrimoniale; ambele au cunoscuţi titularii lor, ca subiecte active), între ele există
importante deosebiri:
- în cazul dreptului real subiectul pasiv este nedeterminat, pe când în cazul dreptului de
creanţă este cunoscut cel căruia îi revine obligaţia corelativă (debitorul);
- dreptului real îi corespunde obligaţia generală şi negativă de a nu i se aduce atingere, în timp
ce
- dreptului de creanţă îi corespunde fie o obligaţie de a da, fie o obligaţie de a face, fie o
obligaţie de a nu face ceva determinat, care însă înseamnă obligaţia debitorului de a se abţine
de la ceva ce ar fi putut face dacă nu s-ar fi obligat la abstenţiune;
- drepturile reale sunt limitate ca număr, însă drepturile de creanţă sunt nelimitate;
- pentru că poartă asupra unui bun, numai dreptul real este însoţit de prerogativa urmăririi
(posibilitatea titularului dreptului real de a pretinde restituirea lucrului de la orice persoană
care l-ar deţine, sau pur și simplu tolerarea de către acesta din urmă a exercițiului dreptului
real) şi de prerogativa preferinţei (posibilitatea titularului dreptului real de a-şi realiza dreptul
respectiv cu prioritate faţă de titularii altor drepturi – această prerogativă aparține
drepturilor reale accesorii de garanție - pe lângă un drept principal de creanță), nu şi dreptul
de creanţă, care rămâne, ca regulă, legat de persoana debitorului și nu de un anumit bun.

c) În funcţie de corelaţia dintre drepturile subiective civile, deosebim drepturi principale şi

drepturi accesorii.
Dreptul subiectiv civil principal este acel drept care are o existenţă de sine stătătoare, soarta
sa nedepinzând de vreun alt drept.
Dreptul subiectiv civil accesoriu este acel drept care nu are o existenţă de sine stătătoare, în
sensul că el fiinţează pe lângă un alt drept subiectiv civil, acesta din urmă având rolul de drept
principal.
Clasificarea prezintă importanţă deoarece soarta juridică a dreptului accesoriu depinde de cea
a dreptului principal – accesorium sequitur principale. Întrucât drepturile nepatrimoniale nu
depind de alte drepturi, înseamnă că ele sunt drepturi principale, aşa încât clasificarea în discuţie
vizează drepturile patrimoniale.
Sfera de aplicare a împărţirii în drepturi principale şi drepturi accesorii nu trebuie redusă la
categoria drepturilor reale, deoarece există şi drepturi de creanţă accesorii, acestea izvorând ca
drepturi corelative obligaţiilor născute din actele juridice civile accesorii. Dintr-un contract
accesoriu izvorăsc nu numai obligaţii accesorii, ci şi drepturi corelative acestora, raportul juridic
obligaţional născut dintr-un contract accesoriu având nu numai o latură pasivă (obligaţia, datoria
debitorului), ci şi o latură activă (dreptul de creanţă al creditorului de a cere debitorului
îndeplinirea acelei obligaţii). În categoria drepturilor de creanţă accesorii includem: dreptul
creditorului de a pretinde de la debitor dobânda aferentă creanţei principale, dreptul născut din
convenţia accesorie numită clauză penală, dreptul subiectiv care izvorăşte din fidejusiune,
dreptul de a pretinde arvuna.
Principala aplicaţie a acestei clasificări se întâlneşte totuşi în materia drepturilor reale,
deosebindu-se drepturile reale principale şi drepturile reale accesorii.
Drepturi reale principale sunt spre exemplu:
- dreptul de proprietate, în cele două forme ale sale, adică: dreptul de proprietate publică
(titulari ai dreptului de proprietate publică sunt numai statul şi unităţile administrativ-teritoriale)
şi dreptul de proprietate privată (pot fi titulari ai dreptului de proprietate privată atât persoanele
fizice, cât şi persoanele juridice, inclusiv statul şi unităţile administrativ-teritoriale);
- drepturile reale zise tradițional ”principale” corespunzătoare dreptului de proprietate privată
(dezmembrămintele dreptului de proprietate, numite şi drepturile reale principale asupra
bunurilor proprietatea altei persoane), anume: dreptul de uzufruct, dreptul de uz, dreptul de
abitaţie, dreptul de servitute şi dreptul de superficie;
- dreptul de administrare (de folosință) al regiilor autonome şi instituțiilor publice, ca drept
real corespunzător dreptului de proprietate publică;
- dreptul de concesiune, mai exact, dreptul de folosință ce izvorăște din concesiune;
- dreptul de folosință a unor bunuri proprietatea publică a statului sau a unităților
administrativ-teritoriale, conferit, în condițiile legii, unor persoane juridice sau fizice;
Drepturile reale principale nu se găsesc într-o relație de accesorialitate cu dreptul de
proprietate pe care îl grevează, pur și simplu au același ”suport” (obiect) – bunul. Astfel, prin
înstrăinarea dreptului de proprietate nu se transmite (ca accesoriu) și dezmembrământul
acestuia, pentru că el aparține, prin definiție, altei persoane (care nu a consimțit la această
transmisiune) decât înstrăinătorul. Dreptul de servitute (care poartă asupra fondului aservit) este
însă un drept accesoriu dreptului de proprietate asupra fondului dominant, pentru că existența
lui este de neconceput în absența unui fond dominant, deci se va stinge/transmite prin pieirea
/transmisiunea acestuia din urmă.
Drepturi reale accesorii sunt, spre exemplu:
- dreptul de ipotecă, art. 2343-2478 NCC ;
- dreptul de gaj (amanetul), reglementat de art. 2480-art. 2494 NCC;
- privilegiile art. 2333-2342 NCC;
- dreptul de retenție, art. 2495- 2499 NCC .
Se observă că toate drepturile reale accesorii presupun, ca drept principal, un drept de
creanță.

d) Drepturi subiective primare (orignare) și drepturi subiective derivate (secundare).

Drepturile subiective civile primare sunt acele drepturi subiective care procură, în caz de
realizare, un avantaj direct titularului, cu sau fără concursul altcuiva.
Drepturile subiective civile secundare sunt acele drepturi subiective care, dimpotrivă,
procură, în caz de realizare, doar un avantaj indirect, mediat de o activitate viitoare a
titularului sau, după caz, a celui obligat la o conduită necesară realizării lui.
Sunt socotite, în esență, drepturi secundare acele drepturi subiective civile în virtutea cărora
titularul lor, persoană fizică sau juridică, are puterea de a influența, în mod unilateral și
discreționar, o situație juridică preexistentă, modificând-o, stingând-o sau dând naștere, în locul
acesteia, unei alte situații juridice, noi. Or, avantajele așteptate sunt cele care rezultă din situația
juridică viitoare.

e) În raport de gradul de certitudine conferit titularilor, deosebim certe şi drepturi incerte.

Dreptul subiectiv civil pur şi simplu este cert, întrucât conferă maximă certitudine titularului
său; nici existența şi nici exercitarea lui nu depind și nu pot depinde de vreo împrejurare viitoare
(ex. drepturile personalității, recunoașterea unui copil etc). Dreptul subiectiv simplu este tot cert
– anume dreptul neafectat, în concret, de modalități (deși este susceptibil de modalități) - un
asemenea drept poate fi exercitat de îndată ce s-a născut, necondiţionat.
Dreptul subiectiv civil afectat de modalităţi – termen sau condiție- este acela care nu mai oferă
deplină siguranţă titularului, în sensul că existenţa lui sau exercitarea lui depinde de o împrejura-
re viitoare, certă sau incertă.
Dreptul afectat de termen are o existență certă, dar nu poate fi exercitat oricând (ci numai
înainte sau numai după o dată calendaristică). Dreptul subiectiv civil afectat de termen este
apropiat, ca siguranţă, de dreptul pur, deoarece termenul, ca modalitate a actului juridic, constă
într-un eveniment viitor şi sigur ca realizare, aşa încât nu afectează existenţa dreptului subiectiv,
ci numai exerciţiul acestuia, în sensul că amână sau, după caz, pune capăt exerciţiului dreptului
subiectiv respectiv.
Dreptul subiectiv civil afectat de condiţie este este incert nesigur în ceea ce priveşte
eficacitatea (iar nu existența) sa, întrucât condiţia este un eveniment viitor şi nesigur ca realizare,
aşa încât există nesiguranţă în privinţa eficacităţii sau, după caz, a stingerii dreptului subiectiv.
Tot incert este și dreptul eventual. Categoria este controversată. Este privit:

- fie ca fiind acela căruia îi lipseşte un element constitutiv şi esenţial, fără de care existenţa sa
este de neconceput, deoarece este un drept imperfect, în curs de formare; ex.: dreptul
cumpărătorului asupra unei recolte viitoare, garanţia constituită asupra unui bun viitor sau
asupra unei datorii viitoare, dreptul la garanţie contra evicţiunii etc.

- fie este considerat un simplu element al capacității de folosință, adică este o simplă
aptitudine de a dobândi în viitor un veritabil drept subiectiv.

Într-un alt registru, mai puțin riguros, dar mai simplu, drepturile se clasifică după obiectul asupra
cărora poartă:

a) bunuri – drepturile reale – esențialmente patrimoniale;

b) situațiilor juridice care afectează interesul altei persoane – drepturile potestative (în
principiu patrimoniale).
c) activității (prestației) unei persoane – drepturile obligaționale – patrimoniale (creanțe)
sau nepatrimoniale;
 a) și b) sunt drepturi cu realizare imediată, iar c) cu realizare mediată.

4.Teme de reflecție și grile recapitulative

1. Ce sunt drepturile cu realizare mediată (relative)?

2. Comparați drepturile reale și drepturile de creanță.

3.Reprezintă o diferență între drepturile reale și drepturile de creanță:

a) doar drepturile de creanță sunt evaluabile în bani;

b) doar drepturile reale pot avea mai mulți cotitulari (de exemplu, coproprietari);

c) doar exercitarea drepturilor de creanță presupune concursul unui subiect pasiv determinat al
raportului juridic.

4. Este un drept de creanță:

a) dreptul întreținutului de a obține prestarea, în natură, a întreținerii convenite printr-un

contract de întreținere;

b) dreptul de opțiune succesorală;

c) dreptul de ipotecă mobiliară.

RAPORTUL JURIDIC CIVIL

TEMA V – Raportul juridic civil (II)

1. Conținutul raportului juridic civil - obligația civilă

2. Publicitatea drepturilor.
3. Teme de reflecție și grile recapitulative

1. Obligația civilă

A. Definiţia obligaţiei civile – element al conținutului raportului juridic.

Prin obligaţie civilă înţelegem îndatorirea subiectului pasiv al raportului juridic civil de a avea
o anumită conduită, corespunzătoare dreptului subiectiv corelativ, care poate consta în a da, a
face sau a nu face ceva şi care, în caz de nevoie, poate fi impusă prin forţa coercitivă a statului
(sau, mai riguros zis, sancționată juridic, în condițiile legii).

Atragem atenția că terminologic noțiunea de obligație desemnează abreviat și raportul juridic

- obligația este o legătură de drept în virtutea căreia debitorul este ținut să procure o prestație
creditorului, iar acesta are dreptul să obțină prestația datorată.

Reamintim că oricărei obligații civile îi corespunde un drept corelativ, cele două fiind definite
unul prin altul.

B. Clasificarea obligaţiilor civile

a) Obligaţii de a da, obligaţii de a face şi obligaţii de a nu face

În dreptul civil, prin obligaţia de a da se înţelege îndatorirea de a constitui sau de a transmite

un drept real. Aşadar, „a da” nu înseamnă „a preda”. Spre exemplu, obligaţia vânzătorului de a
transmite dreptul de proprietate asupra lucrului vândut în patrimoniul cumpărătorului este o
obligaţie de a da, care nu trebuie confundată cu obligaţia de a preda în materialitatea sa lucrul
vândut, aceasta din urmă fiind, aşa cum vom vedea imediat, o obligaţie de a face. De asemenea,
tot o obligaţie de a da este şi îndatorirea pe care şi-o asumă cel care a împrumutat o sumă de
bani de a constitui un drept de ipotecă în favoarea celui care l-a împrumutat, pentru a garanta
dreptul de creanţă al acestuia din urmă.
Prin obligaţie de a face se înţelege îndatorirea de a executa o lucrare, de a presta un serviciu
sau de a preda un lucru, deci, în general, orice prestaţie pozitivă în afara celor care se încadrează
în noţiunea de „a da”. De exemplu, obligaţia locatorului de a pune la dispoziţia locatarului lucrul
închiriat, obligaţia de a preda lucrul donat, obligaţia de a presta întreţinerea în temeiul
contractului de întreţinere etc. sunt obligaţii de a face.
Obligaţia de a nu face constă în îndatorirea subiectului pasiv de a se abţine de la o acţiune sau
de la anumite acţiuni. Această obligaţie are un conţinut diferit, după cum este corelativă unui
drept absolut sau unui drept relativ. Obligaţia de a nu face corelativă unui drept absolut înseamnă
îndatorirea generală de a nu face nimic de natură a aduce atingere acestui drept, iar obligaţia de
a nu face corelativă unui drept relativ este îndatorirea subiectului pasiv de a nu face ceva ce ar fi
putut să facă dacă nu s-ar fi obligat la abţinere. O a treia categorie de obligații, variațiune a
obligației de a nu face, cu care nu se confundă (controversată) este cea zisă pasivă - de a tolera
exercițiul dreptului potestativ (a pati -it. )
Importanță: Ex. : obligația de a strămuta proprietatea (obligație de „a da”) implică și obligațiile de a
preda bunul și a-l conserva până la predare, iar, în cazul imobilelor înscrise în cartea funciară, și obligația
de a preda înscrisurile necesare pentru efectuarea înscrierii (art. 1.483 C.civ.); încheierea valabilă a unor
acte juridice: vânzarea unui teren sau construcții trebuie să se facă în formă autentică (art. 1.244 C.civ.),
pe când un antecontract de vânzare-cumpărare a terenului sau construcției respective, nefiind un act
solemn, este deplin valabil, chiar dacă n-a fost încheiat în formă autentică, deoarece nu este generator de
obligaţii de a da, ci numai de a face.

b) Obligaţii civile pozitive, obligaţii civile negative, obligaţii civile pasive.

Această clasificare reprezintă o variantă a clasificării anterioare.

Obligaţiile pozitive sunt acelea care implică o acţiune, deci vom include în această categorie
obligaţia de a da şi obligaţia de a face.
Obligaţiile negative sunt acelea care presupun o abstenţiune, deci includem în această
categorie obligaţia de a nu face.
Obligații pasive - - de a tolera exercițiul dreptului potestativ (a pati -it. ). Ele nu sunt propriu-
zis susceptibile de încălcare, întrucât dreptul se exercită fără concursul subiectului pasiv – printr-
o manifestare de voință ( de regulă de opțiune).

Importanță. Ex.: în principiu, încălcarea unei obligaţii de a nu face îl pune pe debitor de plin drept
(ipso iure) în întârziere - art. 1.523 alin. (2) lit. b) teza a II-a și lit. e) C.civ., ceea ce nu se întâmplă în mod
sistematic în cazul celor de a face.
- numai unei obligații pasive, de a tolera efectele opțiunii altuia, îi corespunde un
așa-numit „drept secundar”.

c) Obligaţii de rezultat şi obligaţii de mijloace

Obligaţiile de rezultat (numite şi obligaţii determinate) sunt acele obligaţii care constau în
îndatorirea debitorului de a obţine un rezultat determinat, deci caracteristic acestor obligaţii este
faptul că obligaţia este strict precizată sub aspectul obiectului şi scopului urmărit, debitorul
asumându-şi îndatorirea ca, desfăşurând o anumită activitate, să atingă un rezultat bine stabilit.
Obligaţiile de mijloace (numite şi obligaţii de diligenţă sau obligaţii de prudenţă şi diligenţă)
sunt acele obligaţii care constau în îndatorirea debitorului de a depune toată stăruinţa pentru
atingerea unui anumit rezultat, fără a se obliga la însuşi rezultatul preconizat.
 Pentru a stabili dacă o obligaţie este de mijloace sau de rezultat (art. 1.481 NCC) se va ţine
seama îndeosebi de:

- modul în care obligaţia este stipulată în contract;

- existenţa şi natura contraprestaţiei şi celelalte elemente ale contractului;

- gradul de risc pe care îl presupune atingerea rezultatului;

- influenţa pe care cealaltă parte o are asupra executării obligaţiei.

Importanță: în ceea ce privește condițiile și proba necesare angajării răspunderii; în cazul obligației
de rezultat debitorul poate doar arăta că un eveniment extern la împiedicat să execute, iar în cazul
obligațiilor de diligență, debitorul poate dovedi cu efect exonerator că a depus toate diligențele cerute de
standardul aplicabil (că nu a greșit cu nimic).

d) Obligaţii civile obişnuite, obligaţii scriptae in rem şi obligaţii propter rem

Obligaţia civilă obişnuită este aceea care incumbă debitorului faţă de care s-a născut, în alte
cuvinte, urmează a fi executată (sau, după cum se mai spune, este opozabilă) „între părţi”, ca şi
dreptul de creanţă. Majoritatea obligaţiilor civile este formată din asemenea obligaţii.
Prin art. 1282 alin. 2 NCC legiuitorul a consacrat opozabilitatea extinsă a obligaţiilor strâns legate
de un bun, dacă legea prevede expres aceasta: (2) Drepturile, precum şi, în cazurile prevăzute
de lege, obligaţiile contractuale în strânsă legătură cu un bun se transmit, odată cu acesta,
succesorilor cu titlu particular ai părţilor.

Obligaţia scriptae in rem (numită şi obligaţie opozabilă şi terţilor) este acea obligaţie care se
naşte în legătură cu un lucru şi care îşi produce efectele şi asupra unei terţe persoane care
dobândeşte ulterior un drept real asupra lucrului respectiv chiar dacă această persoană nu a
participat în vreun fel la naşterea raportului juridic ce are în conţinut acea obligaţie. Un exemplu
de o asemenea obligaţie ne este oferit de art. 1811 NCC., care prevede că, dacă locatorul vinde
bunul închiriat, cumpărătorul este dator să respecte locaţiunea făcută înainte de vânzare,
constatată printr-un înscris autentic sau printr-un înscris sub semnătură privată având dată certă,
cu excepţia situaţiei în care încetarea locaţiunii din cauza vânzării s-ar fi prevăzut în chiar
contractul de locaţiune.
Obligaţia propter rem (numită şi obligaţie reală) este îndatorirea ce incumbă, în temeiul legii
sau chiar al convenţiei părţilor, deţinătorului unui lucru, pentru raţiuni precum: protecţia unor
lucruri de importanţă naţională, exploatarea judicioasă ori conservarea unor calităţi ale unor
lucruri importante, existenţa unor raporturi de bună vecinătate etc. Ca exemple de obligaţii
propter rem menţionăm: îndatorirea deţinătorului unui teren agricol de a-l cultiva şi de a asigura
protecţia solului; obligaţia de grăniţuire (art. 560 NCC); etc.

Importanță: ultimele două se pot opune și succesorilor; atenție ele nu pot fi opuse erga omnes!

e) Obligaţii civile perfecte şi obligaţii civile imperfecte

 Obligaţia civilă perfectă este acea obligaţie care se bucură integral de sancţiunea juridică, în
sensul că, în caz de nevoie, creditorul poate obţine concursul forţei coercitive a statului pentru
executarea ei. Cele mai multe obligaţii intră în această categorie.
Obligaţia civilă imperfectă (numită uneori şi obligaţie naturală) este acea obligaţie (tot juridică,
iar nu morală), a cărei executare nu se poate obţine pe cale silită, dar, în măsura în care ar fi
executată de bunăvoie de către debitor, acesta din urmă nu are dreptul să pretindă restituirea
prestaţiei.

i) – dreptul corelativ se naște lipsit de acțiune; astfel, pentru plata unei datorii născute dintr-
un contract de joc sau de pariu nu există drept la acţiune. Cel care pierde nu poate să ceară
restituirea plăţii făcute de bunăvoie. Cu toate acestea, se poate cere restituirea în caz de fraudă
sau dacă acela care a plătit era lipsit de capacitate de exerciţiu ori avea capacitate de exerciţiu
restrânsă-art. 2264 NCC.

Aşadar, sancţiunea juridică a obligaţiei civile imperfecte nu este calea ofensivă a acţiunii, ci
calea pasivă a excepţiei (a apărării), în sensul că, dacă debitorul unei obligaţii imperfecte, deşi nu
putea fi constrâns prin intermediul forţei coercitive a statului să execute acea obligaţie, a
executat-o totuşi de bunăvoie, atunci el nu va mai putea să îl acţioneze în judecată pe fostul său
creditor pentru a obţine restituirea prestaţiei executate de bunăvoie.

ii) – dreptul corelativ devine ulterior lipsit de acțiune; cel care a executat de bunăvoie
obligaţia după ce termenul de prescripţie s-a împlinit (inițial obligația era perfectă dar a devenit
condițional imperfectă, prin prescripție) nu are dreptul să ceară restituirea prestaţiei, chiar dacă
la data executării nu ştia că termenul prescripţiei era împlinit (art. 2506 NCC).
Notă: cf. prof. Nicolae acest caz este tot o obligație perfectă, pentru că prescripția nu operează din
oficiu, ci trebuie invocată, iar dacă nu este invocată atunci este sancționată și pe cale de acțiune; în
formularea noastră caracterul imperfect este condiționat însă de invocarea prescripției.

f) Alte clasificări

După izvorul lor, se deosebesc obligaţiile civile născute din acte juridice unilaterale, obligaţiile
civile născute din contracte, obligaţiile civile născute din fapte ilicite cauzatoare de prejudicii,
obligaţiile civile izvorâte din gestiunea intereselor altei persoane, obligaţiile civile născute din
plata nedatorată, obligaţiile civile născute din îmbogăţirea fără justă cauză.
Într-o altă clasificare, mai putem deosebi obligaţiile simple şi obligaţiile complexe. Această din
urmă categorie ar include obligaţiile afectate de modalităţi (obligaţii afectate de termen şi
obligaţii afectate de condiţie, acestea din urmă fiind numite şi obligaţii condiţionale), obligaţiile
cu pluralitate de părţi (obligaţii divizibile, obligaţii solidare şi obligaţii indivizibile) şi obligaţiile cu
pluralitate de obiecte (obligaţii alternative şi obligaţii facultative).
În sfârşit, după cum pot fi exprimate sau nu în bani, se mai distinge între obligaţii civile
pecuniare şi obligaţii civile de altă natură.
2. Publicitatea drepturilor.

a) Reglementarea generală a publicităţii este cuprinsă în art. 18-24 C. civ. Principalele

reglementări speciale sunt:

- publicitatea imobiliară, realizată prin cartea funciară, este reglementată în

art. 876-915 C. civ. şi în Legea nr. 7/1996

- publicitatea realizată prin Arhiva Electronică de Garanţii Reale Mobiliare de art. 2413 C.
civ. şi de O.G. nr. 89/2000

b) Tipologii de publicitate.

I. În funcţie de modul de realizare, se distinge între publicitatea legală (sau de drept) şi

publicitatea de fapt.

Publicitatea legală (sau de drept) este aceea care se realizează prin modurile şi autorităţile
publice prevăzute de lege. Așadar, dacă legea nu prevede necesitatea publicității, dreptul și
obligația se nasc și sunt opozabile părților și terților.

Publicitatea de fapt este aceea care se realizează de către persoana interesată prin
mijloace apte de a aduce situaţia juridică la cunoştinţa terţilor, altele decât mijloacele de
publicitate prevăzute de lege.

II. În funcţie de efectele sale, se poate distinge între publicitatea cu rol constitutiv, publicitatea
cu rol de opozabilitate faţă de terţi şi publicitatea cu rol de informare.

Publicitatea este constitutivă atunci când condiţionează eficacitatea situaţiei juridice

supuse publicităţii, atât între părţi, cât şi faţă de terţi. Sancțiunea neîndeplinirii este lipsa
efectelor între părți și față de terți.

Publicitatea îndeplineşte rol de opozabilitate faţă de terţi (fiind numită, în doctrină, şi

publicitate confortativă) atunci când situaţia juridică supusă publicităţii îşi produce efectele
între părţi independent de formalitatea de publicitate, însă aceasta condiţionează eficacitatea
situaţiei juridice faţă de terţi. Aceasta este regula în materie de publicitate. Sancțiunea
neîndeplinirii este lipsa efectelor față de terți.
Publicitatea îndeplineşte rol de informare a terţilor (fiind numită şi publicitate declarativă)
atunci când nu condiţionează eficacitatea unei situaţii juridice supuse publicităţii, ci asigură
numai cognoscibilitatea acesteia. Nu s epune problema sancțiunii juridice.

III. În funcţie de sancţiunea neîndeplinirii formalităţii de publicitate, se distinge între

publicitatea necesară (sau obligatorie) şi cea facultativă

Publicitatea este necesară dacă ea condiţionează eficacitatea situaţiei juridice supuse

publicităţii, fie atât între părţi, cât şi faţă de terţi (publicitatea constitutivă), fie numai faţă de
terţi.

Publicitatea este facultativă dacă ea nu condiţionează eficacitatea situaţiei juridice, drepturile și

obligațiile pot fi exercitate, respectiv executate între părţi şi sunt
opozabile în sens larg terţilor, care nu le pot ignora.

c) Regim juridic.

De regulă, publicitatea are efect de opozabilitate, astfel că sancţiunea generală a neîndeplinirii

formalităţii de publicitate constă în inopozabilitatea faţă de terţi a situaţiei juridice supuse
publicităţii,cu excepţia cazului în care terţul a cunoscut situaţia juridică pe altă cale [art. 22 alin.
(1) C. civ.]. Așadar, ca regulă, dacă legea nu prevede altfel, cunoașterea efectivă suplinește
publicitatea.

Cunoaşterea efectivă acoperă însă lipsa publicităţii numai faţă de terţul sau de terţii care se află
în această ipoteză – care au cunoscut aspectul supus publicității [art. 22 alin. (3) C. civ.].
3. Teme de reflecție și grile recapitulative

1. Obligația naturală este o obligație juridică?

2. Ce este publicitatea constitutivă de drepturi?

3. Care este regula în ce privește rolul publicității drepturilor?

4. În materia raporturilor de obligații:

a) obligația locatorului nu poate avea natura unei obligații scriptæ in rem (opozabilă și terților)
decât în cazul în care bunul care face obiectul prestației locatorului este un imobil înscris în cartea
funciară;

b) în cazul în care a operat prescripția extinctivă, dar ulterior debitorul plătește voluntar obligația
imperfectă, acesta nu poate pretinde restituirea prestației;

c) în cazul în care obligația este afectată de un termen, se consideră, supletiv, că termenul este
stipulat în favoarea ambelor părți.

5. Obligaţia reală:
a) este corelativă unui drept real;
b) constă în îndatorirea de a transmite sau de a constitui un drept real;
c) este corelativă unui drept de creanţă.
TEMA VII – Obiectul raportului juridic civil

1. Noţiunea de obiect al raportului juridic civil.

2. Bunurile. Patrimoniul și universalitățile de fapt.

3. Clasificarea bunurilor

4. Teme de reflecție și grile recapitulative.

1. OBIECTUL RAPORTULUI JURIDIC CIVIL.

1.1. Definiţia obiectului raportului juridic civil

Prin obiect al raportului juridic civil înţelegem conduita părţilor, adică acţiunea sau inacţiunea
la care este îndrituit subiectul activ şi de care este ţinut subiectul pasiv.
În raporturile juridice patrimoniale, conduita părţilor se referă adesea la lucruri, dar acestea
nu pot fi incluse în structura raportului juridic civil, ţinând cont de caracterul social al acestui
raport. De regulă însă, lucrul este luat în considerare ca obiect derivat al raportului juridic civil.

1.2. Definiţia bunurilor. Corelaţia dintre bunuri, lucruri şi patrimoniu

Codul civil întrebuinţează termenul „bun” într-un dublu sens. În sens larg, prin bunuri se
desemnează atât lucrurile, cât şi, prin asimilare a regimului juridic, drepturile privitoare la
acestea. În sens restrâns, riguros, prin bunuri se desemnează numai lucrurile asupra cărora există
drepturi patrimoniale.
Putem defini bunul, în sens restrâns, cf. art. 535 C. civ., ca fiind orice lucru, corporal sau
necorporal, care face obiectul unui drept patrimonial. Din definiție rezultă că:
➢ nu orice lucru este bun, ci doar cele care fac obiectul unui drept patrimonial;
➢ toate bunurile sunt lucruri, corporale sau necorporale;
➢ dacă lucrul nu este apropriat, dar este apropriabil, el nu este bun (cazul lucrurilor fără
stăpân);
➢ drepturile subiective nu sunt lucruri, deci nu ar fi bunuri (cf. M. Nicolae); ideea este
discutabilă întrucât noțiunea de lucru este atât de largă încât nu poate să nu includă și
drepturile subiective...
Lucru înseamnă orice obiect din lumea fizică, indiferent dacă are sau nu o existență corporală
(materială, fizică) și dacă are sau nu vreo valoare economică (de schimb) sau nu. Conform art. 542
C.civ., dacă prin lege nu se prevede altfel, sunt supuse regulilor referitoare la bunuri și drepturile
asupra acestora, ceea ce înseamnă că legea nu le tratează ca bunuri propriu zise, ci le asimilează
bunurilor.
O altă noţiune frecvent folosită în dreptul civil, care este în strânsă legătură cu aceea de
bunuri, este cea de patrimoniu. Prin patrimoniu se înţelege totalitatea drepturilor şi obligaţiilor
patrimoniale care aparţin unei persoane fizice sau juridice. Patrimoniul se compune din două
laturi, anume, latura activă, formată din drepturile patrimoniale, precum şi latura pasivă,
alcătuită din obligaţiile patrimoniale. Aşadar, între noţiunile de patrimoniu şi de bun există o
relaţie de tipul întreg-parte, cu precizarea că bunurile pot fi privite fie în mod izolat, unul câte
unul, fie în mod global, ca o universalitate juridică aparţinând unei persoane, în acest din urmă
caz reprezentând însăşi latura activă a patrimoniului acelei persoane.

1.3. Clasificarea bunurilor

a) Bunuri imobile şi bunuri mobile

Această clasificare se face în funcţie de un criteriu mixt, anume natura bunurilor şi calificarea
dată de lege și este una summa divisio.
În dreptul nostru civil, BUNURILE IMOBILE (numite şi bunuri nemişcătoare) sunt de trei feluri:
- imobile prin natura lor; sunt imobile terenurile, izvoarele şi cursurile de apă, plantaţiile
prinse în rădăcini, construcţiile şi orice alte lucrări fixate în pământ cu caracter permanent,
platformele şi alte instalaţii de exploatare a resurselor submarine situate pe platoul continental,
precum (art. 537 NCC);
- imobile prin încorporare - ... şi tot ceea ce, în mod natural sau artificial, este încorporat în
acestea cu caracter permanent (art. 537 teza a 2 a C. civ);
- imobile prin accesorialitate – denumite tradițional prin destinaţia proprietarului; pentru a fi
în prezenţa unui imobil prin destinaţie, trebuie îndeplinite două cerinţe şi anume, pe de o parte,
să existe un raport de accesorietate (adică de afectare), fizică sau voliţională (în sensul că acest
raport este stabilit fie printr-o legătură materială, fie printr-o legătură intelectuală), între bunul
mobil şi imobilul prin natura lui la care serveşte, iar, pe de altă parte, ambele bunuri să aibă
acelaşi proprietar (art. 546 NCC).
Vor avea regimul juridic al bunurilor imobile (prin obiectul la care se aplică) şi drepturile reale
imobiliare (altele decât dreptul de proprietate).

BUNURILE MOBILE (numite şi bunuri mişcătoare) sunt toate bunurile care nu sunt calificate
imobile (clasificarea este summa divisio).
O categorie aparte sunt bunurile mobile prin anticipaţie care prin natura lor sunt imobile, dar
pe care părţile unui act juridic le privesc ca mobile în considera rea a ceea ce vor deveni în viitor
(art. 540 NCC). Sunt bunuri mobile prin anticipaţie, spre exemplu, fructele şi recoltele neculese
încă, arborii, materialele ce vor rezulta din demolarea unei construcţii, piatra din carieră, desigur
pentru toate aceste bunuri numai dacă sunt înstrăinate cu anticipaţie prin act juridic. Mobilele
prin anticipaţie au un caracter mobiliar relativ, în sensul că aceste bunuri sunt mobile numai în
raporturile dintre părţile actului juridic respectiv. Faţă de terţi însă, ele devin mobile numai după
desprinderea efectivă de fond, cu excepția cazului în care convenția le este opozabilă (ceea ce
presupune înscrierea în cartea funciară).

b) Bunuri aflate în circuitul civil şi bunuri scoase din circuitul civil

Această clasificare a bunurilor porneşte de la regimul circulaţiei lor juridice.

 Bunurile aflate în circuitul civil sunt acelea care pot fi dobândite sau înstrăinate prin acte (sau
fapte, cf. M. Nicolae)juridice. Regula este că bunurile sunt în circuitul civil, afară de excepţiile
prevăzute expres de lege (art. 553 alin. (4) teza I C.civ., â art. 1.657 C.civ.).
În cadrul acestei categorii putem distinge între:
- pe de o parte, bunurile care pot circula liber, neîngrădit, iar, pe de altă parte,
- bunurile care pot fi dobândite, deţinute sau înstrăinate însă numai cu respectarea anumitor
condiţii restrictive (de exemplu, armele de foc şi muniţiile, materialele explozive, produsele şi
substanţele toxice, obiecte de cult etc.).
Bunurile scoase din circuitul civil sunt acelea care nu pot face obiectul unui act juridic civil
translativ sau constitutiv de drepturi reale (art. 1229 NCC).
În sensul propriu-zis al cuvântului, sunt scoase din circuitul civil numai lucrurile care, prin natura
lor, nu sunt susceptibile de a forma obiectul dreptului de proprietate şi, pe cale de consecinţă,
obiect (derivat) al actelor juridice, adică:
- aşa-numitele lucruri comune (res communis – aerul, razele soarelui, apa mării etc.)
- corpul uman (art. 66 C.civ.), care nu este bun,
- starea şi capacitatea persoanei (art. 29 C.civ.),
- nici celelalte valori protejate prin drepturi subiective civile nepatrimoniale, întrucât n-au cum să fie
„obiecte de proprietate privată”
Importanța clasificării: a) bunurile inalienabile sunt, ca regulă, și insesizabile; b) înstrăinarea
unui bun inalienabil atrage de regulă nulitate actului astfel încheiat.

c) Bunuri determinate individual şi bunuri determinate generic

După modul în care sunt determinate, deosebim bunurile determinate individual (numite şi
bunuri certe – res certa) şi bunurile determinate generic (numite şi bunurile generice sau de gen
– res genera).
Bunurile determinate individual sunt acelea care, potrivit naturii lor sau voinţei exprimate de
părţile actului juridic, se individualizează prin însuşiri proprii, specifice. Includem în această
categorie, spre exemplu, unicatele, o casă indicată prin locul ei de situare (localitate, stradă,
număr), un autoturism individualizat prin seria motorului, a șasiului, prin numărul de
înmatriculare etc.
Bunurile determinate generic sunt acelea care se individualizează prin însuşirile speciei sau
categoriei din care fac parte. Aceste bunuri se indică, spre individualizare, prin număr, greutate,
măsură etc. Sunt asemenea bunuri: alimentele, banii etc.
În calificarea unui bun ca determinat individual sau generic, trebuie să se ţină cont nu numai
de natura bunului respectiv, ci şi de voinţa părţilor exprimată în actul juridic încheiat, deoarece
un bun care prin natura lui ar urma să fie socotit generic poate fi privit de părţile contractante ca
determinat individual.

Importanța clasificării: a) momentul transferului proprietății – imediat în cazul celor individual

determinate, la momentul individualizării în cazul celorlalte; b) riscul contractului (dacă piere
fortuit bunul individual determinat debitorul este liberat, pe când în cazul bunului de gen, ca
regulă nu – dacă nu a pierit întregul gen); c) validitatea și locul plății.
 d) Bunuri fungibile şi bunuri nefungibile

După cum pot fi înlocuite sau nu, unele cu altele, în executarea unei obligaţii civile, bunurile
sunt fungibile şi nefungibile.
Bunul fungibil este acela care, în executarea unei obligaţii, poate fi înlocuit cu altul, fără a fi
afectată valabilitatea plăţii.
Bunul nefungibil este acela care nu poate fi înlocuit cu altul în executarea unei obligaţii, aşa
încât debitorul nu este liberat decât prin predarea bunului datorat (art. 543 NCC).
În principiu, bunurile determinate generic sunt bunuri fungibile, iar bunurile determinate
individual sunt bunuri nefungibile. Însă, caracterul fungibil sau nefungibil al unui bun este dat nu
numai de natura bunului, ci poate fi dat şi de voinţa părţilor unui act juridic, ceea ce înseamnă că
părţile pot conveni ca două bunuri certe să fie considerate fungibile.
Importanța clasificării: valabilitatea plății, când un bun este înlocuit cu altul.

e) Bunuri consumptibile şi bunuri neconsumptibile

Această clasificare se face după cum folosirea bunurilor implică sau nu consumarea substanţei
ori înstrăinarea lor (art. 544 NCC) .
Bunul consumptibil este acel bun care nu poate fi folosit fără ca prima lui întrebuinţare să nu
implice consumarea substanţei sau înstrăinarea lui. Spre exemplu, banii, alimentele, combustibili
etc. sunt bunuri consumptibile.
Bunul neconsumptibil este acel bun care poate fi folosit în mod repetat, fără să fie necesară,
pentru aceasta, consumarea substanţei sau înstrăinarea lui. Ca exemple de bunuri
neconsumptibile pot fi menţionate: clădirile, terenurile, maşinile etc.
Deşi în majoritatea cazurilor, bunurile consumptibile sunt şi fungibile, iar cele neconsumptibile
sunt nefungibile, cele două clasificări nu se suprapun, deci consumptibilitatea nu trebuie
confundată cu fungibilitatea. Exemplul clasic de bun consumptibil şi nefungibil este acela al
ultimei sticle cu vin dintr-o recoltă de vin celebră. De asemenea, pot exista şi bunuri necon-
sumptibile, dar fungibile, spre exemplu, două cărţi din aceeaşi ediţie.
Importanța clasificării: în calificarea unor contracte – împrumutul de folosință (bunuri
neconsumptibile) vs. împrumutul de consumație (bunuri consumptibile).

f) Bunuri frugifere şi bunuri nefrugifere

După cum sunt ori nu producătoare de alte bunuri, numite fructe, bunurile se împart în
frugifere şi nefrugifere.
Bunurile frugifere sunt acelea care, în mod periodic şi fără consumarea substanţei lor, dau
naştere altor bunuri, numite fructe .
Bunurile nefrugifere sunt acelea care nu au însuşirea de a da naştere altor produse, în mod
periodic şi fără consumarea substanţei lor.
Se disting trei categorii de fructe: fructe naturale, adică acele fructe care se produc fără vreo
intervenţie a omului; fructe industriale, adică acelea care se produc ca urmare a activităţii omului;
fructe civile, prin care desemnăm echivalentul în bani sau în alte bunuri al folosirii unui bun
(chiriile, dobânzile, venitul rentelor; arendele etc.).
Distincţia între cele trei categorii de fructe prezintă importanță în ceea ce priveşte modul lor
de dobândire, în sensul că fructele naturale şi cele industriale se dobândesc prin culegere
(percepere), iar fructele civile se dobândesc zi cu zi (prin simpla scurgere a timpului).
Fructele nu trebuie confundate cu productele, cu care formează, împreună, categoria de
produse ale bunurilor. Productele sunt foloase trase dintr-un bun cu consumarea substanţei sale.
Spre exemplu, includem în categoria productelor: piatra dintr-o carieră, nisipul dintr-o albie etc.
Distincţia dintre fructe şi producte prezintă importanţă practică sub mai multe aspecte, de
exemplu: uzufructuarul are dreptul numai la fructe, nu şi la producte, care se cuvin nudului
proprietar; posesorul de bună-credinţă dobândeşte numai fructele (art. 948 NCC.), nu însă şi
productele.

g) Bunuri corporale şi bunuri incorporale

Această clasificare are drept criteriu modul lor de percepere.

Bunurile corporale sunt acele bunuri care au o existenţă materială, fiind uşor perceptibile
simţurilor omului. Bunurile incorporale sunt valorile economice care au o existenţă ideală,
abstractă. Sunt astfel de bunuri drepturile subiective patrimoniale.
Ex. de bunuri incorporale:
- firma
- titlurile de valoare. În această categorie sunt incluse valorile mobiliare (acţiunile,
obligaţiunile, instrumentele financiare derivate sau orice alte titluri de credit încadrate de
Comisia Naţională a Valorilor Mobiliare în această categorie), precum şi efectele de comerţ
(cambia, biletul la ordin şi cecul);

h) Bunuri divizibile şi bunuri indivizibile

După cum pot fi sau nu împărţite fără să îşi schimbe destinaţia, bunurile se clasifică în divizibile
şi indivizibile.
Bunul divizibil este acela care poate fi împărţit fără să îşi schimbe, prin aceasta, destinaţia sa
economică – art. 545 NCC.
Bunul indivizibil este acela care, prin împărţire, îşi schimbă destinaţia economică.
Importanța clasificării: a) la partaj bunul indivizibil nu poate fi decât atribuit unuia dintre
coproprietari (sau vândut); b) în cazul obligațiilor plurale bunul indivizibil va atrage
indivizibilitatea obligației;

j) Bunuri principale şi bunuri accesorii - art. 546 NCC.

Această clasificare a bunurilor se face în funcţie de corelaţia dintre ele.

Bunul principal este acela care poate fi folosit în mod independent, fără să fie destinat a servi
la întrebuinţarea altui bun.
 Bunul accesoriu este acela care este afectat întrebuinţării altui bun, principal. Ca exemple de
bunuri accesorii, cităm: cheia pentru lacăt, cureaua pentru ceas, coperta pentru caiet, prelata
pentru autoturism etc.
Caracterul de bun principal sau accesoriu derivă nu atât din însuşirile fizice ale bunului, cât mai
ales din voinţa omului.
Pentru a fi în prezența unui bun accesoriu prin destinația lui, trebuie îndeplinite următoarele condiții:
a) ambele bunuri să aibă același proprietar; de. ex., mașinile și uneltele aduse de arendaș ori închiriate
de proprietar pentru exploatarea terenului agricol nu sunt bunuri accesorii,
b) proprietarul să fi afectat, în mod efectiv, stabil și exclusiv, bunurile în vederea exploatării altui bun, socotit principal;

Importanța clasificării: dacă legea nu prevede altfel sau părțile n-au convenit în alt mod, bunul
accesoriu urmează situația juridică a bunului principal, inclusiv în caz de înstrăinare sau grevare a bunului
principal (accesorium sequitur principale).

k) Bunuri sesizabile şi bunuri insesizabile

Atunci când creditorul are împotriva debitorului o creanţă având ca obiect remiterea unei sume
de bani (certă, lichidă şi exigibilă), iar debitorul nu plăteşte de bunăvoie, el va putea să treacă la
executarea silită a bunurilor debitorului său, îndestulându-şi creanţa din sumele obţinute prin
valorificarea acestora. Trebuie reţinut însă că nu toate bunurile debitorului pot forma obiect al
executării silite.
În consecinţă, vom deosebi, pe de o parte, bunurile sesizabile, adică acele bunuri care sunt
susceptibile de a forma obiect al urmăririi silite, iar, pe de altă parte, bunurile insesizabile, adică
acele bunuri care nu pot fi urmărite silit pentru realizarea unei creanţe băneşti.

4. Teme de reflcție și grille recapitulative.

1. Ce sunt bunurile ?

2. Clasificarea bunurilor imobile.

3. Având în vedere noțiunea legală de bun:

a) toate lucrurile sunt bunuri;

b) toate drepturile patrimoniale sunt propriu zis bunuri;

c) un lucru asupra căruia nu poartă un drept patrimonial nu este un bun.

4. Animalele de muncă aduse de un arendaş pentru a lucra pământul luat în arendă de la

proprietar sunt bunuri :
a) imobile;

b) mobile prin afectaţiune;

c) mobile prin natura lor.
TEMA VII – Noțiunea, clasificarea și delimitarea actelor juridice civile

1. Noţiune; terminologie şi reglementarea actului juridic civil

2. Clasificarea actelor juridice civile

3. Teme de reflecție și grile recapitulative

1. Noțiunea actului juridic civil.

1.1. Definiție. Prin act juridic civil se înţelege manifestarea de voinţă, realizată în limitele și
condițiile legii (dreptului obiectiv, cf. M. Nicolae), făcută cu intenţia de a produce efecte
juridice, adică de a naşte, modifica sau stinge un raport juridic civil concret.

1.2. Terminologie. Trebuie subliniat că termenul „act” poate avea două înţelesuri:
 primul sens este acela care se desprinde din definiţia de mai sus, deci de operaţiune
juridică. Pentru acest sens, se utilizează şi formula negotium iuris sau, mai simplu,
cuvântul negotium.
 atât în legislaţie, cât şi în doctrină sau în jurisprudenţă, prin „act” (uneori chiar prin
sintagma „act juridic”) se desemnează şi înscrisul constatator al manifestării de
voinţă, adică suportul material care consemnează sau redă operaţiunea juridică.
Pentru acest al doilea sens, se foloseşte şi expresia instrumentum probationis sau,
mai simplu, cuvântul instrumentum. Într-o exprimare riguros exactă, pentru cel de al
doilea sens ar trebui să se folosească termenul de înscris.

1.3. Reglemetarea actului juridic civil.

Codul civil nu reglementează general actul juridic civil, ca gen proxim, ci specii ale sale:
contractul (reglementat amănunțit– art. 1166 și urm) și actul juridic unilateral.
Actul juridic civil unilateral este reglementat de art. 1324 și urm. Cod civil, dar în esență,
reglementarea generală a contractului se va aplica și actului juridic unilateral, în măsura
compatibilității.

1.4. Delimitare. Actul juridic civil nu trebuie confundat cu faptul juridic, întrucât în cazul
actului juridic efectul nu se produce decât dacă partea l-a intenționat, în timp ce faptului
juridic legea îi atribuie efecte juridice automate, indiferent de existența intenției de a
genera efecte juridice (vz. gestiunea de afaceri).

2. Clasificarea actelor juridice civile

a) Acte juridice unilaterale, bilaterale şi multilaterale

 În funcţie de numărul și calitatea autorilor lor, actele juridice civile se clasifică în unilaterale,
bilaterale şi multilaterale.
Actul juridic unilateral este rezultatul unei singure voinţe juridice. Categoria actelor juridice
civile unilaterale include: testamentul, acceptarea moştenirii, renunţarea la moştenire,
denunţarea unui contract de către una din părţi (în măsura în care legea permite aceasta ori
părţile au stipulat în contract posibilitatea denunţării unilaterale), oferta de a contracta,
promisiunea publică de recompensă, oferta de purgă, ratificarea unui act juridic încheiat în lipsa
ori cu depăşirea împuternicirii de a reprezenta, confirmarea unui act juridic anulabil,
mărturisirea etc. Atenție, o singură voință juridică nu înseamnă în mod necesar o singură
persoană, actul putând fi rezultatul voinței mai multor persoane (spre ex. coproprietarii bunului
pierdut realizează o ofertă publică de recompensă).
Subclasificare: acte juridice supuse comunicării – pentru că interesează terții(produc efecte
de la comunicare) și acte juridice nesupuse comunicării (produce efecte independent de
comunicare).
Actul juridic bilateral reprezintă voinţa concordantă (acordul de voinţă) a două părţi. Sunt
acte juridice bilaterale: contractul de vânzare-cumpărare, contractul de schimb, contractul de
donaţie, contractul de locaţiune, contractul de mandat etc.
Actul juridic multilateral este rezultatul acordului de voinţă a trei sau mai multe părţi. Sunt
asemenea acte: contractul de societate civilă, dacă a fost încheiat de cel puţin trei asociaţi;
convenţia de împărţeală atunci când sunt trei sau mai mulţi copărtaşi; contractul de tranzacţie
încheiat de cel puţin trei părţi.
Posibile confuzii. În ceea ce priveşte criteriul acestei clasificări, subliniem că nu trebuie pus
semnul egalităţii între noţiunile de parte a actului juridic civil şi de persoană, întrucât o parte
poate să fie formată şi din două sau mai multe persoane. Sau, cum am văzut în cazul actului
unilaterla, dacă doi coproprietari fac o ofertă de vânzare, suntem în prezenţa unui act juridic
unilateral, deoarece, deşi este vorba de două persoane, ele formează o singură parte
(ofertantul).
Atragem atenţia că nu trebuie confundată nici clasificarea actelor juridice civile în unilaterale
şi bilaterale cu clasificarea contractelor civile în contracte unilaterale şi contracte bilaterale
(sinalagmatice), prevăzute de art. 1171 NCC. Clasificarea actelor juridice în unilaterale şi
bilaterale se face după criteriul numărului voințelor juridice expreimate, pe când clasificarea
contractelor în unilaterale şi bilaterale se face după criteriul conţinutului lor, mai precis după
caracterul reciproc şi interdependent al obligaţiilor născute între părţi. Toate contractele, deci
şi contractele unilaterale, fac parte din categoria actelor juridice bilaterale sau multilaterale, în
schimb, actele juridice unilaterale nu sunt contracte, deoarece nu sunt consecinţa unui acord
de voinţă, ci sunt rezultatul manifestării unilaterale de voinţă.
Contractul unilateral este acel contract care dă naştere la obligaţii numai pentru una dintre
părţi, cealaltă parte având numai calitatea de creditor, cum este cazul: contractului de donaţie,
al contractului de împrumut de folosinţă (comodat), al contractului de împrumut de consumaţie
(mutuum), chiar şi atunci când ar fi cu dobândă (întrucât atât obligaţia de restituire, cât şi
obligaţia de plată a dobânzilor revin împrumutatului), al depozitului cu titlu gratuit
(neremunerat), al promisiunii unilaterale de vânzare sau de cumpărare (afară de situaţia când
beneficiarul promisiunii, în schimbul dreptului de opţiune ce i se conferă, se obligă la plata unei
sume de bani) etc. Tot unilaterale vor fi și contracte care dau naștere la obligații în sarcina
ambelor părți, fără ca acestea să fie și reciproce și interdependente.
Contractul bilateral, numit şi contract sinalagmatic, se caracterizează prin reciprocitatea
obligaţiilor ce revin părţilor şi prin interdependenţa obligaţiilor reciproce, deci fiecare parte are
atât calitatea de creditor, cât şi calitatea de debitor, cum este cazul în: contractul de vânzare-
cumpărare, contractul de antrepriză, contractul de schimb, contractul de locaţiune, contractul
de închiriere a suprafeţelor locative, contractul de arendare, contractul de depozit cu titlu
oneros, contractul de întreţinere, contractul de tranzacţie, promisiunea bilaterală de vânzare-
cumpărare, contractul de concesiune etc.

b) Acte juridice patrimoniale și acte juridice nepatrimoniale.

Este patrimonial actul juridic civil care are un conţinut evaluabil în bani. Ex. contractele de
vânzare, de donaţie, de împrumut etc. Este nepatrimonial actul juridic civil care are un conţinut
neevaluabil în bani. Ex. convenţia părinţilor unui copil din afara căsătoriei ce privește stabilirea
numelui de familie al acestuia.

b.1. Subclasificarea actelor patrimoniale. Acte cu titlu oneros, acte juridice cu titlu gratuit și
acte neutre.
După scopul urmărit la încheierea lor, deosebim actele juridice civile cu titlu oneros, actele
juridice civile cu titlu gratuit și acte neutre.

(i)Actul juridic cu titlu oneros este acela în care, fiecare parte urmăreşte obţinerea unui avantaj
în schimbul obligaţiilor asumate (art. 1172 NCC). Spre exemplu, în contractul de vânzare-
cumpărare, vânzătorul urmăreşte să obţină preţul în schimbul bunului, iar cumpărătorul
urmăreşte să obţină bunul în schimbul preţului.
La rândul lor, actele juridice cu titlu oneros se subclasifică în acte comutative şi acte aleatorii.
Actele comutative sunt acele acte juridice cu titlu oneros în care părţile cunosc sau pot să
cunoască, din chiar momentul încheierii lor, existenţa şi întinderea obligaţiilor ce le revin. Sunt
comutative, spre exemplu, contractul de vânzare-cumpărare, contractul de locaţiune,
contractul de antrepriză etc.
Actele aleatorii sunt acele acte juridice cu titlu oneros în care părţile au în vedere, cel puţin
pentru una dintre ele, posibilitatea unui câştig şi riscul unei pierderi, datorită unei împrejurări
viitoare şi incerte, de care depinde întinderea sau chiar existenţa obligaţiilor lor (art. 1173 NCC).

(ii) Actul juridic cu titlu gratuit este acela în care se procură un beneficiu fără a se urmări
obţinerea altui avantaj (art. 1172 NCC). Ca exemple de acte juridice civile cu titlu gratuit cităm:
donaţia, comodatul (împrumutul de folosinţă), împrumutul de consumaţie fără dobândă,
mandatul gratuit, depozitul neremunerat, contractul de voluntariat, legatul.
Actele juridice cu titlu gratuit se subdivid, la rândul lor, în acte dezinteresate şi liberalităţi.
Actele dezinteresate sunt acele acte juridice cu titlu gratuit prin care dispunătorul procură un
avantaj patrimonial cuiva fără să îşi micşoreze patrimoniul. Sunt acte dezinteresate: mandatul
gratuit, comodatul, depozitul neremunerat etc.
 Liberalităţile sunt acele acte juridice cu titlu gratuit prin care dispunătorul îşi micşorează
patrimoniul cu folosul patrimonial procurat gratificatului. Sunt liberalităţi: legatul, contractul de
donaţie, mecenatul.

(iii) actele juridice neutre - este neutru acel act juridic civil care nu are caracter oneros și nici
gratuit, ci urmărește satisfacerea unui interes deja născut (ex. plata, actele recognitive).

b.2. subclasificarea actelor nepatrimoniale.

(i) acte de individualizare a persoanei (ex. stabilirea numelui copilului, alegerea de domiciliu) și
acte de stare civilă (ex. căsătoria, recunoașterea de filiație) ;
(ii) alte acte nepatrimoniale (acordul pentru prelevarea de organe, consimțământul pentru
prelucrarea datelor personale).

c) Acte juridice constitutive, acte juridice translative şi acte juridice declarative

Clasificarea actelor juridice civile în constitutive, translative şi declarative se face după

criteriul efectului lor.
Actul juridic constitutiv este acela care dă naştere unui drept subiectiv civil ce nu a existat
anterior. Ca exemple de acte juridice constitutive menţionăm: instituirea unui uzufruct,
convenţia prin care se instituie un drept de gaj sau o garanţie reală mobiliară, convenţia de
ipotecă, partajul etc.
Actul juridic translativ este acela care are ca efect strămutarea unui drept subiectiv din
patrimoniul unei persoane în patrimoniul altei persoane. Sunt translative, de exemplu:
contractul de vânzare-cumpărare, donaţia, cesiunea de creanţă etc.
Actul juridic declarativ este acela care are ca efect consolidarea sau definitivarea unui drept
subiectiv civil preexistent. Fac parte din această categorie: actul confirmativ, tranzacţia.

d) Acte juridice de conservare, acte juridice de administrare (şi acte juridice de dispoziţie).

În raport de importanţa sau gravitatea lor asupra patrimoniului, actele juridice civile pot fi:
de conservare, de administrare şi de dispoziţie. Este o subclasificare a actelor patrimoniale.
Actul juridic de conservare este acela prin care se urmăreşte preîntâmpinarea pierderii unui
drept subiectiv civil. Actul de conservare este întotdeauna un act avantajos pentru autorul său,
deoarece presupune cheltuieli de o valoare mult mai mică decât valoarea dreptului ce se tinde
a fi salvat.
Actul juridic de administrare este acel act juridic civil prin care se urmăreşte să se realizeze o
normală punere în valoare a unui bun sau patrimoniu. În legătură cu aceste acte, trebuie făcută
distincţia între actul de administrare a unui bun singular (ut singuli) şi actul de administrare a
unui patrimoniu. Primul are semnificaţia de act de punere în valoare a unui bun, fără să se
ajungă la înstrăinarea lui. Cel de al doilea include însă şi acte care, raportate la un anumit bun,
reprezintă acte de înstrăinare, dar, raportate la un patrimoniu, reprezintă măsuri de normală
folosire, exploatare, valorificare a patrimoniului respectiv. Ex. locaţiunea unui bun, asigurarea
unui bun, trecerea lui dintr-o masă patrimonială în alta etc.
 Actul juridic de dispoziţie este acela care are ca rezultat ieşirea din patrimoniu a unui drept
sau grevarea cu sarcini reale a unui bun. Pot fi incluse în această categorie: vânzarea, donaţia,
renunţarea la un drept, constituirea dreptului de uzufruct, de superficie, constituirea unei
ipoteci, a unui gaj (care reprezintă, totodată, grevarea unui bun cu sarcini reale) etc. Uneori
această ramură este trată în cadrul categoriei actelor de administrare, reprezentând o
subramură (administrarea deplină, sau administrarea externă).

e) Acte juridice consensuale, acte juridice solemne – formale ( şi acte juridice reale)

În funcţie de modul de formare, acte juridice civile se împart în consensuale, solemne

(formale) şi reale.
Actul juridic consensual este acel act juridic care ia naştere în mod valabil prin simpla
manifestare de voinţă a părţii sau a părţilor, neînsoţită de nici un fel de formă. Chiar dacă
părţile înţeleg să însoţească manifestarea de voinţă de redactarea unui înscris care să o
consemneze, ele o fac nu pentru validitatea actului, ci pentru a-şi asigura un mijloc de probă
privind încheierea şi conţinutul acestuia. Trebuie subliniat că, din punctul de vedere al formei în
care se încheie actele juridice, actul juridic consensual reprezintă regula, vorbindu-se astfel
despre principiul consensualismului (art. 1178 NCC).
Actul juridic solemn (denumit şi formal) este acel act juridic pentru formarea căruia simpla
manifestare de voinţă nu este suficientă, ci aceasta trebuie să îmbrace o anumită formă
prescrisă de lege. Această formă (de regulă, forma autentică) reprezintă o condiţie pentru însăşi
valabilitatea actului juridic respectiv. Se obişnuieşte să se spună că forma este cerută ad
validitatem sau ad solemnitatem. Sunt acte juridice solemne: testamentul, donaţia, contractul
de ipotecă etc.
Actul juridic real, care nu este decât o specie de act formal este acela care nu se poate forma
valabil decât dacă manifestarea de voinţă este însoţită de remiterea (predarea) bunului. Deci,
actele juridice reale nu iau naştere în mod valabil decât din momentul predării (remiterii
materiale) a bunului. Înţelegerea prealabilă predării poate fi considerată ca având valoarea unei
simple promisiuni (unilaterale sau, după caz, bilaterale) de a încheia actul juridic real, dar nu se
confundă cu acesta din urmă. Fac parte din categoria actelor juridice reale: împrumutul, atât cel
de folosinţă (comodatul), cât şi cel de consumaţie (mutuum), depozitul, darul manual etc.

f) Acte juridice pure şi simple şi acte juridice afectate de modalităţi

După legătura lor cu modalităţile (termen, condiţie, sarcină), deosebim acte juridice civile
pure şi simple şi acte juridice civile afectate de modalităţi.
Actul juridic pur şi simplu este acela care nu cuprinde o modalitate. De altfel, unele acte
juridice sunt incompatibile cu modalităţile, spre exemplu, actul de opţiune succesorală
(acceptarea sau renunţarea la o moştenire), recunoaşterea filiaţiei, căsătoria, adopţia etc. În
sesn strict actul pur și simplu este incompatibil cu modalitățile. Actul juridic simplu nu are în
concret modalități.
Actul juridic afectat de modalităţi este acela care cuprinde o modalitate, adică un termen, o
condiţie sau o sarcină. Unele acte juridice civile sunt esenţialmente acte afectate de modalităţi,
de exemplu, contractul de împrumut, contractul de rentă viageră, contractul de întreţinere,
contractul de donaţie cu sarcină, contractul de asigurare etc.
Ţinând cont de cele menţionate mai sus, poate rezulta şi o altă clasificare a actelor juridice în
funcţie de criteriul legăturii lor cu modalităţile şi anume:
- acte juridice incompatibile cu modalităţile - pure și simple, ex.: acceptarea moștenirii,
recunoașterea unui copil;
- acte juridice care pot fi sau nu afectate de modalităţi – simple sau afectate de modalități
prin voința părților;
- acte juridice inseparabile de modalităţi - ex. asigurarea, locațiunea.
Interesul acestei clasificări se manifestă în ceea ce priveşte valabilitatea actelor juridice (de
exemplu, în cazul actelor juridice de a căror esenţă este existenţa unei modalităţi, lipsa acesteia
conduce la ineficacitatea actului), precum şi producerea efectelor actelor juridice.

g) Acte juridice principale şi acte juridice accesorii

După raportul dintre ele, actele juridice civile pot fi principale sau accesorii.
Actul juridic principal este acel act care are o existenţă de sine stătătoare, regimul său juridic
nedepinzând de cel al altui act juridic. În circuitul civil, cele mai multe acte juridice sunt acte
principale.
Actul juridic accesoriu nu are o existenţă de sine stătătoare, soarta sa juridică depinzând de
soarta altui act juridic, principal. Sunt acte juridice civile accesorii: clauza penală, fidejusiunea,
arvuna, contractul de gaj, contractul de constituire a unei garanţii reale mobiliare, convenţia de
ipotecă etc. Actul juridic accesoriu poate fi încheiat în acelaşi timp cu actul juridic principal, dar
şi într-un moment diferit; de asemenea, el poate fi un act separat, dar poate fi inclus şi în actul
principal, sub forma unor clauze.
Importanţa acestei clasificări constă în aceea că, pe când validitatea actului juridic principal şi
menţinerea lui se examinează numai în funcţie de propriile elemente, independent de alte acte
juridice, validitatea şi eficacitatea actului juridic accesoriu se apreciază nu numai în raport de
propriile elemente, ci şi în funcţie de validitatea şi eficacitatea actului juridic principal; soarta
actului juridic accesoriu urmează soarta actului juridic principal – accesorium sequitur
principale. Desfiinţarea sau încetarea, din orice cauză, a actului juridic principal atrage şi
desfiinţarea sau încetarea actului juridic accesoriu.

h) Acte juridice numite şi acte juridice nenumite

După reglementarea şi denumirea lor legală, actele juridice civile se clasifică în acte juridice
numite (tipice) şi acte juridice nenumite (atipice).
Prin act juridic civil numit (tipic) se înţelege acel act care are o denumire stabilită de legea
civilă, precum şi o reglementare proprie.
Prin act juridic civil nenumit (atipic) se înţelege acel act care nu se bucură de o denumire
legală şi de o reglementare proprie. Aceste acte juridice dau expresie principiului libertăţii
actelor juridice, de care ne vom ocupa atunci când vom analiza principiile voinţei juridice. De
exemplu, contractul de întreţinere, nefiind reglementat de legislaţia noastră, este un contract
nenumit.
Este însă de reţinut că în categoria contractelor nenumite nu se includ şi contractele
complexe, adică acele contracte care reunesc elementele a două sau mai multe contracte
numite (de exemplu, contractul hotelier, ce reuneşte elementele contractului de locaţiune, în
privinţa camerei închiriate, precum şi ale contractului de depozit, în privinţa lucrurilor
călătorului aduse în hotel). Pentru asemenea contracte, în măsura în care nu ar exista o
reglementare specială, se vor aplica normele prevăzute de lege pentru elementele (contractele)
componente.
Pentru actele juridice numite, nu este necesar ca părţile să prevadă întotdeauna întregul
conţinut al lor, ci, în măsura în care nu au derogat de la dispoziţiile legale ce reglementează
actul juridic încheiat (sau nu puteau să deroge), acestea se vor aplica în mod automat şi
complet. Simpla calificare a actului juridic (încadrarea lui într-un anumit tip de act juridic numit)
este suficientă pentru cunoaşterea regimului său juridic. În schimb, în cazul actelor juridice
nenumite, se vor aplica regulile stabilite de părţi, iar pentru aspectele la care părţile nu s-au
referit în mod expres îşi vor găsi aplicare regulile generale care cârmuiesc materia contractului
(art. 1168 NCC), iar nu cele care guvernează actul juridic numit cu care se aseamănă cel mai
mult actul nenumit încheiat de părţi (analogia legii), aplicabile doar dacă materia contractului
nu este îndestulătoare.
Menţionăm că este posibil ca un act juridic nenumit să devină un act juridic numit, în măsura
în care se adoptă o reglementare corespunzătoare. Spre exemplu: după adoptarea Legii nr.
32/1994 privind sponsorizarea, contractul de sponsorizare, dintr-un contract nenumit, a devenit
un contract numit; ca urmare a emiterii Ordonanţelor nr. 51/1997 şi nr. 52/1997, contractul de
leasing şi contractul de franciză au devenit acte juridice numite etc.

i) Acte juridice cu executare dintr-o dată, acte juridice cu executare succesivă și acte cu
executare continuuă.

Această clasificare are drept criteriu modul de executare a actelor juridice civile.
Actul juridic civil cu executare dintr-o dată (uno ictu) este acel act a cărui executare
presupune o singură prestaţie din partea debitorului. El se mai numeşte şi act cu executare
instantanee.
Actul juridic civil cu executare succesivă este acel act a cărui executare presupune mai multe
prestaţii, eşalonate în timp. Pot fi incluse în această categorie: contractul de locaţiune,
contractul de arendare, contractul de închiriere a suprafeţelor locative, contractul de societate
civilă etc.
Acte cu executare continuuă (asimilat de obicei actelor cu executare succesivă), se execută
fără întrerupere în timp – ex. livrarea de energie electrică.

j. Acte cauzale și acte acauzale (abstracte).

După legătura cu cauza (scopul), actele juridice civile se împart în acte cauzale și abstracte.
 Este cauzal (concret) acel act juridic a cărui valabilitate implică analiza cauzei ori scopului său; dacă
scopul este imoral, ilicit ori lipseşte, însuşi actul juridic este lovit de nulitate.

Este abstract (necauzal) actul juridic civil care este detaşat de elementul cauză, valabilitatea sa
neimplicând analiza acestui element.

Sunt abstracte actele juridice constatate prin titluri de valoare, adică înscrisuri (instrumenta)
care încorporează operaţiuni juridice (negotia iuris), astfel concepute de lege încât debitorul să
nu poată ridica excepţia nevalabilităţii cauzei pentru a refuza executarea.

3.Teme de reflecție și grile recapitulative.

1. Care sunt semnificațiile termenului de act juridic în dreptul civil?

2. Care este diferența dintre act unilateral și contract unilateral?

3. Care este criteriul distincției dintre actul cu titlu oneros și cel cu titlu gratuit?

4. Actele juridice bilaterale cu titlu oneros:

a) includ contractul de împrumut cu dobândă;

b) sunt, în toate cazurile, contracte sinalagmatice;

c) includ legatul.

5. În cazul contractelor translative de drepturi reale având ca obiect:

a) un bun cert, dreptul real se transmite, în principiu, la momentul încheierii actului juridic,
dacă prin lege sau prin actul juridic nu se prevede altfel;

b) bunuri de gen, dreptul real se transmite, în principiu, la momentul încheierii actului

juridic, dacă sunt indicate felul bunurilor, cantitatea şi calitatea acestora;

c) bunuri de gen, dacă bunurile deţinute de transmiţător la momentul încheierii actului

juridic pier fortuit, obligaţia acestuia se stinge în toate cazurile.
UNITATEA DE ÎNVĂŢARE NR. VIII

TEORIA DREPTURILOR SUBIECTIVE -ACTUL JURIDIC CIVIL– Condiţiile actului juridic

civil (I)

Timp alocat: 2-3 ore

Cuprins:

1. Noțiunea, reglementarea și clasificarea condițiilor actului juridic civil.

2. Capacitatea de a încheia actul juridic civil. Regula capacităţii şi excepţia incapacităţii.

3. Consimţământul. Definiţia şi condiţiile de valabilitate.

4. Teme de reflecție și grile recapitulative

Obiectivele unității de învățare:

După studiul acestei unităţi de învăţare veţi reuşi să:

- Înțelegeți structura unui act juridic civil;

- Identificați condițiile generale de validitate și să le deosebiți de alte condiții de eficacitate
ale actului juridic civil;
- Identificați principalele cerințe ale capacității
- Identificați principalele cerințe ale consimțământului

CONDIŢIILE ACTULUI JURIDIC CIVIL (I)

1. Noțiune și clasificare

1.1. Noțiune. Prin condiţiile actului juridic civil se înţelege elementele din care acesta este
alcătuit actul juridic civil.

Condițiile actului juridic civil sunt cerințe ale acestuia impuse de către lege sau stabilite de părți.

1.2. Clasificare. Condițiile pot fi:

A. După rolul sau sancțiunea nerespectării:

a) de validitate – ex. : cauza actului;
 b) de eficacitate (actul este valabil dar nu este eficace)– ex.: inopozabilitatea.

B. După sfera lor de generalitate.

a) generale, pentru toate actele– ex. consimțământul;
b) speciale, cerute doar pentru anumite acte – ex. cerințe de formă (ex. forma autentică);

C. După obiectul lor.

a) cerințe de fond, ex. consimțământul;
b) cerințe de formă, ex. forma scrisă.

D. După importanța lor.

a) condiții necesare sau esențiale, necesare pentru ca actul să se încheie valabil sau să fie
eficace, ex. consimțământul;
b) condiții accidentale, nenecesare pentru ca actul să se încheie valabil sau să fie eficace ex.
modalitățile.

Această ultimă clasificare va da și structura prezentării ce urmează.

Condițiile esențiale generale ale actului juridic civil sunt:

➢ capacitatea de a contracta,
➢ consimțământul părților,

➢ obiectul determinat și licit;

și
➢ cauza licită și morală.

2. Capacitatea de a încheia actul juridic civil

Prin capacitatea de a încheia actul juridic civil se înţelege aptitudinea subiectului de drept civil
de a deveni titular de drepturi şi obligaţii civile prin încheierea actelor juridice civile.
Capacitatea de a încheia acte juridice civile este o condiţie de fond, esenţială, de validitate şi
generală a actului juridic civil.
Capacitatea de a încheia actul juridic civil este numai o parte a capacităţii civile, reunind, în
structura sa:
o parte din capacitatea de folosinţă a persoanei fizice sau juridice (aptitudinea
de a fi titular și de a dobândi drepturi și obligații); ea este inerentă calității de
ființă umană și celei de subiect de drept, dar poate fi restrânsă (numai) prin
lege (incapacitățile speciale de folosință – e.g. unii cetățeni străini nu pot
dobândi terenuri în Romania, judecătorii, avocații etc nu pot dobândi anumite
drepturi litigioase).

Capacitatea de folosință a persoanei fizice:

 - se dobândește prin naștere, iar când e vorba de drepturi, de la
concepțiune;
- se pierde prin deces, fizic constat sau declarat judecătorește.

o precum şi capacitatea de exerciţiu a acesteia (aptitudinea de a încheia acte

juridice personal și singur);

-nu au capacitate de exercițiu interzișii judecătorești pentru alienație sau

debilitate mintală și minorii sub 14 ani, acționând prin reprezentare legală; pot
încheia personal și singuri doar acte de conservare și anumite acte de
dispoziție de mică valoare.

- minorii de 14-18 ani au doar un fragment din capacitate – capacitatea de

exercițiu restrânsă, acționând asistați de ocrotitor legal; pot încheia singuri
doar actele permise incapabilului și acte de administrare care nu îi păgubesc.

În această materie, regula sau principiul (art. 29, 1180,987, 1652 NCC) este capacitatea de a
încheia acte juridice civile, incapacitatea constituind excepţia, care este de strictă interpretare.
În legătură cu regula capacităţii de a încheia acte juridice civile, se impun două precizări.

În primul rând, sub aspectul corelaţiei dintre capacitate şi discernământ, este de reţinut că, în
timp ce capacitatea constituie o stare de drept (de iure), discernământul este o stare de fapt (de
facto), care se apreciază de la persoană la persoană, în raport de aptitudinea şi puterea psiho-
intelectivă ale acesteia; capacitatea izvorăşte numai din lege, pe când discernământul este de
natură psihologică. În consecinţă, discernământul poate exista, izolat, chiar la o persoană
incapabilă, după cum o persoană capabilă se poate găsi într-o situaţie în care, vremelnic, să nu
aibă discernământ.
În al doilea rând, persoana juridică poate avea orice drepturi şi obligaţii civile, afară de acelea
care, prin natura lor sau potrivit legii, nu pot aparţine decât persoanei fizice. Persoanele juridice
fără scop lucrativ pot avea însă doar acele drepturi şi obligaţii civile care sunt necesare pentru
realizarea scopului stabilit prin lege, actul de constituire sau statut.

Nerespectarea incapacităţii de a încheia actul juridic civil atrage sancţiunea nulităţii actului
juridic respectiv. Cât priveşte felul nulităţii (absolută sau relativă), vom reţine următoarele:

➢ în cazul persoanelor fizice, va interveni nulitatea absolută dacă s-a nesocotit o

incapacitate de folosinţă impusă pentru ocrotirea unui interes obştesc, însă va
interveni nulitatea relativă dacă actul juridic a fost încheiat cu încălcarea unei
incapacităţi de folosinţă instituită pentru ocrotirea unui interes individual sau a fost
încheiat cu nesocotirea regulilor referitoare la capacitatea de exerciţiu;

➢ în cazul persoanelor juridice, lipsa capacităţii de folosinţă respectiv nerespectarea

principiului specialităţii capacităţii de folosinţă (când legea prevede această limitare –
 la persoanele fără scop lucrativ) atrag sancţiunea nulităţii absolute a actului juridic
respectiv, iar nerespectarea regulilor privind capacitatea de exerciţiu atrage nulitatea
relativă sau inopozabilitatea actului; această materie se va studia la materia Drept civil.
Persoanele.

3. Consimţământul

3.1. Noțiune și terminologie. Prin consimţământ se înţelege exteriorizarea hotărârii de a

încheia un act juridic civil.
Consimţământul este o condiţie de fond, esenţială, de validitate şi generală a actului juridic
civil.
Terminologic, termenul de „consimţământ” este întrebuinţat în două sensuri:

1) manifestare unilaterală de voinţă făcută de oricare dintre părţile unui act bilateral (contract)
sau de autorul actului juridic unilateral; acest înţeles este avut în vedere, de pildă, de art. 1.179
alin. (1) pct. 2, art. 1.204 și 1.206 ori art. 1.240 C.civ., în materie de contracte, sau art. 1.324
C.civ., în materia actelor unilaterale;

2) acord de voinţe, în actele bi- sau multilaterale; acest înţeles rezultă, de ex., din definiția
contractului dată de art. 1.166 C.civ.

3.2. Corelații. Consimţământul şi cauza (scopul, condiție de valabilitate generală a actului și

ea) alcătuiesc voinţa juridică.

Voința juridică este guvernată de două principii:

➢ principiul libertăţii actelor juridice civile (numit şi principiul autonomiei de voinţă) –
art. 1169 NCC, care are reglementate și limite;

➢ principiul priorităţii voinţei reale (numit şi principiul voinţei interne) – art. 1266 NCC,
contractele interpretându-se după voinţa concordantă a părţilor şi nu după cea formal
exprimată; acest principiu este departe de a fi absolut, fiind puternic erodat de nevoia
de a asigura o protecție cocontractantului care se încrede în manifestarea de voință
aparentă.

3.3. Cerințele de valabilitate ale consimțământului.

Pentru a fi valabil, consimţământul trebuie să îndeplinească următoarele cerinţe, cumulativ:

➢ să provină de la o persoană cu discernământ (art. 1205 NCC), în caz contrar actul fiind
lovit de nulitate relativă; Sarcina probei revine celui care afirmă lipsa discernământului
la momntul încheierii actului; în cazul în care după încheierea actului persoana a fost
pusă sub interdicţie, anularea se poate pronunţa dovedindu-se existenţa (doar) a
 cauzei (afecţiunea medicală) punerii sub interdicţie şi a notorietăţii acesteia, la data
încheierii actului (art. 1205 alin. 2 NCC);

Nu are discernământ acela care se afla, fie şi numai vremelnic, într-o stare care o punea în nepu-
tinţă de a-şi da seama de urmările faptei sale.

➢ să fie exprimat cu intenţia de a produce efecte juridice; intră tradițional în această

ipoteză următoarele cazuri:

a) când declaraţia de voinţă a fost făcută în glumă (iocandi causa), din prietenie, curtoazie sau
pură complezenţă;

b) când s-a făcut sub condiţie pur potestativă care „depinde exclusiv de voința debitorului (”
(art. 1.403 C.civ.), adică „mă oblig dacă vreau” ceea ce, practic, înseamnă acelaşi lucru: „mă oblig,
însă sunt liber să execut ori nu obligaţia asumată”;

c) când manifestarea de voinţă este prea vagă, imprecisă sau echivocă;

d) când manifestarea de voinţă s-a făcut cu o rezervă mintală (reservatio mentalis), cunoscută
de cocontractant (cum se întâmplă în cazul actului fictiv, ca varietate de simulaţie absolultă).

Lipsa unui consimțământ serios atrage nulitatea sau, mai degrabă, inexistența actului juridic
civil. Spre ex., potrivit art. 1.403 C.civ., obligația contractată sub o condiție pur potestativă „nu
produce niciun efect”.

➢ voința trebuie să fie exteriorizată;

Voinţa poate fi manifestată verbal sau scris , dar şi printr-un comportament care, potrivit
legii, convenţiei părţilor, practicilor statornicite între acestea sau uzanţelor, nu lasă nicio îndoială
asupra intenţiei de a produce efectele juridice corespunzătoare.
Cât priveşte, așadar, valoarea juridică a tăcerii, trebuie reţinut că, în principiu, simpla tăcere
nu valorează consimţământ. Este necesar, așadar, să existe şi fapte sau gesturi neîndoielnice care
să însoţească sau să materializeze tăcerea persoanei.

➢ să fie liber și conștient, adică să nu fie alterat de vreun viciu de consimţământ.

Viciile de consimţământ sunt:

➢ eroarea;
➢ dolul (viclenia),
➢ violenţa;
➢ leziunea.

Eroarea, dolul și leziunea protejează consimțământul conștient, iar violența și leziunea în cazul
se profită de starea de nevoie a victimei protejează consimțământul liber.
4. Teme de reflecție și grile recapitulative

1. Care este corelația dintre consimțământul și cauza actului juridic civil ?

2. Ce înseamnă capacitatea de a încheia un act juridic?
3. Care este valoarea juridică a tăcerii la momentul încheierii actului juridic ?

GRILE

4. Constituie o cerinţă de valabilitate a consimţământului :

a) să provină de la o persoană cu deplină capacitate de exerciţiu ;

b) sa nu fie exprimat sub condiţie pur potestativă, suspensivă, din partea celui care se obligă ;
c) sa nu fie exteriorizat cu o rezervă mintală necunoscută celeilalte părţi.

5. Lipsa intenției de a se obliga a părții:

a) atrage nulitatea relativă a actului;

b) poate atrage inexistența actului;
c) nu afectează niciodată valabilitatea actului;
UNITATEA DE ÎNVĂŢARE NR. IX

TEORIA DREPTURILOR SUBIECTIVE - ACTUL JURIDIC CIVIL – Condiţiile actului juridic civil (II)-
Viciile de consimțământ

Timp alocat: 2-3 ore

Cuprins

1.Eroarea

2. Dolul

3. Violența

4.Leziunea.

5. Teme de reflecție și grile recapitulative

Obiectivele unității de învățare:

După studiul acestei unităţi de învăţare veţi reuşi să:

- Vă însușiți noțiunea, structura și condițiile fiecăruia dintre viciile de consimțământ;

- Conștientizați modul în care fiecare viciu de consimțământ afectează actul juridic;
- Stabiliți corelația dintre viciile de consimțământ;

CONDIŢIILE ACTULUI JURIDIC CIVIL (II)- VICIILE DE CONSIMȚĂMÂNT

Prezentare generală.

Viciile de consimţământ sunt: eroarea; dolul (viclenia); violenţa; leziunea.

1) Eroarea
 a) Noțiune. Prin eroare se înţelege falsa reprezentare a unor împrejurări la încheierea unui
act juridic.

b) Clasificare. În funcţie de consecinţele care intervin (sau după gravitatea ei), distingem
între eroarea esenţială şi eroarea neesenţială.
Eroarea este esentiala (art. 1207 C. civ.):
1. cand poarta asupra naturii sau obiectului contractului;
2. cand poarta asupra identitatii obiectului prestatiei sau asupra unei calitati a acestuia ori
asupra unei alte imprejurari considerate esentiale de catre parti in absenta careia contractul nu
s-ar fi incheiat;
3. cand poarta asupra identitatii persoanei sau asupra unei calitati a acesteia in absenta
careia contractul nu s-ar fi incheiat.
Eroarea de drept este esentiala atunci cand priveste o norma juridica determinanta, potrivit
vointei partilor, pentru incheierea contractului.
Eroarea care privește simplele motive ale contractului nu este esențială, cu excepția cazului
în care prin voința părților asemenea motive au fost considerate hotărâtoare.

Eroarea neesenţială este eroarea care nu întrunește cerințele erorii esențiale, între altele
pentru că ea nu a afectat consimţământul părţii. E.g .: starea civilă a contractantului (căsătorit
sau ncăsătorit), eroarea asupra solvabilităţii cocontractantului, eroarea asupra calităţilor
nesubstanţiale ale obiectului actului juridic etc. Cum am văzut, eroarea care priveşte simplele
motive ale contractului nu este esenţială, pentru că ea trebuie să privească un motiv determinant
prin natura lui, cu excepţia cazului în care prin voinţa părţilor asemenea motive au fost
considerate hotărâtoare.
Trebuie reţinut de asemenea că atunci când falsa reprezentare cade asupra valorii economice
a contraprestaţiei suntem în prezența unei eroari lezionare, care însă nu este supusă regulilor de
la eroarea gravă (error in substantiam), ci regulilor de la leziune ca viciu de consimţământ, ceea
ce înseamnă că majorul nu va putea obţine anularea actului juridic astfel încheiat, decât în
condiţiile restrictive ale reglementării legale a leziunii.
Eroarea indiferentă poate atrage cel mult o diminuare valorică a prestaţiei, însă poate să
rămână chiar şi fără vreo consecinţă juridică.
În funcţie de natura realităţii fals reprezentată, eroarea este de două feluri: eroare de fapt;
eroare de drept. Eroarea de fapt constă în falsa reprezentare a unei stări sau situaţii faptice la
încheierea actului juridic civil. Eroarea de drept este falsa reprezentare la încheierea actului
juridic a existenţei sau conţinutului unei norme juridice.

c) Cerințe. Pentru ca falsa reprezentare a realităţii la încheierea unui act juridic să fie viciu de
consimţământ, trebuie întrunite cumulativ următoarele cerinţe (condiţii):
➢ eroarea să fie gravă, esențială, cum am văzut mai sus;
➢ este necesar ca partea cocontractantă să fi ştiut ori să fi trebuit să ştie că elementul
asupra căruia cade falsa reprezentare este hotărâtor pentru încheierea actului juridic
civil în cauză;
➢ să fie scuzabilă, adică să nu fi putut fi înlăturată prin diligenţe rezonabile (art. 1208
NCC),
 ➢ neasumată (riscul de a se afla în eroare nefiind cunoscut şi nici asumat, art. 1209 NCC)
şi
➢ invocată cu bună credinţă (art. 1212 NCC).

Vor atrage regimul erorii şi eroarea de comunicare sau de transmitere precum şi eroarea de
calcul (art. 1210, 1211 NCC), cerințele de mai sus aplicându-se în mod corespunzător; în aceste
cazuri este vorba mai degrabă de o greșeală decât de o falsă reprezentare a realității.

d) Structură – un singur element, subiectiv, falsa reprezentare a realității.

e) Sancţiunea erorii este nulitatea relativă a actului; ea va interveni și în cazul erorii

obstacol, care intervine atunci când obiectul erorii este însăși bunul obiect derivat (o parte crede
că se referă la un cal cealaltă la un măgar) sau operațiunea juridică însăși (o parte crede că vinde
alta că închiriază).

Adaptarea contractului (art. 1213 C. civ.). Instanţa de judecată poate admite adaptarea
contractului la cererea celeilalte părţi, în sensul că , dacă o parte este îndreptăţită să invoce
anulabilitatea contractului pentru eroare, dar cealaltă parte declară că doreşte să execute ori
execută contractul aşa cum acesta fusese înţeles de partea îndreptăţită să invoce anulabilitatea,
contractul se consideră că a fost încheiat aşa cum l-a înţeles această din urmă parte. În acest caz,
după ce a fost informată asupra felului în care partea îndreptăţită să invoce anulabilitatea a
înţeles contractul şi înainte ca aceasta să fi obţinut anularea, cealaltă parte trebuie, în termen de
cel mult 3 luni de la data când a fost notificată ori de la data când i s-a comunicat cererea de
chemare în judecată, să declare că este de acord cu executarea sau să execute fără întârziere
contractul, astfel cum a fost înţeles de partea aflată în eroare.

2) Dolul

a) Noțiune. Consimţământul este viciat prin dol atunci când partea s-a aflat într-o eroare
provocată de manoperele frauduloase ale celeilalte părţi ori când aceasta din urmă a omis, în
mod fraudulos, să îl informeze pe contractant asupra unor împrejurări pe care se cuvenea să i le
dezvăluie.. În alte cuvinte, dolul este o eroare provocată (iar nu spontană, precum eroarea
propriu-zisă).
b) Ca structură, dolul este alcătuit din două elemente: un element obiectiv (material), ce
constă în utilizarea de mijloace viclene (maşinaţiuni, manopere frauduloase, şiretenii etc.) pentru
a induce în eroare; un element subiectiv (intenţional), ce constă în intenţia de a induce în eroare
o persoană, pentru a o determina să încheie un anumit act juridic. Elementul obiectiv poate să
constea şi într-o reticenţă. Nu orice simplă tăcere sau reticenţă constituie dol, ci doar cea
frauduloasă. Nu orice împrejurare ascunsă atrage sancţiunea, ci doar acelea „pe care se cuvenea
sa i le dezvăluie” contractantului (art. 1214 NCC), adică cele necognoscibile sau greu cognoscibile.
c) Cerințe. Pentru a fi viciu de consimţământ, dolul trebuie să provină de la cealaltă parte, de
la reprezentantul sau gerantul afacerilor ei. Partea care este victima dolului unui terţ nu poate
cere anularea decât dacă cealaltă parte a cunoscut sau, după caz, ar fi trebuit să cunoască dolul
la încheierea contractului.
El trebuie să aibă o anumită importanță, să fie determinant pentru încheierea acelui act juridic,
în acele condiții. Nu trebuie să fie bazat însă în mod necesar pe o eroare esențială.
d) Sancţiunea care intervine în cazul dolului este nulitatea relativă a actului juridic. Existenţa
elementului material în structura dolului justifică şi exercitarea unei acţiuni în despăgubire,
utilizarea de mijloace viclene constituind o faptă ilicită.
Aşadar, victima dolului are la îndemână două acţiuni, anume, pe de o parte, o acţiune în
declararea nulităţii relative a actului juridic, iar, pe de altă parte, o acţiune în repararea
prejudiciului ce i-a fost cauzat prin întrebuinţarea de mijloace viclene în scopul inducerii sale în
eroare. Aceste două acţiuni pot fi cumulate.
Victima poate opta şi pentru menţinerea contractului şi reducerea propriei prestaţii (art. 1257
NCC). Confirmarea unui contract anulabil pentru vicierea consimţământului prin dol nu implică
prin ea însăşi renunţarea la dreptul de a cere daune-interese.
e) Probă. Întrucât dolul nu se prezumă, persoana care solicită anularea actului juridic pe motiv
că a avut consimţământul viciat prin dol trebuie să facă dovada dolului.

3) Violenţa

a) Noțiune. Violenţa (art. 1216-1220 NCC) este acel viciu de consimţământ care constă în
ameninţarea unei persoane cu un rău de natură să îi producă o temere ce o determină să încheie
un act juridic, pe care altfel nu l-ar fi încheiat.
b) Clasificare. După natura răului cu care se ameninţă, violenţa poate să fie fizică sau morală.
Violenţa fizică (vis) există atunci când ameninţarea cu un rău priveşte integritatea fizică a
persoanei ori bunurile sale. Violenţa morală (metus) există atunci când ameninţarea cu un rău se
referă la onoarea, cinstea ori sentimentele unei persoane.
În raport de caracterul ameninţării, se deosebeşte între ameninţarea legitimă şi ameninţarea
nelegitimă. Ameninţarea legitimă (justă) cu un rău nu constituie viciu de consimţământ. Ca
exemplu, se citează cazul în care creditorul îl ameninţă pe debitorul său cu darea în judecată dacă
nu îşi execută de bunăvoie obligaţia.
Numai ameninţarea nelegitimă (injustă) cu un rău constituie viciu de consimţământ, atrăgând
nulitatea relativă a actului juridic încheiat sub imperiul ei.

c) Ca structură, violenţa – viciu de consimţământ este alcătuită din două elemente:

➢ un element obiectiv (exterior), care constă în ameninţarea cu un rău (care poate viza
atât bunuri cât şi persoane);
➢ element subiectiv (intern), ce constă în insuflarea unei temeri persoanei ameninţate.

d) Cerințe. Două cerinţe trebuie întrunite cumulativ pentru ca violenţa să constituie viciu de
consimţământ, anume:

➢ temerea insuflată să fie determinantă pentru încheierea actului juridic civil;

➢ ameninţarea să fie injustă (nelegitimă).
 e) Sancţiunea care intervine în cazul violenţei - viciu de consimţământ constă în nulitatea
relativă a actului juridic.
Ca şi în cazul dolului, existenţa unui element obiectiv în structura violenţei justifică şi
exercitarea unei acţiuni în răspundere civilă delictuală, ameninţarea (nelegitimă) cu un rău
constituind delict civil (art. 1257 NCC).
Victima poate opta şi pentru menţinerea contractului (actul de confirmare)cu sau fără
reducerea propriei prestaţii cu valoarea daunelor interese (art. 1257 NCC).
Confirmarea unui contract anulabil pentru vicierea consimţământului prin violenţă nu implică
însă prin ea însăşi renunţarea la dreptul de a cere daune-interese, pentru că menținerea actului
poate fi însoțită de reducerea propriei prestaţii cu valoarea daunelor interese.

4) Leziunea

a) Noțiune. Prin leziune se înţelege prejudiciul material suferit de una din părţi ca urmare a
încheierii convenţiei.

De obicei leziunea există atunci când una dintre părți, profitând de starea de nevoie, de lipsa
de experiență ori de lipsa de cunoștințe a celeilalte părți, stipulează în favoarea sa ori a unei alte
persoane o prestație de o valoare considerabil mai mare, la data încheierii contractului, decât
valoarea propriei prestații.

Cu toate acestea ca viciu de consimţământ, leziunea nu constă numai în disproporţia vădită

de valoare între contraprestaţii, pentru că leziunea poate exista şi atunci când minorul îşi asumă
o obligaţie excesivă prin raportare la starea sa patrimonială, la avantajele pe care le obţine din
contract ori la ansamblul circumstanţelor (art. 1221 alin. 2 C. civ.).

b) Cerințe. Pentru anularea actului juridic civil pe motiv de leziune, trebuie să fie întrunite
cumulativ următoarele cerinţe:
➢ prejudiciul material să fie o consecinţă directă a încheierii actului juridic respectiv;
➢ prejudiciul material să existe în raport cu momentul încheierii actului juridic;
➢ în anumite condiţii şi actele majorului sunt suscceptibile de leziune; există leziune
atunci când una dintre părţi:
(i) profitând de
(ii) starea de nevoie, de lipsa de experienţă ori de lipsa de cunoştinţe a celeilalte părţi
(cerințe alternative, nu cumulative),
(iii) stipulează în favoarea sa ori a unei alte persoane o prestaţie de o valoare considerabil
mai mare, la data încheierii contractului, decât valoarea propriei prestaţii.
(iv) prejudiciul este unul calificat - disproporţie de valoare între contraprestaţii, dacă este
cazul, să fie vădită (”considerabil mai mare”), în cazul majorilor întrecând jumătate din
valoarea prestaţiei; aşadar, în cazul majorilor, simpla disproporţie de valoare nu este
suficientă.
În cazul minorilor leziunea:
 ➢ presupune încheierea actului fără participarea reprezentanților sau ocrotitor legali
(părinți, tutore), adică a formelor abilitante cerute de lege;
➢ privește în principiu, numai pe minorii între 14 şi 18 ani, deci pe cei cu capacitate de
exerciţiu restrânsă, pentru că minorii sub 14 ani sunt apărați oricum de regulile de la
capacitatea de exercițiu; totuși nu este exclus ca leziunea să fie de interes și în cazul lor,
atunci când au capacitatea de a încheia actul, în mod valabil, singuri (ex. acte de
conservare).
➢ Prejudiciul este apreciat mai larg - minorul îşi asumă o obligaţie excesivă prin raportare
la starea sa patrimonială, la avantajele pe care le obţine din contract ori la ansamblul
circumstanţelor (art. 1221 alin. 2 C. civ.)

3. Domeniu de aplicare. Doar actele cu titlu oneros comutative (iar nu aleatorii, pentru că nu
se poate verifica disproporția la momentul încheierii actului), cu excluderea tranzacției și a altor
contracte expres prevăzute de lege.

4. Sancțiune. Leziunea poate conduce la două sancţiuni alternative:

➢ nulitatea relativă;
sau
➢ reducerea sau, după caz, mărirea uneia dintre prestaţii, după distincţiile făcute de art.
1222 NCC.
Partea al cărei consimțământ a fost viciat prin leziune poate cere, la alegerea sa, anularea
contractului sau reducerea obligațiilor sale cu valoarea daunelor-interese la care ar fi
îndreptățită.
Dacă disproporția de valoare este mai mică de jumătate, în cazul majorului, leziunea poate
conduce numai la reechilibrarea prestațiilor, nu și la anulare.
În toate cazurile, instanța poate să mențină contractul dacă cealaltă parte oferă, în mod
echitabil, o reducere a propriei creanțe sau, după caz, o majorare a propriei obligații. Dispozițiile
art. 1.213 privitoare la adaptarea contractului se aplică în mod corespunzător.

Prescripția extinctivă. Dreptul la acţiunea în anulare sau în reducerea obligaţiilor pentru

leziune se prescrie în termen de un an de la data încheierii contractului, termenul fiind mai scurt
decât termenul general de 3 ani.

Anulabilitatea contractului nu poate să fie opusă pe cale de excepție când dreptul la acțiune
este prescris, prin derogare de la regula art. 1249 alin. 2 NCC.

5. Teme de reflecție și grile recapitulative

1. Arătați în cazul căror vicii este afectat factorul intelectiv și în cazul cărora factorul
volițional.
 2. Analizați diferențele dintre dol și eroare.

3. În ce condiții se poate admite leziunea majorului ?

GRILE.
4. În cazul erorii ca viciu de consimțământ:

a) spre deosebire de situația leziunii, nulitatea relativă poate fi invocată oricând de către
pârâtul chemat în judecată pentru executarea actului anulabil;

b) sancțiunea este nulitatea absolută a actului dacă împrejurarea greșit reprezentată este
chiar natura actului încheiat;

c) ca și în cazul violenței, anulabilitatea actului bilateral poate fi înlăturată prin instituția

adaptării.
UNITATEA DE ÎNVĂŢARE NR. X

TEORIA DREPTURILOR SUBIECTIVE - ACTUL JURIDIC CIVIL– Condiţiile actului juridic (III)

Timp alocat: 2-3 ore

Cuprins:

1. Obiectul actului juridic civil. Definiţie şi condiţii de valabilitate. Sancţiune

2. Cauza (scopul) actului juridic civil. Definiţie, reglementare, condiţii de valabilitate, probă şi
importanţă.

3. Întrebari recapitulative si grile de verificare.

Obiectivele unității de învățare:

După studiul acestei unităţi de învăţare veţi reuşi să:

- Vă însușiți noțiunea de obiect al actului juridic civil prin prisma celor 3 elemente relevante
– obiectul actului, obiectul obligație și obiectul prestației;
- Înțelegeti cerințele de validitate ale obiectului actului juridic civil;
- Vă însușiți noțiunea de cauză a actului juridic civil;
- Înțelegeti cerințele de validitate ale cauzei actului juridic.

1. Obiectul actului juridic civil.

Actul juridic civil trebuie să aibă un obiect și acesta trebuie să fie valabil. De asemenea obligațiile
născute din actul juridic civil trebuie să aibă un obiect valabil. În fine, bunurile la care se referă
prestația debitorului trebuie să respecte și ele, ad validitatem, anumite condiții impuse de către
lege.

Trebuie distins între:

- Obiectul actului juridic

 - Obiectul obligației
- Obiectul prestație (obiectul derivat al obligației –bunul la care se referă prestația la care
s-a angajat debitorul).

Oricare dintre cele trei cerințe pot afecta valabilitatea actului juridic civil, în tot sau în parte.

A. Obiectul actului juridic – este operațiunea juridică în sens de negoțium, convenită de

către părți.
Obiectul actului juridic are în vedere întregul nexum al raporturilor obligaționale derivate din acel
act juridic, dar într-o modalitate sintetizatoare, oferind operațiunea globală, iar nu o simplă
alăturare sau însumare a obiectelor tuturor raporturilor obligaționale incidente. Obiectul
contractului nu trebuie suprapus în mod necesar nici cu prestația caracteristică, sau principală.
Exemplu: vânzarea, schimbul, locațiunea etc.

Importanță: uneori fiecare dintre prestațiile părților, luate separat, nu par ilicite, dar întregul
(adică obiectul contractului) este ilicit. Ex: prestația de a transfera organe și țesuturi (obiectul
obligației) este licită (operațiunea este permisă dacă se face cu titlu gratuit), iar obiectul obligației
celeilalte părți este și el licit (plata prețului), dar operațiunea globală, de vânzare, este ilicită.

Cerințe de validitate:

1) Să existe – fără un obiect contractul este un non sens.

2) Să fie determinat.
Atenție: spre deosebire de obiectul obligației, care poate fi și determinabil, obiectul obligației
poate fi doar determinat.

3) Obiectul contractului trebuie să fie licit (și moral) . Ex. vânzarea de organe și țesuturi
umane, contractul prin care o persoană primește bani pentru a nu comite o infracțiune,
clauza de celibat etc. Sancțiunea nerespectării cerințelor de validitate ale obiectului
contractului este nulitatea absolută expresă (art. 1225 alin. 2 NCC) .
4) Un echilibru al operațiunii contractuale oneroase?
Unii autori (Vasilescu, p. 528) pun această cerință specială (doar pentru actele cu titlu oneros).
Ea este însă acoperită de reglementarea leziunii, deci nu reprezintă o condiție autonomă a
obiectului.

B. Obiectul obligației – răspunde la întrebarea ce își asumă debitorul?

Codul civil definește obiectul obligației drept prestația pe care și-o asumă debitorul (art. 1226
NCC) .

Prestația, termen care nu este definit de către Codul civil, reprezintă tocmai ceea ce își asumă
debitorul - este activitatea sau rezultatul pe care se angajează debitorul să o/îl realizeze;

Controversă: unii autori consideră că prestația este întotdeauna un rezultat, și în cazul obligațiilor
de mijloace și în cazul obligațiilor de rezultat. Exemplu: obligația vânzătorului de a preda bunul
vândut, obligația cumpărătorului de plăti prețul etc.

Cerințe de validitate generale:

1) Să existe – fără un obiect obligația este un non sens.

Atenție: de regulă această cerință privește obiectul derivat al obligației. Ca regulă, obligația va fi
valabilă și dacă poartă asupra unui bun viitor.

Această cerință se suprapune parțial cu cea a posibilității obiectului.

2) Să fie determinat sau determinabil;

Obiectul este determinat atunci când este stabilit de către părți chiar la momentul încheierii
contractului.

Obiectul este determinabil când determinarea poate fi făcută mai târziu, dar cu condiția ca actul
să conțină indicații precise asupra elementelor care vor permite să fie fixat obiectul obligației,
fără a mai fi necesar un nou acord de voințe.

Atenție: NCC instituie cu caracter supletiv ipoteze în care obiectul obligației poate fi determinat,
chiar dacă părțile nu au făcut-o în scopul salvării contractului de la exigența caracterului
determinabil al obiectului obligației (art. 1231-1234 NCC).

3) Obiectul obligației trebuie să fie licit.

Obiectul este ilicit când este contrar legii. Se asimilează aici și ipoteza contrarietății cu ordinea
publică. Astfel, se apreciază că obiectul trebuie să fie și conform ordinii de drept rezultate din
spiritul legii.

ex. angajamentul unei persoane de a comite o infracțiune, obligația de a se căsători cu o terță

persoană.

Corelație cu cauza ilicită:

 • de regulă când obiectul obligației este ilicit, atunci și cauza este ilicită, dar o cauză ilicită
nu implică în mod necesar un obiect ilicit; ex. închirierea unui apartament în scopul
desfășurării activităților de prostituție are obiect al obligației licit, dar cauză ilicită.

• dacă orice obiect ilicit antrenează nulitatea absolută, nu orice cauză ilicită atrage nulitatea
absolută (vezi art. 1238 alin. 2 NCC, care ține cont de atitudinea subiectivă a
contractantului).
4) Obiectul obligației trebuie să fie moral. Chiar neprevăzută expres de către art. 1226 NCC,
cerința se degajă din art. 1169 NCC
5) Obiectul obligației trebuie să fie în circuitul civil. Cerința privește în principal obiectul
derivat al obligației. Exemplu: bunurile proprietate publică.
6) Obiectul obligației trebuie să fie posibil? Posibilitatea/imposibilitatea (inițială a) obiectului
se raportează la momentul încheierii actului, pentru că la acest moment se verifică
validitatea sa. Imposibilitatea survenită ulterior interesează, eventual, teoria riscurilor.
Controversă: unii autori susțin că obiectul nu trebuie să fie absolut imposibil inițial (ad
imposibillum nulla obligatio), adică imposibil de realizat pentru oricine, alții că nulitatea intervine
numai dacă imposibilitatea persistă până la scadența obligației. Credem că imposibilitatea inițială
și absolută nu se pun probleme sub aspectul valabilității, ci doar al posibilității executării în
natură, debitorul putând executa prin echivalent.

Întrucât legea nu prevede cerința ca obiectul să fie posibil, iar o normă care ar afirma doar că
este valabil angajamentul imposibil relativ la persoana debitorului ar fi superfluă, reținem că
sensul art. 1227 NCC este tocmai acela de a clarifica valabilitatea obligației absolut imposibile,
fără alte distincții.

Atenție: prin norme speciale legiuitorul poate sancționa imposibilitatea inițială a obiectului; e.g.
vânzarea unui bun individual determinat pierit la data contractării.

Discuții privind unele cerințe de validitate speciale:

1) Să existe autorizația administrativă în cazul actelor (activităților) autorizate.

Unele bunuri, deși sunt în circuitul civil, pot circula numai dacă operațiunea sau activitatea este
autorizată în prealabil.

2) În cazul actelor translative sau constitutive de drepturi, cel ce se obligă trebuie să fie
titularul dreptului respectiv?
Reținută (greșit, pentru că nu era prevăzută de lege, iar vânzarea lucrului altuia nu era o
operațiune pers se nulă) anterior NCC, această cerință nu mai poate fi afirmată azi ca o cerință
specială, autonomă, de validitate deoarece ar contraveni unei norme exprese permisive care
consacră validitatea operațiunilor asupra bunului altuia – art. 1230 NCC.

Sancțiunea nerespectării cerințelor de validitate ale obiectului este, ca regulă, nulitatea

absolută.

2. Cauza actului juridic civil.

Noțiune: prin cauza (scopul) actului juridic civil se înțelege motivul care determină fiecare parte
să încheie contractul.

Cauza este o condiție de fond, esențială, de validitate şi generală a actului juridic civil.

Prin cauza actului juridic civil trebuie să avem în vedere scopul mediat al fiecăreia dintre părți.
Scopul mediat este motivul determinant din structura voinței juridice și se referă de regulă fie la
însușirile unei prestații, fie la calitățile unei persoane.

Observație: un contract nu are doar o singură cauză; fiecare dintre părți are un motiv pentru care
contactează.

Scopul imediat, numit şi scopul obligației, categorie distinctă de scopul mediat, avut în vedere de
Codul civil 1864, nu mai este reținut de către NCC. El era stabilit pe principalele categorii de acte
juridice civile, după cum urmează:

➢ în contractele sinalagmatice – reprezentarea sau prefigurarea mentală, de către fiecare

parte, a contraprestației (o parte se obligă ştiind că şi cealaltă parte, la rândul ei, se
obligă);
➢ în actele juridice cu titlu gratuit care sunt liberalități – intenția de a gratifica (animus
donandi);
➢ în actele juridice reale – prefigurarea remiterii bunului;
➢ în contractele aleatorii – prefigurarea unei împrejurări viitoare şi incerte de care depinde
şansa câştigului sau riscul pierderii.
Legiuitorul NCC a ajuns la concluzia că reglementarea cauzei mediate este suficientă, funcțiile
cauzei imediate fiind preluate de reglementarea consimțământului, obiectului şi cauzei mediate.

Scopul mediat se caracterizează prin aceea că este concret şi variabil de la o categorie la alta de
acte juridice civile şi chiar în cadrul aceleiași categorii de acte juridice civile. Spre exemplu, în
cazul contractului de vânzare-cumpărare, scopul mediat constă în destinația concretă ce urmează
a se da lucrului cumpărat, respectiv sumei ce reprezintă prețul, astfel încât diferă de la
cumpărător la cumpărător (o persoană cumpără o locuință pentru a o dona cuiva, altă persoană
cumpără o casă pentru a locui în ea, iar o altă persoană cumpără o casă pentru a face o investiție
etc.), respectiv de la vânzător la vânzător (o persoană vinde un lucru pentru ca din suma obținută
ca preț să îşi cumpere un alt lucru, o altă persoană vinde un lucru pentru ca din suma obținută să
îşi plătească o datorie etc.).

Condiții de valabilitate. Pentru a fi valabilă, cauza actului juridic civil trebuie să îndeplinească
următoarele cerințe, cumulativ:

➢ să existe;

➢ să fie licită. cauza este ilicita când este contrara legii si ordinii publice.
Se asimilează cauzei ilicite și frauda la lege - atunci când contractul este doar mijlocul pentru
a eluda aplicarea unei norme legale imperative.

Atenție:

(i) nu trebuie confundată cauza contrară legii cu cauza contrară intereselor altei
persoane (frauda intereselor creditorului), în acest caz sancțiunea aplicabilă (cu
caracter special, deci derogatoriu) fiind inopozabilitatea actului, pe cale acțiunii
pauliene (art. 1562 şi urm. NCC);
(ii) frauda la lege nu este o cauză de nulitate de sine stătătoare, deci vor trebui verificate
cerințele sancționării cauzei ilicite;
(iii) nu orice încălcare a legii este o fraudă la lege, frauda presupunând o încălcare
”insidioasă”, ”ocolită”; încălcarea directă a legii se sancționează ca atare, dacă este
cazul, fără a fi nevoie la apelul la frauda la lege.

➢ să fie morală. Cauza este imorala când este contrara bunelor moravuri.

Sancțiunea nerespectării condițiilor cauzei. Trebuie distins între:

a) Lipsa cauzei, care atrage anulabilitatea contractului, cu excepția cazului in care contractul
a fost greșit calificat si poate produce alte efecte juridice.
Cerința a fost păstrată în NCC din considerente de tradiție, deși interesul ei se afirma în legătură
cu cauza imediată, care nu a mai fost reținută de către NCC; ea se suprapune cu cerința
consimțământului de a proveni de la o persoană cu discernământ și de a nu fi viciat.

b) Cauza ilicita sau imorala atrage nulitatea absoluta a contractului numai daca este comuna
ori, in caz contrar, daca cealaltă parte a cunoscut-o sau, după împrejurări, trebuia s-o
cunoască.
Atenție: nu orice cauză ilicită este sancționată cu nulitatea absolută!
Dacă cealaltă parte nu a cunoscut și nu ar fi putut cunoaște urmărirea unui scop ilicit de către
contractant s-a propus fie ca actul să fie nul relativ, pentru că altfel cerința de validitate ar rămâne
nesancționată, fie să fie considerat pur și simplu valabil.

Proba cauzei. NCC instituie două prezumții:

- prezumția de existență a cauzei, ceea ce înseamnă că ea nu trebuie dovedită;

- prezumția de validitate a cauzei;

3. Întrebări recapitulative si grile de verificare.

1. Care sunt condițiile de validitate ale obiectului obligației?

2. Este valabilă înstrăinarea lucrului altuia?
3. Care sunt cauzele lipsei de cauză a unui contract?
4. În ce condiții se sancționează cu nulitatea absolută cauza ilicită a unui contract?

Grile.

1. Obiectul: a) contractului trebuie să fie determinat sau cel puţin determinabil; b) obligaţiei care,
potrivit voinţei părţilor, depinde de un factor de referinţă inexistent este valabil dacă există un
factor de referinţă apropiat; c) obligaţiei pot fi şi bunuri viitoare, dar numai dacă legea prevede
expres acest lucru.

2. Obiectul actului juridic civil: a) este operațiunea juridică convenită de către părți; b) constă în
drepturile şi obligaţiile născute din act; c) este ilicit ori de câte ori cauza actului este și ea ilicită .

3. Împrumutul de folosinţă convenit în scris de către părţi, al cărui obiect a pierit fortuit înainte
de predare: a) devine caduc; b) este nul absolut; c) este un contract de împrumut valabil şi naşte
întotdeauna obligaţia de a preda un bun din acelaşi gen.

4. Cauza actului juridic: a) trebuie să nu fie contrară bunelor moravuri; b) trebuie probată, în caz
de contestare de către un terț; c) este o cauză de nulitate absolută a actului juridic civil.

5. Cauza actului juridic: a) este reprezentat de orice mobil psihologic al părții; b) trebuie să fie
conformă exclusiv cu legile care interesează ordinea publică și bunele moravuri; c) trebuie să
existe la momentul încheierii actului juridic.
 CURS

FORMA ȘI MODALITĂȚILE ACTULUI JURIDIC CIVIL.

Cuprins:

1. Consideraţii introductive
2. Forma ad validitatem
3. Forma ad probationem
4. Forma cerută pentru opozabilitate faţă de terţi
5. Noțiunea și clasificarea modalităților
6. Condiția
7. Termenul
8. Sarcina.
9. Teme de reflecţie.

FORMA ACTULUI JURIDIC CIVIL

1. Consideraţii introductive

Prin forma actului juridic civil se înţelege modalitatea de exteriorizare a manifestării de voinţă făcută
cu intenţia de a crea, modifica sau stinge un raport juridic civil concret.
Pe lângă această accepţiune restrânsă, expresia "forma actului juridic civil" poate avea şi un sens larg,
desemnând trei cerinţe de formă: forma cerută pentru însăşi validitatea actului juridic (forma ad
validitatem sau ad solemnitatem); forma cerută pentru probarea actului juridic (forma ad probationem);
forma cerută pentru opozabilitatea actului juridic faţă de terţi. Atenție toate cele trei forme sunt
obligatorii (sub sancțiuni diferite!).
Privită în înţelesul ei restrâns, forma actului juridic civil este guvernată de principiul
consensualismului, care, la rândul lui, reprezintă o aplicare în această materie a principiului libertăţii
actelor juridice civile (principiul autonomiei de voinţă).
Prin principiul consensualismului (art. 1178 NCC) se înţelege acea regulă de drept potrivit căreia
simpla manifestare de voinţă este nu numai necesară, ci şi suficientă pentru ca actul juridic civil să ia
naştere în mod valabil sub aspectul formei care îmbracă manifestarea de voinţă făcută în scopul de a
produce efecte juridice. În alte cuvinte, pentru a produce efecte juridice civile, manifestarea de voinţă
nu trebuie să îmbrace o formă specială.
Fiind vorba de un principiu legal, excepţiile trebuie să aibă aceeaşi natură (legală). De aceea convenția
părților privind încheierea actului într-o anumită formă nu atrage, în caz de încălcare, nulitatea (care e
exclusiv sancțiunea încălcării legii, nu a convenției). Forma convențională este obligatorie și ea, dar nu
sub sancțiunea nulității, ci va atrage răspunderea ca în cazul nerespectării unui contract, dacă este cazul.

2. Forma ad validitatem
 Prin forma cerută pentru valabilitatea actului juridic civil se înţelege acea condiţie de validitate,
esenţială şi specială, care constă în necesitatea îndeplinirii formalităţilor prestabilite de lege, în lipsa
cărora actul juridic civil nu s-ar putea naşte în mod valabil.
Forma cerută ad validitatem prezintă următoarele caractere: reprezintă un element constitutiv
(esenţial) al actului juridic civil, în lipsa căruia actul juridic va fi lovit de nulitate absolută; este
incompatibilă cu manifestarea tacită de voinţă, deci presupune manifestarea expresă de voinţă; este
exclusivă, în sensul că, pentru un anumit act juridic civil solemn, trebuie îndeplinită o anumită formă, de
regulă, forma autentică (de la acest caracter există însă şi excepţii cum ar fi cea prevăzută de art. 1041
NCC., anume testamentul, sau cea a fidejusiunii – art. 2282 NCC).
Cerinţele care trebuie respectate pentru asigurarea formei ad validitatem sunt următoarele: toate
clauzele actului juridic civil trebuie să îmbrace forma cerută pentru valabilitatea sa, ceea ce înseamnă că,
în principiu, nu este admisibil aşa-numitul act per relationem, adică actul în care, pentru determinarea
conţinutului său, se face trimitere la o sursă externă; actul juridic aflat în interdependenţă cu un act
juridic solemn trebuie să îmbrace şi el forma solemnă (de exemplu, mandatul dat pentru încheierea unui
act juridic solemn trebuie constatat printr-o procură autentică); actul juridic care se modifică (art. 1243
NCC) sau determină ineficienţa unui act juridic solemn trebuie să îmbrace şi el forma solemnă (există
însă şi excepţii: în cazul legatului, acesta putând fi revocat şi în mod tacit – art. 1052 NCC, în cazul
desemnării, revocării tutorelui de către părinţi – art. 114 NCC).
În caz de îndoială asupra naturii sancţiunii cerinţei legale a formei nu se va aplica sancţiunea nulităţii
întrucât aceasta presupune ca forma ad validitatem să fie prevăzută în chip neîndoielnic (art. 1242 NCC).
Aplicaţii: donaţia, promisiunea de donaţie, testamentul, convenţia de constituire a ipotecii, fiducia
etc. De asemenea, trebuie să fie încheiate prin înscris autentic, sub sancţiunea nulităţii absolute,
convenţiile care strămută sau constituie drepturi reale care urmează a fi înscrise în cartea funciară.

3. Forma ad probationem

Prin forma cerută pentru probarea actului juridic civil se înţelege acea cerinţă, impusă de lege sau de
părţi, care constă în întocmirea unui înscris cu scopul de a dovedi actul juridic civil.
Forma ad probationem este obligatorie, iar nu facultativă, în sensul că nerespectarea ei atrage, în
principiu, inadmisibilitatea dovedirii actului juridic civil cu un alt mijloc de probă. Aşadar, nerespectarea
formei ad probationem nu atrage nevalabilitatea actului juridic civil, ci, în principiu, sancţiunea care
intervine constă în imposibilitatea dovedirii actului juridic civil cu un alt mijloc de probă. Însă, dovada
actului juridic civil şi existenţa acestuia sunt două chestiuni distincte, prima nefiind necesară decât în caz
de litigiu; dacă părțile recunosc actul defectiv de formă ad probationem totul este O.K. Dacă însă forma
era ad validitatem e nerelevant dacă părțile recunosc actul, el este nul absolut.
Actele juridice cu o valoare mai mare de 250 de lei trebuie încheiate în formă scrisă potrivit Codului
de procedură civilă.

4. Forma cerută pentru opozabilitate faţă de terţi

Prin forma cerută pentru opozabilitatea faţă de terţi a actului juridic civil desemnăm acele formalităţi
care sunt necesare, potrivit legii, pentru a face actul juridic opozabil şi persoanelor care nu au participat
la încheierea lui, în scopul ocrotirii drepturilor sau intereselor acestora.
 Această cerinţă de formă a actului juridic civil se justifică prin ideea de protecţie a terţilor faţă de
eventualele efecte prejudiciabile ale unor acte juridice civile, expres prevăzute de lege.
Forma cerută pentru opozabilitate faţă de terţi este obligatorie, iar nu facultativă. În cazul
nerespectării acestei cerinţe de formă, sancţiunea constă în inopozabilitatea actului juridic, adică în
posibilitatea terţului interesat de a ignora actul juridic invocat de părţile acestuia sau de una dintre ele
împotriva sa.
În consecinţă, actul juridic civil produce efecte între părţi, dar este ineficace faţă de terţi, deci părţile
nu au posibilitatea să se prevaleze de drepturile izvorâte din acel act juridic faţă de terţi.

MODALITĂȚILE ACTULUI JURIDIC CIVIL.

5. Noțiune. Clasificare.
Modalitățile sunt elemente ale actului juridic civil care pot exista sau pot lipsi din actul juridic civil.
Actele juridice pot fi pure și simple sau afectate de modalități.
Actele pure și simple sunt cele care nasc drepturi și obligații cu executare imediată.
Actele modale sunt cele care nu sunt pure și simple, adică cele în care drepturile și obligațiile se nasc
ineficace, cu executarea pusă sub semnul întrebării sau cu executarea amânată.
Modalitățile pot afecta actul juridic în întregimea lui (întreg eșafodajul de drepturi și obligații) sau
numai unele dintre drepturile și obligații născute din acesta.
Reglementarea generală modalităților se realizează prin dispozițiile 1398 și urm. Cod civil.
Elementul modal poate rezulta:
► din voința părților; majoritatea contractelor sunt prin natura lor pure și simple, dar părțile pot
conveni modalități (e.g., vânzarea); unele contracte sunt însă esențialmente pure și simple (e.g.,
căsătoria);

► chiar din esența legală a unui anumit contract (locațiunea este esențialmente afectată de
termen, iar asigurarea în mod necesar afectată de condiție).

6. Termenul

Termenul (dies), ca modalitate a actului juridic civil, este acel eveniment viitor şi sigur ca realizare,
până la care este amânată începerea sau, după caz, stingerea exerciţiului drepturilor subiective civile şi
a executării obligaţiilor civile corelative.
a) După efectul său, termenul este de două feluri: termen suspensiv, adică acel termen care amână,
până la împlinirea lui, începutul exerciţiului dreptului subiectiv civil şi al executării obligaţiei civile
corelative (de exemplu, termenul la care trebuie restituită suma de bani împrumutată); termen extinctiv,
adică acel termen care amână, până la împlinirea lui, stingerea exerciţiului dreptului subiectiv civil şi a
executării obligaţiei corelative (de exemplu, data morţii credirentierului în cazul contractului de
întreţinere).
 b) În raport de persoana care beneficiază de termen (în funcţie de titularul beneficiului termenului),
se deosebesc trei feluri de termene: termen stabilit în favoarea debitorului (care reprezintă regula);
termen stabilit în favoarea creditorului (cum este cazul depozitului, în care, de regulă, termenul este
stipulat în favoarea deponentului); termen stabilit atât în favoarea debitorului, cât şi a creditorului (de
exemplu, termenul stipulat într-un contract de asigurare). Această clasificare prezintă interes deoarece
numai cel în folosul căruia este stabilit termenul poate să renunţe la beneficiul termenului, iar, în cazul
în care termenul a fost fixat în favoarea atât a creditorului, cât şi a debitorului, nu se poate renunţa la
beneficiul termenului respectiv decât prin acordul ambelor părţi.
c) În funcţie de izvorul său, termenul poate să fie: termen voluntar, numit şi termen convenţional,
care este acel termen ce s-a stabilit prin act juridic unilateral, bilateral sau multilateral; termen legal,
adică acel termen stabilit printr-un act normativ şi care face parte de drept din actul juridic; termen
jurisdicţional, prin care se înţelege acel termen acordat debitorului, în cazurile prevăzute de lege, de
către organul de jurisdicţie (de exemplu, termenul de graţie).
d) După criteriul cunoaşterii sau nu a datei împlinirii sale, deosebim: termenul cu scadenţă certă, adică
acel termen a cărui dată (calendaristică) de împlinire se cunoaşte din chiar momentul încheierii actului
juridic; termenul cu scadenţă incertă, prin care se desemnează acel termen (deci tot un eveniment viitor
şi sigur ca realizare) a cărui dată de împlinire nu este cunoscută în momentul încheierii actului juridic,
deşi împlinirea lui este sigură (de exemplu, data morţii credirentierului într-un contract de rentă viageră).
Nu trebuie confundat termenul determinat de părţi, dar incert ca moment la realizării, cu:

• actul încheiat pe durată nedeterminată (supus art. 1277 NCC – părţile nu prevăd nici explicit
şi nici implicit un termen); în acest caz oricare dintre părţi poate denunţa contractul cu un
preaviz rezonabil.

• şi nici cu termenul nedeterminat; în acest caz părţile convin să amâne stabilirea termenului
sau lasă uneia dintre ele sarcina de a-l stabili şi când, după o durată rezonabilă de timp ori,
prin natura sa, obligaţia presupune un termen şi nu există nicio convenţie prin care acesta să
poată fi determinat. În toate aceste cazuri instanţa poate, la cererea uneia dintre părţi, să
fixeze termenul ţinând seama de natura obligaţiei, de situaţia părţilor şi de orice alte
împrejurări. Cererea pentru stabilirea termenului se soluţionează urgent, potrivit regulilor
aplicabile ordonanţei preşedinţiale, fiind supusă prescripţiei, care începe să curgă de la data
încheierii contractului. Regulile se aplică și facultăților, opțiunilor etc. (drepturilor potestative)
fără termen, pentru că nu poate fi acceptat ca ele să poată fi exercitate oricând (fără limită în
timp).

Trebuie reţinut că termenul, ca modalitate a actului juridic, afectează numai executarea actului
juridic, iar nu şi existenţa acestuia.
Termenul suspensiv are ca efect întârzierea începutului exercitării dreptului subiectiv civil şi a
îndeplinirii obligaţiei civile corelative. De aceea plata făcută de debitor, în cunoștință de cauză (deci
prezumă intenția de a renunța1 la beneficiul termenului), este valabilă şi nu poate fi întoarsă, aşa cum

1
Renunțarea este un act juridic pentru că este o manifestare de voință care produce efecte juridice, urmărite de parte; ea
poate fi și tacită, dacă este neîndoiolenică.
s-ar întâmpla în cazul condiţiei suspensive, întrucât dreptul subiectiv civil şi obligaţia civilă corelativă
au o existenţă certă.
Termenul extinctiv are ca efect stingerea dreptului subiectiv civil şi a obligaţiei corelative. Până la
împlinirea termenului extinctiv, raportul juridic civil concret îşi produce efectele sale, însă, după
împlinirea termenului, acestea încetează; el marchează practic „întinderea” în timp a dreptului subiectiv
civil și nu este o sancțiune (așa cum este termenul de decădere – care stinge dreptul subiectiv, sau
termenul de prescripție extinctivă, care stinge protecția juridică a dreptului – dreptul material la acțiune).

7. Condiţia

Noțiune. Condiţia, ca modalitate a actului juridic, este un eveniment viitor şi nesigur ca realizare, de
care depinde eficacitatea sau desfiinţarea dreptului subiectiv civil şi a obligaţiei civile corelative (art. 1399
NCC) .
Atenție: dreptul sub condiție există, modalitatea afectând doar eficacitatea lui! De aceea, el poate fi
garantat (garanția este un drept accesoriu, nu ar putea exista fără ca un drept principal care să... existe)
și înstrăinat valabil (nu poți înstrăina nimicul...).

Delimitări. Condiția este un element modal al actului juridic și ca regulă un eveniment exterior actului
juridic, motiv pentru care executarea unei obligații nu poate fi asimilată condiției.
Condiția nu trebuie confundată nici cu cauza actului juridic. Chiar dacă ele pot servi unor funcții
similare, condiția trebuie să fie în general asumată expres și să rezulte direct din convenție (termenul
poate fi și implicit), în timp ce cauza actului juridic nu (art. 1239 NCC).

Clasificări.
a) După efectele pe care le produce, condiţia poate fi suspensivă sau rezolutorie. Condiţia suspensivă
este aceea de a cărei îndeplinire depinde eficacitatea drepturilor subiective civile şi a obligaţiilor
corelative. Condiţia rezolutorie este aceea de a cărei îndeplinire depinde desfiinţarea drepturilor
subiective civile şi a obligaţiilor corelative. Art. 1401 alin. (2) C.civ. prezumă condiţia a fi rezolutorie ori de câte ori
scadenţa obligaţiilor principale precedă momentul la care condiţia s-ar putea îndeplini, (prezumţie relativă).

b) În raport de legătura cu voinţa părţilor a realizării sau nerealizării evenimentului (după cauza de
care depinde realizarea sau nerealizarea evenimentului), condiţia este de trei feluri: cazuală, mixtă şi
potestativă. Condiţia este cazuală atunci când realizarea evenimentului depinde de hazard, de întâm-
plare, fiind deci independentă de voinţa părţilor; ex: dacă echipa Rapid va câștiga Liga Campionilor.
Condiţia este mixtă atunci când realizarea evenimentului depinde atât de voinţa uneia din părţi, cât şi
de voinţa unei persoane determinate; ex.: dacă Ion Ursache se va căsători cu Ramona Vulpescu în termen
de 2 ani.

Condiţia potestativă poate fi pură sau simplă. Condiţia potestativă simplă este acea condiţie a cărei
realizare depinde atât de voinţa uneia din părţi, cât şi de un element exterior acesteia (fapt exterior sau
voinţa unei persoane nedeterminate). Condiţia pur potestativă este acea condiţie a cărei realizare
depinde exclusiv de voinţa uneia dintre părţi (gen mă oblig dacă vreau!). Obligaţia asumată sub
condiţie suspensivă pur potestativă din partea celui care se obligă nu poate produce niciun efect (art.
1403 NCC), pentru că lipsește intenția de a se obliga a debitorului (zoom la condițiile consimțământului)
. Atenție! Nu condiția este fără efecte, ci obligația! Adevărata miză a acestei sancțiuni nu este dată de
situația debitorului sub condiție care este protejat câtă vreme nu ”va vrea”, ci contractantul său care s-
a obligat în schimbul unei false obligații. El poate cere ca debitorul să se hotărască (zoom la facultățile
fără termen), sau, în caz contrar anularea pentru lipsa cauzei.

c) După cum constă în realizarea sau nerealizarea evenimentului, condiţia poate să fie pozitivă sau
negativă.

d) După partea în favoarea căreia este stipulată, condiția poate fi:

► stipulată în favoarea creditorului;
► stipulată în favoarea debitorului;
► stipulată în favoarea ambilor.
Importanța distincției: doar partea în favoarea căreia este stipulată poate renunța la beneficiul ei
(în cazul în care este stipulată în favoarea ambilor, se poate renunța doar împreună).
Atenție! Se poate renunța la beneficiul condiției numai înainte de îndeplinirea ei!

Efectele condiţiei, ca modalitate a actului juridic, sunt guvernate de trei reguli.

În primul rând, condiţia operează de drept, adică nu este nevoie ca partea să opteze pentru aplicarea
ei; drept consecință, după îndeplinirea nici partea în al cărei interes a fost stipulată nu mai poate renunța
la ea.
În al doilea rând, condiția afectează însăşi existenţa (eficacitatea) drepturilor subiective civile şi a
obligaţiilor civile corelative.
În al treilea rând, efectele condiţiei se produc, în principiu, retroactiv (ex tunc), în sensul că
momentul de la care sau până la care se produc nu este acela al îndeplinirii sau neîndeplinirii
condiţiei, ci momentul încheierii actului juridic civil sub condiţie. Regula retroactivităţii efectelor
condiţiei nu are caracter imperativ, aşa încât părţile ar putea deroga, prin voinţa lor, de la această
regulă, prevăzând în mod expres că efectele condiţiei se vor produce din momentul îndepli nirii sau
al neîndeplinirii evenimentului. De asemenea legea sau natura lucrurilor pot impune o soluție ex
nunc – efecte doar pt. viitor(art. 1407 NCC)
Așadar, conditia indeplinita este prezumata a produce efecte retroactiv, din momentul incheierii
contractului, daca:
• din vointa partilor,
• natura contractului ori
• din dispozitiile legale
nu rezulta contrariul.
In cazul contractelor cu executare continua sau succesiva afectate de o conditie rezolutorie,
indeplinirea acesteia, in lipsa unei stipulatii contrare, nu are niciun efect asupra prestatiilor deja
executate. Sub acest aspect condiţia rezolutorie se deosebeşte de nulitate.
Atunci cand conditia suspensiva produce efecte retroactive, in caz de indeplinire, debitorul este
obligat la executare ca si cum obligatia ar fi fost simpla. Actele incheiate de proprietarul sub conditie
suspensiva sunt valabile si, in cazul indeplinirii conditiei, produc efecte de la data incheierii lor.
Atunci cand conditia rezolutorie produce efecte retroactive, in caz de indeplinire, fiecare dintre parti
este obligata sa restituie celeilalte prestatiile pe care le-a primit in temeiul obligatiei ca si cum aceasta
nu ar fi existat niciodata. Dispozitiile privitoare la restituirea prestatiilor (art. 1635 NCC) se aplica in mod
corespunzator. La analiza acestora trebuie ţinut cont şi de regulile specifice în materie de carte funciară
(spre ex. art. 898, 899, 912 NCC).

Analizarea efectelor condiţiei presupune o dublă distincţie: pe de o parte, între condiţia suspensivă
şi condiţia rezolutorie, iar, pe de altă parte, între intervalul de timp cuprins între momentul încheierii
actului juridic şi momentul în care îndeplinirea sau neîndeplinirea condiţiei devine sigură (pendente
conditione) şi perioada ulterioară acestui moment (eveniente conditione).

A. Atunci când este condiția suspensivă:

a) până la îndeplinire:
► debitorul nu este obligat să execute;
► pentru că dreptul și obligația există, actele încheiate de proprietarul sub condiție suspensivă
sunt valabile și, în cazul îndeplinirii condiției, produc efecte de la data încheierii lor;
► întrucât în toate cazurile dreptul și obligația condiționale există (chiar ineficiente):
- debitorul poate constitui garanții;
- creditorul poate lua măsurii asigurătorii.

b) După îndeplinirea condiției suspensive:

► contractul (sau obligația) se consideră pur și simplu de la început;
► drepturile dobândite de către terți se consolidează;

B. În cazul condiției rezolutorii:

a) Până la îndeplinire, contractul sau obligația se comportă ca și cum ar fi neafectate de condiție.
b) După îndeplinirea condiției:
► contractul, ca regulă, se desființează urmare a efectului retroactiv al condiției;
► atunci când condiția rezolutorie produce efecte retroactive, în caz de îndeplinire, fiecare dintre
părți este obligată să restituie celeilalte prestațiile pe care le-a primit în temeiul obligației ca și
cum aceasta nu ar fi existat niciodată, după regulile privitoare la restituirea prestațiilor (art. 1635
C. civ.), care se aplică în mod corespunzător;
► ca excepție de la regula retroactivității:
- în cazul contractelor cu executare continuă sau succesivă afectate de o condiție rezolutorie,
îndeplinirea acesteia, în lipsa unei stipulații contrare, nu are niciun efect asupra prestațiilor deja
executate;
- fructele culese de proprietarul sub condiție rezolutorie, dacă nu s-a convenit altfel, nu se
restituie.

Comparație între termenul suspensiv și condiția suspensivă

Asemănări:
- ambele sunt modalități ale obligației;
- izvoare comune – legea/convenția;
- drepturile afectate pot fi înstrăinate;
- împlinirea/îndeplinirea amână începutul prescripției;
- pot fi stipulate în favoarea uneia/ambelor părți.
 Deosebiri
Termenul suspensiv
- eveniment sigur ca realizare
- afectează exigibilitatea
- proprietatea afectată se intabulează
Condiția suspensivă
- eveniment incert ca realizare
- afectează eficacitatea
- proprietatea afectată se înscrie provizoriu

8. Sarcina

Sarcina este o obligaţie de a da, a face sau a nu face, impusă gratificatului de către dispunător, în
actele juridice cu titlu gratuit (mai exact, liberalităţi). Ea nu trebuie confundată cu condiţia rezolutorie,
întrucât nu operează de drept, ci doar la cererea persoanei îndreptăţite, în limita sarcinii donaţia
comportându-se ca un contract cu titlu oneros.
Trebuie precizat că sarcina este mai degrabă o obligație și nu o modalitate propriu-zisă, dar este
tratată în general ca o modalitate de către doctrină.

Cerințele de validitate sunt cele ale unei obligații în general.

Clasificare. După beneficiarul sarcinii, aceasta poate fi stipulată:

► în favoarea dispunătorului;
► în favoarea unui terț;
► în favoarea gratificatului; în acest caz se apreciază că sarcina nu este o obligație propriu-zisă,
ci o specie de condiție potestativă rezolutorie;

Efectele neîndeplinirii sarcinii vor fi similare celei neexecutării obligației într-un contract
sinalagmatic, și nu celor aferente îndeplinirii condiției rezolutorii:

► spre deosebire de condiție, nu operează de drept, ci doar la cererea persoanei îndreptățite,

desființând contractul prin revocare; spre deosebire de neexecutarea obligațiilor, care, ca regulă,
poate atrage rezoluțiunea unilaterală, revocarea este o sancțiune judiciară;
► donatorul poate opta și pentru executarea în natură sau în echivalent, după caz, a sarcinii;
► donatorul poate pur și simplu să nu se prevaleze de neexecutarea sarcinii.

9. Teme de reflecţie și grile recapitulative.

➢ Care este regula în materie de formă a actului juridic civil?

➢ Sunt obligatorii toate cele 3 varietăți de formă vazute mai sus?
➢ Care este sancțiunea nerespectării fiecărui tip de formă?
➢ Exemplificați două acte juridice civile care, prin natura lor, nu pot fi decât afectate de
modalități.
➢ Care sunt diferențele dintre termen și condiție?
➢ Care sunt efectele îndeplinirii condiției rezolutorii?
Grile.

1. Forma cerută ad validitatem:

a) se sancționează cu inopozabilitatea actului față de terți;

b) poate fi convenită de părți;

c) poate privi și încheierea unor acte sub semnătură privată.

2. Forma actului juridic:

a) este obligatorie numai atunci când legea o prescrie pentru încheierea valabilă a actului juridic;
b) este o condiţie generală de validitate a actelor juridice;
c) nu poate fi instituită de părţi ca o cerinţă de validitate a operaţiunii juridice, dar este obligatorie în
raporturile dintre aceştia.

3. Termenul:

a) extinctiv are efect rezolutoriu;

b) extinctiv împlinit atrage după sine decăderea din drept a creditorului;

c) poate fi și determinabil.

4. Condiția suspensivă:

a) îndeplinită produce efecte retroactive, fructele culese de către proprietarul sub condiție rezolutorie
trebuind a fi restituite;

b) afectează însăși existența drepturilor și obligațiilor care depind de ea;

c) afectează eficacitatea drepturilor și obligațiilor care depind de ea.

Cheie– 1. c); 2. c); 3. c); 4. c) ;