CUPRINS:

TEMA I - Caracterizarea generală a dreptului civil român

1. Noţiunea dreptului civil

2. Rolul dreptului civil

3. Principiile dreptului civil

4. Delimitarea dreptului civil.

5. Teme de reflecție.

Timp recomandat : 2-3 ore.

Obiectivele unității de învățare:

După studiul acestei unităţi de învăţare veţi reuşi să:

- Înțelegeti definiția dreptului civil

- Specificul ramurii dreptului civil în raport de alte ramuri de drept

1.NOȚIUNEA DREPTULUI CIVIL

1.1. Terminologie.
Noțiunea de drept civil desemnează mai multe categorii juridice:
➢ parte a dreptului intern (norma agendi), adică ramura dreptului civil; în cadrul acestui curs ne
interesează, într-o primă etapă, tocmai noțiunea de drept civil – ramură de drept.

➢ dreptul subiectiv civil (facultas agendi), adică posibilitatea sau prerogativa individuală recunoscută și
garantată de normele dreptului civil, în virtutea căreia titularul dreptului se bucură de un avantaj material
sau moral și, în caz de nevoie, poate face apel la forța coercitivă a statului pentru valorificarea și realizarea
 lui silită.
Noțiunea de drept subiectiv civil este utilizată și în legătură (de opoziție) cu noțiunile:

i) de drept obiectiv - este dreptul, indiferent de izvorul său, care reglementează, în mod abstract, conduita
subiectelor de drept
ii) drept pozitiv (civil) - este parte a genului dreptul obiectiv, anume cel edictat sau sancționat de către
puterea publică, fiind, astfel, opus așa-numitului drept natural (ius naturale, ius naturæ), decurgând din
natura lucrurilor (categorie controversată azi).
➢ știința și tehnica dreptului civil;

1.2. Definiția reținută pentru dreptul civil – ramura de drept.

Dreptul civil este acea parte a dreptului intern care reglementează, în mod autonom, supletiv și egal,
raporturile patrimoniale și nepatrimoniale dintre orice persoane fizice sau persoane juridice, ținând
seama, când este cazul, și de condiția, starea, calitatea sau statutul acestora.
Definirea ramurii dreptului civil are în vedere în principal identificarea obiectului său de
reglementare - raporturile patrimoniale și nepatrimoniale dintre orice persoane fizice sau persoane
juridice, în calitatea lor de subiecte de drept civil.

1.3. Caractere ale dreptului civil – ramură de drept :

➢ parte a sistemului dreptului intern;

➢ reglementează general raporturi patrimoniale (evaluabile în bani) și din raporturi nepatrimoniale

(neevaluabile în bani) – deci dreptul civil are vocație1 să se aplice tuturor raporturilor, pentru că
clasificarea patrimonial/nepatrimonial este summa divisio.
➢ dintre orice persoane fizice sau persoane juridice

➢ autonom, deoarece dreptul civil este, în principiu, un drept complet, nesubordonat altui drept;

➢ supletiv, deoarece dreptul civil este un ”drept al libertăți”. El respectă autonomia privată (personală)
a persoanelor fizice și juridice, acționează, în principiu, numai subsidiar, dacă subiectele nu au hotărât
ele, valabil, altfel; Atenție! există și norme imperative, de la care destinatarii nu se pot abate în
conduita lor, dar ele sunt atipice dreptului civil.

➢ egal, deoarece,
(i) pe de-o parte, subiectele de drept civil se bucură, în principiu, de același tratament juridic, indiferent
de calitatea sau categoria acestora (egalitatea juridică formală);
(ii) pe de alta, în caz de inegalitate biologică, psihică sau economică (după criterii obiective),
subiectele se pot bucura de un tratament juridic special, destinat să restabilească egalitatea juridică
substanțială.

➢ pluralist, deoarece ține seama și de calități speciale ale persoanelor, anume:

(i) condiția – cetățean român, străin, apatrid;
.
 (ii) starea –minor, alienat minat etc.;
(iii) calitatea – profesionist- consumator, salariat-angajator etc.;
(iv) statutul – căsătorit/ă (persoană defavorizată de soartă, ce se impune a fi protejată); persoane juridice de
drept privat sau de drept public etc.

1.4. Obiectul dreptului civil.

a) Obiectul dreptului civil - răspunde la întrebarea - ce relații sociale reglementează dreptul civil?
Relația socială este o legătură între două sau mai multe subiecte de drept (oameni sau persoane jurdice),
nu între bunuri și persoane
. Nu orice relații sociale sunt însă reglementate de lege! Dacă însă sunt reglementate, ele devin
raporturi juridice.
Exemplu : Tanța și Costel sunt prieteni. Bravo lor, este doar o relație socială! Dacă însă Tanța și
Costel se căsătoreasc, această relație socială este reglementată (art. și urm. C. civ.). Casă de piatră !
Ei vor avea unul față de celălalt obligații juridice.

b) Reglementarea noțiunii de obiect al dreptului civil. Art. 2 C. civ. dispune că „Dispozițiile

prezentului cod reglementează raporturile patrimoniale și nepatrimoniale dintre persoane, ca subiecte
de drept civil”.

Raporturile patrimoniale sunt cele evaluabile pecuniar, în conținutul lor intrând:

- drepturile reale -drepturi care conferă prerogative nemijlocite asupra unui bun, precum dreptul de
proprietate, dreptul de uzufruct, de servitute etc.
- drepturile de creanță (obligaționale) – care conferă prerogative asupra prestației unei persoane
Exemplu: Costel își asumă obligația să sape grădina Tanței.

Raporturile nepatrimoniale sunt cele neevaluabile în bani, determinate după cum urmează :
➢ raporturile care privesc existenţa şi integritatea subiectelor de drept civil, e.g. viaţa, sănătatea,
demnitatea (onoarea și reputația) etc.
Exemplu: Orice persoană are dreptul de a pretinde tuturor celorlalte subiecte de drept să nu aaducă
atingeri dreptului său la viață.
➢ raporturile generate de creaţia intelectuală- dr. la paternitatea operei.
Exemplu: Dl. Acuarelă Auraș a pictat celebra pânză ”Gogoașa,gemul și smântâna”. El poate
pretinde celorlalți să fie recunosc ca autor, chiar dacă tabloul a fost vândut unui colecționar.
➢ raporturile de identificare, e.g.: numele, domiciliul .și re.ședința etc.
c) Materii care intră în compunerea obiectului de reglementare dreptului civil, așa cum sunt ele
reflectate în organizarea Codului civil sunt:
➢ ”organizarea” calității de subiect de drept a persoanelor fizice și juridice,
➢ relațiile de familie,
➢ relațiile de proprietate și cu privire la celelalte drepturi reale,
➢ relațiile născute din moștenire și liberalități,
➢ obligațiile civile,
➢ drepturile de creație intelectuală;
➢ prescripția extinctivă și decăderea.
1.5. Conținutul dreptului civil.
Dreptul civil este un drept complex, neomogen, alcătuit din norme de drept general și de drept special,
pe de-o parte (a), și norme de drept ordinar și de drept excepțional, pe de altă parte (b).

a) Dreptul civil general – dreptul civil special.

Dreptul civil general cuprinde totalitatea normelor civile aplicabile oricăror persoane, bunuri sau
raporturi civile patrimoniale ori nepatrimoniale.

Exemplu: art. 1166 și urm. Cod civil are vocație să se aplice tuturor contractelor civile : vânzări,
donații, schimburi, locațiuni, mandate etc.

Dreptul civil special cuprinde totalitatea normelor civile aplicabile anumitor persoane, bunuri sau
raporturi patrimoniale ori nepatrimoniale.

Exemplu: reglementarea contractului de vânzare (art. 1650 și urm. Cod civil) cuprinde unele
dispoziții diferite de cele generale – art. 1166 și urm.

b) Dreptul civil ordinar - dreptul civil extraordinar (excepțional);

Dreptul civil ordinar este acel drept civil (general și special!) aplicabil în raporturile obișnuite dintre
persoanele fizice și persoanele juridice;

Exemplu: reglementarea contractului în general cât și a a contractului de vânzare fac parte din
dreptul civil ordinar.

Dreptul civil extraordinar (excepțional) este dreptul civil exorbitant, derogator de la principiile
fundamentale ale dreptului civil, în considerarea unor circumstanțe excepționale (de regulă
considerente de protecție a unor valori sau persoane) – e.g. relațiile:
- de familie,
-de muncă,
- dintre profesioniști și consumatori etc.

Exemplu: reglementarea contractului de vânzare (altfel apartinand dreptului ordinar), online,

dintre cumpărătotul consumator și vânzătorul profesionist este una extraordinară, în considerarea
părților sale specifice, cu scopul protejării părții sale mai slabe- consumatorul .

2. Rolul dreptului civil

În sistemul dreptului românesc, dreptul civil are un rol deosebit de important, întrucât, prin normele
sale, contribuie la ocrotirea valorilor (drepturilor subiective) patrimoniale şi personale nepatrimoniale ale
persoanelor fizice şi juridice. De asemenea, dreptul civil reprezintă o garanție a formării unei conștiințe
juridice corecte, precum şi a respectării şi întăririi moralei.
 A) ROLUL DE DREPT COMUN AL DREPTULUI CIVIL.

Un aspect foarte important al rolului pe care îl ocupă dreptul civil în sistemul dreptului românesc
constă în poziţia sau funcţia dreptului civil de a fi drept comun faţă de alte ramuri de drept. El are
funcția unui drept de aplicație generală (ius generale), față de generalitatea sferelor subiectelor și obiectului său
de reglementare;
Aceasta înseamnă că, ori de câte ori o altă ramură de drept învecinată nu conţine norme juridice
proprii care să reglementeze un anumit aspect al unui raport juridic sau când normele sale ar fi
insuficiente, se va recurge la norma corespunzătoare din dreptul civil. Tehnica de aplicare poate diferi de
la caz la caz:
-direct (de obicei prin trimitere directă la Codul civil);

-indirect, prin analogie, sau ”în măsura în care este compatibil cu specificul acelei ramuri”.

Potrivit art. 2 din Noul Cod Civil (NCC), aprobat prin Legea nr. 287/2009, cu modificările şi
completările ulterioare, Codul civil este alcătuit dintr-un ansamblu de reguli care constituie dreptul
comun pentru toate domeniile la care se referă litera sau spiritul dispozițiilor sale.

Prin consacrarea teoriei moniste, Codul civil nu se rezumă la raporturile dintre neprofesiniști
(necomercianți), ci se va aplica şi relaţiilor dintre profesionişti, precum şi între aceştia şi celelalte
subiecte de drept (art. 3 NCC). Astfel, legiuitorul a înlăturat sistemul anterior, pretins dihotomic, în care
coexistau un Cod civil și un Cod comercial.

Funcția de drept comun implică și:

- un rol interpretativ – dreptul civil ajută la interpretarea normelor particulare sau derogatorii; - un

rol supletiv sau un rol complementar, în raport de dreptul special sau excepțional;

B) Aplicarea alternativă a dreptului civil român

- de regulă, în materia raporturilor de drept internațional privat legea aplicabilă este lăsată la
alegerea părților (lex voluntatis).

- această particularitate este pregnantă mai ales în materia raporturilor contractuale. C) C)

Aplicarea exclusivă a dreptului civil român

- aplicarea legii străine încalcă ordinea publică de drept internațional privat român în măsura în care
ar conduce la un rezultat incompatibil cu principiile fundamentale ale dreptului român, ori ale
dreptului Uniunii Europene și cu drepturile și libertățile fundamentale ale omului [art. 2.564 NCC
alin. (2)]; în acest caz aplicarea legii române este obligatorie, iar nu alternativă.

- Vz. ex: potrivit art. 7 alin. (1) din O.U.G. nr. 54/2006 privind regimul contractelor de concesiune
 de bunuri proprietate publică, contractul de concesiune – contract administrativ (contract de iure
singulari) – „se încheie în conformitate cu legea română, indiferent de naționalitatea sau de
cetățenia concesionarului

3. PRINCIPIILE DREPTULUI CIVIL

Orice sistem de drept este guvernat de anumite principii fundamentale, adică de idei călăuzitoare
(reguli de bază), comune tuturor ramurilor de drept. În acelaşi timp, fiecare ramură de drept cuprinde
reguli de bază pentru întreaga legislaţie din domeniul respectiv, precum şi reguli de bază ce se aplică
uneia sau mai multor instituții ale ramurii de drept respective.

Şi în dreptul civil îşi găsesc aplicare trei categorii de principii, anume: principiile fundamentale ale
dreptului român; principiile generale ale dreptului civil român; principii ale uneia sau mai multor instituții
de drept civil.

A. Principiile fundamentale ale dreptului român sunt idei de bază ce se regăsesc în întreaga legislaţie
a României, fiind consacrate de legea fundamentală, precum şi de alte legi mai importante. Ele
sunt aplicabile tuturor ramurilor de drept, deci şi dreptului civil.

B. Principiile generale ale dreptului civil sunt idei călăuzitoare pentru întreaga legislaţie civilă,
vizând deci toate instituţiile dreptului civil, chiar dacă nu îşi manifestă prezenţa cu aceeaşi
intensitate. Aceste principii au o vocaţie generală, pentru întreaga ramură de drept civil. Vom
include în această categorie: principiul proprietăţii; principiile demnității, libertății, principiul
egalităţii în faţa legii civile; principiul îmbinării intereselor personale cu interesele generale;
principiul garantării şi ocrotirii drepturilor subiective civile.

C. Principiile instituţiilor dreptului civil sunt idei de bază care se aplică fie numai într-o instituţie,
fie în două sau mai multe instituţii ale dreptului civil, având deci o vocaţie mai redusă decât
principiile generale ale dreptului civil. Spre exemplu, principiul libertăţii contractuale (art. 1169
NCC), principiul consensualismului (art. 1174 NCC), care priveşte forma actului juridic civil;
principiul chemării la moştenire a rudelor în ordinea claselor de moştenitori legali, principiul
proprietăţii, principiul ocrotirii bunei-credinţe este întâlnit în mai multe materii ale dreptului civil
(drepturile reale, răspunderea civilă ș.a.) etc.

Principiile, ca idei călăuzitoare, pot fi:

(i) consacrate ca atare de lege – ex. principiul protecției proprietății;
(ii) deduse din ansamblul reglementării, de obicei prin inducție; în acest caz ele au un rol de a
completa cadrul izvoarelor civile – dacă nu există altă nor aplicabilă, principiile pot furniza o
soluție.

Funcțiile principiilor (cele mai importante):

 (i) funcția interpretativă; fiind idei de bază, călăuzitoare, verificate ca fiind dezirabile,
principiile pot fi derogate, dar abaterile de la ele trebuie să fie clare;
(ii) funcția completatoare; principiile sunt izvoare de drept subsidiare – art. 1 alin. 1 și 2 .Cod
civil.

4. DELIMITAREA DREPTULUI CIVIL DE ALTE RAMURI DE DREPT

Necesitatea delimitării dreptului civil de alte ramuri de drept decurge din nevoia de a ști ce reguli și
principii aplicăm unui raport juridic, cele ale dreptului civil sau cele ale altei ramuri de drept.

A. Care sunt criterii de delimitare?

a) Obiectul reglementării – este materia juridică, respectiv relațiile sociale care fac obiectul
acțiunii unor norme juridice; pentru dreptul civil ele sunt cele văzute mai sus.

b. Metoda de reglementare este „modalitatea de influenţare” a raporturilor sociale de către

societate, prin stat, care edictează normele de drept.
Specifică şi generală, pentru dreptul civil, este metoda egalităţii juridice a părţilor; Astfel, două
persoane fizice pot încheia sau nu un contract de vânzare, după cum vor aceasta.

În cazul altor ramuri de drept premisa reglementării este aceea că una dintre părți are o poziție
supraordonată – ea este cea care ”dictează” și cealaltă parte trebuie să se ”supună”. Spre exemplu, în
materia dreptului fiscal, organul fiscal impune, în condițiile legii, iar debitorul fiscal trebuie să se supună,
plătind. Reciproca nu este de conceput... Sau, organul ierarhic superior stabilește în sarcina organului
ierarhic inferior conduita care va trebui adoptată, dincolo de voința organului ierarhic inferior, care este
dator să asculte.

c. Calitatea subiectelor raporturilor juridice - normele drept civil nu pretind o calitate specială a
subiectelor, alta decât cea de persoană fizică/juridică;

Normele altor ramuri de drept presupun subiecte calificate printr-o anumită calitate: un organ al
puterii executive, Statul etc.

d. Caracterul normelor juridice

În unele ramuri de drept sunt specifice, preponderente normele dispozitive (permisive ori supletive),
care nu impun destinatarilor o conduită obligatorie, iar în altele, normele onerative (imperative ori
prohibitive) - care impun destinatarilor o conduită obligatorie.

Dreptul civil, fiind dominat de principiul libertății, este caracterizat de norme dispozitive. e.

Specificul sancțiunilor juridice

Pentru dreptul civil este specifică restabilirea dreptului subiectiv civil încălcat – constând fie în repararea
prejudiciului cauzat, în natură sau prin echivalent, fie în încetarea acţiunii de vătămare a dreptului (spre
exemplu dreptul personal nepatrimonial la propria imagine). Ex.: studentul care sparge geamul facultății,
trebuie să plătească contravaloarea lui și prețul serviciului de montare etc.

Alate ramuri de drept au ca specific al sancțiunii pedeapsa, care pune accentul pe funcția punitivă, menită
să genereze un efect disuasiv. Ex.: privarea de libertate în dreptul penal sau amenda în dreptul
administrativ - contravențional.

f. Principiile juridice : principiile demnității, libertății, proprietăţii, îmbinării intereselor personale cu

cele generale sau garantării și ocrotirii drepturilor subiective sunt specifice dreptului civil.

Dacă raportul juridic este o aplicație a unuia dintre aceste principii, atunci suntem în prezența unui
indiciu că norma este una de drept civil.
B. Care este corelația dintre criterii?

În analiză, de regulă, nu este suficientă analiza unui singur criteriu, izolat, ci utilizarea lor împreună.

Unele criterii sunt doar orientative, altele pot exclude calificarea raportului ca fiind unul de drept civil.

În fine, de cele mai multe ori, delimitarea se va face prin aceea că unele raporturi juridice, prin specificul
lor, fac obiectul de reglementare al altei ramuri de drept, reglementare care va înlătura de la aplicare
regulile dreptului comun.

5. TEME DE REFLECȚIE ȘI EXERCIȚII DE VERIFICARE.

1. Care este rolul dreptului civil?

2. Ce criterii utilizăm pentru a stabili dacă o anumită normă aparține dreptului civil sau altei
ramuri de drept?

3. Sunt specifice dreptului civil:

a) normele prohibitive;

b) normele supletive;

c) sancțiunile constând în pedepse.

4. Dreptul civil reglementează:

a) orice raporturi patrimoniale, dar numai între persoane fizice;

b) doar raporturi patrimoniale;

 c) raporturi patrimoniale sau nepatrimoniale, între persoane fizice și/sau juridice.
Legendă:

Idee ancoră

Concluzie

Atenție (se) pică la examene

Nu cădeți în capcană!

Dați zoom
(mergeti la trimitere și cititi, pentru amanunte)
Atenție:
UNITATEA DE ÎNVĂŢARE NR. 2

TEORIA LEGII CIVILE - NORMELE DE DREPT CIVIL

1. Izvoarele (sursele) dreptului civil

Timp alocat: 3 ore

Cuprins

1. Noţiuni generale; reglementare și clasificare.

2. Legea – izvor de drept civil

3. Uzanțele – izvor de drept civil

4. Principiile générale ale dreptului.

5. Problema altor izvoare de drept civil.

6. Verificarea cunoștințelor.

Obiectivele unității de învățare:

După studiul acestei unităţi de învăţare veţi reuşi să:

- Înțelegeti specificul normei juridice civil;

- Identificați principalele izvoare formale ale dreptului civil;
- Să stabiliți corelația dintre izvoarele dreptului civil și rolul lor în relație cu voința
individului.

IZVOARELE (SURSELE) DREPTULUI CIVIL

A) NOȚIUNE ȘI TERMINOLOGIE.

Noțiune. Norma de drept civil ar putea fi definită ca regula generală şi abstractă, care reglementează

1
conduita subiectelor în raporturile juridice civile.

• Norma se adresează abstract unui număr nedeterminat de subiecte – nu lui ”Popescu”, ca individ, ci
”Popeștilor”, ca o clasă generală, structurată prin aceleași caractere.

• Norma are în structura sa:

- O ipoteză – cazurile și condițiile aplicării sale;

- Dispoziția – comandamentul legal aplicabil atunci când cerințele ipotezei sunt îndeplinite.

Terminologie.
Forma specifică de exprimare a normelor de drept civil poartă denumirea de izvor formal (sursă) de
drept civil; această formă poate fi scrisă (e.g. actul normativ), sau nescrisă (cutuma).
În sens material izvorul de drept civil desemnează condițiile materiale de existență care au determinat
edictarea normei; în continuare ne vom ocupa numai de sensul formal.

B) REGLEMENTAREA GENERALĂ A IZVOARELOR DE DREPT CIVIL

a. Enumerare. Potrivit art. 1 din NCC sunt izvoare ale dreptului civil:

• legea (înțeleasă, lato sensu, ca act normativ, e.g. Constituția, legea organică și ordinară,
ordonanțele Guvernului, hotărârile Guvernului, ordinele Miniștrilor etc.); este izvorul
preponderent, având avantajul caracterului scris.

• uzanţele (scrise sau nescrise);

• principiile generale ale dreptului (pentru că principiile pot fi reglementate prin acte
normative, se au în vedere aici principiile atunci când aplicarea lor nu se face întocmai în
calitatea lor de norme juridice direct incidente, în acest din urmă caz, aplicarea lor
însemnând, de fapt, aplicarea legii; aceasta întrucât principiile transcend reglementării).

b. Ierarhia izvoarelor.

(i) Legea.
(ii) În cazurile neprevăzute de lege (deci legea imperativă este prioritară) se aplică uzanțele,
iar în lipsa acestora,
(iii) dispozițiile legale privitoare la situații asemănătoare (analogia legii, adică, în ultimă
instanță, tot legea);
(iv) iar când nu există nici asemenea dispoziții, principiile generale ale dreptului (analogia
dreptului).

Ordinea de enumerare de mai sus este obligatorie.

Controversă. Există o controversă în legătură cu conflictul (ierarhia) dintre legea dispozitivă și uzanțe:

2
 • Pe de parte s-ar putea afirma că uzanțele prater legem , ca izvoare primare, ar trebui să se aplice cu
prioritate în raport de legile dispozitive, pentru că uzanțele, care sunt izvoare secundare, aplicabile
condiționat, dacă nu există izvor primar. Acest lucru este chiar consacrat în materie contractuală – art. 1272
C. civ., care dă prioritate în ordine: practicilor statornicite între părți, uzanțelor, legii...

• Pe de altă parte, întrucât art. 1 alin. 1 C. civ nu distinge, se poate interpreta că termenul lege se referă atât
la legile imperative cât și la cele dispozitive. În acest caz, ca regulă generală, uzanțele ar fi aplicabile numai
în absența unei reglementări imperative sau dispozitive. Spre aceeași soluție ar pleda și formularea ”în
materiile nereglementate a art. 1 alin. 2 C. civ., întrucât legea dispozitivă oferă, totuși, o
reglementare.

Deși cea de-a doua interpretare este mai aproape de litera art. art. 1 C. civ., se observă că în concret prima
interpretare monopolizează aplicarea practică, pentru norma dispozitivă interesează materia actului juridic, a
contractului, unde norma ”specială” – art. 1272 C. civ. pune uzanțele înaintea legii (dispozitive).

C) Clasificarea izvoarelor dreptului civil.

a. Izvoare naționale și izvoare internaționale – după originea organului emitent.

• izvoare naționale izvoarele statale și nestatale proprii, edictate sau sancționate de

autoritățile publice naționale învestite cu prerogativa legiferării,

• izvoare internaționale cele adoptate de autoritățile statale sau nestatale străine, în urma
unor negocieri sau acorduri politice și aplicabile în raporturile interstatale sau, după caz,
pe teritoriul statelor semnatare; aceste izvoare devin drept intern prin ratificare prin lege
de către Parlament. Spre ex.: Convenția europeană pentru apărarea drepturilor omului și a
libertăților fundamentale și la care România a devenit parte în 19941, Regulamentele adoptate de
autoritățile Uniunii Europene (Consiliul Uniunii Europene și Parlamentul). Aceste reglementări
sunt create de entități internaționale constituite prin Tratatul privind Uniunea Europeană și
Tratatul privind Funcționarea Uniunii Europene, tratate la care România este parte.

b. Izvoare scrise și izvoare nescrise – după forma de exprimare.

• izvoarele scrise sunt cele consemnate în documente scrise cu caracter oficial (legi,
ordonanțe, decrete etc.)
• izvoarele nescrise sunt regulile cutumiare, născute în practica socială, și uzurile
profesionale.

c. Izvoare originare și izvoare interpretative- după corelația dintre ele.

1
Prin ratificare prin Legea nr.30 din 18 mai 1994 privind ratificarea Conventiei pentru apararea drepturilor omului şi a
libertatilor fundamentale şi a protocoalelor aditionale la aceasta conventie

3
 • izvoare originare cele care au conținut normativ, stabilind regulile de conduită,
• izvoarele interpretative sunt acelea care stabilesc înțelesul izvoarelor originare și fac corp
comun cu acestea.

c. Izvoare primare și izvoare secundare – după forța lor juridică.

• izvoare primare (sau principale) sunt cele care au forță juridică autonomă, existând
independent de existența altor izvoare. E.g.: legile (onerative și dispozitive), uzanțele
normative (generale, locale) præter legem și principiile generale ale dreptului;

• izvoare secundare (sau derivate) cele ale căror forță juridică este subordonată izvoarelor
primare. E.g. uzanțele normative (generale, locale) secundum legem, reglementările
administrative (hotărâri guvernamentale, ordine și instrucțiuni ministeriale etc.) date
numai în organizarea aplicării legilor.

d. Izvoare imediate (directe) și izvoare mediate (indirecte) – după incidența lor.

• izvoarele imediate sunt acele izvoare care se aplică imediat, nemijlocit: legile onerative
(imperative și prohibitive) și uzanțele præter legem, create și aplicate în materiile
nereglementate de lege.
• izvoarele mediate se aplică sub condiția și în măsura absenței unor izvoare directe: legile
dispozitive (permisive și supletive) aplicabile sub rezerva unor convenții, practici sau
uzanțe (cutume, uzuri profesionale) contrare, uzanțele secundum legem (aplicabile în
materiile reglementate de lege și în măsura în care legea trimite la ele), analogia legii,
analogia dreptului.

D. Clasificarea normelor juridice.

a) după modul direct sau indirect în care conduita este impusă destinatarilor:

• norme dispozitive - care nu impun destinatarilor o conduită obligatorie la momentul

încheierii actului, deci conduita nu este impusă decât condiționat de lipsa unei opțiuni
care să valorifice libertatea contractuală a individului; se subîmpart în norme supletive –
suplinesc voința părților și permisive – permit o anumită conduită. Normele dispozitiv-
supletive au ca specific o ipoteză comună – ca părțile să nu fi optat în vreun fel în virtutea
libertății lor contractuale. Este impropriu să spunem că părțile derogă de le legea
dispozitivă, pur și simplu atunci când optează prin voința lor această lege încă nu li se

4
 aplică, deci nu se pune problema ”derogării”.
Exemplu.: studentul este mandatat de bătrânică să cumpere pentru ea o butelie, fără a se preciza dacă pentru
acest ”serviciu” va fi remunerat. Admițând că C. civ. prezumă simplu2 caracterul gratuit al contractului de
mandat, dacă părțile nu au prevăzut altfel, această normă va deveni obligatorie, de îndată ce părțile au încheiat
contractul fără a prevedea nimic în legătură cu remunerarea activității; dacă însă părțile prevăd ceva (spre ex.
o remunerație), norma supletivă nu se va mai aplica, pentru că nu s-a îndeplinit condiția aplicării ei – lipsa
voinței părților.

• norme imperative - care impun destinatarilor o conduită obligatorie; sunt fie prohibitive-
interzic o conduită, fie onerative – obligă pozitiv la o conduită. Atenție, uneori
clasificarea apare întâlnită cu inversarea categoriei norme onerative (care devine gen
proxim) cu categoria normă imperativă (care devine normă ce impune o conduită
pozitivă), rezultând clasificarea: norme onerative (subclasificate ca imperative și
prohibitive)- nome dispozitive.
Exemplu.: Înstrăinarea imobilele supuse înscrierii în cartea funciară se face numai în formă autentică – art.
1244 c. civ.
Importanța clasificării. Numai normele imperative pot atrage sancțiunea nulității, pentru că doar ele se
aplică direct și nemijlocit fazei de formare a unui act juridic. Normele dispozitive nu pot atrage sancțiunea
nulității, deoarece se aplică mediat, condiționat de lipsa voinței părții/părților la încheierea unui act
juridic, deci nu impun o conduită obligatorie în faza de încheiere a actului juridic civil, așadar nu sunt
susceptibile de nesocotire și, deci, nu pot atrage vreo sancțiune, precum sancțiunea nulității.

Atenție însă, și normele onerative/imperative/prohibitive și normele dispozitive sunt norme obligatorii,

odată cele ele au devenit aplicabile (direct sau condițional). Norma dispozitivă doar apare neobligatorie,
având acest caracter câtă vreme nu s-a îndeplinit condiția aplicării ei.

b) după natura interesului ocrotit:

• norme care ocrotesc un interes individual (unei anumite categorii generale și abstracte de
subiecte, spre exemplu contractantul minor);
• norme care ocrotesc un interes general (interesele generale ale societății – spre exemplu
pt. înstrăinarea terenurilor se pretinde forma autentică, pentru că societatea este interesată
de securitatea și legalitatea acestor operațiuni juridice).

Importanța clasificării rezidă în natura sancțiunii care intervine în cazul încălcării normei la
momentul încheierii actului juridic - nulitatea relativă (interes individual) și nulitatea absolută (interes
general).
c) după corelația dintre sferele lor de reglementare (a ipotezei, iar nu a dispoziției lor):

• norme generale;
• norme speciale.

2
Art. 2010 alin. 1 ” Mandatul între două personae fizice se prezumă a fi cu titlu gratuit”.

5
Nu există a priori norme generale sau speciale, ci doar norme care prin raportare unele la altele sunt
speciale/generale, dacă sfera ipotezei normei speciale este inclusă în sfera ipotezei normei generale.

Exemplu.: o normă privitoare la terenuri este generală în raport de norma privitoare la terenurile intravilane,
care, la rândul ei, este norma generală față de norma privitoare la terenurile intravilane agricole. Se observă
că această corelație se stabilește la nivelul ipotezei normei pentru că și terenurile, care păreau o ipoteză de
normă generală, sunt o specie de bunuri imobile, care la rândul lor sunt o specie de bunuri, putând exista
așadar o normă concurentă și mai generală care să privească sfera de ipoteză cea mai largă - bunurile în
general.

Importanța clasificării rezidă în aceea că norma specială derogă (se aplică cu prioritate) în concurs cu
norma generală. Acest lucru se va întâmpla:

• indiferent de ordinea în care cele două norme intră în vigoare; generalia specialibus
derogant, dar și specialia generalibus non derogant.
• numai dacă norma specială are o forță juridică cel puțin egală cu norma generală.

Atenție, derogarea este diferită de abrogare, pentru că în caz de derogare norma derogată rămâne în
vigoare, iar în cazul abrogării aceasta iese din vigoare.

Exemplu.: Dacă norma AB derogă de la norma A, norma A nu se va aplica pe domeniul (ipoteza) normei AB,
cât timp norma AB este în vigoare, deci, dacă ulterior norma AB iese din vigoare, norma A va redeveni aplicabilă.
Dacă însă norma AB abrogă norma A, o eventuală ieșire din vigoare a normei AB nu ”resuscitează” norma A, care
rămâne abrogată și nu se va mai aplica.

2. ANALIZA IZVOARELOR DE DREPT CIVIL. LEGEA.

În principiu, izvoare formale principale ale dreptului civil sunt actele normative, adică actele ce emană
de la organele de stat învestite, potrivit normelor constituționale, cu prerogativa legiferării.
Terminologie. Prin lege sens restrâns – izvor de drept civil, se înțeleg legile adoptate de Parlament și
asimilat acestora - Ordonanțele de Guvern, pentru că se substituie legilor, adică actele normative primare.
Restul legilor, care compun un sens larg al noțiunii - sunt și celelalte acte normative, denumite uneori,
în sens larg și impropriu legi – acte administrative normative – Hotărâri de Guvern, Instrucțiuni și
Ordine de Ministru etc.
În aplicarea lor practică va trebui ţinut cont de forţa juridică a fiecărui izvor în parte având în vedere
că norme care interesează dreptul civil pot să se găsească în diverse ”trepte” de forță jurdică. Ierarhia
forței juridice a actelor normative este reglementată prin norme constituționale, iar nu prin norme de
drept civil, dat fiind că această materie este reglementată în Constituție, iar ea nu este, oricum, specifică
dreptului civil. Astfel, forța juridică se dispune astfel:
➢ Constituţia României – forța juridică cea mai mare;
➢ unele reglementări primare internaționale - trebuie în vedere poziția specială a unor norme juridice
internaționale, care ocupă un loc prioritar imediat sub Constituție3 în piramida forței juridice, cu forță

3
Se discută dacă unele norme nu au chiar forță egală cu Constituția – vz. unele reglementări europene, cărora chiar Constituția
României le-ar acorda această forță juridică, caz în care ele s-ar poziționa alături de aceasta pe primul palier.

6
superioară însă normei primare interne, potrivit dispozițiilor art. 4 şi art. 5 din NCC:

“ART. 4 Aplicarea prioritară a tratatelor internaționale privind drepturile omului (1) În

materiile reglementate de prezentul cod, dispoziţiile privind drepturile şi libertăţile
persoanelor vor fi interpretate şi aplicate în concordanţă cu Constituţia, Declaraţia
Universală a Drepturilor Omului, pactele şi celelalte tratate la care România este parte.
(2) Dacă există neconcordanţe între pactele şi tratatele privitoare la drepturile
fundamentale ale omului, la care România este parte, şi prezentul cod, au prioritate
reglementările internaţionale, cu excepţia cazului în care prezentul cod conţine dispoziţii
mai favorabile.”
“ART. 5 Aplicarea prioritară a dreptului Uniunii Europene
În materiile reglementate de prezentul cod, normele dreptului Uniunii Europene se aplică
în mod prioritar, indiferent de calitatea sau statutul părţilor.”
➢ reglementarea primară internă:

• Codul civil (fără ca acesta să aibă o forţă juridică specială, reglementările sale ţinând de
domeniul legii organice sau al legii ordinare, după caz),
• Legea organică,
• Legea ordinară,
• Ordonanţele de Guvern şi
• Ordonanţele de urgenţă ale Guvernului.

În cadrul reglementării primare, legile și ordonanțele (indiferent de tipul lor) au aceeași forță juridică4.
Așadar ordonanțele pot abroga, deroga sau adăuga la legi și viceversa.

Legile organice și ordonanțele de urgență (adoptate în materie organică) sunt însă singurele care, potrivit
Constituției, pot reglementa materia organică (relații sociale enumerate expres și considerate de o
importanță mai mare decât celelalte - să le spunem ordinare – art. 73 alin. 3 din Constituție5), ceea ce
înseamnă că această materie este indisponibilă legilor ordinare și a ordonanțelor simple. Această alocare
de competență normativă nu generează o ierarhizare a forței juridice în cadrul reglementării primare,

4
Atenție, calificarea are în vedere exclusiv criteriul forței juridice; la alte materii puteți întâlni o poziționare diferită în piramidă,
dacă criteriile folosite sunt altele – e.g. un criteriu combinat cu cel al organului emitent.
5
Art. 73: Categorii de legi
(3) Prin lege organică se reglementează:
....
g) regimul stării de asediu şi al stării de urgenţă;
m) regimul juridic general al proprietăţii şi al moştenirii;
o) organizarea administraţiei publice locale, a teritoriului, precum şi regimul general privind autonomia locală;
p) regimul general privind raporturile de muncă, sindicatele, patronatele şi protecţia socială;
r) statutul minorităţilor naţionale din România;
s) regimul general al cultelor;
t) celelalte domenii pentru care în Constituţie se prevede adoptarea de legi organice.

7
ci ridică o problemă de conformitate a legii ordinare sau a ordonanței simple cu dispozițiile Constituției
(dacă legea ordinară sau ordonanța simplă reglementează în materie organică). Astfel, Codul civil
(adoptat prin Lege organică, pentru că reglementează și materii organice și materii ordinare), poate fi
abrogat parțial sau derogat și de legi ordinare sau ordonanțe simple, dar doar dacă materia
abrogată/derogată nu aparține domeniului materiei organice.

➢ reglementarea secundară (e.g. Hotărârile de Guvern, Ordine ale Ministrului). Este vorba despre actele
administrativ normative, adoptate pentru a organiza punerea în aplicare a legilor și ordonanțelor; de aceea
aceste norme se găsesc într-o relație de dependență cu reglementarea primară care le justifică, neputând
abroga, deroga sau adăuga pe/de la/la aceasta din urmă.
A nu se confunda Hotărârile de Guvern (act cu caracter administrativ normativ care realizează puterea
tipică a Guvernului, cea executivă) cu Ordonanțele Guvernului, care realizează o prerogativă atipică
pentru un organ al puterii executive – legiferarea, tocmai de ace supusă însă: abilitării prealabile de către
Parlament – în cazul ordonanțelor simple și aprobării ulterioare a oricăror Ordonanțe de către puterea
legislativă – Parlamentul).

Atenție!, normele care organizează relația dintre actele normative văzute mai sus nu sunt norme juridice
de drept civil, ci de drept public.

3. ANALIZA IZVOARELOR. UZANȚELE.

a. Noțiune - acele izvoare de drept civil constând în obiceiurile și uzurile profesionale aplicabile în absența
dispozițiilor legale sau atunci când acestea din urmă trimit, în mod expres, la uzanțe. Ele reprezintă o regulă de
conduită statornicită în practica vieții sociale și acceptată ca fiind obligatorie prin consensul întregii comunități.
b. Tipologii de uzanțe - izvor de drept civil.
După caracterul lor de aplicare imediată (directă) sau mediată (indirectă), uzanțele sunt:

• Uzanțele praeter legem. Pe lângă izvorul tipic, actul normativ, pot fi izvor de drept de sine
stătător, primar, în materiile nereglementate. Acest lucru este însă posibil pentru că legea
prevede generic această posibilitate (art. 1 alin. 1 C. civ.).
• Uzanțele secundum legem. De asemenea, normele de conduită impuse de uzanţe pot fi izvor de
drept civil si prin trimiterea pe care o face legea (evident chiar in materiile reglementate); această
ipoteză reprezintă un caz de izvor derivat (secundar – secundum legem), pentru că aplicarea este
mediată de lege.

După tipologizarea lor de către Codul civil uzanțele sunt:

• obiceiul- cutuma, stabilite la nivelul unei comunități;

• uzurile profesionale. Uzurile profesionale sunt reguli de conduită general-obligatorii stabilite în
exercitarea unei profesii de către membrii acesteia, născute în mod liber din exercitarea practică a
profesiei, ”pe orizontală”, iar nu impuse de conducerea profesiei. Ele nu trebuie confundate cu
normele corporative, adică cu normele de organizare și exercitare a unei profesii adoptate de organele
de conducere statutare ale acelei profesii (avocați, notari publici, executori judecătorești etc.),
deoarece aceste norme sunt edictate și impuse pe cale administrativă ”pe verticală”, de sus în jos;

8
 c. Caractere juridice:

• presupun repetitivitate socială la nivelul comunității;

• presupun ca membrii comunității să aibă conștiința caracterului lor obligatoriu;
• presupun o înrădăcinare în viața comunitării, o persistență în timp;
• numai uzanţele conforme ordinii publice şi bunelor moravuri sunt recunoscute ca izvoare de
drept;

d. Proba uzanțelor. Partea interesată trebuie să facă dovada existenţei şi a conţinutului uzanţelor,
ceea ce înseamnă proba unei simple situații de fapt. Uzanţele publicate în culegeri elaborate de către
entităţile sau organismele autorizate în domeniu ușurează sarcina probei celui interesat, în sensul că prin
proba scrisă realizată de aceste culegeri uzanțele se prezumă că există. Uzanțele, rămân o simplă
chestiune de fapt, cu care conținutul publicat (care doar tinde să fie doar o reflectare a lor și nu norma
însăși!) nu se identifică; de aici rezultă logic faptul că uzanțele publicate au forță probantă doar până
la proba contrară, adică cel interesat poate dovedi că în concret conținutul uzanței este altul sau uzanța
nu mai există.

4. ANALIZA IZVOARELOR – PRINCIPIILE GENERALE ALE DREPTULUI

Acest izvor consacră rolul completator al ideilor cele mai generoase, călăuzitoare (directoare), care
stau la baza dreptului. Faptul că ele sunt tratate diferit de categoria de izvor – ”lege”, are semnificația că
e nerelevant dacă ele au fost sancționate sau recunoscute ca atare legal (caz în care, de obicei, ar
reprezenta doar un caz de aplicare a legii, ca izvor aflat pe primul palier de prioritate cf. art. 1 alin. 1 C.
civ). Așadar, interesează aici acele situații în care ipoteza practică căreia i se caută soluție într-un izvor
de drept civil nu se încadrează în ipoteza unei norme care consacră un principiu și pentru care nu se poate
aplica nici analogia legii. Din principii se decantează însă acele rațiuni ultime care ar putea servi ca bază
pentru extragerea unei soluții pentru cazul dat.

Se admite (cf. prof. M. Nicolae) că formularea largă permite încadrarea aici atât a principiilor generale
ale dreptului cât și a celor de drept civil, cât și a celor de instituție. Soluția este expresia nevoii de a lărgi
sursa de alegere pentru a obține, totuși, o soluție cazului practic.

Clasificări:

a) După funcția lor, există:

• principii directoare, care stabilesc direcțiile generale de conduită a subiectelor de drept, inclusiv
activitatea legiuitorului (e.g., principiul libertății, principiul demnității etc.)
• principii corectoare sau sancționatoare, care tind fie la a tempera aplicarea altor reguli de drept (e.g.,
a principiului libertății), fie la sancționarea conduitei ilicite a subiectelor de drept (principiul răspunderii
civile, principiul îmbinării intereselor individuale cu cele generale etc.).

b) După cum sunt sau nu consacrate în lege :

• principii exprese, consecrate ca atare, cu ipoteză și dispoziție proprie.
• principii neexeprese, deduse pe cale de interpretare.

9
Caractere juridice

• sunt norme deschise: principiile nu au un conținut foarte precis, nu prescriu o conduită strict
determinată, de aceea regulă judecătorul trebuie să îi dea un conținut concret cu ocazia aplicării.
De exemplu, există un principiu general al bunei-credințe în exercitarea drepturilor și libertăților
– art. 14 C. civ., art. 57 din Constituție, iar ca o aplicație în materia abuzului de drept , art. 15 C.
civ. prevede că dreptul subiectiv civil nu poate fi exercitat într-un mod excesiv și nerezonabil,
contrar exigențele bunei-credințe. Revine judecătorului sarcina de a determina în concret, de la
caz la caz, conținutul acestei noțiuni.

• Principiile au caracter variabil în sensul că atât conținutul, cât și însăși existența lor, variază în
timp, pentru că ele exprimă regulile fundamentale ale unei anumite orânduiri sociale, or orânduirile
par să aibă diferite fundamente și deci reguli definitorii diferite; dacă pentru comunism principiul
(socialist) era acela că unica sursă de venit este munca (în opoziție cu capitalul, de exemplu),
reapariția principiului ocrotirii proprietății după 1990, a condus la reculul principiu specific
orânduirii comuniste (a se vedea și speța propusă în classroom în legătură cu problema daunelor
morale).

• sunt norme concurente, derogabile. Principiile nu sunt reguli absolute. Ele sunt susceptibile
de excepții, derogări. Principiile se pot aplica uneori în mod concurent, și se limitează reciproc în
aplicare.

Exemplu.: principiul libertății (al autonomiei private) permite subiectelor să încheie, în principiu, orice acte
juridice doresc. Dar principiul nu este absolut, ci este limitat de borne care reprezintă ceea ce la un moment
dat se apreciază că reprezintă că este dăunător societății – ordinea publică și bunele moravuri, limite
independente de legile imperative, cf art. 1169 C. civ.6 A se vedea și speța propusă în classroom potrivit
căreia ordinea publică cere ca bunurile să fie supuse circulației, repudiindu-se bunurile ”de mână moartă”,
o veritabilă plagă a societăților medievale ștearsă de Revoluția franceză de la 1789 și Codul civil Napoleon-
1806, ceea ce se concretizează și azi în principiul liberei circulații a bunurilor – art.12 C. civ. . Acest
principiu intră în conflict cu principiul libertății de a contracta (inclusiv al libertății de a interzice dispoziția
asupra unui bun). Ambele principii se conciliază prin dispozițiile art. 627 C. civ. care consacră o derogare
de la art. 12 C. civ. (prin permiterea expresă a clauzelor de inalienabilitate), dar și o limitare a libertății de
a contracta (pentru care rămâne doar spațiul dat de interesul serios și legitim și de caracterul temporar al
clauzei de inalienabilitate).

6
Părțile sunt libere să încheie orice contracte și să determine conținutul acestora, în limitele impuse de lege, de ordinea
publică și de bunele moravuri.

10
 5. Problema altor izvoare de drept.

a. Morala nu reprezintă un izvor de drept distinct, dar, în măsura în care legea face trimitere la ea,
atunci este încorporată de actul normativ respectiv.

Există totuși o particularitate, în sensul că încorporarea regulilor de conviețuire socială în anumite norme
juridice poate avea loc nu numai atunci când norma juridică trimite în mod expres la aceste reguli, ci și
atunci când nu există o trimitere expresă și punctuală, ci una generală: spre exemplu legea prevede că o
convenție trebuie să fie conformă cu bunele moravuri.

b. Jurisprudenţa nu constituie, în principiu, izvor al dreptului civil. Organul de judecată are atribuția
de a soluționa pricina cu care a fost sesizat, prin aplicarea normelor juridice la situația de fapt pe
care a stabilit-o cu ajutorul probelor administrate, iar nicidecum atribuția de a edicta asemenea
norme. Mai mult, hotărârea îşi produce efectele numai față de părţile din procesul în care a fost
pronunțată, deci, neavând caracter general şi impersonal, nu poate juca rolul unui izvor de drept.

Totuşi, există unele cazuri în care s-ar putea recunoaşte jurisprudenţei o poziție specială, cel puţin în
fapt acționând ca un izvor de drept civil. Astfel,

• atunci când Curtea Constituţională admite excepţia de neconstituţionalitate, decizia respectivă

va juca implicit rolul unui izvor de drept, deoarece în soluţionarea unor litigii ulterioare,
judecătorii nu vor mai putea aplica textul declarat neconstituţional.

• de asemenea, în condiţiile prevăzute de Legea nr. 554/2004 privind contenciosul

administrativ, instanţele judecătoreşti pot anula un act administrativ cu caracter normativ. S-ar
putea susţine că instanţa judecătorească, anulând actul administrativ cu caracter normativ ca
nefiind conform cu un act normativ de forţă juridică superioară, nu a făcut altceva decât să aplice
dispoziţiile acestuia din urmă. Totuşi, aprecierea instanţei poate să fie eronată, dar şi într-o
asemenea situaţie norma juridică din actul administrativ anulat nu se va mai aplica.

• O poziție specială o au și unele hotărâri ale ICCJ. Înalta Curte de Casație și Justiție hotărăște,
prin soluțiile date în dezlegarea Recursurilor în interesul legii și prin Hotărârile preliminare
care este interpretarea corectă a unei norme juridice, această interpretare fiind apoi una
obligatorie pentru instanțe, pentru viitor. Întrucât în teorie ICCJ nu face decât să deslușească în
mod corect conținutul corect al legii, hotărârile arătate nu ar trebui calificate izvor de drept,
pentru că acesta rămâne în continuare legea interpretată.

• Trebuie adăugat însă că jurisprudenţa Curţii de Justiţie a Uniunii Europene şi jurisprudența

Curţii Europene a Drepturilor Omului constituie izvoare şi prin dreptul civil român. Această
jurisprudenţa dezvoltă şi interpretează adesea creator reglementările pe care le aplică, care sunt
considerate metaforic ”organisme vii”, deci supuse transformărilor. Această jurisprudență este
obligatorie căpătând un rol foarte important în aplicarea dreptului în plan intern, prin aceea că
interpretările date se constituie de facto în reguli de drept uneori noi pentru dreptul intern.

11
 TEME DE REFLECȚIE ȘI GRILE.

1. Care sunt sensurile termenului lege, în contextul izvoarelor dreptului civil?

2. Care este rolul uzanțelor în rândul izvoarelor dreptului civil?
3. Ce este analogia legii?

4. Uzanțele:
a) sunt o specie de cutumă;
b) se vor aplica (în materiile nereglementate) întotdeauna, chiar dacă părțile au convenit în contra lor;
c) se aplică cu prioritate în raport cu analogia legii.

5. Normele supletive:
a) atrag, în caz de încălcare, nulitatea relativă
b) nu sunt susceptibile de încălcare, pentru că nu impun destinatarilor o conduită obligatorie; c) sunt
o specie de norme supletive.

12
UNITATEA DE ÎNVĂȚARE NR. 3

TEORIA LEGII CIVILE -APLICAREA ȘI INTERPRETAREA LEGII CIVILE (APLICAREA NORMELOR DE DREPT
CIVIL)

Timp alocat: 2-3 ore

Cuprins:

TEMA - Aplicarea dreptului civil

1. Noţiuni generale

2. Aplicarea legii civile în timp

3. Aplicarea legii civile în spaţiu

4. Aplicarea legii civile asupra persoanelor

5. Soluționarea conflictului aparent între mai multe norme juridice.

6. Interpretarea legii civile

7. Teme recapitulative

Obiectivele unității de învățare:

După studiul acestei unităţi de învăţare veţi reuşi să:

- principiile aplicării legii civile în timp;

- dobândiți unele abilități practice de identificare a normei aplicabile în cazul unui conflict
de legii în timp;
- rezolvați principalele ipoteze de conflict aparent de norme, identificând norma prioritar
aplicabilă;
- înțelegeți și aplicați principalele reguli de interpretare a normelor juridice civile
 1. APLICAREA LEGII CIVILE (aplicarea normelor de drept civil)

Legea civilă, ca orice lege de altfel, acţionează concomitent sub trei aspecte: o anumită durată; pe
un anumit teritoriu; cu privire la anumite persoane. Aşadar, legile civile se succed, coexistă şi au
determinate categoriile de subiecte la care se aplică. În consecinţă, vorbim despre aplicarea legii civile
în timp, aplicarea legii civile în spaţiu şi aplicarea legii civile asupra persoanelor.

2. APLICAREA LEGII CIVILE ÎN TIMP. Legea civilă se aplică în intervalul de timp cât este în vigoare.

2.1. Intrarea în vigoare are loc fie la 3 zile de la data publicării ei în Monitorul Oficial al României, fie
la o dată ulterioară, menţionată în cuprinsul legii. Ieşirea din vigoare a legii se produce prin abrogarea
ei, care poate să fie expresă (directă sau indirectă) ori implicită.

2.2. Ieșirea din vigoare se realizează prin:

- împlinirea termenului pentru care legea a fost edictată;
- abrogarea ei printr-o altă lege:
a) expresă - directă (indicând dispoziția sau actul normativ abrogat) sau indirectă (prevăzând generic
abrogarea normelor contrare);

b) implicită (tacită) – prin simpla reglementare concurentă a aceleiași relații sociale.

Atenție, dacă norma nouă nu are același domeniu de aplicare cu cea veche suntem în prezența
derogării, iar nu a abrogării; dacă legea generală nouă vrea să înlăture de la aplicare norma specială
veche trebuie să procedeze la o abrogare expresă directă.

2.3. CONFLICTUL DE LEGI ÎN TIMP. În caz de succesiune a legilor civile, se pot ivi o serie de probleme
privind aplicarea în timp, care genereze conflicte veritabile de legi în timp – cazul în care două legi
succesive au ”puncte de legătură” cu un anumit raport juridic sau situație juridică. Aceste conflicte
trebuie rezolvate ţinându-se cont de

a) prevederile speciale din legea nouă (conflictuale sau tranzitorii);

b) următoarele reguli generale.

Există două principii, care se presupun şi se completează reciproc, anume: -
principiul neretroactivităţii legii civile noi;
- principiul aplicării imediate a legii civile noi;
Lor li se poate adăuga o excepție posibilă de la principiul aplicării imediate (iar nu de la
neretroactivitate!) și foarte des întâlnită statistic, a
- ultractivității legii vechi, excepție care ajunge să devină principiu în rezolvarea conflictelor
veritabile.

A. Prin principiul neretroactivităţii legii civile se înţelege regula juridică potrivit căreia o lege civilă
se aplică numai situaţiilor care se ivesc în practică după intrarea ei în vigoare, iar nu şi situaţiilor
anterioare.
De reţinut că, atunci când se vorbeşte despre principiul neretroactivităţii legii civile, se are în
vedere sensul larg al noţiunii de lege, deci toate categoriile de izvoare.
La prima vedere, rezolvarea problemei legii aplicabile unei situaţii juridice concrete pare să fie
foarte simplă, în sensul că orice lege nouă reglementează numai situaţiile juridice ivite după intrarea
ei în vigoare, iar legea veche se aplică situaţiilor juridice ivite înainte de abrogarea ei. Această regulă
este exprimată prin adagiul tempus regit actum.
Simplitatea există numai în cazul situaţiilor juridice (înțelese larg – lato sensu- ca orice element care
are relevanță juridică – acte, acte fapte, situații juridice stricto sensu, efecte ale oricăreia dintre
acestea) care se constituie, se modifică, se sting şi îşi produc toate efectele sub imperiul aceleiaşi legi.
În practică însă, lucrurile sunt mai complicate, deoarece pot exista numeroase situaţii juridice care:
- produc efecte succesive şi îndepărtate, fiind deci posibil ca o situaţie juridică să producă unele
efecte ori să se epuizeze sub imperiul unei noi legi, care a abrogat legea ce era în vigoare în
momentul naşterii acelei situaţii juridice,
- situația juridică este persistentă în timp sau în curs de cristalizare, definitivare,

punându-se astfel problema de a determina care este legea ce se va aplica situaţiei juridice
respective. Tocmai de aceea, este necesar să se stabilească un criteriu al (ne)retroactivităţii.

Dintre diversele teorii susţinute, o vom prezenta pe aceea clasică și pe cea normativistă.

Prima, teoria clasică, în prealabil, deosebeşte:

- pe de o parte, diferitele perioade în care timpul poate fi considerat (trecutul, prezentul şi
viitorul), iar,

- pe de altă parte, elementele prin care o situaţie juridică poate fi legată de una din aceste perioade
(fie constituirea, modificarea sau stingerea situaţiei juridice, fie efectele pe care aceasta le
produce).

O lege ar fi retroactivă dacă ar reglementa fie fapte care înainte de intrarea ei în vigoare au dat
naştere, au modificat ori au stins o situaţie juridică, fie efecte pe care acea situaţie juridică le a
produs înainte de aceeaşi dată.
Aparţin deci trecutului faptele constitutive, modificatoare sau extinctive de situaţii juridice,
realizate în întregime înainte de intrarea în vigoare a legii noi, cât şi efectele produse înainte de acest
moment (facta praeterita), ceea ce înseamnă că legea nouă nu se aplică în privinţa acestora, deoarece,
în caz contrar, ar însemna să i se atribuie efect retroactiv. În schimb, legea nouă se va aplica, de la data
intrării ei în vigoare (fără a putea fi considerată retroactivă), atât situaţiilor juridice care se vor naşte,
modifica sau stinge după această dată, precum şi efectelor viitoare ale
situaţiilor juridice trecute (facta futura), cât şi, de regulă, situaţiilor juridice în curs de formare,
modificare sau stingere la data intrării ei în vigoare (facta pendentia).

A doua, teoria normativistă accentuează ideea ca legea nouă nu poate reevalua trecutul. Astfel
legea nouă va fi retroactive dacă și numai dacă:
– leagă, ataşează consecinţe juridice noi (fie și pentru viitor)unui act sau fapt săvârșit ori produs
înainte de intrarea sa în vigoare; ori
– refuză consecinţele juridice atribuite de legea în vigoare la data săvârşirii sau producerii actului
ori faptului respectiv (fie și pentru viitor).
Pentru aceasta însă trebuie stabilit mai întâi dacă actul sau faptul aparține trecutului și dacă el
este sau nu reevaluat de legea nouă așa cum am văzut mai sus.

B. Prin principiul aplicării imediate a legii civile noi se înţelege regula de drept conform căreia, de
îndată ce a fost adoptată, legea civilă nouă se aplică tuturor situaţiilor ivite după intrarea ei în vigoare,
excluzând aplicarea legii civile vechi. El este consacrat de art. 6 alin. 1 teza 1 C. civil și aplicat de art. 6
alin. 5 C. civ..
De la principiul aplicării imediate a legii civile noi există însă o excepție notabilă şi anume
ultraactivitatea (supraviețuirea) legii civile vechi, care înseamnă aplicarea, la unele situaţii juridice
viitoare determinate, a legii civile vechi, deşi a intrat în vigoare o nouă lege civilă. Ultraactivitatea legii
vechi este justificată de necesitatea ca anumite situaţii juridice în curs sau viitoare să rămână
guvernate de legea sub imperiul căreia au început să se constituie, să se modifice ori să se stingă.
Excepţia ultraactivităţii legii vechi îşi găseşte aplicare nu numai în cazul în care legea nouă prevede
în mod expres aceasta, ci şi în cazul normelor juridice așa zis supletive, pentru că norma supletivă
veche este asimilată voinței părților și va face inaplicabilă norma supletivă nouă, care este condițională
(se aplică în lipsa voinței părților).

C. Ultraactivitatea. NCC consacra mai multe cazuri de ultatractivitate – art. 6 alin. 2 si alin. 4,
menită să simplifice aplicarea legii, înlăturând multe dintre discuțiile extrem de complicate privitoare
la criteriul neretroactivității. Reglementând cât mai multe cazuri de ultractivitate legiuitorul a făcut
practic din aplicarea imediată a legii noi o excepție statistică, dând expresie și ideii de protecție a
așteptărilor legitime ale subiectelor de drept, care nu vor mai fi surprinse de schimbările legii.
Sub imperiul reglementării anterioare se aprecia de obicei că norma interpretativă, face corp
comun cu norma interpretată, deci comandamentul nu este unul nou, pentru că aparține normei
interpretate, așa încât se aplica și pentru trecut, câtă vreme ne situam în câmpul aplicării imediate a
normei interpretate. De remarcat că NCC a prevăzut expres – art. 9 alin. 2 că nici măcar norma
interpretativă nu este obligatorie pentru trecut, chiar dacă soluția face corp comun cu norma
interpretată. Desigur că interpretul poate să își însușească soluția dată de norma interpretativă, dar
nu este obligat să facă aceasta.

Spre exemplu, art. 6 alin. 2 NCC dispune că actele şi faptele juridice încheiate ori, după caz, săvârşite
sau produse înainte de intrarea în vigoare a legii noi nu pot genera alte efecte juridice decât cele
prevăzute de legea în vigoare la data încheierii sau, după caz, a săvârşirii ori producerii
lor. Aşadar, şi efectele viitoare ale acestor situaţii trecute vor rămâne, în principiu, guvernate de
legea veche, deși aplicarea imediată a legii noi ar fi putut justifica soluția exact contrară. Sau, potrivit
art. 6 alin. 4, prescripţiile, decăderile şi uzucapiunile începute şi neîmplinite la data intrării în vigoare
a legii noi sunt în întregime supuse dispoziţiilor legale care le-au instituit. Se observă că unele situaţii
în curs, cum sunt termenele, vor primi aplicarea legii vechi chiar daca vor curge, în parte, sub
imperiul legii noi.
Uneori, legiuitorul revine la regula aplicării imediate a legii noi, cum se întâmplă în cazul art. 6
alin. 6 NCC.
Atenție, cu excepția neretroactivității, toate celelalte reguli – generale sau speciale prevăzute de
art. 6 NCC sunt derogabile prin reglementarea primară.

3. APLICAREA LEGII CIVILE ÎN SPAŢIU. Aplicarea legii civile în spaţiu prezintă un aspect intern şi un
aspect internaţional.
Aspectul intern vizează situaţia raporturilor civile stabilite, pe teritoriul României, între subiecte de
drept civil de cetăţenie sau, după caz, de naţionalitate română şi se rezolvă ţinându se cont de
următoarea regulă: actele normative civile care emană de la organele centrale de stat se aplică pe
întreg teritoriul ţării (există însă şi unele acte normative care sunt emise de organe centrale de stat,
dar care se aplică doar pe o anumită parte a teritoriului naţional, iar reglemen
tările civile care provin de la un organ de stat local se aplică doar pe teritoriul respectivei unităţi
administrativ-teritoriale.
Aspectul internaţional vizează ipoteza raporturilor civile cu element de extraneitate şi se rezolvă
de normele conflictuale ale dreptului internaţional privat. (

4. APLICAREA LEGII CIVILE ASUPRA PERSOANELOR. Destinatarii legii civile sunt subiectele de drept
civil, deci persoanele fizice şi persoanele juridice. Am arătat că unul dintre principiile fundamentale
ale dreptului civil îl reprezintă egalitatea în faţa legii civile, însă, egalitatea (şi generalitatea) acţiunii
legii civile asupra persoanelor nu trebuie să ducă la concluzia că toate normele juridice civile sunt
aplicabile, în aceeaşi măsură şi uniform, tuturor subiectelor de drept civil.
Din punctul de vedere al sferei subiectelor la care se aplică, normele conţinute în legile civile pot
fi împărţite în trei categorii:
- norme de drept civil cu vocaţie generală de aplicare, deci aplicabile atât persoanelor fizice, cât şi
persoanelor juridice;
- norme de drept civil care au vocaţia de a se aplica numai persoanelor fizice; -
norme de drept civil care au vocaţia de a se aplica numai persoanelor juridice.

5. SOLUȚIONAREA CONFLICTULUI APARENT ÎNTRE MAI MULTE NORME JURIDICE.

Analiza separată a două sau mai multor norme juridice poate conduce la concluzia că fiecare dintre
ele pare a reglementa raportul juridic analizat. Cum stabilim care dintre norme are prioritate?
Primul demers este acela de a stabili dacă părțile au convenit ele valabil care este soarta raportului
dintre ele, caz în care voința părților are prioritate.
Al doilea demers este acela de poziționare a normelor în schema art. 2 Cod civil, care include o
ordine de prioritate – legea, uzanțele, analogia legii, analogia dreptului.

Al treilea demers, aplicabil atunci când identificăm două ”legi” aplicabile, este de a stabili poziția lor
în piramida forței juridice a normei- norma cu forță superioară va avea prioritate. În esență această
piramidă arată schematic astfel:

I. Constituția

II. Tratate și convenții internaționale aplicabile cu prioritate – vz art. 20 Constituție, art. 4

și art. 5 C. civ.

III. Norme primare naționale Legi și Ordonanțe ale Guvernului.

- IV. Norme secundare - acte administrative normative

Al patrulea demers, chemat dacă normele au aceeași forță juridică – este de stabilire a corelației dintre
norme; dacă se identifică corelația normă specială- normă generală, norma specială se aplică prioritar
ca derogatorie.

Al cincilea demers, dacă între norme nu există corelația general-special, conduce la o suprapunere a
celor două norme, caz în care va prevala ultima, întrucât este de presupus că a abrogat-o, fie și implicit,
pe cea anterioară.

6. INTERPRETAREA LEGII CIVILE.

a. Noțiune. Interpretarea „legii civile” este operațiunea logico-rațională de determinare, lămurire

și explicare a conținutului și sensului normelor de drept civil cuprinse în actele normative, în scopul
justei lor aplicări, prin corecta încadrare a diferitelor situații din viața practică în ipotezele acestor
norme.

Interpretarea legii civile este necesară pentru:

- adaptarea dispozițiilor legale la realitățile social-economice aflate în permanentă schimbare;

- lămurirea formulelor și termenilor legali, în absența unor definiții legale; -
explicarea termenilor și expresiilor de strictă specialitate;
- redactarea defectuoasă sau eronată a textelor legale.

Interpretarea legii este o etapă în procesul aplicării legii întrucât pentru aplicare este nevoie
de deslușirea conținutului și sensului exact al normei.
b. Clasificarea formelor interpretării legii civile.

Întâi, în funcţie de forţa sa juridică – obligatorie sau neobligatorie – se distinge interpretarea

oficială şi interpretarea neoficială.

Interpretarea oficială se împarte în:

➢ Interpretarea autentică (sau oficială stricto sensu) este aceea care provine de la însuși organul
emitent al normei civile interpretate;
➢ Interpretarea legală este aceea care provine fie de la organul de stat emitent, fie de la un organ
de stat competent să emită acte normative de același nivel cu actul normativ supus
interpretării.
➢ Interpretarea jurisdicțională este aceea care provine de la un organ de jurisdicție.

Interpretarea autentică și legală sunt general-obligatorii.

Este neoficială acea interpretare a dispozițiilor legii civile, dată de doctrina juridică

Apoi, în funcţie de rezultatul interpretării se deosebesc: interpretarea literală (numită şi

declarativă), interpretarea extensivă şi interpretarea restrictivă.

Interpretarea declarativă este aceea care este impusă de concluzia că între formulare literară
(lingvistică) a normei civile și conținutul său real există o concordanță deplină și perfectă.

Interpretarea extensivă este acea interpretare impusă de concluzia că între formulare literară
(lingvistică) a normei civile și conținutul real al acesteia nu există o concordanță deplină și perfectă, în
sensul că formularea lingvistică este prea restrictivă față de înțelesul mai larg ce trebuie atribuit
textului interpretat.

Interpretarea restrictivă este aceea care este impusă de concluzia că între formulare literară
(lingvistică) a normei civile și conținutul său real al nu există o concordanță deplină și perfectă, în
sensul că formularea lingvistică este prea largă față de înțelesul mai limitat ce trebuie atribuit textului
interpretat.

În al treilea rând, în funcție de metoda interpretării folosite, se pot distinge: interpretarea

gramaticală, interpretarea sistematică, interpretarea logică și interpretarea istorico-teleologică.

c. Metodele de interpretare a legii civile

Interpretarea gramaticală (denumită și interpretarea literară, textuală) - este o metodă de

interpretare ce constă în lămurirea înțelesului și conținutului normelor juridice civile cuprinse în
dispozițiile normative prin analiza gramaticală, semantică, morfologică și sintactică,
 Interpretarea sistematică (contextuală)- este acea metodă de interpretare ce constă în lămurirea
înțelesului și conținutului normei juridice civile, ținându-se seama de legăturile sale cu alte norme
cuprinse în dispozițiile legale ale aceluiași act normativ sau ale altor acte normative.

Interpretarea logică- este metoda de interpretare ce constă în lămurirea înțelesului și

conținutului normei juridice civile prin aplicarea principiilor logicii formale, în special a
raționamentelor inductive și deductive (silogismele) îndeobște cunoscute. Ea se slujește de mai multe
reguli:

➢ legile care derogă de la o dispoziție generală „se aplică numai în cazurile expres și
limitativ prevăzute de lege”,

➢ ubi lex non distinguit, nec nos distinguere debemus - unde legea nu distinge nici
interpretul nu trebuie să distingă; norma de drept civil conținută într-o dispoziție legală
să fie interpretată în sensul aplicării ei, iar nu în sensul neaplicării, deoarece ea a fost
edictată pentru a fi aplicată, căci altfel nu și-ar găsi rostul.

➢ Actus interpretandus est potius ut valeat quam ut pereat; legea se interpretează în

sensul aplicării sale și nu în senul în care e golită de conținut practic.

Argumente de interpretare logică, deduse din logica formală și utilizate în interpetare:

➢ a contrario se întemeiază pe principiul de logică al terțului exclus: tertium non datur.

➢ Argumentul a fortiori permite aplicarea unei norme juridice civile la un caz neprevăzut
de textul legal, pentru că raţiunile care au fost avute în vedere la edictarea acelei norme
se regăsesc cu și mai multă tărie în cazul dat.
➢ Argumentul de analogie (a pari) justifică și permite extinderea aplicării unei norme
juridice civile și la situațiile asemănătoare care nu sunt reglementate de lege. ➢
Argumentul reducerii la absurd (reductio ad absurdum) este procedeul prin care se
învederează că numai o anumită soluţie propusă în interpretarea unui text legal este
rațional admisibilă, în timp ce orice altă soluție contrară nu poate fi acceptată, deoarece
ar conduce la consecințe absurde, inadmisibile.

Interpretarea istorico-teleologică este metoda de interpretare ce constă în lămurirea

înțelesului și conținutului normei juridice civile, ținându-se seama nu numai de finalitatea urmărită de
legiuitor la adoptarea actului normativ din care această normă face parte, ci și de contextul istoric în
care acesta a fost dezbătut și adoptat.

În practică, un text legal poate fi interpretat poate fi interpretat apelându-se la mai multe
metode ori reguli de interpretare, uneori conducând la aceeaşi soluţie, alteori ajungându-se la soluţii
diferite, chiar contrarii.
De aceea, în lămurirea, explicarea și determinarea conținutului și sensului unei norme juridice
civile trebuie utilizate toate metodele de interpretare cunoscute, iar în cazul unor soluții diferite de
interpretare trebuie aleasă soluția cea mai justă, echitabilă.

7. Teme recapitulative

1. Identificaţi şi discutaţi cazurile de ultractivitate consacrate de art. 6 NCC. 2. Realizaţi un tablou

sintetic al regulilor aplicabile pentru identificarea normei juridice aplicabile unei situaţii de fapt
atunci când, în aparenţă, două norme ar fi în egală măsură aplicabile acesteia.
3. Ce este interpretarea istorico-teleologică?
4. Cara este regula în materia rezultatului interpretării: literală, extensivă sau restrictivă? De
ce?
5. Norma interpretativă:
a) produce efecte de la data edictării normei interpretate;
b) produce efecte numai pentru viitor, judecătorul neputând adopta niciodată interpretarea
impusă de această normă pentru situațiile juridice anterioare ei;
c) produce efecte numai pentru viitor, dar judecătorul poate aplica interpretarea arătată de
această normă și pentru situațiile juridice anterioare ei;
6. Aplicarea imediată a legii noi:
a) exclude retroactivitatea;
b) exclude ultractivitatea;
c) este o regulă imutabilă.
UNITATEA DE ÎNVĂŢARE NR. 4

TEORIA DREPTURILOR SUBIECTIVE -RAPORTUL JURIDIC CIVIL (I)

Timp alocat: 2-3 ore

Cuprins:

TEMA IV – Noțiuni generale privind raportul juridic civil. Subiectele raportului juridic civil.
Conținutul raportului juridic civil (I).

1. Noţiunea, caracterele juridice şi structura raportului juridic civil.

2. Izvoarele raportului juridic civil concret. Noţiune. Clasificări. Importanţa distincţiei între "act
juridic" şi "fapt juridic stricto sensu".

3. Subiectele raportului juridic civil. Definiţii. Categorii. Capacitatea civilă. Noțiuni

generale. 4. Conținutul raportului juridic civil (I).

5. Teme de reflecție și grile recapitulative.

Obiectivele unității de învățare:

După studiul acestei unităţi de învăţare veţi reuşi să:

- înțelegeți noțiune de raport juridic civil concret;

- identificați categoriile de izvoare ale raportului juridice civil concret; - recunoașteți în
realitatea care vă înconjoară exemple de raporturi juridice civile, observând cele trei
elemente componente ale acestora : părțile, obiectul, conținutul. - înțelegeți trăsăturile
esențiale ale unui drept subiectiv civil;

- însușiți principalele clasificări ale dreptului subiectiv civil.

 1. CARACTERIZARE GENERALĂ A RAPORTULUI JURIDIC CIVIL

Prin raport juridic civil se înţelege relaţia socială, patrimonială sau nepatrimonială,
reglementată de norma de drept civil.
Raportul juridic civil prezintă trei caractere: este un raport social; este un raport voliţional;
părţile au poziţia de egalitate juridică.
Prin structura raportului juridic civil înţelegem elementele constitutive ale raportului juridic
civil. Acestea sunt: părţile, conţinutul şi obiectul.
Părţile sau subiectele raportului juridic civil sunt persoanele fizice ori juridice, în calitate de
titulare de drepturi subiective civile sau de obligaţii civile.
Conţinutul raportului juridic civil este dat de totalitatea drepturilor subiective civile şi a
obligaţiilor civile pe care le au părţile raportului juridic respectiv.
Obiectul raportului juridic civil constă în conduita părţilor, adică în acţiunile sau inacţiunile la
care sunt îndrituite părţile sau de care sunt ţinute să le respecte.

2. IZVOARELE RAPORTULUI JURIDIC CIVIL CONCRET.

Prin izvoare ale raportului juridic civil concret vom înţelege acele împrejurări – adică acte
sau fapte juridice civile – cărora legea le ataşează naşterea, modificarea sau stingerea unor
raporturi juridice civile. Acestea mai sunt denumite fapte juridice civile în sens larg.
După caracterul voliţional, faptele juridice în sens larg (izvoarele raportului juridic civil) se
clasifică în:
a. acţiuni umane – fapte voluntare ale persoanelor fizice sau juridice de care norma
juridică leagă anumite efecte juridice;
b. evenimente sau fapte naturale – fapte juridice care se produc independent de voinţa
omului şi de care norma de drept civil leagă anumite efecte juidice: ex. nașterea unei
persoane, cutremurul etc.
Acțiunile umane se impart în :

a) Acţiuni săvârşite cu intenţia de a produce efecte juridice, adică de a crea, modifica sau
stinge un raport juridic – acestea se numesc acte juridice civile, în acest caz efectele
producându-se în temeiul voinței părților.

b) Acţiuni săvârşite fără intenţia de a produce efecte juridice, dar care efecte se produc
totuşi, în puterea legii – ex lege.
• acţiuni licite (fapte licite), cunoscute în vechiul cod sub denumirea de
cvasicontracte, sunt cele săvârşite cu respectarea prevederilor legale; faptele
juridice licite reglementate de Codul civil ca izvoare ale raporturilor obligaţionale:
sunt: - gestiunea de afaceri – reglementată de art. 1330 alin. (1) C. civ.,
 - plata nedatorată – reglementată de art. 1341 alin. (1) C. civ.,
- îmbogăţirea fără justă cauză – reglementată de art. 1345 C. civ.;

• acţiuni ilicite (fapte ilicite) – sunt acelea săvârşite cu încălcarea dispoziţiilor legale,
denumite şi delicte civile; acestea reprezintă acţiuni sau inacţiuni ale unei persoane
care încalcă drepturile subiective sau interesele legitime ale unei alte persoane
cauzându-i acesteia un prejudiciu patrimonial sau, după caz, unul nepatrimonial

3. Subiectele raportului juridic civil.

3.1. Noțiune și categorii. Prin subiect al raportului juridic civil se înţelege calitatea de a fi titular
al drepturilor şi obligaţiilor ce alcătuiesc conţinutul raportului juridic civil. Sunt deci subiecte
sau părţi ale raportului juridic civil persoanele fizice sau persoanele juridice (în această calitate
a lor) între care se leagă acel raport şi care au unul faţă de celălalt fie drepturi subiective, fie
obligaţii civile corelative acestor drepturi.

Persoana fizică este omul, privit individual, ca titular de drepturi şi obligaţii civile Persoana
juridică este orice formă de organizare care, întrunind condiţiile cerute de lege, este titulară de
drepturi şi obligaţii civile.

Terminologie. Persoana care dobândeşte sau exercită drepturi subiective civile este subiectul
activ al raportului juridic, iar persoana căreia îi incumbă obligaţii civile este subiectul pasiv. În
raporturile juridice de obligaţie, subiectul activ se numeşte creditor, iar cel pasiv, debitor.

3.2. Pluralitatea subiectelor raportului juridic.

A. Raportul obligațional.
Regula divizibilității.
În cazul raporturilor obligaţionale cu pluralitate de subiecte, drepturile şi obligaţiile corelative se
divid între subiecţii activi sau cei pasivi; aşadar, obligaţiile divizibile (obligaţiile conjuncte)
reprezintă regula – art. 1424 teza I C. civ.În cazul pluralităţii active (pluralităţii de creditori),
fiecare dintre creditori nu poate să ceară de la debitorul comun decât executarea părţii sale
din creanţă – art. 1422 alin. (2) C. civ.În cazul pluralităţii pasive (pluralităţii de debitori),
fiecare dintre debitori, atunci când aceştiasunt obligaţi faţă de creditor la aceeaşi prestaţie,
nu poate fi constrâns la executarea obligaţiei decât separat şi în limita părţii sale din datorie –
art. 1422 alin. (1) C. civ.

Excepții.
- solidaritatea:
a) activă (mai mulţi creditori) – oricare dintre creditori poate să pretindă debitorului întreaga
datorie, iar debitorul se poate libera de datorie plătind-o oricăruia dintre creditori (art.
1434 C. civ.);
 b) solidaritatea pasivă (mai mulţi debitori) – creditorul va putea cere oricăruia dintre
debitorii solidari întreaga creanţă, iar executarea obligaţiei de către unul dintre codebitori
eliberează pe ceilalţi faţă de creditor (art. 1433 C. civ.); - debitorul solidar care a executat
obligaţia se subrogă în drepturile creditorului şi poate să ceară codebitorilor săi partea de
datorie care îi revenea fiecăruia dintre ei [art. 1456 alin. (1) C. civ.]

- indivizibilitatea – când, datorită obiectului obligaţiei sau convenţiei părţilor, obligaţia nu poate
fi fragmentată (art. 1425 C. civ.). - indivizibilitatea poate fi: naturală (când obiectul obligaţiei nu
poate fi divizat pentru că este indivizibil) sau convenţională (datorită convenţiei părţilor care îl
consideră indivizibil, chiar dacă prin natura lui este divizibil);

B. Raportul real.

- Subiectul activ plural

a) Proprietatea comună pe cote părți; părțile cunosc cota parte ideală și abstractă din drept, a
fiecăruia, dar bunul nu este fracționat în natură; ex.: doi frați cumpără în cote părți egale un
teren, dar niciunul nu are exclusiv nici 1 m.p. din acesta.

b) Proprietatea devălmașă; părțile nu cunosc nici măcar cota parte ideală și abstractă din drept
a fiecăruia, aceasta determinându-se la sistarea stării de devălmășie. Ex. proprietatea
comună devălmașă a soților.

- Subiectul pasiv este întotdeauna plural- toate celelalte subiecte de drept care sunt ținute
să nu aducă atingere dreptului real.

4. CONŢINUTUL RAPORTULUI JURIDIC CIVIL

Conţinutul raportului juridic civil este dat de totalitatea drepturilor subiective civile şi a
obligaţiilor civile pe care le au părţile raportului juridic respectiv.

1.1. Drepturile subiective civile formează latura activă a conţinutului raportului juridic civil,
iar obligaţiile civile alcătuiesc latura pasivă a acestuia.

A. Definiţia dreptului subiectiv civil

Definiția clasică. Prin drept subiectiv civil se desemnează posibilitatea subiectului activ, în
limitele normelor juridice civile, de a avea o anumită conduită, de a pretinde subiectului pasiv o
conduită corespunzătoare, iar, în caz de nevoie, de a solicita concursul forţei coercitive a statului.

Critica definiției clasice.

- nu contrage cele două laturi ale prerogativelor;
- nu toate drepturile subiective sunt sancționate juridic astfel, pentru că unele nu au drept
material la acțiune.
- dreptul material la acțiune este desprins de dreptul subiectiv civil – art. 2500 alin. 2 NCC;

Definiția reținută. dreptul subiectiv este o prerogativă juridică individuală determinată,

condiționată și exclusivă, a cărei realizare concretă și efectivă este garantată de normele
dreptului obiectiv.

Dreptul subiectiv civil trebuie exercitat cu bună credinţă şi fără depăşirea limitelor lui interne,
adică scopului pentru care a fost recunoscut de către legiuitor, ceea ce ar putea conduce la abuz
(art. 14, art. 15 NCC) .

B. Delimitări.

DREPT – LIBERTATE

Libertatea este, în principiu, generală, necondiţionată, nedefinită (nedeterminată în obiectul şi

conţinutul său) şi necauzală (abstractă). Ex. libertatea de mișcare, libertatea contractuală etc.

Dreptul subiectiv este o prerogativă individuală, condiţionată, determinată şi recunoscută

numai în scopul satisfacerii unui interes personal, legitim şi socialmente util.

DREPT – PUTERE

Prin putere se înțelege acea prerogativă juridică constând în posibilitatea de a acționa în numele
și pe seama altuia, cum este cazul reprezentantului legal al minorului sau al mandatarului;

Diferența esențială este aceea că pe când dreptul subiectiv se exercită proprio nomine, puterea
civilă se exercită alieno nomine;

DREPT – FACULTATE

Prin facultate/facultăți (categorie controversată) se înțeleg tot prerogative juridice, dar care sunt
atribute interne ale dreptului subiectiv civil, ceea ce înseamnă că ele nu sunt autonome. Spunem
astfel că titularul proprietății are facultatea de a folosi, de a repara etc. sau nu bunul său. Sau că
propietarul are facultatea de a-și îngrădi proprietatea.

C. Clasificarea drepturilor subiective civile

a) Drepturile subiective civile se clasifică în cu realizare imediată (denumite uneori și absolute)
şi cu realizare mediată (denumite uneori și relative) după cum titularul dreptului poate să şi-l
exercite fără sau cu concursul altei persoane (criteriul modului de realizare sau al conținutului).
Dreptul subiectiv civil absolut este acel drept în temeiul căruia titularul său poate avea o
anumită conduită, fără a avea nevoie de concursul altuia pentru a şi-l exercita. În categoria
drepturilor subiective civile absolute sunt incluse atât drepturile nepatrimoniale, cât şi drepturile
reale.
Dreptul subiectiv civil cu realizare mediată relativ este acel drept în temeiul căruia titularul
poate să pretindă subiectului pasiv o anumită conduită (motive pentru care pot fi denumite și
drepturi obligaționale sau personale, pentru a putea fi opuse celor reale), fără de care dreptul nu
se poate realiza. Categoria drepturilor subiective civile relative include toate drepturile de
creanță (patrimoniale), dar și drepturile nepatrimoniale relative.
O variațiune a acestei clasificări este și aceea a drepturilor absolute și relative, dar care a fost
creată după criteriul opozabilității (fals, sau confuz, pentru că toate drepturile subiective se
bucură de prerogativa opozabilității, fiind ”zone de exclusivitate”, deci însoțite de obligația de a
nu li se aduce atingere – prerogativa de inviolabilitate).

b) După natura conţinutului drepturilor subiective civile, acestea se împart în nepatrimoniale

şi patrimoniale.
Dreptul nepatrimonial este acel drept subiectiv al cărui conţinut nu poate fi exprimat în bani.
Dreptul subiectiv civil patrimonial este acela al cărui conţinut are o valoare pecuniară. La rândul
lor, drepturile subiective civile patrimoniale se împart în drepturi reale şi drepturi de creanţă.
Dreptul real (ius in re) este acel drept subiectiv patrimonial în temeiul căruia titularul său îşi
poate exercita prerogativele asupra unui lucru în mod direct şi nemijlocit, fără concursul altei
persoane. Destul de aproximativ am putea spune că dreptul poartă asupra bunului.
Dreptul de creanţă (ius ad personam) este acel drept subiectiv patrimonial în temeiul căruia
subiectul activ, numit creditor, poate pretinde subiectului pasiv, numit debitor, să dea, să facă ori
să nu facă ceva, sub protecția juridică dată de dreptul obiectiv. Destul de aproximativ am putea
spune că dreptul poartă asupra persoanei; în realitate formularea este metaforică, de fapt
obiectul este patrimoniul persoanei, întrucât în epoca modernă sancțiunea nu este niciodată
fizică, punitivă.
Pe lângă unele asemănări ce există între dreptul real şi dreptul de creanţă (ambele sunt
drepturi patrimoniale; ambele au cunoscuţi titularii lor, ca subiecte active), între ele există
importante deosebiri:
- în cazul dreptului real subiectul pasiv este nedeterminat, pe când în cazul dreptului de
creanţă este cunoscut cel căruia îi revine obligaţia corelativă (debitorul);
- dreptului real îi corespunde obligaţia generală şi negativă de a nu i se aduce atingere, în timp
ce
- dreptului de creanţă îi corespunde fie o obligaţie de a da, fie o obligaţie de a face, fie o obligaţie
de a nu face ceva determinat, care însă înseamnă obligaţia debitorului de a se abţine de la
ceva ce ar fi putut face dacă nu s-ar fi obligat la abstenţiune;
- drepturile reale sunt limitate ca număr, însă drepturile de creanţă sunt nelimitate;
- pentru că poartă asupra unui bun, numai dreptul real este însoţit de prerogativa urmăririi
(posibilitatea titularului dreptului real de a pretinde restituirea lucrului de la orice persoană
care l-ar deţine, sau pur și simplu tolerarea de către acesta din urmă a exercițiului dreptului
real) şi de prerogativa preferinţei (posibilitatea titularului dreptului real de a-şi realiza dreptul
respectiv cu prioritate faţă de titularii altor drepturi – această prerogativă aparține
 drepturilor reale accesorii de garanție - pe lângă un drept principal de creanță), nu şi dreptul
de creanţă, care rămâne, ca regulă, legat de persoana debitorului și nu de un anumit bun.

c) În funcţie de corelaţia dintre drepturile subiective civile, deosebim drepturi principale şi

drepturi accesorii.
Dreptul subiectiv civil principal este acel drept care are o existenţă de sine stătătoare, soarta
sa nedepinzând de vreun alt drept.
Dreptul subiectiv civil accesoriu este acel drept care nu are o existenţă de sine stătătoare, în
sensul că el fiinţează pe lângă un alt drept subiectiv civil, acesta din urmă având rolul de drept
principal.
Clasificarea prezintă importanţă deoarece soarta juridică a dreptului accesoriu depinde de cea
a dreptului principal – accesorium sequitur principale. Întrucât drepturile nepatrimoniale nu
depind de alte drepturi, înseamnă că ele sunt drepturi principale, aşa încât clasificarea în discuţie
vizează drepturile patrimoniale.
Sfera de aplicare a împărţirii în drepturi principale şi drepturi accesorii nu trebuie redusă la
categoria drepturilor reale, deoarece există şi drepturi de creanţă accesorii, acestea izvorând ca
drepturi corelative obligaţiilor născute din actele juridice civile accesorii. Dintr-un contract
accesoriu izvorăsc nu numai obligaţii accesorii, ci şi drepturi corelative acestora, raportul juridic
obligaţional născut dintr-un contract accesoriu având nu numai o latură pasivă (obligaţia, datoria
debitorului), ci şi o latură activă (dreptul de creanţă al creditorului de a cere debitorului
îndeplinirea acelei obligaţii). În categoria drepturilor de creanţă accesorii includem: dreptul
creditorului de a pretinde de la debitor dobânda aferentă creanţei principale, dreptul născut din
convenţia accesorie numită clauză penală, dreptul subiectiv care izvorăşte din fidejusiune, dreptul
de a pretinde arvuna.
Principala aplicaţie a acestei clasificări se întâlneşte totuşi în materia drepturilor reale,
deosebindu-se drepturile reale principale şi drepturile reale accesorii.
Drepturi reale principale sunt spre exemplu:
- dreptul de proprietate, în cele două forme ale sale, adică: dreptul de proprietate publică
(titulari ai dreptului de proprietate publică sunt numai statul şi unităţile administrativ-teritoriale)
şi dreptul de proprietate privată (pot fi titulari ai dreptului de proprietate privată atât persoanele
fizice, cât şi persoanele juridice, inclusiv statul şi unităţile administrativ-teritoriale);
- drepturile reale zise tradițional ”principale” corespunzătoare dreptului de proprietate privată
(dezmembrămintele dreptului de proprietate, numite şi drepturile reale principale asupra
bunurilor proprietatea altei persoane), anume: dreptul de uzufruct, dreptul de uz, dreptul de
abitaţie, dreptul de servitute şi dreptul de superficie;
- dreptul de administrare (de folosință) al regiilor autonome şi instituțiilor publice, ca drept
real corespunzător dreptului de proprietate publică;
- dreptul de concesiune, mai exact, dreptul de folosință ce izvorăște din concesiune;
- dreptul de folosință a unor bunuri proprietatea publică a statului sau a unităților
administrativ-teritoriale, conferit, în condițiile legii, unor persoane juridice sau fizice; Drepturile
reale principale nu se găsesc într-o relație de accesorialitate cu dreptul de proprietate pe care îl
grevează, pur și simplu au același ”suport” (obiect) – bunul. Astfel, prin înstrăinarea dreptului de
proprietate nu se transmite (ca accesoriu) și dezmembrământul acestuia, pentru că el aparține,
prin definiție, altei persoane (care nu a consimțit la această transmisiune) decât înstrăinătorul.
Dreptul de servitute (care poartă asupra fondului aservit) este însă un drept accesoriu dreptului
de proprietate asupra fondului dominant, pentru că existența lui este de neconceput în absența
unui fond dominant, deci se va stinge/transmite prin pieirea /transmisiunea acestuia din urmă.
Drepturi reale accesorii sunt, spre exemplu:
- dreptul de ipotecă, art. 2343-2478 NCC ;
- dreptul de gaj (amanetul), reglementat de art. 2480-art. 2494 NCC;
- privilegiile art. 2333-2342 NCC;
- dreptul de retenție, art. 2495- 2499 NCC .
Se observă că toate drepturile reale accesorii presupun, ca drept principal, un drept de
creanță.

d) Drepturi subiective primare (orignare) și drepturi subiective derivate (secundare).

Drepturile subiective civile primare sunt acele drepturi subiective care procură, în caz de
realizare, un avantaj direct titularului, cu sau fără concursul altcuiva.
Drepturile subiective civile secundare sunt acele drepturi subiective care, dimpotrivă, procură,
în caz de realizare, doar un avantaj indirect, mediat de o activitate viitoare a titularului sau,
după caz, a celui obligat la o conduită necesară realizării lui.
Sunt socotite, în esență, drepturi secundare acele drepturi subiective civile în virtutea cărora
titularul lor, persoană fizică sau juridică, are puterea de a influența, în mod unilateral și
discreționar, o situație juridică preexistentă, modificând-o, stingând-o sau dând naștere, în locul
acesteia, unei alte situații juridice, noi. Or, avantajele așteptate sunt cele care rezultă din situația
juridică viitoare.

e) În raport de gradul de certitudine conferit titularilor, deosebim certe şi drepturi incerte.

Dreptul subiectiv civil pur şi simplu este cert, întrucât conferă maximă certitudine titularului
său; nici existența şi nici exercitarea lui nu depind și nu pot depinde de vreo împrejurare viitoare
(ex. drepturile personalității, recunoașterea unui copil etc). Dreptul subiectiv simplu este tot cert
– anume dreptul neafectat, în concret, de modalități (deși este susceptibil de modalități) - un
asemenea drept poate fi exercitat de îndată ce s-a născut, necondiţionat. Dreptul subiectiv civil
afectat de modalităţi – termen sau condiție- este acela care nu mai oferă deplină siguranţă
titularului, în sensul că existenţa lui sau exercitarea lui depinde de o împrejura re viitoare, certă
sau incertă.
Dreptul afectat de termen are o existență certă, dar nu poate fi exercitat oricând (ci numai
înainte sau numai după o dată calendaristică). Dreptul subiectiv civil afectat de termen este
apropiat, ca siguranţă, de dreptul pur, deoarece termenul, ca modalitate a actului juridic, constă
într-un eveniment viitor şi sigur ca realizare, aşa încât nu afectează existenţa dreptului subiectiv,
ci numai exerciţiul acestuia, în sensul că amână sau, după caz, pune capăt exerciţiului dreptului
subiectiv respectiv.
Dreptul subiectiv civil afectat de condiţie este este incert nesigur în ceea ce priveşte
 eficacitatea (iar nu existența) sa, întrucât condiţia este un eveniment viitor şi nesigur ca
realizare, aşa încât există nesiguranţă în privinţa eficacităţii sau, după caz, a stingerii dreptului
subiectiv. Tot incert este și dreptul eventual. Categoria este controversată. Este privit:

- fie ca fiind acela căruia îi lipseşte un element constitutiv şi esenţial, fără de care existenţa sa
este de neconceput, deoarece este un drept imperfect, în curs de formare; ex.: dreptul
cumpărătorului asupra unei recolte viitoare, garanţia constituită asupra unui bun viitor sau
asupra unei datorii viitoare, dreptul la garanţie contra evicţiunii etc.

- fie este considerat un simplu element al capacității de folosință, adică este o simplă
aptitudine de a dobândi în viitor un veritabil drept subiectiv.

Într-un alt registru, mai puțin riguros, dar mai simplu, drepturile se clasifică după obiectul asupra
cărora poartă:

a) bunuri – drepturile reale – esențialmente patrimoniale;

b) situațiilor juridice care afectează interesul altei persoane – drepturile potestative (în
principiu patrimoniale).
c) activității (prestației) unei persoane – drepturile obligaționale – patrimoniale (creanțe)
sau nepatrimoniale;

a) și b) sunt drepturi cu realizare imediată, iar c) cu realizare mediată.

4.Teme de reflecție și grile recapitulative

1. Ce sunt drepturile cu realizare mediată (relative)?

2. Comparați drepturile reale și drepturile de creanță.

3.Reprezintă o diferență între drepturile reale și drepturile de creanță:

a) doar drepturile de creanță sunt evaluabile în bani;

b) doar drepturile reale pot avea mai mulți cotitulari (de exemplu, coproprietari);
c) doar exercitarea drepturilor de creanță presupune concursul unui subiect pasiv determinat al
raportului juridic.

4. Este un drept de creanță:

a) dreptul întreținutului de a obține prestarea, în natură, a întreținerii convenite printr-un
contract de întreținere;

b) dreptul de opțiune succesorală;

c) dreptul de ipotecă mobiliară.

UNITATEA DE ÎNVĂȚARE NR. V

TEORIA DREPTURILOR SUBIECTIVE – Raportul juridic civil (II)

Timp alocat: 2-3 ore

Cuprins:

1. Conținutul raportului juridic civil - obligația civilă

2. Publicitatea drepturilor.
3. Teme de reflecție și grile recapitulative

Obiectivele unității de învățare:

După studiul acestei unităţi de învăţare veţi reuşi să:

- Înțelegeți noțiunea de obligație civilă;

- Identificați principalele tipologii de obligații și importanța categorisirii lor; - Stabiliți
natura unui drept subiectiv civil, pornind de la caracteristicile obligației lui corelative;

- Înțelegeți ce rol are publicitatea drepturilor.

RAPORTUL JURIDIC CIVIL(II) - CONȚINUTUL

1. Obligația civilă

A. Definiţia obligaţiei civile – element al conținutului raportului juridic.

Prin obligaţie civilă înţelegem îndatorirea subiectului pasiv al raportului juridic civil de a avea
o anumită conduită, corespunzătoare dreptului subiectiv corelativ, care poate consta în a da, a
face sau a nu face ceva şi care, în caz de nevoie, poate fi impusă prin forţa coercitivă a statului
(sau, mai riguros zis, sancționată juridic, în condițiile legii).
 Atragem atenția că terminologic noțiunea de obligație desemnează abreviat și raportul juridic
- obligația este o legătură de drept în virtutea căreia debitorul este ținut să procure o prestație
creditorului, iar acesta are dreptul să obțină prestația datorată.
Reamintim că oricărei obligații civile îi corespunde un drept corelativ, cele două fiind
definite unul prin altul.

B. Clasificarea obligaţiilor civile

a) Obligaţii de a da, obligaţii de a face şi obligaţii de a nu face

În dreptul civil, prin obligaţia de a da se înţelege îndatorirea de a constitui sau de a transmite

un drept real. Aşadar, „a da” nu înseamnă „a preda”. Spre exemplu, obligaţia vânzătorului de a
transmite dreptul de proprietate asupra lucrului vândut în patrimoniul cumpărătorului este o
obligaţie de a da, care nu trebuie confundată cu obligaţia de a preda în materialitatea sa lucrul
vândut, aceasta din urmă fiind, aşa cum vom vedea imediat, o obligaţie de a face. De asemenea,
tot o obligaţie de a da este şi îndatorirea pe care şi-o asumă cel care a împrumutat o sumă de
bani de a constitui un drept de ipotecă în favoarea celui care l-a împrumutat, pentru a garanta
dreptul de creanţă al acestuia din urmă.
Prin obligaţie de a face se înţelege îndatorirea de a executa o lucrare, de a presta un serviciu
sau de a preda un lucru, deci, în general, orice prestaţie pozitivă în afara celor care se încadrează
în noţiunea de „a da”. De exemplu, obligaţia locatorului de a pune la dispoziţia locatarului lucrul
închiriat, obligaţia de a preda lucrul donat, obligaţia de a presta întreţinerea în temeiul
contractului de întreţinere etc. sunt obligaţii de a face.
Obligaţia de a nu face constă în îndatorirea subiectului pasiv de a se abţine de la o acţiune sau
de la anumite acţiuni. Această obligaţie are un conţinut diferit, după cum este corelativă unui
drept absolut sau unui drept relativ. Obligaţia de a nu face corelativă unui drept absolut înseamnă
îndatorirea generală de a nu face nimic de natură a aduce atingere acestui drept, iar obligaţia de
a nu face corelativă unui drept relativ este îndatorirea subiectului pasiv de a nu face ceva ce ar fi
putut să facă dacă nu s-ar fi obligat la abţinere. O a treia categorie de obligații, variațiune a
obligației de a nu face, cu care nu se confundă (controversată) este cea zisă pasivă - de a tolera
exercițiul dreptului potestativ (a pati -it. )
Importanță: Ex. : obligația de a strămuta proprietatea (obligație de „a da”) implică și
obligațiile de a preda bunul și a-l conserva până la predare, iar, în cazul imobilelor înscrise în cartea
funciară, și obligația de a preda înscrisurile necesare pentru efectuarea înscrierii (art. 1.483 C.civ.);
încheierea valabilă a unor acte juridice: vânzarea unui teren sau construcții trebuie să se facă în
formă autentică (art. 1.244 C.civ.), pe când un antecontract de vânzare-cumpărare a terenului sau
construcției respective, nefiind un act solemn, este deplin valabil, chiar dacă n-a fost încheiat în
formă autentică, deoarece nu este generator de obligaţii de a da, ci numai de a face.

b) Obligaţii civile pozitive, obligaţii civile negative, obligaţii civile pasive.

Această clasificare reprezintă o variantă a clasificării anterioare.

 Obligaţiile pozitive sunt acelea care implică o acţiune, deci vom include în această categorie
obligaţia de a da şi obligaţia de a face.
Obligaţiile negative sunt acelea care presupun o abstenţiune, deci includem în această
categorie obligaţia de a nu face.
Obligații pasive - - de a tolera exercițiul dreptului potestativ (a pati -it. ). Ele nu sunt propriu
zis susceptibile de încălcare, întrucât dreptul se exercită fără concursul subiectului pasiv – printr
o manifestare de voință ( de regulă de opțiune).

Importanță. Ex.: în principiu, încălcarea unei obligaţii de a nu face îl pune pe debitor de plin
drept (ipso iure) în întârziere - art. 1.523 alin. (2) lit. b) teza a II-a și lit. e) C.civ., ceea ce nu se
întâmplă în mod sistematic în cazul celor de a face.
- numai unei obligații pasive, de a tolera efectele opțiunii altuia, îi corespunde un
așa-numit „drept secundar”.

c) Obligaţii de rezultat şi obligaţii de mijloace

Obligaţiile de rezultat (numite şi obligaţii determinate) sunt acele obligaţii care constau în
îndatorirea debitorului de a obţine un rezultat determinat, deci caracteristic acestor obligaţii este
faptul că obligaţia este strict precizată sub aspectul obiectului şi scopului urmărit, debitorul
asumându-şi îndatorirea ca, desfăşurând o anumită activitate, să atingă un rezultat bine stabilit.
Obligaţiile de mijloace (numite şi obligaţii de diligenţă sau obligaţii de prudenţă şi diligenţă)
sunt acele obligaţii care constau în îndatorirea debitorului de a depune toată stăruinţa pentru
atingerea unui anumit rezultat, fără a se obliga la însuşi rezultatul preconizat.
Pentru a stabili dacă o obligaţie este de mijloace sau de rezultat (art. 1.481 NCC) se va ţine
seama îndeosebi de:

- modul în care obligaţia este stipulată în contract;

- existenţa şi natura contraprestaţiei şi celelalte elemente ale contractului;

- gradul de risc pe care îl presupune atingerea rezultatului;

- influenţa pe care cealaltă parte o are asupra executării obligaţiei.

Importanță: în ceea ce privește condițiile și proba necesare angajării răspunderii; în cazul

obligației de rezultat debitorul poate doar arăta că un eveniment extern la împiedicat să execute,
iar în cazul obligațiilor de diligență, debitorul poate dovedi cu efect exonerator că a depus toate
diligențele cerute de standardul aplicabil (că nu a greșit cu nimic).

d) Obligaţii civile obişnuite, obligaţii scriptae in rem şi obligaţii propter rem

 Obligaţia civilă obişnuită este aceea care incumbă debitorului faţă de care s-a născut, în alte
cuvinte, urmează a fi executată (sau, după cum se mai spune, este opozabilă) „între părţi”, ca şi
dreptul de creanţă. Majoritatea obligaţiilor civile este formată din asemenea obligaţii. Prin art.
1282 alin. 2 NCC legiuitorul a consacrat opozabilitatea extinsă a obligaţiilor strâns legate de un
bun, dacă legea prevede expres aceasta: (2) Drepturile, precum şi, în cazurile prevăzute
de lege, obligaţiile contractuale în strânsă legătură cu un bun se transmit, odată cu acesta,
succesorilor cu titlu particular ai părţilor.

Obligaţia scriptae in rem (numită şi obligaţie opozabilă şi terţilor) este acea obligaţie care se
naşte în legătură cu un lucru şi care îşi produce efectele şi asupra unei terţe persoane care
dobândeşte ulterior un drept real asupra lucrului respectiv chiar dacă această persoană nu a
participat în vreun fel la naşterea raportului juridic ce are în conţinut acea obligaţie. Un exemplu
de o asemenea obligaţie ne este oferit de art. 1811 NCC., care prevede că, dacă locatorul vinde
bunul închiriat, cumpărătorul este dator să respecte locaţiunea făcută înainte de vânzare,
constatată printr-un înscris autentic sau printr-un înscris sub semnătură privată având dată certă,
cu excepţia situaţiei în care încetarea locaţiunii din cauza vânzării s-ar fi prevăzut în chiar
contractul de locaţiune.
Obligaţia propter rem (numită şi obligaţie reală) este îndatorirea ce incumbă, în temeiul legii
sau chiar al convenţiei părţilor, deţinătorului unui lucru, pentru raţiuni precum: protecţia unor
lucruri de importanţă naţională, exploatarea judicioasă ori conservarea unor calităţi ale unor
lucruri importante, existenţa unor raporturi de bună vecinătate etc. Ca exemple de obligaţii
propter rem menţionăm: îndatorirea deţinătorului unui teren agricol de a-l cultiva şi de a asigura
protecţia solului; obligaţia de grăniţuire (art. 560 NCC); etc.

Importanță: ultimele două se pot opune și succesorilor; atenție ele nu pot fi opuse erga

omnes! e) Obligaţii civile perfecte şi obligaţii civile imperfecte

Obligaţia civilă perfectă este acea obligaţie care se bucură integral de sancţiunea juridică, în
sensul că, în caz de nevoie, creditorul poate obţine concursul forţei coercitive a statului pentru
executarea ei. Cele mai multe obligaţii intră în această categorie.
Obligaţia civilă imperfectă (numită uneori şi obligaţie naturală) este acea obligaţie (tot juridică,
iar nu morală), a cărei executare nu se poate obţine pe cale silită, dar, în măsura în care ar fi
executată de bunăvoie de către debitor, acesta din urmă nu are dreptul să pretindă restituirea
prestaţiei.

i) – dreptul corelativ se naște lipsit de acțiune; astfel, pentru plata unei datorii născute dintr
un contract de joc sau de pariu nu există drept la acţiune. Cel care pierde nu poate să ceară
restituirea plăţii făcute de bunăvoie. Cu toate acestea, se poate cere restituirea în caz de fraudă
sau dacă acela care a plătit era lipsit de capacitate de exerciţiu ori avea capacitate de exerciţiu
restrânsă-art. 2264 NCC.
 Aşadar, sancţiunea juridică a obligaţiei civile imperfecte nu este calea ofensivă a acţiunii, ci
calea pasivă a excepţiei (a apărării), în sensul că, dacă debitorul unei obligaţii imperfecte, deşi nu
putea fi constrâns prin intermediul forţei coercitive a statului să execute acea obligaţie, a
executat-o totuşi de bunăvoie, atunci el nu va mai putea să îl acţioneze în judecată pe fostul său
creditor pentru a obţine restituirea prestaţiei executate de bunăvoie.
ii) – dreptul corelativ devine ulterior lipsit de acțiune; cel care a executat de bunăvoie
obligaţia după ce termenul de prescripţie s-a împlinit (inițial obligația era perfectă dar a devenit
condițional imperfectă, prin prescripție) nu are dreptul să ceară restituirea prestaţiei, chiar dacă
la data executării nu ştia că termenul prescripţiei era împlinit (art. 2506 NCC).
Notă: cf. prof. Nicolae acest caz este tot o obligație perfectă, pentru că prescripția nu operează
din oficiu, ci trebuie invocată, iar dacă nu este invocată atunci este sancționată și pe cale de
acțiune; în formularea noastră caracterul imperfect este condiționat însă de invocarea
prescripției.

f) Alte clasificări

După izvorul lor, se deosebesc obligaţiile civile născute din acte juridice unilaterale, obligaţiile
civile născute din contracte, obligaţiile civile născute din fapte ilicite cauzatoare de prejudicii,
obligaţiile civile izvorâte din gestiunea intereselor altei persoane, obligaţiile civile născute din
plata nedatorată, obligaţiile civile născute din îmbogăţirea fără justă cauză.
Într-o altă clasificare, mai putem deosebi obligaţiile simple şi obligaţiile complexe. Această din
urmă categorie ar include obligaţiile afectate de modalităţi (obligaţii afectate de termen şi
obligaţii afectate de condiţie, acestea din urmă fiind numite şi obligaţii condiţionale), obligaţiile
cu pluralitate de părţi (obligaţii divizibile, obligaţii solidare şi obligaţii indivizibile) şi obligaţiile cu
pluralitate de obiecte (obligaţii alternative şi obligaţii facultative).
În sfârşit, după cum pot fi exprimate sau nu în bani, se mai distinge între obligaţii civile
pecuniare şi obligaţii civile de altă natură.

2. Publicitatea drepturilor.

a) Reglementarea generală a publicităţii este cuprinsă în art. 18-24 C. civ. Principalele

reglementări speciale sunt:

- publicitatea imobiliară, realizată prin cartea funciară, este reglementată în art. 876-915 C. civ.
şi în Legea nr. 7/1996

- publicitatea realizată prin Arhiva Electronică de Garanţii Reale Mobiliare de art. 2413 C. civ. şi
de O.G. nr. 89/2000
b) Tipologii de publicitate.

I. În funcţie de modul de realizare, se distinge între publicitatea legală (sau de drept) şi

publicitatea de fapt.
Publicitatea legală (sau de drept) este aceea care se realizează prin modurile şi autorităţile
publice prevăzute de lege. Așadar, dacă legea nu prevede necesitatea publicității, dreptul și
obligația se nasc și sunt opozabile părților și terților.

Publicitatea de fapt este aceea care se realizează de către persoana interesată prin mijloace apte
de a aduce situaţia juridică la cunoştinţa terţilor, altele decât mijloacele de publicitate prevăzute
de lege.

II. În funcţie de efectele sale, se poate distinge între publicitatea cu rol constitutiv, publicitatea
cu rol de opozabilitate faţă de terţi şi publicitatea cu rol de informare.

Publicitatea este constitutivă atunci când condiţionează eficacitatea situaţiei juridice supuse
publicităţii, atât între părţi, cât şi faţă de terţi. Sancțiunea neîndeplinirii este lipsa efectelor între
părți și față de terți.

Publicitatea îndeplineşte rol de opozabilitate faţă de terţi (fiind numită, în doctrină, şi publicitate
confortativă) atunci când situaţia juridică supusă publicităţii îşi produce efectele între părţi
independent de formalitatea de publicitate, însă aceasta condiţionează eficacitatea situaţiei
juridice faţă de terţi. Aceasta este regula în materie de publicitate. Sancțiunea
neîndeplinirii este lipsa efectelor față de terți.

Publicitatea îndeplineşte rol de informare a terţilor (fiind numită şi publicitate declarativă)

atunci când nu condiţionează eficacitatea unei situaţii juridice supuse publicităţii, ci asigură
numai cognoscibilitatea acesteia. Nu s epune problema sancțiunii juridice.

III. În funcţie de sancţiunea neîndeplinirii formalităţii de publicitate, se distinge între

publicitatea necesară (sau obligatorie) şi cea facultativă

Publicitatea este necesară dacă ea condiţionează eficacitatea situaţiei juridice supuse

publicităţii, fie atât între părţi, cât şi faţă de terţi (publicitatea constitutivă), fie numai faţă de
terţi.
Publicitatea este facultativă dacă ea nu condiţionează eficacitatea situaţiei juridice, drepturile
și obligațiile pot fi exercitate, respectiv executate între părţi şi sunt opozabile în sens larg
terţilor, care nu le pot ignora.

c) Regim juridic.
De regulă, publicitatea are efect de opozabilitate, astfel că sancţiunea generală a neîndeplinirii
formalităţii de publicitate constă în inopozabilitatea faţă de terţi a situaţiei juridice supuse
publicităţii,cu excepţia cazului în care terţul a cunoscut situaţia juridică pe altă cale [art. 22 alin.
(1) C. civ.]. Așadar, ca regulă, dacă legea nu prevede altfel, cunoașterea efectivă suplinește
publicitatea.

Cunoaşterea efectivă acoperă însă lipsa publicităţii numai faţă de terţul sau de terţii care se află
în această ipoteză – care au cunoscut aspectul supus publicității [art. 22 alin. (3) C. civ.].

3. Teme de reflecție și grile recapitulative

1. Obligația naturală este o obligație juridică?

2. Ce este publicitatea constitutivă de drepturi?

3. Care este regula în ce privește rolul publicității drepturilor?

Grile:

4. În materia raporturilor de obligații:

a) obligația locatorului nu poate avea natura unei obligații scriptæ in rem (opozabilă și terților)
decât în cazul în care bunul care face obiectul prestației locatorului este un imobil înscris în cartea
funciară; b) în cazul în care a operat prescripția extinctivă, dar ulterior debitorul plătește voluntar
obligația imperfectă, acesta nu poate pretinde restituirea prestației;
c) în cazul în care obligația este afectată de un termen, se consideră, supletiv, că termenul este
stipulat în favoarea ambelor părți.

5. Obligaţia reală:
a) este corelativă unui drept real;
b) constă în îndatorirea de a transmite sau de a constitui un drept real;
c) este corelativă unui drept de creanţă.
 UNITATEA DE ÎNVĂŢARE NR. VI

TEORIA DREPTURILOR SUBIECTIVE - RAPORTUL JURIDIC CIVIL (III)-Obiectul

raportului juridic civil

Timp alocat: 2-3 ore

Cuprins:

1. Noţiunea de obiect al raportului juridic civil.

2. Bunurile. Patrimoniul și universalitățile de fapt.

3. Clasificarea bunurilor

4. Teme de reflecție și grile recapitulative.

Obiectivele unității de învățare:

După studiul acestei unităţi de învăţare veţi reuşi să:

- Ce este obiectul raportului juridic și corelația lui cu noțiunea de bun;

- Distincția și corelațiile dintre lucruri, bunuri, drepturi și patrimoniu;
- Stăpâniți principalele categorisiri ale noțiunii de bun și importanța tipologizării
lor; - Să identificați în practică categoriile cărora le aparțin diverse bunuri;

1. OBIECTUL RAPORTULUI JURIDIC CIVIL.

1.1. Definiţia obiectului raportului juridic civil

Prin obiect al raportului juridic civil înţelegem conduita părţilor, adică acţiunea sau inacţiunea la care
este îndrituit subiectul activ şi de care este ţinut subiectul pasiv.

În raporturile juridice patrimoniale, conduita părţilor se referă adesea la lucruri, dar acestea nu pot fi
incluse în structura raportului juridic civil, ţinând cont de caracterul social al acestui raport. De regulă
însă, lucrul este luat în considerare ca obiect derivat al raportului juridic civil.
 1.2. Definiţia bunurilor. Corelaţia dintre bunuri, lucruri, universalități, patrimoniu

Codul civil întrebuinţează termenul „bun” într-un dublu sens. În sens larg, prin bunuri se desemnează
atât lucrurile, cât şi, prin asimilare a regimului juridic, drepturile privitoare la acestea. În sens restrâns,
riguros, prin bunuri se desemnează numai lucrurile asupra cărora există drepturi patrimoniale.

Putem defini bunul, în sens restrâns, cf. art. 535 C. civ., ca fiind orice lucru, corporal sau necorporal,
care face obiectul unui drept patrimonial. Din definiție rezultă că: ➢ nu orice lucru este bun, ci doar
cele care fac obiectul unui drept patrimonial; ➢ toate bunurile sunt lucruri, corporale sau necorporale;
➢ dacă lucrul nu este apropriat, dar este apropriabil, el nu este bun (cazul lucrurilor fără stăpân);
➢ drepturile subiective nu sunt lucruri, deci nu ar fi bunuri (cf. M. Nicolae); ideea este discutabilă
întrucât noțiunea de lucru este atât de largă încât nu poate să nu includă și drepturile
subiective...

Lucru (concept nedefinit de către lege) înseamnă orice obiect din lumea fizică, indiferent dacă are sau
nu o existență corporală (materială, fizică) și dacă are sau nu vreo valoare economică (de schimb) sau
nu. Conform art. 542 C.civ., dacă prin lege nu se prevede altfel, sunt supuse regulilor referitoare la bunuri
și drepturile asupra acestora, ceea ce înseamnă că legea nu le tratează ca bunuri propriu zise, ci le
asimilează bunurilor. Practic lucru ar putea fi orice, ce nu este persoană. ”- Ce vezi în jurul tău studentule
la drept? - Bunuri (lucruri) și persoane!”

O altă noţiune frecvent folosită în dreptul civil, care este în strânsă legătură cu aceea de bunuri, este cea
de patrimoniu. Prin patrimoniu se înţelege totalitatea drepturilor şi obligaţiilor patrimoniale care
aparţin unei persoane fizice sau juridice. Patrimoniul se compune din două laturi, anume, latura activă,
formată din drepturile patrimoniale, precum şi latura pasivă, alcătuită din obligaţiile patrimoniale.
Aşadar, între noţiunile de patrimoniu şi de bun există o relaţie de tipul întreg-parte, cu precizarea că
bunurile pot fi privite fie în mod izolat, unul câte unul, fie în mod global, ca o universalitate juridică
aparţinând unei persoane, în acest din urmă caz reprezentând însăşi latura activă a patrimoniului acelei
persoane.

Patrimoniul este o specie de universalitate de drept. Universalitatea de drept este o grupare, o masă
de drepturi și obligații patrimoniale, deci nu de bunuri, ci de prerogative și îndatoriri care pot să se refere
la bunuri sau doar la conduita unei persoane.

Universalitatea de drept nu trebuie confundată cu universalitatea de fapt, care este, conform art. 541
alin. (1) C. civ., o grupare, un ansamblu de bunuri care aparțin aceleiași persoane și care au o destinație
comună stabilită prin voința proprietarului sau prin lege. Așadar, de această dată nu mai este vorba despre
o grupare de abstracțiuni, drepturi și obligații, ci de bunuri,. De exemplu,
- „fondul de comerț”- constând în bunurile imobile și mobile utilizate de către un profesionist cu scop
lucrativ în activitatea sa profesională (ansamblul compus din fabrica, materiile prime și mijloacele de
transport folosite de producătorul X).
- o colecție de 100 de ceasuri;

Bunurile din universalitatea de fapt își păstrează individualitatea, nu

formează, împreună, un alt bun, dar categoria de universalitate de fapt rămâne utilă pentru că facilitează
identificarea bunurilor pentru scopul de a încheia acte juridice cu privire la întreaga grupare; astfel
înstrăinrea se va putea face printr-o singură vânzare, iar nu prin 100 de vânzări (în cazul exemplului
cu colecția de ceasuri).

1.3. Clasificarea bunurilor

a) Bunuri imobile şi bunuri mobile

Această clasificare se face în funcţie de un criteriu mixt, anume natura bunurilor şi calificarea dată de
lege și este una summa divisio.

În dreptul nostru civil,

a. BUNURILE IMOBILE (numite şi bunuri nemişcătoare) sunt de trei feluri:

➢ imobile prin natura lor; sunt imobile terenurile, izvoarele şi cursurile de apă, plantaţiile prinse în
rădăcini, construcţiile şi orice alte lucrări fixate în pământ cu caracter permanent, platformele şi alte
instalaţii de exploatare a resurselor submarine situate pe platoul continental, precum (art. 537 NCC);

➢ imobile prin încorporare - ... şi tot ceea ce, în mod natural sau artificial, este încorporat în
acestea cu caracter permanent (art. 537 teza a 2 a C. civ);

➢ imobile prin accesorialitate – denumite tradițional prin destinaţia proprietarului; pentru a fi în

prezenţa unui imobil prin destinaţie, trebuie îndeplinite două cerinţe şi anume, pe de o parte, să
existe un raport de accesorietate (adică de afectare), fizică sau voliţională (în sensul că acest raport
este stabilit fie printr-o legătură materială, fie printr-o legătură intelectuală), între bunul mobil şi
imobilul prin natura lui la care serveşte, iar, pe de altă parte, ambele bunuri să aibă acelaşi
proprietar (art. 546 NCC).

Vor avea regimul juridic al bunurilor imobile (prin obiectul la care se aplică) şi drepturile reale
imobiliare (altele decât dreptul de proprietate).

b. BUNURILE MOBILE (numite şi bunuri mişcătoare) sunt toate bunurile care nu sunt
calificate imobile (clasificarea este summa divisio).

O categorie aparte sunt bunurile mobile prin anticipaţie care prin natura lor sunt imobile, dar pe care
părţile unui act juridic le privesc ca mobile în considera rea a ceea ce vor deveni în viitor (art. 540 NCC).
Sunt bunuri mobile prin anticipaţie, spre exemplu, fructele şi recoltele neculese încă, arborii, materialele
ce vor rezulta din demolarea unei construcţii, piatra din carieră, desigur pentru toate aceste bunuri numai
dacă sunt înstrăinate cu anticipaţie prin act juridic. Mobilele prin anticipaţie au un caracter mobiliar
relativ, în sensul că aceste bunuri sunt mobile numai în raporturile dintre părţile actului juridic respectiv.
Faţă de terţi însă, ele devin mobile numai după desprinderea efectivă de fond, cu excepția cazului în care
convenția le este opozabilă (ceea ce presupune înscrierea în cartea funciară).
 b) Bunuri aflate în circuitul civil şi bunuri scoase din circuitul civil

Această clasificare a bunurilor porneşte de la regimul circulaţiei lor juridice. Bunurile aflate în circuitul
civil sunt acelea care pot fi dobândite sau înstrăinate prin acte (sau fapte, cf. M. Nicolae) juridice. Regula
este că bunurile sunt în circuitul civil, afară de excepţiile prevăzute expres de lege (art. 553 alin. (4) teza
I C.civ., art. 1.657 C.civ.). În cadrul acestei categorii putem distinge între:
➢ pe de o parte, bunurile care pot circula liber, neîngrădit, iar, pe de altă parte, - bunurile care pot fi
dobândite, deţinute sau înstrăinate însă numai cu respectarea anumitor condiţii restrictive (de
exemplu, armele de foc şi muniţiile, materialele explozive, produsele şi substanţele toxice, obiecte
de cult etc.).

➢ Bunurile scoase din circuitul civil sunt acelea care nu pot face obiectul unui act juridic civil translativ
sau constitutiv de drepturi reale (art. 1229 NCC). Ex. bunurile proprietate publică, iar din rândul
celor proprietate privată – art. 21 alin. ultim din Legea nr. 10/2001 – până la soluționarea notificării
realizate de către cel deposedat de regimul comunist, imobilul notificat nu poate fi înstrăinat. Atenție,
bunurile pot deveni inalienabile și prin convenția părților, în condițiile strict reglementate de lege
(art. 627 C. civ.) .

Importanța clasificării: a) bunurile inalienabile (cel puțin cele lovite de inalienabilitate

convențională dar și o parte dintre bunurile inalienabile în puterea legii) sunt, ca regulă, și insesizabile;
b) înstrăinarea unui bun inalienabil atrage de regulă nulitate actului astfel încheiat.

c) Bunuri determinate individual şi bunuri determinate generic

După modul în care sunt determinate, deosebim bunurile determinate individual (numite şi bunuri certe
– res certa) şi bunurile determinate generic (numite şi bunurile generice sau de gen – res genera).

➢ Bunurile determinate individual sunt acelea care, potrivit naturii lor sau voinţei exprimate
de părţile actului juridic, se individualizează prin însuşiri proprii, specifice. Includem în
această categorie, spre exemplu, unicatele, o casă indicată prin locul ei de situare (localitate,
stradă, număr), un autoturism individualizat prin seria motorului, a șasiului, prin numărul de
înmatriculare etc.

➢ Bunurile determinate generic sunt acelea care se individualizează prin însuşirile speciei sau
categoriei din care fac parte. Aceste bunuri se indică, spre individualizare, prin număr,
greutate, măsură etc. Sunt asemenea bunuri: alimentele, banii etc.

În calificarea unui bun ca determinat individual sau generic, trebuie să se ţină cont nu numai de natura
bunului respectiv, ci şi de voinţa părţilor exprimată în actul juridic încheiat, deoarece un bun care prin
natura lui ar urma să fie socotit generic poate fi privit de părţile contractante ca determinat individual.

Genul poate fi nelimitat (toate merele roșii de calitate medie), sau limitat – ultimele 3 sticle de vin de
colecție aparținând unei categorii (Fetească Neagră de Huși 1923).
 Importanța clasificării: a) momentul transferului proprietății – imediat în cazul celor individual
determinate, la momentul individualizării în cazul celorlalte; b) riscul contractului (dacă piere fortuit
bunul individual determinat debitorul este liberat, pe când în cazul bunului de gen, ca regulă debitorul
nu va fi liberat, chiar dacă au pierit toate bunurile sale, câtă vreme nu a pierit întregul gen
limitat/nelimitat); c) validitatea și locul plății.

d) Bunuri fungibile şi bunuri nefungibile

După cum pot fi înlocuite sau nu, unele cu altele, în executarea unei obligaţii civile, bunurile sunt
fungibile şi nefungibile.
➢ Bunul fungibil este acela care, în executarea unei obligaţii, poate fi înlocuit cu altul, fără
a fi afectată valabilitatea plăţii.

➢ Bunul nefungibil este acela care nu poate fi înlocuit cu altul în executarea unei obligaţii,
aşa încât debitorul nu este liberat decât prin predarea bunului datorat (art. 543 NCC). În
principiu, bunurile determinate generic sunt bunuri fungibile, iar bunurile determinate
individual sunt bunuri nefungibile. Însă, caracterul fungibil sau nefungibil al unui bun este
dat nu numai de natura bunului, ci poate fi dat şi de voinţa părţilor unui act juridic, ceea ce
înseamnă că părţile pot conveni ca două bunuri certe să fie considerate fungibile.

Importanța clasificării: valabilitatea plății, când un bun este înlocuit cu altul.

e) Bunuri consumptibile şi bunuri neconsumptibile

Această clasificare se face după cum folosirea bunurilor implică sau nu consumarea substanței
ori înstrăinarea lor (art. 544 NCC) .

➢ Bunul consumptibil este acel bun care nu poate fi folosit fără ca prima lui întrebuințare să nu
implice consumarea substanței sau înstrăinarea lui. Spre exemplu, banii, alimentele, combustibili
etc. sunt bunuri consumptibile.

➢ Bunul neconsumptibil este acel bun care poate fi folosit în mod repetat, fără să fie necesară,
pentru aceasta, consumarea substanţei sau înstrăinarea lui. Ca exemple de bunuri
neconsumptibile pot fi menţionate: clădirile, terenurile, maşinile etc.

Deşi în majoritatea cazurilor, bunurile consumptibile sunt şi fungibile, iar cele neconsumptibile sunt
nefungibile, cele două clasificări nu se suprapun, deci consumptibilitatea nu trebuie
confundată cu fungibilitatea. Exemplul clasic de bun consumptibil şi nefungibil este acela al
ultimei sticle cu vin dintr-o recoltă de vin celebră. De asemenea, pot exista şi bunuri
neconumptibile, dar fungibile, spre exemplu-două cărţi din aceeaşi ediţie.

Importanța clasificării:
 ➢ în calificarea unor contracte – împrumutul de folosință (bunuri neconsumptibile) vs.
împrumutul de consumație (bunuri consumptibile);

➢ calificarea uzufructului – obișnuit sau quasiuzufruct; în cazul unui bun

neconsumptibil,
uzufructuarul trebuie să restituie, la încetarea uzufructului, chiar acel bun, căruia
trebuie să îi conserve substanța (art. 703 și 713 C. civ.), în timp ce, în cazul
uzufructului unor bunuri
consumptibile (cvasiuzufructul) acordarea folosinței înseamnă transmiterea
proprietății, astfel că uzufructuarul va trebui să restituie nu acele bunuri, pe care le-a
consumat, ci bunuri de aceeași cantitate, calitate etc.

f) Bunuri frugifere şi bunuri nefrugifere

După cum sunt ori nu producătoare de alte bunuri, numite fructe, bunurile se împart în frugifere şi
nefrugifere.

➢ Bunurile frugifere sunt acelea care, în mod periodic şi fără consumarea substanţei lor, dau
naştere altor bunuri, numite fructe.

➢ Bunurile nefrugifere sunt acelea care nu au însuşirea de a da naştere altor produse, în mod
periodic şi fără consumarea substanţei lor.

Se disting trei categorii de fructe: fructe naturale, adică acele fructe care se produc fără vreo intervenţie
a omului; fructe industriale, adică acelea care se produc ca urmare a activităţii omului; fructe civile, prin
care desemnăm echivalentul în bani sau în alte bunuri al folosirii unui bun (chiriile, dobânzile, venitul
rentelor; arendele etc.).

Importanța clasificării.
Distincţia între cele trei categorii de fructe prezintă importanță în ceea ce priveşte modul lor de dobândire,
în sensul că fructele naturale şi cele industriale se dobândesc prin culegere (percepere), iar fructele civile
se dobândesc zi cu zi (prin simpla scurgere a timpului).

Fructe și producte. Fructele nu trebuie confundate cu productele, cu care formează, împreună, categoria
de produse ale bunurilor. Productele sunt foloase trase dintr-un bun cu consumarea substanţei sale. Spre
exemplu, includem în categoria productelor: piatra dintr-o carieră, nisipul dintr-o albie etc.

Importanța clasificării.
Distincţia dintre fructe şi producte prezintă importanţă practică sub mai multe aspecte, de exemplu:
uzufructuarul are dreptul numai la fructe, nu şi la producte, care se cuvin nudului proprietar; posesorul de
bună-credinţă dobândeşte numai fructele (art. 948 NCC.), nu însă şi productele.

g) Bunuri corporale şi bunuri incorporale

Această clasificare are drept criteriu modul lor de percepere, adică după cum bunurile pot fi percepute cu
simțurile omului (inclusiv prin mijlocirea unor instrumente, cum ar fi detectarea unei radiații sau a unor
unde prin instrumente specifice), sau au o existență pur abstractă, intelectuală.

➢ Bunurile corporale sunt acele bunuri care au o existență materială, fiind perceptibile simțurilor
omului. Ex: o casă, o pisică.
➢ Bunurile incorporale sunt valorile economice care au o existență ideală, abstractă.
Ex. de bunuri incorporale:
- titlurile de valoare, care au o formă dematerializată (care nu sunt încorporate într-un înscris). În
această categorie sunt incluse valorile mobiliare (acțiunile, obligațiunile, instrumentele financiare
derivate sau orice alte titluri de credit încadrate de Comisia Naţională a Valorilor Mobiliare în această
categorie); desigur că evidența lor se poate să fie realizată material pe un suport, dar nu suportul sau
mențiunea în sine este titlu de valoare. A nu se confunda cu titlu la purtător, caz în care titlul (suportul),
încorporează însuși dreptul!
- o operă literară, sau o creație științifică, dacă ele pot exista de sine stătător de suportul material pe
care informația este reprodusă (aceasta putând fi reprodusă și pe un alt suport) și cu care nu se confundă
(suportul fiind un bun corporal).
- un drept de ipotecă asupra unei creanțe (creanța este o abstracțiune – legătura juridică creditor-
debitor, în virtutea căreia creditorul poate pretinde debitorului...).

Importanța clasificării: numai bunurile corporale pot fi dobândite prin posesie de bună credință (art.
937 C. civ), ocupațiune (art. 941 și urm.), uzucapiune (art. 930 și urm), pentru că numai ele sunt
susceptibile de posesie materială.

h) Bunuri divizibile şi bunuri indivizibile

După cum pot fi sau nu împărţite fără să îşi schimbe destinaţia, bunurile se clasifică în divizibile
şi indivizibile.

➢ Bunul divizibil este acela care poate fi împărţit fără să îşi schimbe, prin aceasta, destinaţia sa
economică – art. 545 NCC. Ex. un teren de dimensiuni mari.

➢ Bunul indivizibil este acela care, prin împărțire, îşi schimbă destinația economică. Spre ex. un
autoturism, o bicicletă (chiar dacă ele pot fi dezmembrate, rezultând valori economice, acestea
au o altă destinație – e.g. piese de schimb).

Importanța clasificării: a) la partaj bunul indivizibil nu poate fi atribuit decât unuia dintre coproprietari
(sau vândut și prețul împărțit), iar nu împărțit în materialitatea lui între copărtași; b) în cazul obligațiilor
plurale bunul indivizibil (o rochiță roz) va atrage indivizibilitatea obligației (chiar fără ca părțile să
prevadă aceasta), iar nu divizibilitatea;

j) Bunuri principale şi bunuri accesorii - art. 546 NCC.

 Această clasificare a bunurilor se face în funcţie de corelaţia dintre ele.

➢ Bunul principal este acela care poate fi folosit în mod independent, fără să fie destinat a
servi la întrebuinţarea altui bun.

➢ Bunul accesoriu este acela care este afectat întrebuinţării altui bun, principal. Ca exemple de
bunuri accesorii, cităm: cheia pentru lacăt, cureaua pentru ceas, coperta pentru caiet, prelata
pentru autoturism etc.

Caracterul de bun principal sau accesoriu derivă nu atât din însuşirile fizice ale bunului, cât mai ales
din voinţa omului. Pentru a fi în prezența unui bun accesoriu prin destinația lui, trebuie îndeplinite
următoarele condiții:

a) ambele bunuri să aibă același proprietar; de. ex., mașinile și uneltele aduse de arendaș ori închiriate
de proprietar pentru exploatarea terenului agricol nu sunt bunuri accesorii;
b) proprietarul să fi afectat, în mod efectiv, stabil și exclusiv, bunurile în vederea exploatării altui
bun, socotit principal;

Regim juridic în raport de terți:

– art. 546 alin. (4) C. civ. - dacă o persoană a dobândit drepturi asupra bunului principal, e.g. o ipotecă
asupra unui teren căruia îi sunt afectate animale de povară, și, în consecință, a dobândit acele drepturi și
asupra accesoriului, eventuala încetare a afectării sale economice pentru exploatarea bunului principal,
nu poate aduce atingere drepturilor terților (creditorul ipotecar) asupra fostului bun accesoriu (animalele
de povară);
– art. 546 alin. (6) C. civ.- dacă o persoană a dobândit drepturi ( e.g. o ipotecă) asupra bunului
principal (un car cu boi), acea persoană nu poate fi afectată apoi de transformarea bunului în unul
accesoriu altui bun principal (un fond agricol căruia îi este necesar carul cu boi), care are alt regim juridic
(ipoteca va subzista asupra bunului mobil).

Importanța clasificării: dacă legea nu prevede altfel sau părțile n-au convenit în alt mod, bunul
accesoriu urmează situația juridică a bunului principal, inclusiv în caz de înstrăinare sau grevare a
bunului principal (accesorium sequitur principale).

k) Bunuri sesizabile şi bunuri insesizabile

Atunci când creditorul are împotriva debitorului o creanță având ca obiect remiterea unei
sume de bani (certă, lichidă şi exigibilă), iar debitorul nu plătește de bunăvoie, el va putea să treacă la
executarea silită a bunurilor debitorului său, îndestulându-și creanța din sumele obținute prin valorificarea
(vânzarea silită a ) acestora. Trebuie reținut însă că nu absolut toate bunurile debitorului pot forma obiect
al executării silite.

În consecință, vom deosebi, pe de o parte,

 ➢ bunurile sesizabile (regula, majoritatea bunurilor sunt sesizabile), adică acele bunuri care sunt
susceptibile de a forma obiect al urmăririi silite, iar, pe de altă parte,

➢ bunurile insesizabile, adică acele bunuri care nu pot fi urmărite silit pentru realizarea unei creanțe
bănești. Ex. bunurile proprietate publică, bunurile de uz personal, cele necesare exercitării
profesiei persoanei, tablourile personale sau de familie etc.

Nu toate bunurile insesizabile sunt și inalienabile. Ex.: bunurile necesare exercitării profesiei debitorului.

Importanta clasificării – bunurile insesizabile nu pot fi executate silite în mod valabil – executarea fiind
lovită de nulitate (invocabilă prin contestație la executare).

4. Teme de reflecție și grile recapitulative.

1. Ce sunt bunurile ?

2. Cum se clasifică bunurile imobile.

3. Având în vedere noțiunea legală de bun:

a) toate lucrurile sunt bunuri;

b) toate drepturile patrimoniale sunt propriu zis bunuri;

c) un lucru asupra căruia nu poartă un drept patrimonial nu este un bun.

4. Animalele de muncă aduse de un arendaş pentru a lucra pământul luat în arendă de la proprietar
sunt bunuri :
a) imobile;

b) mobile prin afectaţiune;

c) mobile prin natura lor.

UNITATEA DE ÎNVĂŢARE NR. VII

TEORIA DREPTURILOR SUBIECTIVE - ACTUL JURIDIC CIVIL– Noțiunea, clasificarea și delimitarea

actelor juridice civile

Timp alocat: 2-3 ore

Cuprins:

1. Noţiune; terminologie şi reglementarea actului juridic civil

2. Clasificarea actelor juridice civile

3. Teme de reflecție și grile recapitulative

Obiectivele unității de învățare:

După studiul acestei unităţi de învăţare veţi reuşi să:

- Înțelegeti definiția actului juridic civil și trăsăturile specifice acestei categorii juridice
fundamentale;

- Vă însușiți principalele tipologii de acte juridice civile și importanța practică a clasificării

lor;

- Să analizați acte juridice concrete stabilind categoria din care fac parte.

1. Noțiunea actului juridic civil.

1.1. Definiție. Prin act juridic civil se înţelege manifestarea de voinţă, realizată în limitele și
condițiile legii (dreptului obiectiv, cf. M. Nicolae), făcută cu intenţia de a produce efecte
juridice, adică de a naşte, modifica sau stinge un raport juridic civil concret.

1.2. Terminologie. Trebuie subliniat că termenul „act” poate avea două înţelesuri: ➢ primul
sens este acela care se desprinde din definiţia de mai sus, deci de operaţiune juridică.
Pentru acest sens, se utilizează şi formula negotium iuris sau, mai simplu, cuvântul
 negotium.
➢ atât în legislaţie, cât şi în doctrină sau în jurisprudenţă, prin „act” (uneori chiar prin
sintagma „act juridic”) se desemnează şi înscrisul constatator al manifestării de voinţă,
adică suportul material care consemnează sau redă operaţiunea juridică. Pentru acest
al doilea sens, se foloseşte şi expresia instrumentum probationis sau, mai simplu,
cuvântul instrumentum. Într-o exprimare riguros exactă, pentru cel de al doilea sens
ar trebui să se folosească termenul de înscris.

1.3. Reglemetarea actului juridic civil.

Codul civil nu reglementează general actul juridic civil, ca gen proxim, ci specii ale sale:
contractul (reglementat amănunțit– art. 1166 și urm) și actul juridic unilateral. Actul juridic civil
unilateral este reglementat de art. 1324 și urm. Cod civil, dar în esență, reglementarea generală
a contractului se va aplica și actului juridic unilateral, în măsura compatibilității.

1.4. Delimitare. Actul juridic civil nu trebuie confundat cu faptul juridic, întrucât în cazul
actului juridic efectul nu se produce decât dacă partea l-a intenționat, în timp ce faptului
juridic legea îi atribuie efecte juridice automate, indiferent de existența intenției de a
genera efecte juridice (vz. gestiunea de afaceri).

2. Clasificarea actelor juridice civile

a) Acte juridice unilaterale, bilaterale şi multilaterale

În funcţie de numărul și calitatea autorilor lor, actele juridice civile se clasifică în unilaterale,
bilaterale şi multilaterale.
Actul juridic unilateral este rezultatul unei singure voinţe juridice. Categoria actelor juridice
civile unilaterale include: testamentul, acceptarea moştenirii, renunţarea la moştenire,
denunţarea unui contract de către una din părţi (în măsura în care legea permite aceasta ori
părţile au stipulat în contract posibilitatea denunţării unilaterale), oferta de a contracta,
promisiunea publică de recompensă, oferta de purgă, ratificarea unui act juridic încheiat în lipsa
ori cu depăşirea împuternicirii de a reprezenta, confirmarea unui act juridic anulabil, mărturisirea
etc. Atenție, o singură voință juridică nu înseamnă în mod necesar o singură persoană, actul
putând fi rezultatul voinței mai multor persoane (spre ex. coproprietarii bunului pierdut
realizează o ofertă publică de recompensă).
Subclasificare: acte juridice supuse comunicării – pentru că interesează terții(produc efecte
de la comunicare) și acte juridice nesupuse comunicării (produce efecte independent de
comunicare).
Actul juridic bilateral reprezintă voinţa concordantă (acordul de voinţă) a două părţi. Sunt
acte juridice bilaterale: contractul de vânzare-cumpărare, contractul de schimb, contractul de
donaţie, contractul de locaţiune, contractul de mandat etc.
Actul juridic multilateral este rezultatul acordului de voinţă a trei sau mai multe părţi. Sunt
 asemenea acte: contractul de societate civilă, dacă a fost încheiat de cel puţin trei asociaţi;
convenţia de împărţeală atunci când sunt trei sau mai mulţi copărtaşi; contractul de tranzacţie
încheiat de cel puţin trei părţi.
Posibile confuzii. În ceea ce priveşte criteriul acestei clasificări, subliniem că nu trebuie pus
semnul egalităţii între noţiunile de parte a actului juridic civil şi de persoană, întrucât o parte
poate să fie formată şi din două sau mai multe persoane. Sau, cum am văzut în cazul actului
unilaterla, dacă doi coproprietari fac o ofertă de vânzare, suntem în prezenţa unui act juridic
unilateral, deoarece, deşi este vorba de două persoane, ele formează o singură parte (ofertantul).
Atragem atenţia că nu trebuie confundată nici clasificarea actelor juridice civile în unilaterale
şi bilaterale cu clasificarea contractelor civile în contracte unilaterale şi contracte bilaterale
(sinalagmatice), prevăzute de art. 1171 NCC. Clasificarea actelor juridice în unilaterale şi bilaterale
se face după criteriul numărului voințelor juridice expreimate, pe când clasificarea contractelor
în unilaterale şi bilaterale se face după criteriul conţinutului lor, mai precis după caracterul
reciproc şi interdependent al obligaţiilor născute între părţi. Toate contractele, deci şi contractele
unilaterale, fac parte din categoria actelor juridice bilaterale sau multilaterale, în schimb, actele
juridice unilaterale nu sunt contracte, deoarece nu sunt consecinţa unui acord de voinţă, ci sunt
rezultatul manifestării unilaterale de voinţă.
Contractul unilateral este acel contract care dă naştere la obligaţii numai pentru una dintre
părţi, cealaltă parte având numai calitatea de creditor, cum este cazul: contractului de donaţie,
al contractului de împrumut de folosinţă (comodat), al contractului de împrumut de consumaţie
(mutuum), chiar şi atunci când ar fi cu dobândă (întrucât atât obligaţia de restituire, cât şi
obligaţia de plată a dobânzilor revin împrumutatului), al depozitului cu titlu gratuit
(neremunerat), al promisiunii unilaterale de vânzare sau de cumpărare (afară de situaţia când
beneficiarul promisiunii, în schimbul dreptului de opţiune ce i se conferă, se obligă la plata unei
sume de bani) etc. Tot unilaterale vor fi și contracte care dau naștere la obligații în sarcina
ambelor părți, fără ca acestea să fie și reciproce și interdependente.
Contractul bilateral, numit şi contract sinalagmatic, se caracterizează prin reciprocitatea
obligaţiilor ce revin părţilor şi prin interdependenţa obligaţiilor reciproce, deci fiecare parte are
atât calitatea de creditor, cât şi calitatea de debitor, cum este cazul în: contractul de vânzare
cumpărare, contractul de antrepriză, contractul de schimb, contractul de locaţiune, contractul de
închiriere a suprafeţelor locative, contractul de arendare, contractul de depozit cu titlu oneros,
contractul de întreţinere, contractul de tranzacţie, promisiunea bilaterală de vânzare-cumpărare,
contractul de concesiune etc.

b) Acte juridice patrimoniale și acte juridice nepatrimoniale.

Este patrimonial actul juridic civil care are un conţinut evaluabil în bani. Ex. contractele de
vânzare, de donaţie, de împrumut etc. Este nepatrimonial actul juridic civil care are un conţinut
neevaluabil în bani. Ex. convenţia părinţilor unui copil din afara căsătoriei ce privește stabilirea
numelui de familie al acestuia.

b.1. Subclasificarea actelor patrimoniale. Acte cu titlu oneros, acte juridice cu titlu gratuit și
acte neutre.
 După scopul urmărit la încheierea lor, deosebim actele juridice civile cu titlu oneros, actele
juridice civile cu titlu gratuit și acte neutre.
(i)Actul juridic cu titlu oneros este acela în care, fiecare parte urmăreşte obţinerea unui
avantaj în schimbul obligaţiilor asumate (art. 1172 NCC). Spre exemplu, în contractul de vânzare
cumpărare, vânzătorul urmăreşte să obţină preţul în schimbul bunului, iar cumpărătorul
urmăreşte să obţină bunul în schimbul preţului.
La rândul lor, actele juridice cu titlu oneros se subclasifică în acte comutative şi acte aleatorii.
Actele comutative sunt acele acte juridice cu titlu oneros în care părţile cunosc sau pot să
cunoască, din chiar momentul încheierii lor, existenţa şi întinderea obligaţiilor ce le revin. Sunt
comutative, spre exemplu, contractul de vânzare-cumpărare, contractul de locaţiune, contractul
de antrepriză etc.
Actele aleatorii sunt acele acte juridice cu titlu oneros în care părţile au în vedere, cel puţin
pentru una dintre ele, posibilitatea unui câştig şi riscul unei pierderi, datorită unei împrejurări
viitoare şi incerte, de care depinde întinderea sau chiar existenţa obligaţiilor lor (art. 1173 NCC).

(ii) Actul juridic cu titlu gratuit este acela în care se procură un beneficiu fără a se urmări
obţinerea altui avantaj (art. 1172 NCC). Ca exemple de acte juridice civile cu titlu gratuit cităm:
donaţia, comodatul (împrumutul de folosinţă), împrumutul de consumaţie fără dobândă,
mandatul gratuit, depozitul neremunerat, contractul de voluntariat, legatul.
Actele juridice cu titlu gratuit se subdivid, la rândul lor, în acte dezinteresate şi liberalităţi.
Actele dezinteresate sunt acele acte juridice cu titlu gratuit prin care dispunătorul procură un
avantaj patrimonial cuiva fără să îşi micşoreze patrimoniul. Sunt acte dezinteresate: mandatul
gratuit, comodatul, depozitul neremunerat etc.
Liberalităţile sunt acele acte juridice cu titlu gratuit prin care dispunătorul îşi micşorează
patrimoniul cu folosul patrimonial procurat gratificatului. Sunt liberalităţi: legatul, contractul de
donaţie, mecenatul.

(iii) actele juridice neutre - este neutru acel act juridic civil care nu are caracter oneros și nici
gratuit, ci urmărește satisfacerea unui interes deja născut (ex. plata, actele recognitive).

b.2. subclasificarea actelor nepatrimoniale.

(i) acte de individualizare a persoanei (ex. stabilirea numelui copilului, alegerea de domiciliu) și
acte de stare civilă (ex. căsătoria, recunoașterea de filiație) ;
(ii) alte acte nepatrimoniale (acordul pentru prelevarea de organe, consimțământul pentru
prelucrarea datelor personale).

c) Acte juridice constitutive, acte juridice translative şi acte juridice declarative

Clasificarea actelor juridice civile în constitutive, translative şi declarative se face după

criteriul efectului lor.
Actul juridic constitutiv este acela care dă naştere unui drept subiectiv civil ce nu a existat
anterior. Ca exemple de acte juridice constitutive menţionăm: instituirea unui uzufruct,
convenţia prin care se instituie un drept de gaj sau o garanţie reală mobiliară, convenţia de
ipotecă, partajul etc.
Actul juridic translativ este acela care are ca efect strămutarea unui drept subiectiv din
patrimoniul unei persoane în patrimoniul altei persoane. Sunt translative, de exemplu: contractul
de vânzare-cumpărare, donaţia, cesiunea de creanţă etc.
Actul juridic declarativ este acela care are ca efect consolidarea sau definitivarea unui drept
subiectiv civil preexistent. Fac parte din această categorie: actul confirmativ, tranzacţia.

d) Acte juridice de conservare, acte juridice de administrare (şi acte juridice de dispoziţie).

În raport de importanţa sau gravitatea lor asupra patrimoniului, actele juridice civile pot fi: de
conservare, de administrare şi de dispoziţie. Este o subclasificare a actelor patrimoniale. Actul
juridic de conservare este acela prin care se urmăreşte preîntâmpinarea pierderii unui drept
subiectiv civil. Actul de conservare este întotdeauna un act avantajos pentru autorul său,
deoarece presupune cheltuieli de o valoare mult mai mică decât valoarea dreptului ce se tinde a
fi salvat.
Actul juridic de administrare este acel act juridic civil prin care se urmăreşte să se realizeze o
normală punere în valoare a unui bun sau patrimoniu. În legătură cu aceste acte, trebuie făcută
distincţia între actul de administrare a unui bun singular (ut singuli) şi actul de administrare a unui
patrimoniu. Primul are semnificaţia de act de punere în valoare a unui bun, fără să se ajungă la
înstrăinarea lui. Cel de al doilea include însă şi acte care, raportate la un anumit bun, reprezintă
acte de înstrăinare, dar, raportate la un patrimoniu, reprezintă măsuri de normală folosire,
exploatare, valorificare a patrimoniului respectiv. Ex. locaţiunea unui bun, asigurarea unui bun,
trecerea lui dintr-o masă patrimonială în alta etc.
Actul juridic de dispoziţie este acela care are ca rezultat ieşirea din patrimoniu a unui drept sau
grevarea cu sarcini reale a unui bun. Pot fi incluse în această categorie: vânzarea, donaţia,
renunţarea la un drept, constituirea dreptului de uzufruct, de superficie, constituirea unei ipoteci,
a unui gaj (care reprezintă, totodată, grevarea unui bun cu sarcini reale) etc. Uneori această
ramură este trată în cadrul categoriei actelor de administrare, reprezentând o subramură
(administrarea deplină, sau administrarea externă).

e) Acte juridice consensuale, acte juridice solemne – formale ( şi acte juridice reale)

În funcţie de modul de formare, acte juridice civile se împart în consensuale, solemne

(formale) şi reale.
Actul juridic consensual este acel act juridic care ia naştere în mod valabil prin simpla ma
nifestare de voinţă a părţii sau a părţilor, neînsoţită de nici un fel de formă. Chiar dacă părţile
înţeleg să însoţească manifestarea de voinţă de redactarea unui înscris care să o consemneze, ele
o fac nu pentru validitatea actului, ci pentru a-şi asigura un mijloc de probă privind încheierea şi
conţinutul acestuia. Trebuie subliniat că, din punctul de vedere al formei în care se încheie actele
juridice, actul juridic consensual reprezintă regula, vorbindu-se astfel despre principiul
consensualismului (art. 1178 NCC).
Actul juridic solemn (denumit şi formal) este acel act juridic pentru formarea căruia simpla
manifestare de voinţă nu este suficientă, ci aceasta trebuie să îmbrace o anumită formă prescrisă
de lege. Această formă (de regulă, forma autentică) reprezintă o condiţie pentru însăşi
valabilitatea actului juridic respectiv. Se obişnuieşte să se spună că forma este cerută ad
validitatem sau ad solemnitatem. Sunt acte juridice solemne: testamentul, donaţia, contractul
de ipotecă etc.
Actul juridic real, care nu este decât o specie de act formal este acela care nu se poate forma
valabil decât dacă manifestarea de voinţă este însoţită de remiterea (predarea) bunului. Deci,
actele juridice reale nu iau naştere în mod valabil decât din momentul predării (remiterii
materiale) a bunului. Înţelegerea prealabilă predării poate fi considerată ca având valoarea unei
simple promisiuni (unilaterale sau, după caz, bilaterale) de a încheia actul juridic real, dar nu se
confundă cu acesta din urmă. Fac parte din categoria actelor juridice reale: împrumutul, atât cel
de folosinţă (comodatul), cât şi cel de consumaţie (mutuum), depozitul, darul manual etc.

f) Acte juridice pure şi simple şi acte juridice afectate de modalităţi

După legătura lor cu modalităţile (termen, condiţie, sarcină), deosebim acte juridice civile
pure şi simple şi acte juridice civile afectate de modalităţi.
Actul juridic pur şi simplu este acela care nu cuprinde o modalitate. De altfel, unele acte juridice
sunt incompatibile cu modalităţile, spre exemplu, actul de opţiune succesorală (acceptarea sau
renunţarea la o moştenire), recunoaşterea filiaţiei, căsătoria, adopţia etc. În sesn strict actul pur
și simplu este incompatibil cu modalitățile. Actul juridic simplu nu are în concret modalități.
Actul juridic afectat de modalităţi este acela care cuprinde o modalitate, adică un termen, o
condiţie sau o sarcină. Unele acte juridice civile sunt esenţialmente acte afectate de modalităţi,
de exemplu, contractul de împrumut, contractul de rentă viageră, contractul de întreţinere,
contractul de donaţie cu sarcină, contractul de asigurare etc.
Ţinând cont de cele menţionate mai sus, poate rezulta şi o altă clasificare a actelor juridice în
funcţie de criteriul legăturii lor cu modalităţile şi anume:
- acte juridice incompatibile cu modalităţile - pure și simple, ex.: acceptarea moștenirii,
recunoașterea unui copil;
- acte juridice care pot fi sau nu afectate de modalităţi – simple sau afectate de modalități
prin voința părților;
- acte juridice inseparabile de modalităţi - ex. asigurarea, locațiunea.
Interesul acestei clasificări se manifestă în ceea ce priveşte valabilitatea actelor juridice (de
exemplu, în cazul actelor juridice de a căror esenţă este existenţa unei modalităţi, lipsa acesteia
conduce la ineficacitatea actului), precum şi producerea efectelor actelor juridice.

g) Acte juridice principale şi acte juridice accesorii

După raportul dintre ele, actele juridice civile pot fi principale sau accesorii. Actul juridic
principal este acel act care are o existenţă de sine stătătoare, regimul său juridic nedepinzând
de cel al altui act juridic. În circuitul civil, cele mai multe acte juridice sunt acte principale.
Actul juridic accesoriu nu are o existenţă de sine stătătoare, soarta sa juridică depinzând de
 soarta altui act juridic, principal. Sunt acte juridice civile accesorii: clauza penală, fidejusiunea,
arvuna, contractul de gaj, contractul de constituire a unei garanţii reale mobiliare, convenţia de
ipotecă etc. Actul juridic accesoriu poate fi încheiat în acelaşi timp cu actul juridic principal, dar
şi într-un moment diferit; de asemenea, el poate fi un act separat, dar poate fi inclus şi în actul
principal, sub forma unor clauze.
Importanţa acestei clasificări constă în aceea că, pe când validitatea actului juridic principal şi
menţinerea lui se examinează numai în funcţie de propriile elemente, independent de alte acte
juridice, validitatea şi eficacitatea actului juridic accesoriu se apreciază nu numai în raport de
propriile elemente, ci şi în funcţie de validitatea şi eficacitatea actului juridic principal; soarta
actului juridic accesoriu urmează soarta actului juridic principal – accesorium sequitur principale.
Desfiinţarea sau încetarea, din orice cauză, a actului juridic principal atrage şi desfiinţarea sau
încetarea actului juridic accesoriu.

h) Acte juridice numite şi acte juridice nenumite

După reglementarea şi denumirea lor legală, actele juridice civile se clasifică în acte juridice
numite (tipice) şi acte juridice nenumite (atipice).
Prin act juridic civil numit (tipic) se înţelege acel act care are o denumire stabilită de legea
civilă, precum şi o reglementare proprie.
Prin act juridic civil nenumit (atipic) se înţelege acel act care nu se bucură de o denumire legală
şi de o reglementare proprie. Aceste acte juridice dau expresie principiului libertăţii actelor
juridice, de care ne vom ocupa atunci când vom analiza principiile voinţei juridice. De exemplu,
contractul de întreţinere, nefiind reglementat de legislaţia noastră, este un contract nenumit.
Este însă de reţinut că în categoria contractelor nenumite nu se includ şi contractele complexe,
adică acele contracte care reunesc elementele a două sau mai multe contracte numite (de
exemplu, contractul hotelier, ce reuneşte elementele contractului de locaţiune, în privinţa
camerei închiriate, precum şi ale contractului de depozit, în privinţa lucrurilor călătorului aduse
în hotel). Pentru asemenea contracte, în măsura în care nu ar exista o reglementare specială, se
vor aplica normele prevăzute de lege pentru elementele (contractele) componente.
Pentru actele juridice numite, nu este necesar ca părţile să prevadă întotdeauna întregul
conţinut al lor, ci, în măsura în care nu au derogat de la dispoziţiile legale ce reglementează actul
juridic încheiat (sau nu puteau să deroge), acestea se vor aplica în mod automat şi complet. Simpla
calificare a actului juridic (încadrarea lui într-un anumit tip de act juridic numit) este suficientă
pentru cunoaşterea regimului său juridic. În schimb, în cazul actelor juridice nenumite, se vor
aplica regulile stabilite de părţi, iar pentru aspectele la care părţile nu s-au referit în mod expres
îşi vor găsi aplicare regulile generale care cârmuiesc materia contractului (art. 1168 NCC), iar nu
cele care guvernează actul juridic numit cu care se aseamănă cel mai mult actul nenumit încheiat
de părţi (analogia legii), aplicabile doar dacă materia contractului nu este îndestulătoare.
Menţionăm că este posibil ca un act juridic nenumit să devină un act juridic numit, în măsura
în care se adoptă o reglementare corespunzătoare. Spre exemplu: după adoptarea Legii nr.
32/1994 privind sponsorizarea, contractul de sponsorizare, dintr-un contract nenumit, a devenit
un contract numit; ca urmare a emiterii Ordonanţelor nr. 51/1997 şi nr. 52/1997, contractul de
leasing şi contractul de franciză au devenit acte juridice numite etc.
 i) Acte juridice cu executare dintr-o dată, acte juridice cu executare succesivă și acte cu
executare continuuă.
Această clasificare are drept criteriu modul de executare a actelor juridice civile. Actul juridic
civil cu executare dintr-o dată (uno ictu) este acel act a cărui executare presupune o singură
prestaţie din partea debitorului. El se mai numeşte şi act cu executare instantanee. Actul juridic
civil cu executare succesivă este acel act a cărui executare presupune mai multe prestaţii,
eşalonate în timp. Pot fi incluse în această categorie: contractul de locaţiune, contractul de
arendare, contractul de închiriere a suprafeţelor locative, contractul de societate civilă etc. Acte
cu executare continuuă (asimilat de obicei actelor cu executare succesivă), se execută fără
întrerupere în timp – ex. livrarea de energie electrică.

j. Acte cauzale și acte acauzale (abstracte).

După legătura cu cauza (scopul), actele juridice civile se împart în acte cauzale și abstracte.

Este cauzal (concret) acel act juridic a cărui valabilitate implică analiza cauzei ori scopului său;
dacă scopul este imoral, ilicit ori lipseşte, însuşi actul juridic este lovit de nulitate.

Este abstract (necauzal) actul juridic civil care este detaşat de elementul cauză, valabilitatea
sa neimplicând analiza acestui element.

Sunt abstracte actele juridice constatate prin titluri de valoare, adică înscrisuri (instrumenta)
care încorporează operaţiuni juridice (negotia iuris), astfel concepute de lege încât debitorul să
nu poată ridica excepţia nevalabilităţii cauzei pentru a refuza executarea.

3.Teme de reflecție și grile recapitulative.

1. Care sunt semnificațiile termenului de act juridic în dreptul civil?

2. Care este diferența dintre act unilateral și contract unilateral?

3. Care este criteriul distincției dintre actul cu titlu oneros și cel cu titlu gratuit?

4. Actele juridice bilaterale cu titlu oneros:

a) includ contractul de împrumut cu dobândă;

b) sunt, în toate cazurile, contracte sinalagmatice;

c) includ legatul.

5. În cazul contractelor translative de drepturi reale având ca obiect:

a) un bun cert, dreptul real se transmite, în principiu, la momentul încheierii actului juridic,
dacă prin lege sau prin actul juridic nu se prevede altfel;
b) bunuri de gen, dreptul real se transmite, în principiu, la momentul încheierii actului juridic,
dacă sunt indicate felul bunurilor, cantitatea şi calitatea acestora;

c) bunuri de gen, dacă bunurile deţinute de transmiţător la momentul încheierii actului

juridic pier fortuit, obligaţia acestuia se stinge în toate cazurile.
 UNITATEA DE ÎNVĂŢARE NR. VIII

TEORIA DREPTURILOR SUBIECTIVE -ACTUL JURIDIC CIVIL– Condiţiile actului juridic civil
(I)

Timp alocat: 2-3 ore

Cuprins:

1. Noțiunea, reglementarea și clasificarea condițiilor actului juridic civil.

2. Capacitatea de a încheia actul juridic civil. Regula capacităţii şi excepţia incapacităţii. 3.

Consimţământul. Definiţia şi condiţiile de valabilitate.

4. Teme de reflecție și grile recapitulative

Obiectivele unității de învățare:

După studiul acestei unităţi de învăţare veţi reuşi să:

- Înțelegeți structura unui act juridic civil;

- Identificați condițiile generale de validitate și să le deosebiți de alte condiții de eficacitate
ale actului juridic civil;
- Identificați principalele cerințe ale capacității
- Identificați principalele cerințe ale consimțământului

1. Noțiune și clasificare

1.1. Noțiune. Prin condiţiile actului juridic civil se înţelege elementele din care acesta este alcătuit actul
juridic civil.

Condițiile actului juridic civil sunt cerințe ale acestuia impuse de către lege sau stabilite de părți.

1.2. Clasificare. Condițiile pot fi:

A. După rolul sau sancțiunea nerespectării:
a) de validitate – ex. : cauza actului;
b) de eficacitate (actul este valabil dar nu este eficace)– ex.: inopozabilitatea.

B. După sfera lor de generalitate.

a) generale, pentru toate actele– ex. consimțământul;
b) speciale, cerute doar pentru anumite acte – ex. cerințe de formă (ex. forma autentică);

C. După obiectul lor.

a) cerințe de fond, ex. consimțământul;
b) cerințe de formă, ex. forma scrisă.

D. După importanța lor.

a) condiții necesare sau esențiale, necesare pentru ca actul să se încheie valabil sau să fie eficace, ex.
consimțământul;
b) condiții accidentale, nenecesare pentru ca actul să se încheie valabil sau să fie eficace ex. modalitățile.

Această ultimă clasificare va da și structura prezentării ce urmează.

Condițiile esențiale generale pentru validitatea actului juridic civil sunt:

➢ capacitatea de a contracta,
➢ consimțământul părților,
➢ obiectul determinat și licit;
➢ cauza licită și morală.

2. Capacitatea de a încheia actul juridic civil.

Prin capacitatea de a încheia actul juridic civil se înţelege aptitudinea subiectului de drept civil de a deveni
titular de drepturi şi obligaţii civile prin încheierea actelor juridice civile. Capacitatea de a încheia acte
juridice civile este o condiţie de fond, esenţială, de validitate şi generală a actului juridic civil.

Capacitatea de a încheia actul juridic civil este numai o parte a capacităţii civile, reunind, în structura sa:
➢ parte din capacitatea de folosinţă a persoanei fizice sau juridice (aptitudinea de a fi titular și de a
dobândi drepturi și obligații); ea este inerentă calității de ființă umană și celei de subiect de drept, dar poate
fi restrânsă (numai) prin lege (incapacitățile speciale de folosință – e.g. unii cetățeni străini nu pot dobândi
terenuri în Romania, judecătorii, avocații etc nu pot dobândi anumite drepturi litigioase). Capacitatea de
folosință a persoanei fizice se dobândește prin naștere, iar când e vorba de drepturi, de la concepțiune; -
se pierde prin deces, fizic constat sau declarat judecătorește.

➢ o precum şi capacitatea de exerciţiu a acesteia (aptitudinea de a încheia acte juridice personal și

singur);

Formele lipsei capacității de exercițiu sunt lipsa totală și capacitatea restrânsă de exercițiu.
 a) Lipsa capacității de exercițiu. Nu au capacitate de exercițiu (art. 43 alin. 1 C. civ.):

(i) Cei care beneficiază de tutela specială , măsură judiciară de protecție- urmare a deteriorării
facultăților mintale (aceasta este este totală și, după caz, permanentă);

(ii) Minorii sub 14 ani.

Aceste persoane pot încheia acte juridice (pentru că au capacitate de folosință), acționând însă prin
reprezentare legală; pot încheia personal și singuri doar acte de conservare și anumite acte de dispoziție
de mică valoare (art. 43 alin. 3 C. civ.).

b) Capacitatea de exercițiu restrânsă aparține:

(i) Minorilor de 14-18 ani

(ii) Majorilor care beneficiază de consiliere judiciară – măsură judiciară de protecție pentru persoanele
care au o deteriorare parțială a facultăților mintale;

Aceștia au doar un fragment din capacitate – capacitatea de exercițiu restrânsă, acționând, ca regulă,
asistați de ocrotitor legal; pot încheia singuri doar actele permise incapabilului și acte de administrare care
nu îi păgubesc (art. 41 alin. 3 C. civ.). Majorii care beneficiază de consiliere judiciară pot fi restrânși chiar
mai puțin, doar parțial prin raportare la , numai în legătură cu anumite acte juridice stabilite de către instanță.

În această materie, regula sau principiul (art. 29, 1180,987, 1652 NCC) este capacitatea de a încheia
acte juridice civile, incapacitatea constituind excepţia, care este de strictă interpretare. În legătură cu regula
capacităţii de a încheia acte juridice civile, se impun două precizări.

În primul rând, sub aspectul corelaţiei dintre capacitate şi discernământ, este de reţinut că, în timp ce
capacitatea constituie o stare de drept (de iure), discernământul este o stare de fapt (de facto), care se
apreciază de la persoană la persoană, în raport de aptitudinea şi puterea psiho intelectivă ale acesteia;
capacitatea izvorăşte numai din lege, pe când discernământul este de natură psihologică. În consecinţă,
discernământul poate exista, izolat, chiar la o persoană incapabilă, după cum o persoană capabilă se poate
găsi într-o situaţie în care, vremelnic, să nu aibă discernământ.

În al doilea rând, persoana juridică poate avea orice drepturi şi obligaţii civile, afară de acelea care, prin
natura lor sau potrivit legii, nu pot aparţine decât persoanei fizice. Persoanele juridice fără scop lucrativ pot
avea însă doar acele drepturi şi obligaţii civile care sunt necesare pentru realizarea scopului stabilit prin
lege, actul de constituire sau statut.

Nerespectarea incapacităţii de a încheia actul juridic civil atrage sancţiunea nulităţii actului juridic
respectiv. Cât priveşte felul nulităţii (absolută sau relativă), vom reţine următoarele:

➢ în cazul persoanelor fizice, va interveni nulitatea absolută dacă s-a nesocotit o incapacitate de
folosinţă impusă pentru ocrotirea unui interes obştesc, însă va interveni nulitatea relativă dacă actul
juridic a fost încheiat cu încălcarea unei incapacităţi de folosinţă instituită pentru ocrotirea unui interes
individual sau a fost încheiat cu nesocotirea regulilor referitoare la capacitatea de exerciţiu;
 ➢ în cazul persoanelor juridice, lipsa capacităţii de folosinţă respectiv nerespectarea principiului
specialităţii capacităţii de folosinţă (când legea prevede această limitare – la persoanele fără scop
lucrativ) atrag sancţiunea nulităţii absolute a actului juridic respectiv, iar nerespectarea regulilor privind
capacitatea de exerciţiu atrage nulitatea relativă sau inopozabilitatea actului; această materie se va
studia la materia Drept civil. Persoanele.

3. Consimţământul

3.1. Noțiune și terminologie.

Noțiune. Prin consimţământ se înţelege exteriorizarea hotărârii de a încheia un act juridic civil.
Consimţământul este o condiţie de fond, esenţială, de validitate şi generală a actului juridic civil.

Terminologic, termenul de „consimţământ” este întrebuinţat în două sensuri:

1) manifestare unilaterală de voinţă făcută de oricare dintre părţile unui act bilateral (contract) sau de
autorul actului juridic unilateral; acest înţeles este avut în vedere, de pildă, de art. 1.179 alin. (1) pct. 2, art.
1.204 și 1.206 ori art. 1.240 C.civ., în materie de contracte, sau art. 1.324 C.civ., în materia actelor
unilaterale;

2) acord de voinţe, în actele bi- sau multilaterale; acest înţeles rezultă, de ex., din definiția contractului
dată de art. 1.166 C.civ.

3.2. Corelații. Consimţământul şi cauza (scopul, condiție de valabilitate generală a actului și ea)
alcătuiesc voinţa juridică.

Voința juridică este guvernată de două principii:

➢ principiul libertăţii actelor juridice civile (numit şi principiul autonomiei de voinţă) – art. 1169 NCC, care are
reglementate și limite;

➢ principiul priorităţii voinţei reale (numit şi principiul voinţei interne) – art. 1266 NCC, contractele
interpretându-se după voinţa concordantă a părţilor şi nu după cea formal exprimată; acest principiu este
departe de a fi absolut, fiind puternic erodat de nevoia de protecție cocontractantului care se încrede în
manifestarea de voință aparentă. Dacă este normal ca partea care exteriorizează greșit ce dorește să fie
legată doar de ceea ce dorește, este la fel de normal ca greșeala sa să nu lezeze pe celălalt, câtă vreme s-
a bazat cu bună credință pe ceea ce i se declară.

3.3. Cerințele de valabilitate ale consimțământului.

Pentru a fi valabil, consimţământul trebuie să îndeplinească următoarele cerinţe, cumulativ:

➢ să provină de la o persoană cu discernământ (art. 1205 NCC), în caz contrar actul fiind lovit de nulitate
relativă;
Sarcina probei revine celui care afirmă lipsa discernământului la momentul încheierii actului. Până în anul
2022, în forma inițială a C. civ., în cazul în care după încheierea actului persoana a fost pusă sub interdicţie,
anularea se poate pronunţa dovedindu se existenţa (doar) a cauzei (afecțiunea medicală) punerii sub
interdicţie şi a notorietăţii acesteia, la data încheierii actului (art. 1205 alin. 2 NCC); actualmente acest text
este abrogat, ceea ce înseamnă că cel care afirmă lipsa discernământului trebuie să dovedească direct
aceasta situație de fapt!

Nu are discernământ acela care se afla, fie şi numai vremelnic, într-o stare care o punea în neputință de a-
şi da seama de urmările faptei sale. Pot fi în această situație: persoanele care suferă de boli mintale,
personale care au consumat intenționat sau accidental alcool sau alte substanțe care le alterează
discernământul, cei stăpâniți de o manie care îi face iraționali etc.

➢ să fie exprimat cu intenţia de a produce efecte juridice; intră tradițional în această ipoteză următoarele
cazuri:

a) când declaraţia de voinţă a fost făcută în glumă (iocandi causa), din prietenie, curtoazie sau pură
complezenţă;

b) când s-a făcut sub condiţie pur potestativă care „depinde exclusiv de voința debitorului (” (art.
1.403 C.civ.), adică „mă oblig dacă vreau” ceea ce, practic, înseamnă acelaşi lucru: „mă oblig, însă sunt
liber să execut ori nu obligaţia asumată”;

c) când manifestarea de voinţă este prea vagă, imprecisă sau echivocă;

d) când manifestarea de voinţă s-a făcut cu o rezervă mintală (reservatio mentalis), cunoscută de
cocontractant (cum se întâmplă în cazul actului fictiv, ca varietate de simulaţie absolultă). Este cazul actelor
simulate, unde actul public, mincinos, nu reprezintă voința reală, aceasta din urmă fiind exprimată în actul
secret, dar real. Spre ex. se declară în actul notarial un preț mai mic decât cel real și secret, sau se
deghizează în vânzare o donație, pentru a se ascunde intenția liberală, ori actul public este o vânzare i

Lipsa unui consimțământ serios atrage nulitatea sau, mai degrabă, inexistența actului juridic civil. Spre ex.,
potrivit art. 1.403 C.civ., obligația contractată sub o condiție pur potestativă „nu produce niciun efect”.

➢ voința trebuie să fie exteriorizată;

Voinţa poate fi manifestată verbal sau scris, dar şi printr-un comportament care, potrivit legii, convenţiei
părţilor, practicilor statornicite între acestea sau uzanţelor, nu lasă nicio îndoială asupra intenţiei de a
produce efectele juridice corespunzătoare. Spre ex. partea dă din cap afirmativ, sau

Cât priveşte, așadar, valoarea juridică a tăcerii, trebuie reţinut că, în principiu, simpla tăcere nu valorează
consimţământ. Este necesar, așadar, să existe şi fapte sau gesturi neîndoielnice care să însoţească sau
să materializeze tăcerea persoanei.

➢ să fie liber și conștient, adică să nu fie alterat de vreun viciu de consimţământ.

Viciile de consimţământ sunt:

➢ eroarea;
➢ dolul (viclenia),
➢ violenţa;
➢ leziunea.

Eroarea, dolul și leziunea protejează consimțământul conștient, adică bazat pe o reprezentare a realității
corectă, dat în cunoștință de cauză.

iar

violența și leziunea, în cazul se profită de starea de nevoie a victimei, protejează consimțământul liber,
caz în care, deși reprezentarea realității este corectă, autorul este ”silit să vrea” altceva decât ar hotărî în
absența temerii insuflate de violență/amenințării nevoii .

Teme de reflecție și grile recapitulative

TEME DE REFLECȚIE

1. Care este corelația dintre consimțământul și cauza actului juridic civil ?

2. Ce înseamnă capacitatea de a încheia un act juridic?
3. Care este valoarea juridică a tăcerii la momentul încheierii actului juridic ?

GRILE
1. Constituie o cerinţă de valabilitate a consimţământului :
a) să provină de la o persoană cu deplină capacitate de exerciţiu ;
b) sa nu fie exprimat sub condiţie pur potestativă, suspensivă, din partea celui care se obligă ;
c) sa nu fie exteriorizat cu o rezervă mintală necunoscută celeilalte părţi.

2. Lipsa intenției de a se obliga a părții:

a) atrage nulitatea relativă a actului;
b) poate atrage inexistența actului;
c) nu afectează niciodată valabilitatea actului;
UNITATEA DE ÎNVĂŢARE NR. IX

TEORIA DREPTURILOR SUBIECTIVE - ACTUL JURIDIC CIVIL – Condiţiile actului juridic civil (II)-
Viciile de consimțământ

Timp alocat: 2-3 ore

Cuprins

1.Eroarea

2. Dolul

3. Violența

4.Leziunea.

5. Teme de reflecție și grile recapitulative

Obiectivele unității de învățare:

După studiul acestei unităţi de învăţare veţi reuşi să:

- Vă însușiți noțiunea, structura și condițiile fiecăruia dintre viciile de consimțământ;

- Conștientizați modul în care fiecare viciu de consimțământ afectează actul juridic;
- Stabiliți corelația dintre viciile de consimțământ;

CONDIŢIILE ACTULUI JURIDIC CIVIL (II)- VICIILE DE CONSIMȚĂMÂNT

Prezentare generală.

Viciile de consimţământ sunt: eroarea; dolul (viclenia); violenţa; leziunea.

1) Eroarea
 a) Noțiune. Prin eroare se înţelege falsa reprezentare a unor împrejurări la încheierea unui
act juridic.

b) Clasificare. În funcţie de consecinţele care intervin (sau după gravitatea ei), distingem
între eroarea esenţială şi eroarea neesenţială.
Eroarea este esentiala (art. 1207 C. civ.):
1. cand poarta asupra naturii sau obiectului contractului;
2. cand poarta asupra identitatii obiectului prestatiei sau asupra unei calitati a acestuia ori
asupra unei alte imprejurari considerate esentiale de catre parti in absenta careia contractul nu
s-ar fi incheiat;
3. cand poarta asupra identitatii persoanei sau asupra unei calitati a acesteia in absenta
careia contractul nu s-ar fi incheiat.
Eroarea de drept este esentiala atunci cand priveste o norma juridica determinanta, potrivit
vointei partilor, pentru incheierea contractului.
Eroarea care privește simplele motive ale contractului nu este esențială, cu excepția cazului
în care prin voința părților asemenea motive au fost considerate hotărâtoare.

Eroarea neesenţială este eroarea care nu întrunește cerințele erorii esențiale, între altele
pentru că ea nu a afectat consimţământul părţii. E.g .: starea civilă a contractantului (căsătorit
sau ncăsătorit), eroarea asupra solvabilităţii cocontractantului, eroarea asupra calităţilor
nesubstanţiale ale obiectului actului juridic etc. Cum am văzut, eroarea care priveşte simplele
motive ale contractului nu este esenţială, pentru că ea trebuie să privească un motiv determinant
prin natura lui, cu excepţia cazului în care prin voinţa părţilor asemenea motive au fost
considerate hotărâtoare.
Trebuie reţinut de asemenea că atunci când falsa reprezentare cade asupra valorii economice
a contraprestaţiei suntem în prezența unei eroari lezionare, care însă nu este supusă regulilor de
la eroarea gravă (error in substantiam), ci regulilor de la leziune ca viciu de consimţământ, ceea
ce înseamnă că majorul nu va putea obţine anularea actului juridic astfel încheiat, decât în
condiţiile restrictive ale reglementării legale a leziunii.
Eroarea indiferentă poate atrage cel mult o diminuare valorică a prestaţiei, însă poate să
rămână chiar şi fără vreo consecinţă juridică.
În funcţie de natura realităţii fals reprezentată, eroarea este de două feluri: eroare de fapt;
eroare de drept. Eroarea de fapt constă în falsa reprezentare a unei stări sau situaţii faptice la
încheierea actului juridic civil. Eroarea de drept este falsa reprezentare la încheierea actului juridic
a existenţei sau conţinutului unei norme juridice.

c) Cerințe. Pentru ca falsa reprezentare a realităţii la încheierea unui act juridic să fie viciu de
consimţământ, trebuie întrunite cumulativ următoarele cerinţe (condiţii): ➢ eroarea să fie
gravă, esențială, cum am văzut mai sus;
➢ este necesar ca partea cocontractantă să fi ştiut ori să fi trebuit să ştie că elementul
asupra căruia cade falsa reprezentare este hotărâtor pentru încheierea actului juridic
civil în cauză;
 ➢ să fie scuzabilă, adică să nu fi putut fi înlăturată prin diligenţe rezonabile (art. 1208
NCC),
➢ neasumată (riscul de a se afla în eroare nefiind cunoscut şi nici asumat, art. 1209 NCC)
şi
➢ invocată cu bună credinţă (art. 1212 NCC).

Vor atrage regimul erorii şi eroarea de comunicare sau de transmitere precum şi eroarea de
calcul (art. 1210, 1211 NCC), cerințele de mai sus aplicându-se în mod corespunzător; în aceste
cazuri este vorba mai degrabă de o greșeală decât de o falsă reprezentare a realității.

d) Structură – un singur element, subiectiv, falsa reprezentare a realității.

e) Sancţiunea erorii este nulitatea relativă a actului; ea va interveni și în cazul erorii

obstacol, care intervine atunci când obiectul erorii este însăși bunul obiect derivat (o parte crede
că se referă la un cal cealaltă la un măgar) sau operațiunea juridică însăși (o parte crede că vinde
alta că închiriază).

Adaptarea contractului (art. 1213 C. civ.). Instanţa de judecată poate admite adaptarea
contractului la cererea celeilalte părţi, în sensul că , dacă o parte este îndreptăţită să invoce
anulabilitatea contractului pentru eroare, dar cealaltă parte declară că doreşte să execute ori
execută contractul aşa cum acesta fusese înţeles de partea îndreptăţită să invoce anulabilitatea,
contractul se consideră că a fost încheiat aşa cum l-a înţeles această din urmă parte. În acest caz,
după ce a fost informată asupra felului în care partea îndreptăţită să invoce anulabilitatea a
înţeles contractul şi înainte ca aceasta să fi obţinut anularea, cealaltă parte trebuie, în termen de
cel mult 3 luni de la data când a fost notificată ori de la data când i s-a comunicat cererea de
chemare în judecată, să declare că este de acord cu executarea sau să execute fără întârziere
contractul, astfel cum a fost înţeles de partea aflată în eroare.

2) Dolul

a) Noțiune. Consimţământul este viciat prin dol atunci când partea s-a aflat într-o eroare
provocată de manoperele frauduloase ale celeilalte părţi ori când aceasta din urmă a omis, în mod
fraudulos, să îl informeze pe contractant asupra unor împrejurări pe care se cuvenea să i le
dezvăluie.. În alte cuvinte, dolul este o eroare provocată (iar nu spontană, precum eroarea
propriu-zisă).
b) Ca structură, dolul este alcătuit din două elemente: un element obiectiv (material), ce
constă în utilizarea de mijloace viclene (maşinaţiuni, manopere frauduloase, şiretenii etc.) pentru
a induce în eroare; un element subiectiv (intenţional), ce constă în intenţia de a induce în eroare
o persoană, pentru a o determina să încheie un anumit act juridic. Elementul obiectiv poate să
constea şi într-o reticenţă. Nu orice simplă tăcere sau reticenţă constituie dol, ci doar cea
frauduloasă. Nu orice împrejurare ascunsă atrage sancţiunea, ci doar acelea „pe care se cuvenea
sa i le dezvăluie” contractantului (art. 1214 NCC), adică cele necognoscibile sau greu cognoscibile.
c) Cerințe. Pentru a fi viciu de consimţământ, dolul trebuie să provină de la cealaltă parte, de
la reprezentantul sau gerantul afacerilor ei. Partea care este victima dolului unui terţ nu poate
cere anularea decât dacă cealaltă parte a cunoscut sau, după caz, ar fi trebuit să cunoască dolul
la încheierea contractului.
El trebuie să aibă o anumită importanță, să fie determinant pentru încheierea acelui act
juridic, în acele condiții. Nu trebuie să fie bazat însă în mod necesar pe o eroare esențială. d)
Sancţiunea care intervine în cazul dolului este nulitatea relativă a actului juridic. Existenţa
elementului material în structura dolului justifică şi exercitarea unei acţiuni în despăgubire,
utilizarea de mijloace viclene constituind o faptă ilicită.
Aşadar, victima dolului are la îndemână două acţiuni, anume, pe de o parte, o acţiune în
declararea nulităţii relative a actului juridic, iar, pe de altă parte, o acţiune în repararea
prejudiciului ce i-a fost cauzat prin întrebuinţarea de mijloace viclene în scopul inducerii sale în
eroare. Aceste două acţiuni pot fi cumulate.
Victima poate opta şi pentru menţinerea contractului şi reducerea propriei prestaţii (art. 1257
NCC). Confirmarea unui contract anulabil pentru vicierea consimţământului prin dol nu implică
prin ea însăşi renunţarea la dreptul de a cere daune-interese.
e) Probă. Întrucât dolul nu se prezumă, persoana care solicită anularea actului juridic pe
motiv că a avut consimţământul viciat prin dol trebuie să facă dovada dolului.

3) Violenţa

a) Noțiune. Violenţa (art. 1216-1220 NCC) este acel viciu de consimţământ care constă în
ameninţarea unei persoane cu un rău de natură să îi producă o temere ce o determină să încheie
un act juridic, pe care altfel nu l-ar fi încheiat.
b) Clasificare. După natura răului cu care se ameninţă, violenţa poate să fie fizică sau morală.
Violenţa fizică (vis) există atunci când ameninţarea cu un rău priveşte integritatea fizică a
persoanei ori bunurile sale. Violenţa morală (metus) există atunci când ameninţarea cu un rău se
referă la onoarea, cinstea ori sentimentele unei persoane.
În raport de caracterul ameninţării, se deosebeşte între ameninţarea legitimă şi ameninţarea
nelegitimă. Ameninţarea legitimă (justă) cu un rău nu constituie viciu de consimţământ. Ca
exemplu, se citează cazul în care creditorul îl ameninţă pe debitorul său cu darea în judecată dacă
nu îşi execută de bunăvoie obligaţia.
Numai ameninţarea nelegitimă (injustă) cu un rău constituie viciu de consimţământ,
atrăgând nulitatea relativă a actului juridic încheiat sub imperiul ei.

c) Ca structură, violenţa – viciu de consimţământ este alcătuită din două elemente: ➢ un

element obiectiv (exterior), care constă în ameninţarea cu un rău (care poate viza atât
bunuri cât şi persoane);
➢ element subiectiv (intern), ce constă în insuflarea unei temeri persoanei ameninţate.

d) Cerințe. Două cerinţe trebuie întrunite cumulativ pentru ca violenţa să constituie viciu de
 consimţământ, anume:

➢ temerea insuflată să fie determinantă pentru încheierea actului juridic civil;

➢ ameninţarea să fie injustă (nelegitimă).
e) Sancţiunea care intervine în cazul violenţei - viciu de consimţământ constă în nulitatea
relativă a actului juridic.
Ca şi în cazul dolului, existenţa unui element obiectiv în structura violenţei justifică şi
exercitarea unei acţiuni în răspundere civilă delictuală, ameninţarea (nelegitimă) cu un rău
constituind delict civil (art. 1257 NCC).
Victima poate opta şi pentru menţinerea contractului (actul de confirmare)cu sau fără
reducerea propriei prestaţii cu valoarea daunelor interese (art. 1257 NCC). Confirmarea unui
contract anulabil pentru vicierea consimţământului prin violenţă nu implică însă prin ea însăşi
renunţarea la dreptul de a cere daune-interese, pentru că menținerea actului poate fi însoțită de
reducerea propriei prestaţii cu valoarea daunelor interese.

4) Leziunea

a) Noțiune. Prin leziune se înţelege prejudiciul material suferit de una din părţi ca urmare a
încheierii convenţiei.

De obicei leziunea există atunci când una dintre părți, profitând de starea de nevoie, de lipsa
de experiență ori de lipsa de cunoștințe a celeilalte părți, stipulează în favoarea sa ori a unei alte
persoane o prestație de o valoare considerabil mai mare, la data încheierii contractului, decât
valoarea propriei prestații.

Cu toate acestea ca viciu de consimţământ, leziunea nu constă numai în disproporţia vădită de

valoare între contraprestaţii, pentru că leziunea poate exista şi atunci când minorul îşi asumă o
obligaţie excesivă prin raportare la starea sa patrimonială, la avantajele pe care le obţine din
contract ori la ansamblul circumstanţelor (art. 1221 alin. 2 C. civ.).

b) Cerințe. Pentru anularea actului juridic civil pe motiv de leziune, trebuie să fie întrunite
cumulativ următoarele cerinţe:
➢ prejudiciul material să fie o consecinţă directă a încheierii actului juridic respectiv; ➢
prejudiciul material să existe în raport cu momentul încheierii actului juridic; ➢ în
anumite condiţii şi actele majorului sunt suscceptibile de leziune; există leziune atunci
când una dintre părţi:
(i) profitând de
(ii) starea de nevoie, de lipsa de experienţă ori de lipsa de cunoştinţe a celeilalte părţi (cerințe
alternative, nu cumulative),
(iii) stipulează în favoarea sa ori a unei alte persoane o prestaţie de o valoare considerabil
 mai mare, la data încheierii contractului, decât valoarea propriei prestaţii. (iv) prejudiciul
este unul calificat - disproporţie de valoare între contraprestaţii, dacă este cazul, să fie
vădită (”considerabil mai mare”), în cazul majorilor întrecând jumătate din valoarea
prestaţiei; aşadar, în cazul majorilor, simpla disproporţie de valoare nu este suficientă.
În cazul minorilor leziunea:
➢ presupune încheierea actului fără participarea reprezentanților sau ocrotitor legali
(părinți, tutore), adică a formelor abilitante cerute de lege;
➢ privește în principiu, numai pe minorii între 14 şi 18 ani, deci pe cei cu capacitate de
exerciţiu restrânsă, pentru că minorii sub 14 ani sunt apărați oricum de regulile de la
capacitatea de exercițiu; totuși nu este exclus ca leziunea să fie de interes și în cazul lor,
atunci când au capacitatea de a încheia actul, în mod valabil, singuri (ex. acte de
conservare).
➢ Prejudiciul este apreciat mai larg - minorul îşi asumă o obligaţie excesivă prin raportare la
starea sa patrimonială, la avantajele pe care le obţine din contract ori la ansamblul
circumstanţelor (art. 1221 alin. 2 C. civ.)

3. Domeniu de aplicare. Doar actele cu titlu oneros comutative (iar nu aleatorii, pentru că nu
se poate verifica disproporția la momentul încheierii actului), cu excluderea tranzacției și a altor
contracte expres prevăzute de lege.

4. Sancțiune. Leziunea poate conduce la două sancţiuni alternative:

➢ nulitatea relativă;
sau
➢ reducerea sau, după caz, mărirea uneia dintre prestaţii, după distincţiile făcute de art.
1222 NCC.
Partea al cărei consimțământ a fost viciat prin leziune poate cere, la alegerea sa, anularea
contractului sau reducerea obligațiilor sale cu valoarea daunelor-interese la care ar fi îndreptățită.
Dacă disproporția de valoare este mai mică de jumătate, în cazul majorului, leziunea
poate conduce numai la reechilibrarea prestațiilor, nu și la anulare.
În toate cazurile, instanța poate să mențină contractul dacă cealaltă parte oferă, în mod
echitabil, o reducere a propriei creanțe sau, după caz, o majorare a propriei obligații. Dispozițiile
art. 1.213 privitoare la adaptarea contractului se aplică în mod corespunzător.

Prescripția extinctivă. Dreptul la acţiunea în anulare sau în reducerea obligaţiilor pentru

leziune se prescrie în termen de un an de la data încheierii contractului, termenul fiind mai scurt
decât termenul general de 3 ani.

Anulabilitatea contractului nu poate să fie opusă pe cale de excepție când dreptul la acțiune
este prescris, prin derogare de la regula art. 1249 alin. 2 NCC.

5. Teme de reflecție și grile recapitulative

 1. Arătați în cazul căror vicii este afectat factorul intelectiv și în cazul cărora factorul
volițional.
2. Analizați diferențele dintre dol și eroare.

3. În ce condiții se poate admite leziunea majorului ?

GRILE.
4. În cazul erorii ca viciu de consimțământ:

a) spre deosebire de situația leziunii, nulitatea relativă poate fi invocată oricând de către
pârâtul chemat în judecată pentru executarea actului anulabil;

b) sancțiunea este nulitatea absolută a actului dacă împrejurarea greșit reprezentată este
chiar natura actului încheiat;

c) ca și în cazul violenței, anulabilitatea actului bilateral poate fi înlăturată prin instituția

adaptării.
UNITATEA DE ÎNVĂŢARE NR. X

TEORIA DREPTURILOR SUBIECTIVE - ACTUL JURIDIC CIVIL– Condiţiile actului juridic (III)

Timp alocat: 2-3 ore

Cuprins:

1. Obiectul actului juridic civil. Definiţie şi condiţii de valabilitate. Sancţiune

2. Cauza (scopul) actului juridic civil. Definiţie, reglementare, condiţii de valabilitate, probă şi
importanţă.

3. Întrebari recapitulative si grile de verificare.

Obiectivele unității de învățare:

După studiul acestei unităţi de învăţare veţi reuşi să:

- Vă însușiți noțiunea de obiect al actului juridic civil prin prisma celor 3 elemente
relevante – obiectul actului, obiectul obligație și obiectul prestației;
- Înțelegeti cerințele de validitate ale obiectului actului juridic civil;
- Vă însușiți noțiunea de cauză a actului juridic civil;
- Înțelegeti cerințele de validitate ale cauzei actului juridic.

1. Obiectul actului juridic civil.

Actul juridic civil trebuie să aibă un obiect și acesta trebuie să fie valabil. De asemenea obligațiile
născute din actul juridic civil trebuie să aibă un obiect valabil. În fine, bunurile la care se referă
prestația debitorului trebuie să respecte și ele, ad validitatem, anumite condiții impuse de către
lege.

Trebuie distins între:

 - Obiectul actului juridic
- Obiectul obligației
- Obiectul prestație (obiectul derivat al obligației –bunul la care se referă prestația la care s-
a angajat debitorul).

Oricare dintre cele trei cerințe pot afecta valabilitatea actului juridic civil, în tot sau în parte.

A. Obiectul actului juridic – este operațiunea juridică în sens de negoțium, convenită de

către părți.

Obiectul actului juridic are în vedere întregul nexum al raporturilor obligaționale derivate din acel
act juridic, dar într-o modalitate sintetizatoare, oferind operațiunea globală, iar nu o simplă
alăturare sau însumare a obiectelor tuturor raporturilor obligaționale incidente. Obiectul
contractului nu trebuie suprapus în mod necesar nici cu prestația caracteristică, sau principală.
Exemplu: vânzarea, schimbul, locațiunea etc.

Importanță: uneori fiecare dintre prestațiile părților, luate separat, nu par ilicite, dar întregul
(adică obiectul contractului) este ilicit. Ex: prestația de a transfera organe și țesuturi (obiectul
obligației) este licită (operațiunea este permisă dacă se face cu titlu gratuit), iar obiectul obligației
celeilalte părți este și el licit (plata prețului), dar operațiunea globală, de vânzare, este ilicită.

Cerințe de validitate:

1) Să existe – fără un obiect contractul este un non sens.

2) Să fie determinat.

Atenție: spre deosebire de obiectul obligației, care poate fi și determinabil, obiectul obligației
poate fi doar determinat.

3) Obiectul contractului trebuie să fie licit (și moral) . Ex. vânzarea de organe și țesuturi umane,
contractul prin care o persoană primește bani pentru a nu comite o infracțiune, clauza de
celibat etc. Sancțiunea nerespectării cerințelor de validitate ale obiectului contractului
este nulitatea absolută expresă (art. 1225 alin. 2 NCC) .

4) Un echilibru al operațiunii contractuale oneroase?

Unii autori (Vasilescu, p. 528) pun această cerință specială (doar pentru actele cu titlu oneros).
Ea este însă acoperită de reglementarea leziunii, deci nu reprezintă o condiție autonomă a
obiectului.
 B. Obiectul obligației – răspunde la întrebarea ce își asumă debitorul?
Codul civil definește obiectul obligației drept prestația pe care și-o asumă debitorul (art. 1226
NCC) .

Prestația, termen care nu este definit de către Codul civil, reprezintă tocmai ceea ce își asumă
debitorul - este activitatea sau rezultatul pe care se angajează debitorul să o/îl realizeze;

Controversă: unii autori consideră că prestația este întotdeauna un rezultat, și în cazul obligațiilor
de mijloace și în cazul obligațiilor de rezultat. Exemplu: obligația vânzătorului de a preda bunul
vândut, obligația cumpărătorului de plăti prețul etc.

Cerințe de validitate generale:

1) Să existe – fără un obiect obligația este un non sens.

Atenție: de regulă această cerință privește obiectul derivat al obligației. Ca regulă, obligația va fi
valabilă și dacă poartă asupra unui bun viitor.

Această cerință se suprapune parțial cu cea a posibilității obiectului.

2) Să fie determinat sau determinabil;

Obiectul este determinat atunci când este stabilit de către părți chiar la momentul încheierii
contractului.

Obiectul este determinabil când determinarea poate fi făcută mai târziu, dar cu condiția ca actul
să conțină indicații precise asupra elementelor care vor permite să fie fixat obiectul obligației,
fără a mai fi necesar un nou acord de voințe.

Atenție: NCC instituie cu caracter supletiv ipoteze în care obiectul obligației poate fi determinat,
chiar dacă părțile nu au făcut-o în scopul salvării contractului de la exigența caracterului
determinabil al obiectului obligației (art. 1231-1234 NCC).

3) Obiectul obligației trebuie să fie licit.

Obiectul este ilicit când este contrar legii. Se asimilează aici și ipoteza contrarietății cu ordinea
publică. Astfel, se apreciază că obiectul trebuie să fie și conform ordinii de drept rezultate din
spiritul legii.

ex. angajamentul unei persoane de a comite o infracțiune, obligația de a se căsători cu o terță

persoană.
Corelație cu cauza ilicită:
• de regulă când obiectul obligației este ilicit, atunci și cauza este ilicită, dar o cauză ilicită nu
implică în mod necesar un obiect ilicit; ex. închirierea unui apartament în scopul
desfășurării activităților de prostituție are obiect al obligației licit, dar cauză ilicită.

• dacă orice obiect ilicit antrenează nulitatea absolută, nu orice cauză ilicită atrage nulitatea
absolută (vezi art. 1238 alin. 2 NCC, care ține cont de atitudinea subiectivă a
contractantului).

4) Obiectul obligației trebuie să fie moral. Chiar neprevăzută expres de către art. 1226 NCC,
cerința se degajă din art. 1169 NCC

5) Obiectul obligației trebuie să fie în circuitul civil. Cerința privește în principal obiectul
derivat al obligației. Exemplu: bunurile proprietate publică.

6) Obiectul obligației trebuie să fie posibil? Posibilitatea/imposibilitatea (inițială a) obiectului

se raportează la momentul încheierii actului, pentru că la acest moment se verifică
validitatea sa. Imposibilitatea survenită ulterior interesează, eventual, teoria riscurilor.

Controversă: unii autori susțin că obiectul nu trebuie să fie absolut imposibil inițial (ad
imposibillum nulla obligatio), adică imposibil de realizat pentru oricine, alții că nulitatea intervine
numai dacă imposibilitatea persistă până la scadența obligației. Credem că imposibilitatea inițială
și absolută nu se pun probleme sub aspectul valabilității, ci doar al posibilității executării în
natură, debitorul putând executa prin echivalent.

Întrucât legea nu prevede cerința ca obiectul să fie posibil, iar o normă care ar afirma doar că este
valabil angajamentul imposibil relativ la persoana debitorului ar fi superfluă, reținem că sensul
art. 1227 NCC este tocmai acela de a clarifica valabilitatea obligației absolut imposibile, fără alte
distincții.

Atenție: prin norme speciale legiuitorul poate sancționa imposibilitatea inițială a obiectului; e.g.
vânzarea unui bun individual determinat pierit la data contractării.

Discuții privind unele cerințe de validitate speciale:

1) Să existe autorizația administrativă în cazul actelor (activităților) autorizate.

Unele bunuri, deși sunt în circuitul civil, pot circula numai dacă operațiunea sau activitatea este
autorizată în prealabil.

2) În cazul actelor translative sau constitutive de drepturi, cel ce se obligă trebuie să fie
titularul dreptului respectiv?
 Reținută (greșit, pentru că nu era prevăzută de lege, iar vânzarea lucrului altuia nu era o
operațiune pers se nulă) anterior NCC, această cerință nu mai poate fi afirmată azi ca o cerință
specială, autonomă, de validitate deoarece ar contraveni unei norme exprese permisive care
consacră validitatea operațiunilor asupra bunului altuia – art. 1230 NCC.

Sancțiunea nerespectării cerințelor de validitate ale obiectului este, ca regulă, nulitatea

absolută.

2. Cauza actului juridic civil.

Noțiune: prin cauza (scopul) actului juridic civil se înțelege motivul care determină fiecare parte
să încheie contractul.

Cauza este o condiție de fond, esențială, de validitate şi generală a actului juridic civil.

Prin cauza actului juridic civil trebuie să avem în vedere scopul mediat al fiecăreia dintre părți.
Scopul mediat este motivul determinant din structura voinței juridice și se referă de regulă fie la
însușirile unei prestații, fie la calitățile unei persoane.

Observație: un contract nu are doar o singură cauză; fiecare dintre părți are un motiv pentru
care contactează.

Scopul imediat, numit şi scopul obligației, categorie distinctă de scopul mediat, avut în vedere de
Codul civil 1864, nu mai este reținut de către NCC. El era stabilit pe principalele categorii de acte
juridice civile, după cum urmează:

➢ în contractele sinalagmatice – reprezentarea sau prefigurarea mentală, de către fiecare

parte, a contraprestației (o parte se obligă ştiind că şi cealaltă parte, la rândul ei, se
obligă);
➢ în actele juridice cu titlu gratuit care sunt liberalități – intenția de a gratifica (animus
donandi);
➢ în actele juridice reale – prefigurarea remiterii bunului;
➢ în contractele aleatorii – prefigurarea unei împrejurări viitoare şi incerte de care depinde
şansa câştigului sau riscul pierderii.

Legiuitorul NCC a ajuns la concluzia că reglementarea cauzei mediate este suficientă, funcțiile
cauzei imediate fiind preluate de reglementarea consimțământului, obiectului şi cauzei mediate.

Scopul mediat se caracterizează prin aceea că este concret şi variabil de la o categorie la alta de
acte juridice civile şi chiar în cadrul aceleiași categorii de acte juridice civile. Spre exemplu, în cazul
 contractului de vânzare-cumpărare, scopul mediat constă în destinația concretă ce urmează a se
da lucrului cumpărat, respectiv sumei ce reprezintă prețul, astfel încât diferă de la cumpărător la
cumpărător (o persoană cumpără o locuință pentru a o dona cuiva, altă persoană
cumpără o casă pentru a locui în ea, iar o altă persoană cumpără o casă pentru a face o investiție
etc.), respectiv de la vânzător la vânzător (o persoană vinde un lucru pentru ca din suma obținută
ca preț să îşi cumpere un alt lucru, o altă persoană vinde un lucru pentru ca din suma obținută să
îşi plătească o datorie etc.).

Condiții de valabilitate. Pentru a fi valabilă, cauza actului juridic civil trebuie să îndeplinească
următoarele cerințe, cumulativ:

➢ să existe;

➢ să fie licită. cauza este ilicita când este contrara legii si ordinii publice.

Se asimilează cauzei ilicite și frauda la lege - atunci când contractul este doar mijlocul pentru
a eluda aplicarea unei norme legale imperative.

Atenție:

(i) nu trebuie confundată cauza contrară legii cu cauza contrară intereselor altei persoane
(frauda intereselor creditorului), în acest caz sancțiunea aplicabilă (cu caracter
special, deci derogatoriu) fiind inopozabilitatea actului, pe cale acțiunii pauliene (art.
1562 şi urm. NCC);
(ii) frauda la lege nu este o cauză de nulitate de sine stătătoare, deci vor trebui verificate
cerințele sancționării cauzei ilicite;
(iii) nu orice încălcare a legii este o fraudă la lege, frauda presupunând o încălcare
”insidioasă”, ”ocolită”; încălcarea directă a legii se sancționează ca atare, dacă este
cazul, fără a fi nevoie la apelul la frauda la lege.

➢ să fie morală. Cauza este imorala când este contrara bunelor moravuri.

Sancțiunea nerespectării condițiilor cauzei. Trebuie distins între:

a) Lipsa cauzei, care atrage anulabilitatea contractului, cu excepția cazului in care contractul
a fost greșit calificat si poate produce alte efecte juridice.

Cerința a fost păstrată în NCC din considerente de tradiție, deși interesul ei se afirma în legătură
cu cauza imediată, care nu a mai fost reținută de către NCC; ea se suprapune cu cerința
consimțământului de a proveni de la o persoană cu discernământ și de a nu fi viciat.
 b) Cauza ilicita sau imorala atrage nulitatea absoluta a contractului numai daca este comuna
ori, in caz contrar, daca cealaltă parte a cunoscut-o sau, după împrejurări, trebuia s-o
cunoască.

Atenție: nu orice cauză ilicită este sancționată cu nulitatea absolută!

Dacă cealaltă parte nu a cunoscut și nu ar fi putut cunoaște urmărirea unui scop ilicit de către
contractant s-a propus fie ca actul să fie nul relativ, pentru că altfel cerința de validitate ar rămâne
nesancționată, fie să fie considerat pur și simplu valabil.

Proba cauzei. NCC instituie două prezumții:

- prezumția de existență a cauzei, ceea ce înseamnă că ea nu trebuie dovedită; -

prezumția de validitate a cauzei;

3. Întrebări recapitulative si grile de verificare.

1. Care sunt condițiile de validitate ale obiectului obligației?

2. Este valabilă înstrăinarea lucrului altuia?
3. Care sunt cauzele lipsei de cauză a unui contract?
4. În ce condiții se sancționează cu nulitatea absolută cauza ilicită a unui contract?

Grile.

1. Obiectul: a) contractului trebuie să fie determinat sau cel puţin determinabil; b) obligaţiei care,
potrivit voinţei părţilor, depinde de un factor de referinţă inexistent este valabil dacă există un
factor de referinţă apropiat; c) obligaţiei pot fi şi bunuri viitoare, dar numai dacă legea prevede
expres acest lucru.

2. Obiectul actului juridic civil: a) este operațiunea juridică convenită de către părți; b) constă în
drepturile şi obligaţiile născute din act; c) este ilicit ori de câte ori cauza actului este și ea ilicită .

3. Împrumutul de folosinţă convenit în scris de către părţi, al cărui obiect a pierit fortuit înainte
de predare: a) devine caduc; b) este nul absolut; c) este un contract de împrumut valabil şi naşte
întotdeauna obligaţia de a preda un bun din acelaşi gen.

4. Cauza actului juridic: a) trebuie să nu fie contrară bunelor moravuri; b) trebuie probată, în caz
de contestare de către un terț; c) este o cauză de nulitate absolută a actului juridic civil.

5. Cauza actului juridic: a) este reprezentat de orice mobil psihologic al părții; b) trebuie să fie
conformă exclusiv cu legile care interesează ordinea publică și bunele moravuri; c) trebuie să
existe la momentul încheierii actului juridic.
UNITATEA DE ÎNVĂŢARE NR. XI

ACTUL JURIDIC CIVIL (V) -CONDITIILE ACTULUI JURIDIC CIVIL

Forma și modalitățile actului juridic (modalitățile obligațiilor) .

Timp alocat: 2 ore

Cuprins:

1. Consideraţii introductive
2. Forma ad validitatem
3. Forma ad probationem
4. Forma cerută pentru opozabilitate faţă de terţi
5. Noțiunea și clasificarea modalităților
6. Condiția
7. Termenul
8. Sarcina.
9. Teme de reflecţie.

Obiectivele unității de învățare:

După studiul acestei unităţi de învăţare veţi reuşi să:

- Înțelegeti principalele semnificații ale cerințelor formei actului juridic civil;

- Corelația dintre forma stabilită de părți și forma cerută de lege;

- Înțelegerea rolului modalităților actului juridic civil

- Însușirea principalelor clasificări ale termenului și condiției
 A. FORMA ACTULUI JURIDIC CIVIL

1. Consideraţii introductive

Prin forma actului juridic civil se înţelege modalitatea de exteriorizare a manifestării de voinţă
făcută cu intenţia de a crea, modifica sau stinge un raport juridic civil concret. Pe lângă această
accepţiune restrânsă, expresia "forma actului juridic civil" poate avea şi un sens larg, desemnând trei
cerinţe de formă: (i) forma cerută pentru însăşi validitatea actului juridic (forma ad validitatem sau ad
solemnitatem) – sensul restrâns; (ii) forma cerută pentru probarea actului juridic (forma ad
probationem); (iii) forma cerută pentru opozabilitatea actului juridic fată de terți.
Privită în înțelesul ei restrâns (ad validitatem), forma actului juridic civil este guvernată de principiul
libertății formelor(consensualismului), care, la rândul lui, reprezintă o aplicare în această materie a
principiului libertăţii actelor juridice civile (principiul autonomiei de voinţă). Libertatea este o regulă și
în cazul formei ad probationem (deși excepțiile aici sunt abundente – ex. forma scrisă pentru actele cu
o valoare mai mare de 250 lei – art. 309 C. c. pr. civ.), cât și în cazul formei de opozabilitate față de terți
(publicitatea este prevăzută expres de lege, vz. art. 18 alin. 1 C. civ.).
Prin principiul consensualismului (art. 1178 NCC) se înţelege acea regulă de drept potrivit căreia
simpla manifestare de voinţă este nu numai necesară, ci şi suficientă pentru ca actul juridic civil să ia
naştere în mod valabil sub aspectul formei pe care o îmbracă manifestarea de voinţă. În alte cuvinte,
pentru a produce efecte juridice civile, manifestarea de voinţă nu trebuie să îmbrace o formă specială.
Fiind vorba de un principiu legal, excepțiile trebuie să aibă aceeași natură (legală). Părțile pot stabili
obligația încheierii actului dintre ele într-o anumită formă, dar această obligația este una convențională
(deci atrage sancțiuni contractuale atunci când una dintre părți va refuza fără justificare), pe cale de
consecință se impune fiecăreia dintre ele doar cu puterea convenției, iar părțile pot reveni asupra acestei
reguli (mutuus dissesnus) expres sau tacit (e.g. prin încheierea contractului în altă formă).

2. Forma ad validitatem

Noțiune. Prin forma cerută pentru valabilitatea actului juridic civil se înţelege acea condiţie de
validitate, esenţială şi specială, care constă în necesitatea îndeplinirii formalităţilor prestabilite de lege,
în lipsa cărora actul juridic civil nu s-ar putea naşte în mod valabil.
Caractere. Forma cerută ad validitatem prezintă următoarele caractere:
➢ reprezintă un element constitutiv (esenţial, substanțial) al actului juridic civil, în lipsa căruia
actul juridic va fi lovit de nulitate absolută;
➢ este incompatibilă cu manifestarea tacită de voinţă, deci presupune manifestarea expresă
de voinţă; dacă oferta și acceptarea pentru încheierea unui contract solemn (forma
autentică e cerută de lege) se realizează între absenți (nu se emit concomitent în prezența
părților), trebuie să îmbrace ambele forma cerută de lege, deci nu va fi permis ca oferta în
formă autentică să fie acceptată tacit, fie și prin executarea contractului.
➢ este exclusivă, în sensul că, pentru un anumit act juridic civil solemn, trebuie îndeplinită o
anumită formă, de regulă, forma autentică (de la acest caracter există însă şi excepţii cum
ar fi cea prevăzută de art. 1041 NCC., anume testamentul, sau cea a fidejusiunii – art. 2282
 NCC).
Cerinţele care trebuie respectate pentru asigurarea formei ad validitatem sunt următoarele:
➢ toate clauzele actului juridic civil trebuie să îmbrace forma cerută pentru valabilitatea sa,
ceea ce înseamnă că, în principiu, nu este admisibil aşa-numitul act per relationem, adică
actul în care, pentru determinarea conţinutului său, se face trimitere la o sursă externă –
convenție a părților;

➢ actul juridic aflat în interdependenţă cu un act juridic solemn trebuie să îmbrace şi el forma
solemnă (de exemplu, mandatul dat pentru încheierea unui act juridic solemn trebuie, ad
validitatem constatat printr-o procură solemnă, dacă mandatul este dat pentru un act
consensual care se va încheia în formă autentică, mandatul nu trebuie încheiat ad
validitatem în formă autentică, dar nici actul final nu se va bucura de avantajele formei
autentice – pentru că este nul ca înscris autentic); actul juridic care se modifică (art. 1243
NCC) sau determină ineficiența unui act juridic (ex. revocarea, nulitatea sau rezoluțiunea
amiabilă) solemn trebuie să îmbrace şi el forma solemnă (există însă şi excepţii: în cazul
legatului, acesta putând fi revocat şi în mod tacit – art. 1052 NCC, în cazul desemnării,
revocării tutorelui de către părinţi – art. 114 NCC).
În caz de îndoială asupra sancţiunii cerinţei legale a formei nu se va aplica sancţiunea nulităţii
întrucât aceasta presupune ca forma ad validitatem să fie prevăzută în chip neîndoielnic (art. 1242
NCC) .
Aplicaţii: donaţia, forma autentică a contractului de întreținere (art. 2255 C. civ.) promisiunea de
donaţie, testamentul, convenţia de constituire a ipotecii, fiducia etc. De asemenea, trebuie să fie
încheiate prin înscris autentic, sub sancţiunea nulităţii absolute, convenţiile care strămută sau
constituie drepturi reale care urmează a fi înscrise în cartea funciară (art. 1244 C. civ), forma autentică
notarială a convenției matrimoniale, prin care soții stabilesc regimul aplicabil bunurilor și datoriilor lor
în timpul căsătoriei - art. 330 alin. (1) C. civ. .

3. Forma ad probationem

Prin forma cerută pentru probarea actului juridic civil se înţelege acea cerinţă, impusă de lege sau
de părţi, care constă în întocmirea unui înscris cu scopul de a dovedi actul juridic civil. Forma ad
probationem este obligatorie, iar nu facultativă, în sensul că nerespectarea ei atrage, în principiu,
inadmisibilitatea dovedirii actului juridic civil cu un alt mijloc de probă.

Aşadar, nerespectarea formei ad probationem nu atrage nevalabilitatea actului juridic civil, ci, în
principiu, sancţiunea care intervine constă în imposibilitatea dovedirii actului juridic civil cu un alt
mijloc de probă. Însă, dovada actului juridic civil şi existenţa acestuia sunt două chestiuni distincte,
prima nefiind necesară decât în caz de litigiu, prin urmare nu trebuie confundate. Astfel, dacă părțile
încheie un act cu nerespectarea formei ad probationem, în cazul imposibilității probării sale judecătorul
îl va trata ca inexistent, dar, în cazurile de excepție (art. 309 alin. 4 C.p.c. reprodus mai jos) în care proba
se va putea face, el va fi socotit valabil; dacă însă forma era ad validitatem, este irelevant dacă actul va
putea fi probat sau nu, întrucât în toate cazurile va fi nul. Potrivit C. pr. civ.:
Art. 309 –” Admisibilitatea probei
(1) Proba cu martori este admisibilă în toate cazurile în care legea nu dispune altfel.
(2) Niciun act juridic nu poate fi dovedit cu martori, dacă valoarea obiectului său este mai mare de 250 lei. Cu toate acestea,
se poate face dovada cu martori, contra unui profesionist, a oricărui act juridic, indiferent de valoarea lui, dacă a fost făcut
de acesta în exerciţiul activităţii sale profesionale, în afară de cazul în care legea specială cere probă scrisă.
(3) În cazul în care legea cere forma scrisă pentru validitatea unui act juridic, acesta nu poate fi dovedit cu martori.
(4) De asemenea, este inadmisibilă proba cu martori dacă pentru dovedirea unui act juridic legea cere forma scrisă, în
afară de cazurile în care:
1. partea s-a aflat în imposibilitate materială sau morală de a-şi întocmi un înscris pentru dovedirea actului juridic;
2. există un început de dovadă scrisă, potrivit prevederilor art. 310;
3. partea a pierdut înscrisul doveditor din pricina unui caz fortuit sau de forţă majoră;
4. părţile convin, fie şi tacit, să folosească această probă, însă numai privitor la drepturile de care ele pot să dispună;
5. actul juridic este atacat pentru fraudă, eroare, dol, violenţă ori este lovit de nulitate absolută pentru cauză ilicită sau
imorală, după caz;
6. se cere lămurirea clauzelor actului juridic.
...”

4. Forma cerută pentru opozabilitate faţă de terţi

Prin forma cerută pentru opozabilitatea faţă de terţi a actului juridic civil desemnăm acele
formalităţi care sunt necesare, potrivit legii, pentru a face actul juridic opozabil şi persoanelor care nu
au participat la încheierea lui.
Această cerinţă de formă a actului juridic civil se justifică prin ideea de protecţie a terţilor faţă de
eventualele efecte prejudiciabile ale unor acte juridice civile, în cazurile expres prevăzute de lege (deci
opozabilitatea este intrinsecă, ca regulă, drepturilor subiective).
Forma cerută pentru opozabilitate faţă de terţi este obligatorie, iar nu facultativă. În cazul
nerespectării acestei cerinţe de formă, sancţiunea constă în inopozabilitatea actului juridic, adică în
posibilitatea terţului interesat de a ignora actul juridic invocat de părţile acestuia sau de una dintre ele
împotriva sa. În consecinţă, va exista o relativitate: actul juridic civil produce efecte între părţi, dar
este ineficace faţă de terţi, în sensul că părţile nu au posibilitatea să se prevaleze de drepturile izvorâte
din acel act juridic faţă de terţi (ca regulă atunci când terțul a ignorat existența actului, vz. materia
publicității drepturilor și actelor- art. 18 și urm. C. civ.). Prin terți se înțeleg de obicei (categoria terți
are ”geometrie variabilă”, sfera terților putând diferi de la o materie la alta, vz. simulația, cartea
funciară etc) aceia care au dobândit drepturi concurente cu cele vehiculate de actul juridic inopozabil,
iar nu terții desăvârșiți care nu au niciun drept sau interes legitim în legătură cu situația juridică născută
din act.

B. MODALITĂȚILE ACTULUI JURIDIC CIVIL.

5. Noțiune. Clasificare.

Noțiune. Modalitățile sunt elemente ale actului juridic civil care pot exista sau pot lipsi din actul
juridic civil, în general (deci sunt elemente speciale, stabilite de părți sau impuse de lege în cazul
anumitor acte juridice).
Precizare metodologică. Modalitățile pot afecta actul juridic în întregimea lui (întreg eșafodajul de
drepturi și obligații) sau numai unele dintre drepturile și obligațiile născute din acesta. De aceea,
deși studiul lor se face didactic la materia actului juridic, trebuie observat că reglementarea se
realizează în C. civ. la materia obligațiilor, deci cu vocație de aplicare pentru orice izvoare ale
obligațiilor. Așa încât în continuare ne vom referi cel mai adesea la modalitățile obligațiilor.
Actele juridice (obligațiile) pot fi: (i) pure și simple, (ii) simple sau (iii) afectate de modalități.
Obligațiile pure și simple sunt cele care nasc drepturi și obligații cu executare imediată,
nesusceptibile de modalități.
Obligațiile simple sunt cele neafectate de termen sau condiție și care pot fi executate imediat din
proprie inițiativă sau la cererea creditorului.
Obligațiile modale sunt cele afectate de termen sau condiție, adică acelea în cazul cărora drepturile
și obligațiile se nasc ineficace, cu executarea pusă sub semnul întrebării sau cu executarea amânată.
Reglementarea generală modalităților se realizează prin dispozițiile 1398 și urm. Cod civil.
Elementul ”modal”, condiție sau termen, poate rezulta:
► din voința părților; majoritatea contractelor sunt prin natura lor pure și simple, dar părțile
pot conveni modalități (e.g., vânzarea se poate executa pe loc la încheiere, sau se poate amâna
prețului, ori condiționa contractul de un eveniment ulterior, e.g.: vând dacă mă mut din
București în 3 luni); unele acte sunt însă esențialmente pure și simple (e.g., căsătoria,
recunoașterea de filiație);

► chiar din esența legală a unui anumit contract (ex. locațiunea este esențialmente afectată
de termen, pentru că esența economică a operațiunii presupune asigurarea unei folosinței pe
o perioadă de timp, iar asigurarea în mod necesar afectată de condiție, pentru că este un
contrat aleatoriu), caz în care el este un element obligatoriu special, iar nu accidental.

6. Termenul

a. Noțiune. Termenul (dies), ca modalitate a actului juridic civil, este acel eveniment viitor şi sigur
ca realizare, până la care este amânată începerea sau, după caz, stingerea exerciţiului drepturilor
subiective civile şi a executării obligaţiilor civile corelative. Obligațiile afectate de termen sunt obligații
certe.
i) După efectul său, termenul este de două feluri: termen suspensiv, adică acel termen care amână,
până la împlinirea lui, începutul exerciţiului dreptului subiectiv civil şi al executării obligaţiei civile
corelative (de exemplu, termenul la care trebuie restituită suma de bani împrumutată); termen
extinctiv, adică acel termen care amână, până la împlinirea lui, stingerea exerciţiului dreptului subiectiv
civil şi a executării obligaţiei corelative (de exemplu, data morţii credirentierului în cazul contractului
de întreţinere).
ii) În raport de persoana care beneficiază de termen (în funcţie de titularul beneficiului termenului),
se deosebesc trei feluri de termene: termen stabilit în favoarea debitorului (care reprezintă regula);
termen stabilit în favoarea creditorului (cum este cazul depozitului, în care, de regulă, termenul este
stipulat în favoarea deponentului); termen stabilit atât în favoarea debitorului, cât şi a creditorului (de
exemplu, termenul stipulat într-un contract de asigurare). Această clasificare prezintă interes deoarece
numai cel în folosul căruia este stabilit termenul poate să renunţe la beneficiul termenului, iar, în cazul
în care termenul a fost fixat în favoarea atât a creditorului cât şi a debitorului, nu se poate renunţa la
beneficiul termenului respectiv decât prin acordul ambelor părţi.
iii) În funcţie de izvorul său, termenul poate să fie: termen voluntar, numit şi termen convenţional,
care este acel termen ce s-a stabilit prin act juridic unilateral, bilateral sau multilateral; termen legal,
adică acel termen stabilit printr-un act normativ şi care face parte de drept din actul juridic; termen
jurisdicţional, prin care se înţelege acel termen acordat debitorului, în cazurile prevăzute de lege, de
către organul de jurisdicţie (de exemplu, termenul de graţie, în considerarea situației dificile în care se
găsește debitorul).
iv) După criteriul cunoaşterii sau nu a datei împlinirii sale, deosebim: termenul cu scadenţă certă,
adică acel termen a cărui dată (calendaristică) de împlinire se cunoaşte din chiar momentul încheierii
actului juridic; termenul cu scadenţă incertă, prin care se desemnează acel termen (deci tot un
eveniment viitor şi sigur ca realizare) a cărui dată de împlinire nu este cunoscută în momentul încheierii
actului juridic, deşi împlinirea lui este sigură, deci nu trebuie confundat cu modalitatea condiției (de
exemplu, data morţii credirentierului într-un contract de rentă viageră).
Nu trebuie confundat termenul stablilit de părţi, dar incert ca moment la realizării, cu:
• actul încheiat pe durată nedeterminată (supus art. 1277 NCC – părţile nu prevăd nici explicit
şi nici implicit un termen); în acest caz oricare dintre părţi poate denunţa contractul cu un
preaviz rezonabil.
• şi nici cu termenul nedeterminat; în acest caz fie (i) părţile convin un termen, dar înțeleg să
amâne stabilirea lui, sau lasă uneia dintre ele sarcina de a-l stabili şi când, după o durată
rezonabilă de timp ori, (ii) prin natura sa, obligaţia presupune un termen şi nu există nicio
convenţie prin care acesta să poată fi determinat. În toate aceste cazuri instanţa poate, la
cererea uneia dintre părţi, să fixeze termenul ţinând seama de natura obligaţiei, de situaţia
părţilor şi de orice alte împrejurări. Cererea pentru stabilirea termenului se soluţionează
urgent, potrivit regulilor aplicabile ordonanţei preşedinţiale, fiind supusă prescripţiei, care
începe să curgă de la data încheierii contractului (art. 1415 c. civ.).
c. Efecte. Trebuie reţinut că termenul, ca modalitate a actului juridic, afectează numai (momentul
de) executarea actului juridic, iar nu şi existenţa sau eficacitatea acestuia.
Termenul suspensiv are ca efect întârzierea începutului exercitării dreptului subiectiv civil şi a
îndeplinirii obligaţiei civile corelative. De aceea plata făcută de debitor înainte de implinirea termenului
este valabilă şi nu poate fi întoarsă, aşa cum s-ar întâmpla în cazul condiţiei suspensive, întrucât dreptul
subiectiv civil şi obligaţia civilă corelativă au o existenţă certă și datoria există, plata fiind datorată.
Termenul extinctiv are ca efect stingerea dreptului subiectiv civil şi a obligaţiei corelative, în sensul
în care marchează întinderea temporală a exercițiului. Până la împlinirea termenului extinctiv, raportul
juridic civil concret îşi produce efectele sale, însă, după împlinirea termenului, acestea încetează pentru
viitor. Dacă debitorul nu și-a executat obligația corelativă aferentă perioadei până la împlinirea
termenului, aceasta nu se va stinge, stingerea însemnând doar că pentru perioada ulterioară împlinirii
termenului nu se va mai putea solicita executarea sa. Ex. : în cazul unei locațiuni care încetat pe data
de 01.04.2021, dacă debitorul nu a plătit chiria pentru folosința spațiului aferentă perioadei 01.01.-
01.04.2021, la data de 01.05.2021 obligația nu se va considera stinsă, dar nici nu se va mai putea
pretinde plata pentru perioada lunii 04.2021.
 7. Condiţia

a. Noțiune. Condiţia, ca modalitate a actului juridic, este un eveniment viitor şi nesigur ca realizare,
de care depinde eficacitatea sau desfiinţarea dreptului subiectiv civil şi a obligaţiei civile corelative
(art. 1399 NCC) . Obligațiile afectate de condiție sunt obligații incerte.

b. Clasificări.
a) După efectele pe care le produce, condiţia poate fi suspensivă sau rezolutorie. Condiţia
suspensivă este aceea de a cărei îndeplinire depinde eficacitatea drepturilor subiective civile şi a
obligaţiilor corelative. Condiţia rezolutorie este aceea de a cărei îndeplinire depinde desfiinţarea
drepturilor subiective civile şi a obligaţiilor corelative.
b) În raport de legătura cu voinţa părţilor a realizării sau nerealizării evenimentului (după cauza de
care depinde realizarea sau nerealizarea evenimentului), condiţia este categorisită în doctrină ca fiind
de trei feluri: cazuală, mixtă şi potestativă. Condiţia este cazuală atunci când realizarea evenimentului
depinde de hazard, de întâmplare, fiind deci independentă de voinţa părţilor (dacă va ploua sau nu
peste o săptămână). Condiţia este mixtă atunci când realizarea evenimentului depinde atât de voinţa
uneia din părţi, cât şi de voinţa unei persoane determinate (dacă te vei căsători cu C.E.). Condiţia
potestativă poate fi pură sau simplă. Condiţia potestativă simplă este acea condiţie a cărei realizare
depinde atât de voinţa uneia din părţi, cât şi de un element exterior acesteia (fapt exterior sau voinţa
unei persoane nedeterminate). Condiţia pur potestativă este acea condiţie a cărei realizare depinde
exclusiv de voinţa uneia dintre părţi. Obligaţia asumată sub condiţie suspensivă pur potestativă din
partea celui care se obligă nu poate produce niciun efect, pentru că nu se poate stabili intenția de
angajament juridic (art. 1403 NCC). Este contestată categoria condiției mixte pentru că aceasta este
mai degrabă a o varietate de condiție potestativă.
c) După cum constă în realizarea sau nerealizarea evenimentului, condiţia poate să fie pozitivă sau
negativă.
c. Efectele condiţiei, ca modalitate a actului juridic, sunt guvernate de două reguli. În primul rând,
condiţia afectează însăşi existenţa (eficacitatea) drepturilor subiective civile şi a obligaţiilor civile
corelative. În al doilea rând, efectele condiţiei se produc, în principiu, retroactiv, în sensul că momentul
de la care sau până la care se produc nu este acela al îndeplinirii sau neîndeplinirii condiţiei, ci
momentul încheierii actului juridic civil sub condiţie. Regula retroactivităţii efectelor condiţiei nu are
caracter imperativ, aşa încât părţile ar putea deroga, prin voinţa lor, de la această regulă, prevăzând
în mod expres că efectele condiţiei se vor produce din momentul îndeplinirii sau al neîndeplinirii
evenimentului. De asemenea legea induce ea reguli supletive privitoare la efecte (art. 1407 NCC)
Conditia indeplinita este prezumata a produce efecte retroactiv, din momentul incheierii
contractului, daca:
• din vointa partilor,
• natura contractului ori
• din dispozitiile legale
nu rezulta contrariul.
In cazul contractelor cu executare continua sau succesiva afectate de o conditie rezolutorie,
indeplinirea acesteia, in lipsa unei stipulatii contrare, nu are niciun efect asupra prestatiilor deja
executate. Sub acest aspect condiţia rezolutorie se deosebeşte de nulitate.
Atunci cand conditia suspensiva produce efecte retroactive, in caz de indeplinire, debitorul este
obligat la executare ca si cum obligatia ar fi fost simpla. Actele incheiate de proprietarul sub conditie
suspensiva sunt valabile si, in cazul indeplinirii conditiei, produc efecte de la data incheierii lor.
Atunci cand conditia rezolutorie produce efecte retroactive, in caz de indeplinire, fiecare dintre
parti este obligata sa restituie celeilalte prestatiile pe care le-a primit in temeiul obligatiei ca si cum
aceasta nu ar fi existat niciodata. Dispozitiile privitoare la restituirea prestatiilor (art. 1635 NCC) se
aplica in mod corespunzator. La analiza acestora trebuie ţinut cont şi de regulile specifice în materie
de carte funciară (spre ex. art. 898, 899, 912 NCC)
Analizarea efectelor condiţiei presupune o dublă distincţie: pe de o parte, între condiţia suspensivă
şi condiţia rezolutorie, iar, pe de altă parte, între intervalul de timp cuprins între momentul încheierii
actului juridic şi momentul în care îndeplinirea sau neîndeplinirea condiţiei devine sigură (pendente
conditione) şi perioada ulterioară acestui moment (eveniente conditione).

8. Sarcina

Sarcina este o obligaţie de a da, a face sau a nu face, impusă gratificatului de către dispunător, în
actele juridice cu titlu gratuit (mai exact, liberalităţi). Ea nu trebuie confundată cu condiţia rezolutorie,
întrucât nu operează de drept, ci doar la cererea persoanei îndreptăţite, în limita sarcinii donaţia
comportându-se ca un contract cu titlu oneros.
Trebuie precizat că sarcina este mai degrabă o obligație și nu o modalitate propriu-zisă, dar este
tratată în general ca o modalitate de către doctrină.
9. Teme de reflecţie și grile recapitulative.

➢ Care este regula în materie de formă a actului juridic civil?

➢ Sunt obligatorii toate cele 3 varietăți de formă vazute mai sus?
➢ Care este sancțiunea nerespectării fiecărui tip de formă?
➢ Exemplificați două acte juridice civile care, prin natura lor, nu pot fi decât afectate de
modalități.
➢ Care sunt diferențele dintre termen și condiție?
➢ Care sunt efectele îndeplinirii condiției rezolutorii?

Grile.

1. Forma cerută ad validitatem:

a) se sancționează cu inopozabilitatea actului față de terți;

b) poate fi convenită de părți;

 c) poate privi și încheierea unor acte sub semnătură privată.

2. Forma actului juridic:

a) este obligatorie numai atunci când legea o prescrie pentru încheierea valabilă a actului juridic; b)
este o condiţie generală de validitate a actelor juridice;

c) nu poate fi instituită de părţi ca o cerinţă de validitate a operaţiunii juridice, dar este obligatorie în
raporturile dintre aceştia.

3. Termenul:

a) extinctiv are efect rezolutoriu;

b) extinctiv împlinit atrage după sine decăderea din drept a creditorului;

c) poate fi și determinabil.

4. Condiția pur potestativă:

a) se sancționează cu nulitatea în sensul că va fi înlăturată din actul care o conține; b) care afectează
o obligație născută dintr-un contract sinalagmatic lipsește de cauză obligația corelativă;
c) face ca obligația să depindă de voința uneia dintre părți și de un eveniment exterior acestuia.

5. Condiția suspensivă:

a) îndeplinită produce efecte retroactive, fructele culese de către proprietarul sub condiție rezolutorie
trebuind a fi restituite;

b) afectează însăși existența drepturilor și obligațiilor care depind de ea;

c) afectează eficacitatea drepturilor și obligațiilor care depind de ea.

UNITATEA DE ÎNVĂŢARE NR. XII

TEORIA DREPTURILOR SUBIECTIVE - ACTUL JURIDIC CIVIL - EFECTELE ACTULUI JURIDIC CIVIL

Timp alocat: 2-3 ore

Cuprins:

1. Noțiune.
2. Interpretarea contractului.
3. Principiul forţei obligatorii
4. Irevocabilitatea actului juridic civil
5. Teme de reflecţie.

Obiectivele unității de învățare:

După studiul acestei unităţi de învăţare veţi reuşi să:

- Operați cu principalele metode de interpretare a actului juridic civil;

- Înțelegeți distincția dintre efectele actului juridic între părți și față de terți;
- Conștientizați importanța și limitele principiului forței obligatorii a actului
- juridic civil;

1. Noţiune. Enumerarea principiilor

Prin efectele actului juridic civil înţelegem drepturile subiective civile şi obligaţiile civile cărora
actul juridic le dă naştere, le modifică sau le stinge, deci ceea ce pentru raportul juridic civil
reprezintă conţinutul acestuia.
Prin principiile efectelor actului juridic civil înţelegem acele reguli de drept civil care arată
modul în care se produc aceste efecte, respectiv cum, în ce condiţii şi faţă de cine se produc aceste
efecte.
De regulă, sunt reţinute trei principii ale efectelor actului juridic civil: principiul forţei obligatorii,
irevocabilitatea şi principiul relativităţii. Uneori, se apreciază că irevocabilitatea nu reprezintă un
principiu distinct, ci doar un aspect al principiului forţei obligatorii.
Determinarea efectelor actului presupune calificarea corectă a actului (act numit, act nenumit,
pentru a se stabili care îi sunt regulile aplicabile) verificarea validității acestuia și apoi
interpretarea acestuia. Operațiunea de interpretare intervine și în faza calificării contractului.

2. Interpretarea contractului.
 Scopul interpretării contractului este acela al determinării efectelor contractului, adică a
drepturilor și obligațiilor părților și a conținutului exact al acestora.
Reglementare generală – 1266 NCC.
NCC prevede reguli de interpretare pentru a se proceda la corecta calificare a actului și apoi la
stabilirea conținutului și efectelor acestuia. Primele trei (a-c) sunt principale și cele de la pct. d)
subsidiare.

a) Interpretarea după voința concordantă a părților.

Contractele se interpretează după voința concordantă a părților, iar nu după sensul literal al
termenilor.

La stabilirea voinței concordante se va ține seama, între altele, de scopul contractului, de

negocierile purtate de părți, de practicile statornicite între acestea și de comportamentul lor
ulterior încheierii contractului.

b) Interpretarea sistematică.

Clauzele se interpretează unele prin altele, dând fiecăreia înțelesul ce rezultă din ansamblul
contractului.

c) Interpretarea clauzelor îndoielnice se face după următoarele reguli:

• Clauzele susceptibile de mai multe înțelesuri se interpretează în sensul ce se potrivește

cel mai bine naturii și obiectului contractului.
• Clauzele îndoielnice se interpretează ținând seama, între altele, de natura contractului,
de împrejurările în care a fost încheiat, de interpretarea dată anterior de părți, de sensul
atribuit în general clauzelor și expresiilor în domeniu și de uzanțe.
• Clauzele se interpretează în sensul în care pot produce efecte, iar nu în acela în care nu ar
putea produce niciunul.
• Contractul nu cuprinde decât lucrul asupra căruia părțile și-au propus a contracta, oricât
de generali ar fi termenii folosiți.
• Clauzele destinate să exemplifice sau să înlăture orice îndoială asupra aplicării
contractului la un caz particular nu îi restrâng aplicarea în alte cazuri care nu au fost expres
prevăzute.

d) Regulile subsidiare de interpretare, deci aplicabile dacă cele de mai sus nu au fost
fructuoase:
 • Dacă, după aplicarea regulilor de interpretare, contractul rămâne neclar, acesta se
interpretează în favoarea celui care se obligă.
• Stipulaţiile înscrise în contractele de adeziune se interpretează împotriva celui care le-a
propus.

3. Principiul forţei obligatorii

Principiul forţei obligatorii (art. 1270 NCC), exprimat şi prin adagiul pacta sunt servanda, este
acea regulă de drept potrivit căreia actul juridic civil legal încheiat se impune părţilor (în cazul
convenţiilor) sau părţii (în cazul actelor juridice unilaterale) întocmai ca legea. În alte cuvinte,
actul juridic civil este obligatoriu pentru părţi, iar nu facultativ.
Actul juridic civil legal încheiat are forţă obligatorie nu numai pentru părţile acestuia, ci şi
pentru organul de jurisdicţie învestit cu soluţionarea unui litigiu decurgând dintr-un astfel de act,
deci instanţa este obligată să asigure executarea actului juridic legal încheiat, ţinând seama, în
interpretarea clauzelor lui, de voinţa părţilor.
De la acest principiu, există anumite excepţii, adică situaţii în care efectele actului juridic civil
nu se mai produc aşa cum au prevăzut părţile, la încheierea lui, ci, independent de voinţa părţilor
sau, după caz, a părţii, aceste efecte sunt fie mai restrânse, fie mai întinse decât cele stabilite
iniţial.
A) Cazurile de restrângere a forţei obligatorii sunt acele situaţii, prevăzute în mod expres de
lege, în care actul juridic îşi încetează efectele înainte de termen, datorită dispariţiei unui element
al său. Dintre excepţiile ce pot fi incluse în această categorie, menţionăm: încetarea contractului
de locaţiune din cauza pieirii totale sau considerabile a lucrului; încetarea contractului de
societate civilă datorită anumitor cauze prevăzute de lege (pierderea obiectului societăţii;
moartea, punerea sub interdicţie sau insolvabilitatea unuia dintre asociaţi, afară de cazul când s-
a stipulat că societatea poate continua cu moştenitorii asociatului decedat sau cu asociaţii rămaşi
în viaţă ori cu asociaţii capabili sau solvabili; pieirea lucrului); încetarea contractului de mandat
din cauza morţii, interdicţiei, insolvabilităţii sau falimentului mandantului ori mandatarului; etc.
B) În categoria cazurilor de extindere a forţei obligatorii se includ: prorogarea (prelungirea)
efectelor anumitor acte juridice, prin efectul legii, peste termenul convenit de părţi; prelungirea
efectelor actului juridic cu executare succesivă datorită suspendării temporare a executării
acestuia pe tot timpul cât durează cauza de suspendare; moratoriul legal, adică acordarea, prin
lege, a unui termen care are ca efect amânarea generală a executării unor obligaţii contractuale
de către o anumită categorie de debitori, în considerarea unor împrejurări excepţionale precum
crize economice, conflicte militare etc.
C) revizuirea efectelor actelor juridice urmare a aplicării teoriei impreviziunii (art. 1271 NCC):
„Impreviziunea

(1) Părţile sunt ţinute să îşi execute obligaţiile, chiar dacă executarea lor a devenit mai
oneroasă, fie datorită creşterii costurilor executării propriei obligaţii, fie datorită scăderii valorii
contraprestaţiei.
 (2) Cu toate acestea, dacă executarea contractului a devenit excesiv de oneroasă datorită unei
schimbări excepţionale a împrejurărilor care ar face vădit injustă obligarea debitorului la
executarea obligaţiei, instanţa poate să dispună:

a) adaptarea contractului, pentru a distribui în mod echitabil între părţi pierderile şi beneficiile
ce rezultă din schimbarea împrejurărilor;

b) încetarea contractului, la momentul şi în condiţiile pe care le stabileşte.

(3) Dispoziţiile alin. (2) sunt aplicabile numai dacă:

a) schimbarea împrejurărilor a intervenit după încheierea contractului;

b) schimbarea împrejurărilor, precum şi întinderea acesteia nu au fost şi nici nu puteau fi avute

în vedere de către debitor, în mod rezonabil, în momentul încheierii contractului;

c) debitorul nu şi-a asumat riscul schimbării împrejurărilor şi nici nu putea fi în mod rezonabil
considerat că şi-ar fi asumat acest risc;

d) debitorul a încercat, într-un termen rezonabil şi cu bună-credinţă, negocierea adaptării

rezonabile şi echitabile a contractului.”
Impreviziunea nu trebuie confundată cu imposibilitatea survenita de executare. Chiar dacă
ambele pot fi consecinţa unei împrejurări fortuite, deosebirea de premisă (dificultatea de
executare vs. imposibilitatea de executare) dar şi de efecte (renegocierea sau desfiinţarea
judiciară, respectiv desfiinţarea contractului) fac ca cele două să fie două instituţii diferite.

D) modificarea unilaterală a contractului de către una dintre părţi (vezi dreptul concedentului
de a modifica contractul de concesiune - art. 53 din OUG nr. 54/2006).

3. Irevocabilitatea actului juridic civil

Prin irevocabilitatea actului juridic, indiferent că ar fi privită ca un principiu al efectelor actului

juridic sau doar ca o consecinţă a principiului forţei obligatorii, înţelegem faptul că actului juridic
bilateral sau multilateral nu i se poate pune capăt prin voinţa numai a uneia din părţi, iar actului
juridic unilateral nu i se poate pune capăt prin manifestarea de voinţă, în sens contrar, din partea
autorului acestuia.
Constituie excepţii de la irevocabilitatea actului juridic acele cazuri în care actului juridic
bilateral i se poate pune capăt prin voinţa uneia din părţi, actului juridic multilateral i se poate
pune capăt prin voinţa uneia sau mai multor părţi, dar nu toate, iar actului juridic unilateral i se
poate pune capăt prin voinţa autorului lui.
a) Principalele excepţii de la irevocabilitatea actelor juridice civile bilaterale sau multilaterale
sunt următoarele: revocarea donaţiei între soţi; revocarea de către stipulant a stipulaţiei câtă
vreme nu a ajuns la stipulant sau promitent (art. 1286-1287 NCC); denunţarea contractului
încheiat pe durată nedeterminată (art. 1277 NCC); încetarea contractului de depozit la cererea
deponentului; denunţarea contractului de asigurare (art. 2209 NCC) etc.
 b) Excepţiile de la irevocabilitatea actelor juridice civile unilaterale sunt următoarele: testamentul
(art. 1034 NCC); revocarea renunţării la moştenire (art. 1103 NCC)promisiunea publică de
recompensă (art. 1329 NCC), mărturisirea (art. 1206 C.civ. 1864) etc.

4. Teme de reflecție și grile recapitulative.

1. Care sunt condițiile impreviziunii ?

2. De ce mutuus dissensus nu este o excepție de la principiul irevocabilității ?

3. Reprezintă o excepție de la principiul forței obligatorii a contractului:

a) moratoriul legal;

b) prorogarea convențională a termenului stabilit prin contractul de închiriere;

c) rezilierea unilaterală a contractului.

4. Interpretarea literală a normei:

a) presupune determinarea sensului normei utilizând regulile gramaticii limbii române;

b) este o metodă de interpretare;

c) este o interpretare care se prezumă până la proba contrară.

5. Dreptul de denunțare unilaterală:

a) ca regulă, revine ambelor părți în contractele cu executare succesivă încheiate pe durată

nedeterminată;

b) este prevăzut de lege cu caracter supletiv în cazul contractelor cu executare succesivă

încheiate pe durată nedeterminată;

c) nu poate fi prevăzut niciodată într-un contract cu executare dintr-o dată.

UNITATEA DE ÎNVĂŢARE NR. XIII

TEORIA DREPTURILOR SUBIECTIVE - ACTUL JURIDIC CIVIL– EFECTELE ACTULUI JURIDIC CIVIL (II)

Timp alocat: 2-3 ore

Cuprins:

1. Principiul relativităţii efectelor actului juridic civil

2. Opozabilitatea efectelor actului juridic civil.
3. Efectele specifice contractelor sinalagmatice
4. Teme de reflecţie.

Obiectivele unității de învățare:

După studiul acestei unităţi de învăţare veţi reuşi să:

- Asimilați conținutul noțiunii de relativitate a efectelor actului juridic și poziționarea tuturor

subiectelor de drept în raport de un act juridic civil concret;
- Înțelegeți distincția dintre relativitate și opozabilitate;
- Înțelegeți specificul contractelor sinalagmatice

1. Principiul relativităţii efectelor actului juridic civil

Prin principiul relativităţii efectelor actului juridic civil desemnăm regula de drept potrivit
căreia actul juridic civil produce efecte numai faţă de autorul sau, după caz, autorii lui, fără a
putea să profite ori să dăuneze terţelor persoane. Într-o altă formulare, se poate spune că actul
juridic civil bilateral sau multilateral dă naştere la drepturi subiective şi obligaţii numai pentru
părţile lui, iar actul juridic unilateral obligă doar pe autorul acestuia.
În literatura de specialitate, uneori, se subliniază necesitatea de a distinge principiul
relativităţii efectelor actului juridic de problema opozabilităţii faţă de terţi a actului juridic. Dacă
un act juridic, ca regulă, nu poate să dea naştere la drepturi subiective şi obligaţii decât în
beneficiul, respectiv în sarcina părţilor actului juridic (principiul relativităţii), aceasta nu înseamnă
că actul juridic nu ar reprezenta nimic pentru terţele persoane, că acestea din urmă ar putea să
îl ignore sau să îl nesocotească. Dimpotrivă, actul juridic, ca realitate socială (ca situaţie juridică),
este opozabil şi persoanelor străine de el, desigur în privinţa drepturilor şi obligaţiilor ce revin
părţilor actului juridic. În concret, opozabilitatea actului juridic faţă de terţi înseamnă dreptul
părţii de a invoca acel act juridic împotriva terţului care ar ridica pretenţii în legătură cu un drept
subiectiv dobândit de parte prin actul juridic respectiv, iar prin inopozabilitatea actului juridic faţă
de terţi se înţelege lipsa unui asemenea drept. De regulă, opozabilitatea faţă de terţi a unui act
juridic este condiţionată de respectarea anumitor formalităţi. Trebuie precizat că pot exista cazuri
în care şi terţele persoane ar avea interesul să invoce, în favoarea lor, un act juridic împotriva
părţilor acestuia.
Înţelegerea conţinutului principiului relativităţii efectelor actului juridic, precum şi a
excepţiilor de la acest principiu necesită precizarea noţiunilor de parte, având-cauză şi terţ,
întrucât, în raport cu un anumit act juridic civil, toate subiectele de drept civil se plasează într-
una din aceste trei noţiuni.
Prin parte se înţelege persoana care încheie actul juridic civil, personal sau prin reprezentare,
şi în patrimoniul ori faţă de care se produc efectele actului respectiv.
Terţii sunt persoanele străine de un anumit act juridic, care nu au participat nici direct şi nici
prin reprezentare la încheierea acestuia. În principiu, terţii nu sunt afectaţi prin încheierea unui
act juridic, în sensul că acesta nu le profită, dar nici nu le dăunează.
Prin având-cauză se desemnează persoana care, deşi nu a participat la încheierea actului
juridic civil, este totuşi îndrituită să profite de efectele actului respectiv sau, după caz, este ţinută
să suporte aceste efecte, datorită legăturii sale juridice cu una din părţile acelui act juridic.
De regulă, se apreciază că există trei categorii de avânzi-cauză:
• succesorii universali şi succesorii cu titlu universal (art. 1282 alin. 1NCC);
La moartea unei parti, drepturile si obligaţiile contractuale ale acesteia se transmit
succesorilor săi universali sau cu titlu universal, daca din lege, din stipulaţia partilor ori din natura
contractului nu rezulta contrariul. Soluţia este firească pentru că succesorii preiau un patrimoniu,
sau o fracţiune a acestuia, adică atât drepturi cât şi obligaţii, prin voinţa lor de a accepta
succesiunea (de aceea nici nu sunt o excepţie veritabilă de la principiul relativităţii).
• succesorii cu titlu particular (art. 1282 alin. 2 NCC);
Drepturile, precum şi, în cazurile prevăzute de lege, obligaţiile contractuale în strânsă legătură
cu un bun se transmit, odată cu acesta, succesorilor cu titlu particular ai părţilor. Ca regulă
succesorii cu titlu particular nu sunt avânzi cauză în materie de obligaţii. Este nevoie de o strânsă
legătură a obligaţiei contractuale cu bunul dobândit de aceştia şi de o prevedere expresă a legii
în sensul dobândirii acestei obligaţii (vezi art. 1811 NCC pentru un astfel de exemplu). Cum
dobânditorul lucrului ar trebui să ştie din lege că va dobândi şi obligaţiile strâns legate de acesta,
dacă formalităţile de publicitate cerute de acesta sunt îndeplinite nici în acest caz nu suntem în
prezenţa unei excepţii veritabile de la principiul relativităţii).
• creditorii chirografari. Situaţia lor faţă de actele debitorului lor este controversată, dar
neîndoielnic specială.
Constituie excepţii de la principiul relativităţii efectelor actului juridic acele cazuri în care
efectele actul juridic civil s-ar produce şi faţă de alte persoane care nu au participat la încheierea
actului respectiv, deci faţă de alte persoane decât părţile. Excepţiile de la principiul relativităţii se
consideră reale numai dacă drepturile şi obligaţiile se nasc fără acordul terţului şi fără o
prevedere a legii în acest sens.
O excepţie reală de la principiul relativităţii ar presupune că, prin voinţa părţilor actului juridic
(şi numai prin voinţa acestora, nu însă şi în temeiul legii ori al unui consimţământ implicit), actul
respectiv creează drepturi subiective sau obligaţii pentru o persoană ce nu a participat la
încheierea lui, nici personal, nici prin reprezentant.
Sunt greu de întrevăzut excepții reale, în aceste condiții.
Singura excepţie reală de la principiul relativităţii actului juridic civil a fost afirmată în
reglementarea anterioară în legătură cu stipulaţia pentru altul (numită şi contractul în folosul unei
terţe persoane), adică acel contract prin care o parte (promitentul) se obligă faţă de cealaltă parte
(stipulantul) să execute o prestaţie în favoarea unei a treia persoane (terţul beneficiar), fără ca
aceasta din urmă să participe la încheierea convenţiei respective nici direct şi nici reprezentată de
stipulant. În NCC stipulaţia este reglementată expres (art. 1284-1288 NCC) şi se apreciază că nu
mai reprezintă nici ea o excepţie veritabilă de la principiu întrucât, dacă terţul beneficiar nu
acceptă stipulaţia, dreptul său se consideră a nu fi existat niciodată (art. 1286 NCC), ceea ce
înseamnă că dobândirea dreptului ar depinde de voinţa lui. În actuala reglementare așa zisa
excepție este prevăzută de lege deci nu este o excepție veritabilă.
Categoria excepţiilor aparente de la acest principiu include: situaţia succesorilor universali, cu
titlu universal ori cu titlu particular ai părţilor actului juridic, promisiunea faptei altuia, reprezentarea,
acţiunile directe, cesiunea de creanţă, ipoteza gestiunii intereselor altei persoane, actele juridice
colective şi contractul colectiv de muncă.
De reţinut că situaţia creditorilor chirografari (care pot exercita acţiunea pauliană împotriva
actelor încheiate de debitor în frauda lor – art. 1562 şi urm. NCC) şi simulaţia (art. 1289-1294
NCC) sunt excepţii de la opozabilitatea actului juridic faţă de terţi (ca de altfel şi alte cazuri în
care, potrivit legii, terţul ce ar justifica un interes ar putea să atace un act juridic).
Desigur că, dacă vom schimba criteriul caracterului real al relativității, în sensul în care efectul
se va produce peste voința legii (dar prin efectul legii), atunci sfera excepțiilor se va popula în
consecință.

2. Opozabilitatea efectelor actului juridic civil.

Relativitatea efectelor actului juridic civil nu trebuie confundată cu opozabilitatea acestora.

Dacă doar părțile pot fi obligate prin contract, terții la acesta trebuie totuși să respecte
realitatea juridică a contractului, adică drepturile și obligațiile născute din acesta. A respecta nu
înseamnă a aduce la îndeplinire contractul, ci a nu aduce atingere acestuia. Spre exemplu: doar
vânzătorul și nu un terț la contract poate fi obligat contractual să predea lucrul vândut, dar terții
sunt ținuți să respecte dreptul cumpărătorului de a i se preda lucrul.
De reținut că, uneori, pentru opozabilitatea efectelor contractului este nevoie de îndeplinirea
unor cerințe de publicitate, cum este cazul publicitatea drepturilor reale imobiliare prin cartea
funciară.
De la opozabilitatea față de terți a convenției există o excepție importantă – simulația. În acest
caz, cum vom vedea, convenția dintre părți nu este, în principiu opozabilă terților.

Prin simulaţie se înţelege operaţiunea juridică în cadrul căreia printr-un act juridic public, dar
aparent, denumit şi simulat, se creează o altă situaţie juridică decât cea stabilită printr-un act
juridic ascuns, secret, dar adevărat, denumit impropriu şi contraînscris. Aşadar, în cazul
simulaţiei, voinţa reală a părţilor nu este reflectată în contractul public, ci în contractul secret.

În funcţie de modul în care este conceput contractul aparent şi de elementul în privinţa căruia
operează simulaţia, simulaţia poate îmbrăca următoarele forme: simulaţia prin încheierea unui
contract public fictiv; simulaţie prin deghizare; simulaţie prin interpunerea de persoane.
Simulaţia prin încheierea unui contract public fictiv o disimulare totală a realităţii, contractul
public fiind încheiat numai de conivenţă, existenţa lui fiind contrazisă de actul secret, în care se
menţionează că în realitate părţile nu au încheiat nici un contract. Părţile încheie contractul public
numai pentru că au interesul să se creadă că între ele s-a născut astfel un raport juridic, dar în
actul secret se înţeleg ca actul public să nu producă nici un fel de efecte juridice. Simulaţia prin
deghizare presupune încheierea în realitate a unui contract, care însă este ţinut secret, în tot sau
în parte, faţă de terţi. Deghizarea este totală dacă părţile urmăresc să ascundă însăşi natura
juridică a contractului, ceea ce înseamnă că în actul public se indică un anumit contract, iar în
actul secret se arată adevăratul contract încheiat de părţi, de exemplu, actul public este un
contract de vânzare-cumpărare a unui imobil, deşi în realitate între părţi s-a încheiat un contract
de locaţiune, aşa cum rezultă din actul secret; deghizarea este parţială atunci când părţile
urmăresc să ascundă unele clauze convenite, de exemplu: în contractul public se menţionează un
anumit preţ al vânzării, iar în contractul secret se menţionează adevăratul preţ al vânzării; în actul
public nu este prevăzută scadenţa reală a obligaţiei de plată a preţului, astfel cum a fost convenită
în actul secret etc. La simulaţia prin interpunere de persoane, actul public se încheie între
anumite persoane, iar în actul secret se menţionează adevăratul beneficiar al actului juridic, altul
decât cel care apare în actul public.

Nu întotdeauna scopul urmărit prin simulaţie are caracter ilicit, astfel încât, nu s-a sancţionat
simulaţia cu nulitatea, ci este instituită, cu caracter general, o altă sancţiune, anume
inopozabilitatea faţă de terţii de bună-credinţă a situaţiei juridice create prin contractul secret,
precum şi, dacă este cazul, înlăturarea simulaţiei pe calea acţiunii în simulaţie. Există însă şi
situaţii particulare în care simulaţia, având caracter fraudulos ( la lege), este sancţionată cu
nulitatea.

În examinarea efectelor simulaţiei, din perspectiva sancţiunii cu caracter general, urmează a

deosebi: raporturile care se stabilesc între părţile simulaţiei (inclusiv, în principiu, succesorii
universali sau cu titlu universal ai părţilor); raporturile dintre părţile simulaţiei şi terţele persoane;
raporturile dintre terţi.

În raporturile dintre părţile simulaţiei îşi va produce efectele contractul secret, care reflectă
voinţa reală a părţilor, fiind însă necesar ca acesta să fi fost încheiat cu respectarea tuturor
condiţiilor de validitate. De asemenea, în principiu, contractul secret îşi produce efectele şi faţă
de succesorii universali sau cu titlu universal ai părţilor simulaţiei. Însă, succesorii universali sau
cu titlu universal ai părţilor devin terţi atunci când simulaţia a fost folosită în vederea fraudării
intereselor legitime ale acestora.

Terţilor de bună-credinţă, adică terţilor care, la data naşterii intereselor lor referitoare la
contractul încheiat de participanţii la simulaţie, nu aveau cunoştinţă de existenţa simulaţiei, nu
le este opozabil contractul secret, ci lor le poate fi opus numai contractul public (simulat). Mai
mult, terţii de bună-credinţă pot să invoce, în beneficiul lor şi împotriva părţilor, contractul secret
(desigur, în măsura în care află de existenţa acestuia), prin intermediul acţiunii în simulaţie.
Aşadar, în materia simulaţiei, terţul de bună-credinţă, în funcţie de interesele sale, se poate
prevala fie de contractul public, fie de contractul secret.

În schimb, contractul secret poate fi opus terţilor care, în momentul când s-au născut
interesele lor referitoare la acest contract, îi cunoşteau existenţa şi conţinutul, deci terţii de rea-
credinţă nu au dreptul de opţiune între a invoca actul aparent sau a se prevala de actul secret.

3. Efectele specifice contractelor sinalagmatice

Reciprocitatea şi interdependenţa obligaţiilor izvorâte din contractele sinalagmatice

determină unele efecte specifice, care vizează apariţia unor împrejurări, imputabile sau nu uneia
dintre părţi. Efectele specifice contractelor sinalagmatice sunt următoarele: a) excepţia de
neexecutare a contractului; b) rezoluţiunea (rezilierea); c) riscul contractului.

a) Prin excepţia de neexecutare a contractului desemnăm acel mijloc de apărare care constă
în refuzul de executare a obligaţiei exprimat de către una din părţile contractului sinalagmatic
atunci când cealaltă parte îi pretinde această executare fără a-şi îndeplini propria obligaţie

ART. 1.556 NCC

“Excepţia de neexecutare

(1) Atunci când obligaţiile născute dintr-un contract sinalagmatic sunt exigibile, iar una dintre
părţi nu execută sau nu oferă executarea obligaţiei, cealaltă parte poate, într-o măsură
corespunzătoare, să refuze executarea propriei obligaţii, afară de cazul în care din lege, din voinţa
părţilor sau din uzanţe rezultă că cealaltă parte este obligată să execute mai întâi.

(2) Executarea nu poate fi refuzată dacă, potrivit împrejurărilor şi ţinând seama de mica
însemnătate a prestaţiei neexecutate, acest refuz ar fi contrar bunei-credinţe”.
 b) Rezoluţiunea este sancţiunea care intervine în cazul neexecutării culpabile a obligaţiilor
izvorâte dintr-un contract sinalagmatic cu executare uno ictu, constând în desfiinţarea retroactivă
a acestuia (art. 1549 şi urm. NCC).

c) Problema riscului contractului sinalagmatic se pune atunci când una din părţile contractante
este împiedicată de un caz fortuit sau de forţă majoră să îşi execute obligaţia asumată. În alte
cuvinte, neexecutarea uneia dintre obligaţiile ce izvorăsc din contractul sinalagmatic nu este
consecinţa vinovăţiei debitorului acestei obligaţii, ci a unei împrejurări mai presus de voinţa lui.
Într-o asemenea ipoteză, se pune întrebarea de a şti dacă partea care este debitor al obligaţiei
imposibil de executat mai este îndreptăţită să pretindă celeilalte părţi executarea obligaţiei
asumate de aceasta din urmă. În cazul unui răspuns afirmativ, ar însemna că riscul contractului
sinalagmatic ar fi suportat de acea parte care este creditorul obligaţiei imposibil de executat, de
vreme ce această parte va fi ţinută să execute obligaţia asumată deşi nu va primi contraprestaţia.
În cazul unui răspuns negativ, înseamnă că partea care are calitatea de creditor al obligaţiei
imposibil de executat este şi ea liberată de executarea propriei obligaţii, deci că riscul contractului
sinalagmatic ar urma să fie suportat de către debitorul obligaţiei imposibil de executat.

Regula în cazul contractelor sinalagmatice netranslative de proprietate este aceea că riscul va

fi suportat de către debitorul obligaţiei imposibil de executat, care deci nu este îndreptăţit să
pretindă celeilalte părţi executarea obligaţiei corelative, după cum nici cealaltă parte nu va putea
pretinde despăgubiri, nefiind vorba despre o neexecutare imputabilă. Practic, contractul se
desfiinţează conform art. 1.557 NCC.

„Imposibilitatea de executare

(1) Atunci când imposibilitatea de executare este totală şi definitivă şi priveşte o obligaţie
contractuală importantă, contractul este desfiinţat de plin drept şi fără vreo notificare, chiar din
momentul producerii evenimentului fortuit. Dispoziţiile art. 1.274 alin. (2) sunt aplicabile în mod
corespunzător.

(2) Dacă imposibilitatea de executare a obligaţiei este temporară, creditorul poate suspenda
executarea propriilor obligaţii ori poate obţine desfiinţarea contractului. În acest din urmă caz,
regulile din materia rezoluţiunii sunt aplicabile în mod corespunzător.”

4. Teme de reflecție și grile recapitulative.

1. Care este diferența între relativitatea și opozabilitatea actului juridic civil ?

2. Ce este principiul relativității efectelor actului juridic civil ?

3. Ce sunt avânzii cauză și cum se raportează ei la actul juridic civil ?

Grile

4. Beneficiarul:
a) poate accepta oricând stipulația, pentru că acest drept nu presupune un drept material la
acțiune;
b) prin acceptarea stipulației devine parte la contractul dintre stipulant și promitent;
c) poate accepta stipulația și după decesul stipulantului.

5. XX îi lasă lui XY prin testament o casă. Ulterior XX constituie o ipotecă asupra casei, după care
decedează fără a achita împrumutul garantat prin ipotecă. XY :
a) dobândește casa liberă de sarcini pentru că testamentul a fost încheiat anterior ipotecii;
b) dobândește casa și va suporta ipoteca numai dacă formalitățile de publicitate imobiliară
privitoare la aceasta au fost realizate înaintea decesului lui XX;
c) dobândește casa și va suporta ipoteca chiar dacă formalitățile de publicitate imobiliară
privitoare la aceasta nu au fost realizate înaintea decesului lui XX.
UNITATEA DE ÎNVĂŢARE NR. XIV

TEORIA DREPTURILOR SUBIECTIVE - ACTUL JURIDIC CIVIL – Nulitatea actului juridic civil

Timp alocat: 3 ore

Cuprins :

1. Noţiunea, reglementarea și clasificarea nulităţii actului juridic civil

2.Delimitarea nulităţii actului juridic civil

3. Cauzele de nulitate

4. Regimul nulităţii.

5. Efectele nulității.

6. Teme de reflecţie și grile recapitulative.

Obiectivele unității de învățare:

După studiul acestei unităţi de învăţare veţi reuşi să:

- Înțelegeti trăsăturile specifice nulității, ca sancțiune de drept civil;

- Vă însușiți conținutul principalelor clasificări ale nulității;
- Să înțelegeți modul în care nulitatea funcționează și efectele pe care aceasta le produce;

NULITATEA ACTULUI JURIDIC CIVIL.

1. Noţiunea, reglementarea și clasificarea nulităţii actului juridic civil.

Noțiune. Nulitatea este sancţiunea ce intervine în cazul în care, la încheierea actului juridic
civil, nu se respectă dispoziţiile legale referitoare la încheierea sa valabilă.
 Valabilitatea actului se apreciază după legea în vigoare la data încheierii sale (tempus regit
actum) – art. 6 alin. 3 NCC.

Reglementare generală – 1249 și urm. Cod civil.

Clasificarea nulităţilor actului juridic civil

În funcţie de natura interesului ocrotit prin dispoziţia legală încălcată la încheierea actului
juridic civil, deosebim nulitatea absolută şi nulitatea relativă(art. 1246 NCC). Nulitatea
absolută este aceea care sancţionează nerespectarea, la încheierea actului juridic civil, a
unei norme juridice care ocroteşte un interes general sau obştesc (colectiv). Nulitatea
relativă este aceea care sancţionează nerespectarea, la încheierea actului juridic civil, a unei
norme juridice care ocroteşte un interes individual (particular). Calificarea nulităţii se face
mai întâi după voinţa exprimată a legiuitorului (legiuitorul utilizează de regulă terminologia
„anulabil”, în cazul nulităţii relative şi „nul absolut” sau „constatarea nulităţii” în cazul nulităţii
absolute) iar numai dacă aceasta nu există, după criteriul interesului ocrotit. În orice caz,
nulitatea relativă este regula ea presupunându-se în caz de îndoială (art. 1252 NCC).
NCC consacră o sancţiune specială a nerespectării condiţiilor cerute pentru validitatea
clauzelor actelor juridice: considerarea clauzelor ca nescrise. Fără o reglementare generală a
condiţiilor şi efectelor există multe aplicaţii ale acesteia (art. 1277, 1246, 1523, 1826 etc.).
Doctrina pare a le încadra în categoria nulităţilor absolute şi parţiale. În orice caz, spre
deosebire de nulităţile propriu-zise, clauzele nescrise nu conduc niciodată la desfiinţarea
întregului act. De asemenea, modul de formulare a sancţiunii lasă de înţeles că ele se produc
de plin drept.
După criteriul întinderii efectelor, deosebim nulitatea parţială şi nulitatea totală. Nulitatea
parţială este acea nulitate care desfiinţează numai o parte dintre efectele actului juridic civil,
celelalte efecte menţinându-se întrucât nu contravin legii. Această nulitate reprezintă regula.
Nulitatea totală este acea nulitate care desfiinţează actul juridic civil în întregime. Delimitarea
dintre cele două se va face după criteriul caracterului determinant al clauzei care încalcă legea
(în sensul că acestea au caracter esenţial, sau în lipsa lor nu s-ar mai fi contractat - art. 1255
NCC). Este de adăugat că, dacă legiuitorul prevede sancţiunea considerării clauzei ca nescrisă,
nulitatea totală este exclusă, chiar dacă partea interesată ar proba că clauza nescrisă a fost
pentru ea esenţială.
În funcţie de modul de consacrare legislativă, distingem nulitatea expresă (numită şi
nulitate textuală sau chiar explicită) şi nulitatea virtuală (numită şi nulitate implicită sau tacită).
Prin nulitate expresă se desemnează acea nulitate care este prevăzută, ca atare, într-o
dispoziţie legală. Cele mai multe nulităţi fac parte din această categorie, fiind prevăzute fie în
Codul civil, fie în alte acte normative. Prin nulitate virtuală se desemnează acea nulitate care
nu este expres prevăzută de lege, dar care rezultă neîndoielnic din modul în care este regle-
mentată o anumită condiţie de validitate a actului juridic civil.
După felul condiţiei de validitate încălcată la încheierea actului juridic civil, nulităţile sunt
de fond sau de formă. Nulitatea de fond este acea nulitate care intervine în cazul lipsei ori
nevalabilităţii unei condiţii de fond a actului juridic civil (consimţământ, capacitate, obiect,

2
cauză). Nulitatea de formă este acea nulitate care intervine în cazul nerespectării formei
cerute ad validitatem.

2. Delimitari de alte sancţiuni sau cauze de inficacitate ale actului juridic civil.

Pe lângă nulitate, rezoluţiune şi reziliere (pe care le-am văzut la categoria efectelor specifice
contractelor sinalagmatice), există şi alte sancţiuni sau cauze de ineficacitate.
Revocarea, ca sancţiune de drept civil, constă în înlăturarea efectelor actului juridic civil
datorită ingratitudinii gratificatului sau neexecutării culpabile a sarcinii. Noţiunea de revocare
este folosită uneori şi în sensul de denunţare unilaterală, în cazurile prevăzute de lege, a unui
act juridic, iar alteori în sensul de desfacere a unui contract prin acordul părţilor.
Caducitatea este acea cauză de ineficacitate ce constă în lipsirea actului juridic civil valabil
încheiat de orice efecte datorită intervenirii unei împrejurări ulterioare încheierii sale şi care
este independentă de voinţa autorului actului juridic. Vezi pentru aplicaţii ale noului cod civil:
art. 333 alin . 4, art. 1071, art. 1195 etc.
Inopozabilitatea este sancţiunea care intervine în cazul:
- nesocotirii unor cerinţe de publicitate faţă de terţi, prevăzute de lege pentru anumite
acte juridice.
- în cazul încheierii unui act juridic prin procedeul reprezentării, însă cu lipsa sau
depăşirea puterii de a reprezenta.
- în materia fraudei intereselor terţilor sancţiunea tipică prevăzută de NCC este
inopozabilitatea actului fraudulos
- uneori legiuitorul instituie sancţiunea inopozabilităţii şi pentru sancţionarea unor
condiţii care altminteri ar putea fi considerate de validitate – vezi încheierea de acte
juridice de către un coproprietar cu privire la întreg bunul fără acordul celorlalţi
coproprietari.
Reducţiunea este sancţiunea civilă aplicabilă în cazul actelor juridice încheiate cu
nesocotirea unor interdicţii stabilite de lege pentru ocrotirea unor persoane sau pentru
restabilirea echilibrului contraprestaţiilor într-un contract sinalagmatic cu titlu oneros şi
comutativ. În consecinţă, se deosebeşte, pe de o parte, reducţiunea liberalităţilor excesive,
adică a legatelor şi donaţiilor făcute de cel ce lasă moştenirea (de cuius) şi care încalcă rezerva
succesorală, iar, pe de altă parte, reducţiunea unei prestaţii pentru leziune sau, precum şi în
cazul impreviziunii.

3. Cauzele de nulitate

a) Cauzele de nulitate absolută

Următoarele cauze atrag nulitatea absolută a actului juridic civil:

3
 - încălcarea dispoziţiilor legale referitoare la capacitatea civilă a persoanelor, însă numai
dacă este vorba de: nerespectarea unei incapacităţi speciale de folosinţă a persoanei fizice,
instituite pentru ocrotirea unui interes obştesc; lipsa capacităţii de folosinţă a persoanei
juridice; nerespectarea principiului specialităţii capacităţii de folosinţă a persoanei juridice
fără scop lucrativ;
- lipsa totală a consimţământului;
- nevalabilitatea obiectului actului juridic civil;
- ilicitatea sau imoralitatea cauzei (scopului) actului juridic civil,;
- nerespectarea formei ad validitatem;
- nerespectarea dreptului de preemţiune în anumite cazuri prevăzute de lege; sancţiunea
tipică pentru încălcarea drepturilor altuia este inopozabilitatea contractului (acţiunea pauliană
- art. 1520, art. 1562 şi urm. NCC).
;

b) Cauzele de nulitate relativă

Următoarele cauze atrag nulitatea relativă a actului juridic civil:

- nerespectarea regulilor referitoare la capacitatea civilă de exerciţiu a persoanei,
- actul juridic s-a încheiat cu nerespectarea unei incapacităţi speciale de folosinţă,
instituite pentru protecţia unor interese individuale;
- lipsa discernământului în momentul încheierii actului juridic civil;
- viciile de consimţământ (eroarea gravă, dolul, violenţa şi leziunea);
- lipsa cauzei;
- nerespectarea dreptului de preemţiune în anumite cazuri prevăzute expres de lege;
reamintim că sancţiunea tipică pentru încălcarea drepturilor altuia este inopozabilitatea
contractului (acţiunea pauliană - art. 1520, art. 1562 şi urm. NCC).

4. Regimul juridic al nulităţii

Clasificarea nulităţilor în absolute şi relative prezintă importanţă sub aspectul regimului

juridic, diferit, pe care îl are fiecare dintre aceste două feluri de nulităţi.
Prin regim juridic al nulităţii înţelegem regulile cărora le este supusă nulitatea absolută sau,
după caz, nulitatea relativă. Aceste reguli se referă la trei aspecte: cine poate invoca nulitatea,
cât timp poate fi invocată nulitatea, dacă nulitatea poate să fie acoperită ori nu prin
confirmare.
În cazul nulităţii relative, regimul juridic al acesteia se concretizează în următoarele reguli:
- nulitatea relativă poate fi invocată, în principiu, numai de persoana ocrotită prin norma
juridică încălcată în momentul încheierii actului juridic, deci de cel al cărui interes a fost
nesocotit la încheierea actului juridic;
- nulitatea relativă trebuie invocată în termenul de prescripţie extinctivă, fiind deci
prescriptibilă, dar este imprescriptibilă pe cale de excepţie (ca apărare împotriva pretenţiilor
formulate de către partea adversă întemeindu-se pe actul anulabil).

4
 - nulitatea relativă poate fi confirmată, expres sau tacit, de partea interesată (sau de
succesorii în drepturi ai acesteia).
În cazul nulităţii absolute, regimul juridic al acesteia se concretizează în următoarele reguli:
- nulitatea absolută poate fi invocată de oricine are interes (părţile actului juridic, avânzii-
cauză ai părţilor, alte persoane ce nu au participat la încheierea actului juridic dar care ar
justifica un interes propriu), de instanţă din oficiu (care are chiar obligaţia de a face acest lucru,
cf. art. 1247 alin. 3 NCC, punând chestiunea în discuţia părţilor; procedural instanţa nu va
anula actul, dacă niciuna dintre părţi nu o cere, ci va acţiona ca şi când acesta nu există), de
procuror, precum şi de alte organe prevăzute de lege;
- nulitatea absolută poate fi invocată oricând, fiind deci imprescriptibilă, dacă legea nu
prevede altfel (vezi art. 45 alin. 5 din Legea nr. 10/2001);
- în principiu, nulitatea absolută nu poate fi acoperită prin confirmare (nici expresă şi nici
tacită); excepţii: art. 1010, 303, 197 alin. 2 NCC.

5. Efectele nulităţii

Prin efectele nulităţii actului juridic civil înţelegem consecinţele juridice ale aplicării sancţiunii
nulităţii, adică urmările datorate desfiinţării în întregime sau în parte a unui act juridic civil care
a fost încheiat cu încălcarea dispoziţiilor legale referitoare la condiţiile sale de validitate.
Menţionăm pentru a evita orice confuzii că nu există nicio deosebire de efecte între actul efectiv
anulat pentru o cauză de nulitate relativă şi cel lovit de nulitate absolută.
Generic, efectul nulităţii constă în desfiinţarea raportului juridic civil născut din actul juridic
civil lovit de această sancţiune (art. 1254 NCC).
Concret însă, efectele nulităţii diferă, în primul rând, după cum nulitatea este totală sau
parţială, iar, în al doilea rând, în funcţie de ceea ce s-a întâmplat după încheierea actului juridic
civil lovit de nulitate, mai exact, după cum actul a fost sau nu executat şi după cum au fost
încheiate sau nu acte juridice ulterioare în legătură cu aceleaşi drepturi.
Sub cel de al doilea aspect menţionat mai sus, trebuie deosebite următoarele ipoteze:
- dacă actul juridic nu a fost executat până în momentul în care este anulat, aplicarea
sancţiunii nulităţii înseamnă că acel act nu mai poate fi executat nici după acest moment, deci
partea sau părţile actului juridic se află în situaţia în care nu ar fi făcut actul juridic respectiv.
În consecinţă, cel pentru care actul juridic ar fi urmat să dea naştere la drepturi subiective
civile nu îşi va mai putea exercita aceste drepturi, care sunt socotite că nu s-au născut, iar cel
pentru care actul urma să dea naştere la obligaţii civile nu va mai fi ţinut să le aducă la
îndeplinire;
- dacă actul juridic a fost executat, în tot sau în parte, până în momentul declarării nulităţii,
aplicarea nulităţii înseamnă desfiinţarea retroactivă a actului juridic, precum şi restituirea,
reciprocă sau, după caz, unilaterală, a prestaţiilor efectuate în temeiul acelui act;
- dacă actul juridic a fost executat, iar, până în momentul declarării nulităţii, una din părţile
acestuia a încheiat un act juridic cu o terţă persoană, prin care fie s-a transmis dreptul născut
din actul nul, fie s-a constituit ori s-a transmis un drept în strânsă legătură cu dreptul născut
din actul nul, aplicarea sancţiunii nulităţii presupune desfiinţarea retroactivă a actului juridic
executat (actul juridic primar), restituirea prestaţiilor efectuate în baza acestui act, precum şi
desfiinţarea actului juridic subsecvent (este vorba de regulă de dispariţia efectelor actelor

5
subsecvente şi nu de anularea propriu-zisă a acestora care nu se poate realiza decât în temeiul
unui text legal expres) .
Ipotezele menţionate mai sus permit evidenţierea celor trei principii ale efectelor nulităţii:
- retroactivitatea efectelor nulităţii, în sensul că efectele nulităţii se produc din momentul
încheierii actului juridic; excepţii: art. 304, 305, 39 alin. 2, 198 alin. 1 NCC)
- repunerea în situaţia anterioară, care se realizează prin restituirea prestaţiilor efectuate
în temeiul actului juridic anulat; excepţii: art. 47; atenţie, principiul nemo auditur propriam
turpitudinem allegans nu funcţionează în această materie, prestaţia primită într-un scop ilicit
sau imoral trebuind întotdeauna restituită, în contrast cu cele susţinute de doctrina anterioară
NCC.
Regimul juridic general al restituirilor este prescris de art. 1635 şi urm. NCC. Este de adăugat
că, spre deosebire de alte cauze de desfiinţare, în cazul nulităţii restituirea prestaţiilor se face
şi atunci când contractul este cu executare succesivă sau continuă (art. 1254 alin. 3 NCC).

- anularea atât a actului juridic iniţial, atrage desființarea (nu neapărat anularea!)
actului juridic subsecvent. Excepţii:

a. generale: art. 1648 şi art. 1649 NCC, adică:

a.1. actele de dispoziţie în materie imobiliară – dobândirea cu bună credinţă unită cu

prescripţia dreptului de rectificare a cărţii funciare în ce priveşte dreptul
subdobânditorului - vz. art. 909 alin. 3;
a.2. actele de dispoziţie în materie mobiliară – dobândirea şi intrarea în posesie cu bună
credinţă - vz art. 937 NCC;
a.3. actele cu executare succesivă încheiate cu terţi de bună credinţă – se menţin în limita
a 1 an.
a.4. alte acte decât cele de mai sus, cu condiţia încheierii lor cu bună credinţă.

b. speciale – locaţiunile încheiate cu bună credinţă se păstrează 1 an chiar dacă au fost

notate: art. 1819 alin. 2 NCC etc.

6. Teme de reflecţie și grile.

1. De ce este nulitatea o sancțiune de drept civil?

2. Identificați deosebirile de regim juridic dintre nulitatea absolută şi nulitatea relativă.

3. Cum operează nulitatea?

4. Ce este nulitatea virtuală?

6
5. Nulitatea absolută nu poate fi acoperită prin confirmare:
a) niciodată;
b) decât în cazurile prevăzute de lege;
c) decât în cazurile prevăzute de lege şi de părţi.

6. Regula în materie de nulitate este aceea că nulitatea se prezumă:

a)totală și relativă;
b)parțială și relativă;
c)parțială și absolute.

7. Confirmarea actului anulabil:

a) produce întotdeauna efecte erga omnes de la data încheierii actului;
b) de vânzare a unui apartament, încheiat de un minor de 17 ani în calitate de vânzător, se
poate realiza valabil de către persoana care este ocrotitorul său legal la data realizării actului
confirmativ;
c) presupune în mod necesar cunoașterea cauzei de nulitate, iar, în caz de violență, încetarea
violenței.