Word BCAP Cu Tot-2

CURS 2
Noţiuni generale despre drept. Dreptul constituţional - ramură a

dreptului public. Conceptul de instituţie politică.
1. Noţiuni generale despre drept
Dreptul reprezintă ansamblul normelor juridice edictate sau sancţionate

de stat, prin care acesta stabileşte drepturile şi obligaţiile indivizilor, modul de
organizare şi funcţionare a puterilor statului, precum şi raporturile între ele şi
prin care sunt instituite şi apărate ordinea şi stabilitatea socială, norme a căror
respectare este obligatorie şi este asigurată prin forţa de constrângere a statului.
Originea dreptului se intersectează cu procesul de formare a statului.
Întro primă fază, dreptul se prezenta sub forma unor obiceiuri sau practici
neunitare, haotice. În a doua fază, dreptul, deşi încă rudimentar se formează ca
acţiune conştientă, fiind impus de o forţă publică.
Statul creează dreptul şi paradoxal, dreptul delimitează configuraţia şi
acţiunile statului.1
Rolul dreptului constă în formularea regulilor de conduită
generalobligatorii, atât pentru indivizi – priviţi separat sau în grup, potrivit
anumitor principii şi criterii – cât şi pentru organismele care exercită autoritatea
publică.
Necesitatea edictării normelor juridice – nevoia de ordonare şi
disciplinare a relaţiilor dintre oameni. În lipsa lor, fiecare om ar fi liberul său
arbitru şi ar fi tentat să-şi impună dreptul şi libertatea prin forţă. Fiind conştient
de acest pericol, fiecare individ renunţă, de bunăvoie sau constrâns, la o parte
din libertatea sa, asigurându-se astfel libertatea şi egalitatea tuturor unul faţă de
altul.
Dreptul apare şi ca o garanţie a guvernaţilor împotriva abuzurilor
administraţiei, întrucât Constituţia şi legislaţia subsecventă acesteia garantează
protejarea drepturile şi libertăţile cetăţeneşti.
Termenul (cuvântul) drept este utilizat într-un sens extrajuridic şi juridic:
1 I.Muraru, E.S. Tănăsescu, Drept constituţional şi instituţii politice, ediţia 14, vol. I, Editura C.H.
Beck, Bucureşti, 2011, p. 4.
Bazele constituţionale ale administraţiei publice. Note de curs 4
 Extrajuridic - valoare etică, folosit pentru a desemna o anumită apreciere

asupra conduitei umane (om drept, sancţiune dreaptă, judecată dreaptă),
evaluează din punct de vedere etic, moral, un om, un comportament, o stare
de fapt, o judecată.
 Juridic - trecerea de la cuvânt la concept; acest concept dobândeşte sensuri
distincte, care acoperă diferite realităţi de sine stătătoare.
Din punct de vedere juridic, termenul drept este utilizat pentru a desemna
dreptul obiectiv, dreptul pozitiv, dreptul subiectiv, dreptul natural, dreptul intern,
dreptul internaţional sau ştiinţa dreptului.
Dreptul obiectiv reprezintă ansamblul regulilor care reglementează viaţa
socială şi a căror respectare este garantată de puterea publică. Practic, noţiunea
de drept obiectiv cuprinde ansamblul normelor juridice emise într-o societate
dată.
Dreptul pozitiv este parte componentă a dreptului obiectiv şi cuprinde
totalitatea normelor juridice care sunt în vigoare la un moment dat, într-o
anumită societate.
Dreptul subiectiv reprezintă o facultate, o prerogativă umană protejată de
lege. Practic, reprezintă consecinţa interacţiunii dintre dreptul obiectiv şi
posibilităţile reale ale individului de a beneficia de prevederile abstracte ale
normei juridice. Reprezintă un procedeu juridic de ocrotire a intereselor umane
ce cad sub incidenţa dreptului pozitiv. De exemplu: legea, dreptul pozitiv,
reglementează dreptul de proprietate în sensul de stăpânire de bunuri în virtutea
unor prerogative care vizează ius utendi (dreptul de a folosi un lucru), ius fruendi
(dreptul de a percepe roadele acelui lucru), ius abutendi (dreptul de a consuma
un lucru). Prin această dispoziţie a dreptului pozitiv se naşte dreptul subiectiv al
persoanei, care deţine un bun în proprietatea sa, iar dreptul său subiectiv se
referă la protejarea abilităţii persoanei de a acţiona în societate.
Dreptul natural reprezintă o şcoală de drept, o concepţie doctrinară care
susţine că există o ordine a relaţiilor umane distinctă de dreptul pozitiv,
superioară acestuia, absolut validă şi justă, datorită faptului că emană de la
natură, din raţiunea umană ori din voinţa lui Dumnezeu. În virtutea acestei
concepţii, voinţa divină este identificată cu natura şi în măsura în care natura este
creaţia lui Dumnezeu, legile naturale sunt o expresie a voinţei divine.
O altă distincţie care se face este aceea între drept public şi drept privat.
Această diviziune a dreptului este şi prima prin vechimea sa. Jurisconsulţii romani
vorbeau de o diviziune bipartită a dreptului în jus publicum şi jus privatum.
Această împărţire a dreptului, sub o formă sau alta, rămâne valabilă şi astăzi.
Ulpian afirma că dreptul public este acela care priveşte organizarea statului
roman, iar dreptul privat, acela care priveşte interesele particularilor2.
Astfel, dreptul public priveşte organizarea şi funcţionarea autorităţilor
publice, precum şi raporturile acestora cu cetăţenii şi celelalte persoane ce se
află sub raza de acţiune a acestora.
Dreptul public este alcătuit din dreptul constituţional, dreptul administrativ,
dreptul financiar, dreptul procesual civil şi dreptul procesual penal.
Dreptul privat are în vedere raporturile care se nasc între persoanele
private, fizice sau juridice. În compunerea dreptului privat intră dreptul civil,
considerat dreptul comun în materie, dreptul comercial, dreptul agrar, dreptul
muncii şi protecţiei sociale, precum şi dreptul familiei.
Această distincţie nu trebuie însă absolutizată deoarece, atât dreptul public,
cât şi dreptul privat, fac parte din acelaşi sistem de drept, având trăsături
particulare, specific, dar şi trăsături comune.
Distincţia între raportul juridic de dreptul public şi raportul juridic de dreptul
privat
 Caracteristicile raporturilor juridice de drept public:
- unul dintre subiectele raportului juridic este statul;
- statul îşi subordonează celălalt subiect;
- prin acest raport se urmăreşte realizarea unui interes public
general;
- statul poate oricând să pună capăt raportului juridic sau să-i
modifice conţinutul.
 Caracteristicile raporturilor juridice de drept privat:
- fiecare parte din raport urmăreşte un interes personal;
- părţile se afla pe poziţii de egalitate;
2 C. Ionescu, Tratat de drept constituţional contemporan, ediţia 2, Editura C.H.Beck, Bucureşti,

2008, p. 25.
- oricând oricare dintre părţi poate să pună capăt raportului în

condiţiile prevăzute prin convenţia pe care au încheiat-o împreună.
Doctrina pură a dreptului relativizează opoziţia dintre dreptul public şi cel
privat, argumentând idea existenţei a două arii ale dreptului alcătuite, din punct
de vedere tehnic, în mod diferit, dar nefiind vorba despre o opoziţie absolută, de
esenţă între stat şi drept3.
2. Dreptul constituţional - ramură a dreptului public
În procesul apariţiei şi dezvoltării dreptului, ramura dreptului
constituţional se cristalizează mult mai târziu, şi anume, o dată cu apariţia
primelor constituţii scrise din lume (SUA - 1787, Polonia - mai 1791, Franţa -
noiembrie 1791). Prima catedră de drept constituţional s-a creat în 1797, în Italia,
a urmat apoi, în Franţa în 1834. În ţara noastră, dreptul constituţional s-a predat
iniţial împreună cu dreptul administrativ, sub denumirea de drept public, dar la
1864 apare cursul intitulat „Drept constituţional” scris de A. Codrescu 4.
Sintetizând opiniile doctrinarilor în această materie, dreptul constituţional
poate fi definit ca acea ramură a dreptului formată din normele juridice care
reglementează relaţiile sociale fundamentale ce apar în procesul instaurării,
menţinerii şi exercitării statale a puterii.5
Totodată, dreptul constituţional este definit ca fiind alcătuit din norme
juridice care reglementează forma statului, organizarea, funcţionarea şi
raporturile dintre puterile publice, limitele puterilor publice, organizarea politică
a statului, drepturile şi libertăţile cetăţeneşti.
Putem astfel, identifica un triplu obiectiv al dreptului constituţional:
 reglementarea instituţiilor politice şi a celor administrative, jurisdicţionale
(dreptul constituţional instituţional).
 reglementarea „sistemului surselor dreptului sau sistemului normativ”
(dreptul constituţional normativ).
 reglementarea drepturilor şi libertăţilor cetăţeneşti (dreptul constituţional
substanţial sau relaţional).
În ceea ce priveşte obiectul dreptului constituţional:
3 H. Kelsen, Doctrina pură a dreptului, Editura Humanitas, Bucureşti, 2000, pp. 337.
4 I.Muraru, E.S. Tănăsescu, op.cit., 2011, p. 12.
5 Pentru mai multe detalii, a se vedea, I.Muraru, E.S. Tănăsescu, op.cit., 2011, pp. 12-13.
 reglementează organizarea şi funcţiile statului şi al organelor sale: parlament,

guvern, tribunal şi a raporturile dintre acestea, a raportului dintre stat şi
cetăţean şi a drepturilor şi îndatoririlor acestuia.
Izvoarele dreptului constituţional:
 Constituţia, legi constituţionale (de modificare a Consituţiei), anumite legi
organice (privind cetăţenia română, legea electorală), decrete-legi,
regulamentele celor două camere, ordonanţele guvernului, tratatele
internaţionale.
Subiectele dreptului constituţional:
 poporul, statul şi autorităţile publice, partidele şi formaţiunile politice legal
constituite şi alte organizaţii; cetăţenii, străinii şi apatrizii.6
3. Conceptul de instituţie politică
Verbul latin „institutio” = a întemeia, a ridica, a aşeza cu temei; „institutum” =
obicei, principiu de organizare, rânduială, aşezământ.
Toate aceste sensuri presupun intervenţia indivizilor învestiţi cu autoritate pe
care o exercită asupra altora, în vederea realizării anumitor interese (personale
sau de grup)7.
Noţiunea de instituţie desemnează organismele care au un statut, reguli de
funcţionare şi acţiune pentru realizarea anumitor nevoi colective (sociale).
Modelul tipic de organizare care întruneşte aceste condiţii este statul. La origine,
orice instituţie socială exprima un tip de organizare a unui domeniu al vieţii
sociale, având funcţii de reglare şi control social în domeniul respectiv.
În literatura de specialitate, instituţiile sunt definite ca ansambluri de
mecanisme în care membrii aleşi sau desemnaţi ai grupurilor sunt învestiţi în
îndeplinirea funcţiilor stabilite public, dar cu caracter impersonal, în satisfacerea
trebuinţelor individuale şi de grup, pentru stabilirea comportamentelor tuturor
membrilor grupului prin reguli de influenţare şi de control social.8
Apariţia instituţiilor politice este legată de apariţia relaţiilor politice care
presupune stratificarea socială între guvernanţi desemnaţi prin proceduri publice
6 I.Muraru, E. S. Tănăsescu, Drept constituţional şi instituţii politice, ediţia 14, vol. I, Editura C.H.
Beck, Bucureşti, 2011, pp. 25-27.
2008, p. 34.
8 C. Schifirneţ, Sociologie, Editura Economică, Bucureşti, 1999, pp. 5-6.
solemne şi guvernaţi. În lipsa unor relaţii politice de tipul conducători - conduşi

nu se poate vorbi de instituţii politice.
Autoritatea exercitată de instituţiile politice prezintă următoarele
caracteristici:
 are putere de constrângere exterioară în numele voinţei majorităţii
populaţiei şi în interesul acesteia;
 este limitată ca întindere, depăşirea limitelor sale, stabilite pe bază de
cutumă sau prin norme scrise atrăgând revolta maselor;
 autoritatea politică este revocabilă sau se poate modifica prin voinţa naţiunii
exprimată de parlament sau de către puterea executivă.9
În ştiinţele politice, studiul instituţiilor politice se face din perspectiva
interrelaţiilor existente între ele potrivit principiului separării puterilor în stat, a
legitimităţii lor de a asigura stabilitatea politică şi socială, ordinea juridică,
realizarea drepturilor libertăţilor cetăţeneşti. De aceea instituţiile politice în
literatura de specialitate sunt denumite „instituţiile guvernării”.
Statul – principala instituţie politică, integratoare a tuturor celorlalte instituţii
politice, instituie o ordine la nivel global care este general-obligatorie.
Capacitatea de a crea instituţii politice înseamnă capacitatea de a crea interese
publice10.
Trăsături:
• instituţia politică este formată dintr-un colectiv de indivizi;
• acţionează în mod permanent pentru realizarea unui interes public;
• are un caracter stabil;
• modul de constituire şi atribuţiile sunt prevăzute într-un act cu valoare
constituţională;
• dispune de autoritate, pe care o exercită în mod legitim şi legal asupra
unei colectivităţi umane, care nu are o altă alternativă, decât de a se
supune voinţei instituţiei respective.
Numai organele învestite cu prerogative de putere la nivel general sunt
îndreptăţite să fie denumite instituţii politice. Instituţiile politice sunt învestite
prin lege cu autoritate sau putere de comandă generală. Ele au dreptul de a
9 P. Andrei, Sociologie generală, Editura Scrisul Românesc, Craiova, 1936, p. 438-439.
10 S.P. Huntington, Ordinea politică a societăţilor în schimbare, Editura Polirom, Iaşi, 1999, p. 30.
exprima voinţa suverană a poporului şi de a acţiona pentru realizarea şi

respectarea acesteia.
În înţelesul larg al noţiunii de instituţie politică, partidele politice nu sunt
instituţii politice, deoarece nu participă direct şi nemijlocit la exercitarea puterii
politice. Partidele politice parlamentare (reprezentante în parlament) participă la
exercitarea puterii în mod nemijlocit prin intermediul parlamentului sau
guvernului. Partidele neparlamentare, nereprezentate în guvern nu participă
nemijlocit la exercitarea puterii, ci doar la influenţarea acesteia prin intermediul
presei, demonstraţiilor, etc.
Instituţiile politice sunt organisme înfiinţate expres prin lege. Atribuţiile şi
prerogativele – stabilite de forul legislativ.
Pentru a fi în prezenţa unei instituţii politice trebuie să fie îndeplinite două
condiţii de fond:
 instituţia să fie învestită în mod expres prin constituţie sau prin lege cu
prerogativa de a exercita puterea de stat;
 instituţia politică trebuie să beneficieze de o deplină libertate de acţiune în
exercitarea misiunii sale11.
Cerinţe pe care ar trebui să le întrunească instituţiile politice:
• adaptabilitatea la cerinţele vieţii sociale şi la mentalităţile politice ale
noilor generaţii de guvernanţi şi guvernaţi;
• asigurarea funcţionalităţii coerente a actului de guvernare;
• adaptabilitate la cerinţele managementului crizelor;
• permanenta preocupare pentru menţinerea şi sporirea legitimităţii
populare;
• capacitatea de inovare a noi valori politice şi tipuri de comportament

politic şi de difuzare a acestora în conştiinţa publică;
• capacitatea de a reprezenta interesele şi aşteptările sociale ale
electoratului;
• autoreglarea funcţiilor prin mijloace proprii, din cadrul subsistemului,
fără a se apela la schimburi instituţionale (constituţionale);
11 B. Tricot, R.H. Lebel, Les institutions politiques francaises, Dalloz, Paris, 1985, p. 16.
• menţinerea echilibrului constituţional între instituţii în condiţiile

„personalizării puterii” din cadrul unor structuri de guvernare;
• abilitatea de a conduce cu factori extra-instituţionali (societatea civilă)
pentru a permite interferenţa sau ingerinţa agresivă a acestora, de a
le garanta funcţionarea liberă şi rolul lor de corpuri intermediare între
guvernant şi guvernanţi;
• disponibilitatea de promovare a unor mecanisme constituţionale şi
reglementare, care să permită raporturi instituţionale de natură
democratică între majoritate şi opoziţie;
• recurgerea cât mai puţin posibil la violenţă în activitatea de guvernare
şi abilitatea de realizare şi menţinere a armoniei sociale;
• identificarea şi concentrarea resurselor umane, materiale şi financiare
ale societăţii pentru realizarea progresului economic în general;
• realizarea unui statut al individului care să-i confere rolul principal în
societate;
• recrutarea clasei politice, din toate straturile sociale, printr-un sistem
electoral democratic, şi asigurarea unui înalt grad de
reprezentativitate a acesteia;
• asigurarea unui înalt grad de moralitate în interiorul lor pentru a
preveni sau înlătura prin proceduri proprii, regulamentare, corupţia, şi
a împiedica convertirea intereselor personale sau înguste de grup în
interese publice12.
CURS 3
Conceptul de stat şi procesul formării statelor moderne în spaţiul
european. Elementele constitutive ale statului. Forma de stat. Structura de
stat. Forma de guvernământ.

2008, pp. 48-49.
1. Conceptul de stat şi procesul formării statelor moderne în spaţiul

european
Din punct de vedere semantic, cuvântul stat vine din verbul latin statuo = a pune, a
aşeza, a întemeia. Sintagma „Status civitas” în Imperiul Roman exprima modul de
guvernare a Cetăţii. Romanii au acordat cuvântului „status” o semnificaţie
politică, adăugându-i determinativul „res publica” = lucru public, ideea de
conducere a vieţii publice sau a statului13.
Grecii foloseau denumirea de „polis” = cetate şi „politeia” = forma de organizare,
pentru acelaşi tip de organizare politica a unei colectivităţi umane.
Statul antic se caracteriza prin confuzia între monarhul ereditar şi prerogativele sale
de conducere pe care le deţinea ca bunuri personale, prin centralizarea excesivă
a puterii şi prin metode despotice de guvernare. Statul grec antic şi Imperiul
Roman de Apus au dispărut. Statul Roman a decăzut în secolul V sub presiunea
atacurilor succesive a unor puternice popoare migratoare foarte bine organizate
din punct de vedere militar, dar inferioare cultural şi spiritual faţă de civilizaţia
romană. În locul puterii publice şi a statului roman au apărut o puzderie de cvasi-
regate, independente unele de altele. Conducerea vieţii publice a fost preluată
de cvasi-autorităţi patriarhale14.
Un rol important în păstrarea elementelor gândirii filozofice şi politice greceşti –
prelaţii lăcaşurilor sfinte din Orientul Mijlociu, care au salvat scrierile Antichităţii.
În întreg Evul Mediu, lipsa unui concept care să definească conţinutul şi esenţa
statului, distinct de termenul larg folosit încă din secolul al XIII-lea de
„regere” = a guverna, a axat preocupările doctrinarilor, începând cu Sfântul
Augustin şi Toma de Aquino pe explicarea fundamentelor teoretice şi ale
aplicaţiilor practic-politice ale termenului de guvernare (regimen), raţiune de
stat, dominaţie, conducere, fie din perspectiva evanghelizării, fie din cea a
afirmării puterii laice. Dacă pe parcursul Evului Mediu propriu-zis (sec. X-XIII)
Biserica îşi arogase puterea de organizare şi disciplinare socială (Apusul Europei),

2008, p. 51.
14 H. Schulze, Stat şi naţiune în istoria europeană, Editura Polirom, Iaşi, 2003, p. 12.
spre sfârşitul Evului Mediu asistăm la transformarea societăţii bazată pe principii

de morală creştină – societate organizată progresiv pe principii politice laice.
Machiavelli folosea pentru prima dată termenul de stat într-un sens modern în
lucrarea „Principele” scrisă în 1513 şi publicată la Roma în 1532 15.
Contemporan cu Machiavelli, Thomas Morus scrie lucrarea „Despre cea mai bună
întocmire a Statului şi despre noua insulă Utopia” în 1516.
În accepţia dată de Machiavelli şi contemporanii săi, cuvântul stat are la origine
termenul latin status. În documentele de cancelarie cuvântul status era folosit în
mod curent, dar în înţelesul de stare socială. Un astfel de document a fost dat de
Vladislav, domnitorul Ţării Româneşti la 20 ianuarie 1368, prin care a instituit o
serie de privilegii negustorilor braşoveni.
Machiavelli atribuie termenului de stat şi accepţiunea de organizare a unui teritoriu
dobândit de un principe cuceritor, pe care îl alipeşte unui principat preexistent.
Noţiunea de „stat”, ca formă instituţională de organizare şi exercitare a puterii
politice, s-a desprins din noţiunea de „regimen” (a guverna).
În secolul al XVI-lea, mulţi autori italieni foloseau cuvântul stat, dar în sensul de
guvernare, plecând de la noţiunea de „politeia” (forma de guvernare) utilizată de
Aristotel în Politica4.
În Evul Mediu pentru stat se folosea termenul de regat, ţară, principat sau republică,
noţiuni care exprimau ideea de întindere a teritoriului statal şi ideea de putere a
regelui, principelui sau, după caz, a corpului politic local de a comanda şi de a
cere să li se dea ascultare.
Elementele esenţiale ale definirii statului:
 forma de organizare politică a unei colectivităţi umane constituite istoric;
 localizarea geografică;
 existenţa unui grup conducător învestit şi atribuţii de guvernare şi de
exercitare a autorităţii publice în numele poporului;
 prerogativa grupului conducător de a stabili şi de a apăra ordinea statală
şi în cadrul acesteia, a celei juridice.
15 “Toate statele, toate stăpânirile care au avut şi au autoritate asupra oamenilor au fost şi
sunt sau republici sau principate” – Machiavelli, Principele, Editura Minerva, Bucureşti, 1995,
p. 4. 4 C. Ionescu, Tratat de drept constituţional contemporan, ediţia 2, Editura C.H.Beck,
Bucureşti, 2008, p. 58.
Statul reprezintă forma instituţionalizată de organizare politică a unei

colectivităţi umane constituite istoric şi localizate geografic pe un anumit
teritoriu, în care un grup de indivizi, deţinând în virtutea suveranităţii poporului şi
ca expresie a voinţei acestuia ori ilegitim, prerogativele şi instrumentele
exercitării autorităţii publice, ale elaborării şi aplicării normelor de convieţuire
socială, exprimă şi apără interesele fundamentale ale statului şi ale naţiunii şi
impune voinţa general-obligatorie a acesteia.
Din perspectivă politologică, statul reprezintă o comunitate politică ocupând
un anumit teritoriu, având un guvern şi beneficiind de suveranitate, atât în
interior, cât şi în afara graniţelor sale16.
Statul este o colectivitate umană constituită istoric şi organizată pe un anumit
teritoriu, care se structurează politic în grupul de guvernanţi şi restul populaţiei.
Elementele noţiunii de stat din perspectiva analizei politologice:
• organizarea politică a unei colectivităţi umane;
• coeziunea colectivităţii umane;
• raporturile de comandă, supunere între guvernanţi şi guvernaţi;
• legitimitatea exercitării autorităţii şi a puterii de comandă de către
guvernanţi.
Potrivit sociologului Emile Durkheim, statul a apărut ca rezultat al diviziunii
sociale a muncii17. Această idee a fost preluată de Marx, potrivit căruia statul este
un fenomen istoric constituit o dată cu apariţia proprietăţii private asupra
mijloacelor de producţie şi cu împărţirea socială în clase antagoniste.
În prezent, statul se afirmă, din punct de vedere sociologic, ca o colectivitate
umană bazată pe raporturi de cetăţenie şi dotată, în mod legitim, cu instituţii de
guvernare specializate, care au un caracter impersonal şi permanent.
Max Weber pune accentul pe dominaţie, subordonare, autoritate şi forţă sau
putere18. Ceea ce dă conţinut şi consistenţă statului este aparatul său birocratic,
cu rolul de a impune dominaţia, subordonarea, autoritatea şi forţa statului.
Elementele care indică existenţa unui stat sunt:
16 J.C. Plano, M. Greenberg, The American Political Dictionary, The Dreyden Press, Hinsdale,
Illinois, 1976, p. 18.
17 E. Durkheim, De la division du travail social, PUF, Paris, 1960, p. 205.
18 A se vedea, M. Weber, Economie et Societe, vol. I, Plon, Paris, 1971, p. 229.
• existenţa unui grup uman;

• existenţa unui teritoriu pe care s-a stabilit grupul respectiv;
• existenţa unei puteri care conduce colectivitatea umană;
• stabilirea de către putere a unei ordini economice, sociale, politice şi
juridice.
Din punct de vedere juridic, statul este o persoană juridică sau morală, adică
este titular de drepturi şi obligaţii ca orice persoană fizică.
Elemente:
• organizare de sine stătătoare;
• independenţa patrimonială;
• scop în acord cu interesele generale ale grupului.
2. Elementele constitutive ale statului

Doctrina constituţională a formulat trei elemente constitutive ale statului:
teritoriul, populaţia, puterea suverană19.
Teritoriul statului reprezintă spaţiul geografic alcătuit din sol, subsol şi ape,
precum şi din coloana aeriană aflată deasupra solului şi apelor, asupra căruia
statul îşi exercită suveranitatea sa exclusivă şi deplină.
Asupra întregului său teritoriu, statul exercită o autoritate exclusivă,
manifestată sub trei aspecte generale:
 plenitudine;
 exclusivitate;
 opozabilitate faţă de orice alt stat20.
Plenitudine – statul exercită în limitele sale teritoriale plenitudinea funcţiilor
sale.
Exclusivitate – este general admis că pe teritoriul său, statul exercită în mod
liber întreaga sa autoritate, fiind exclusă intervenţia sau amestecul altui stat. Un
stat suveran este liber și are dreptul să accepte o diminuare a suveranităţii sale.
19 A se vedea: R. Beşteliu, Drept internaţional. Introducere în dreptul internaţional public, Editura

All, Bucureşti, 1998, pp. 83-84.
2008, p. 100.
Opozabilitate – legitimitatea şi recunoaşterea internaţională a constituirii

unui stat pe un anumit teritoriu.
Importanţa stabilirii teritoriului unui stat implică o delimitare precisă a
frontierelor sale. Frontiera reprezintă o instituţie juridică importantă, iar dreptul
internaţional o defineşte ca o zonă care separă teritoriul unui stat de altul sau la
care se limitează atributele suveranităţii statale.
Teritoriul prezintă două mari caracteristici:
• indivizibilitate;
• inalienabilitate.
Indivizibilitatea teritoriului vizează unitatea acestuia. Teritoriul, fiind un
element constitutiv al statului, nu poate fi divizat şi înstrăinat altor entităţi
statale.
Inalienabilitatea – teritoriul nu poate fi înstrăinat altui stat. În practica
internaţională este acceptată ideea modificării frontierelor, dar numai ca
expresie a acordului între statele suverane interesate.
Acestor două caracteristici li s-a adăugat „impenetrabilitatea teritoriului”,
interdicţia ca pe teritoriul unui stat să-şi poată exercită puterea de comandă un
alt stat.
Există două categorii de locuitori ai unui stat:
• care au aceeaşi cetăţenie;
• care nu au calitatea de cetăţean al statului respectiv, dar au o altă
cetăţenie sau sunt apatrizi.
Cetăţeanul – individul legat de stat printr-o legătură juridică: cetăţenia.
Această legătură este determinată în mod suveran de stat pe anumite criterii: jus
sanguinis sau jus loci (jus soli).
Străinul este cetăţean al altui stat şi rămâne supus acestuia din punct de
vedere al îndatoririlor cetăţeneşti.
Prezenţa unei comunităţi de străini într-un stat ridică probleme de ordin
economic, politic, social, cultural, etnic, religios. Există pericolul ca autorităţile
unui stat să-şi trateze grupurile minoritare, cetăţeni ai statului, ca pe străini.
Problema poate fi abordată din punct de vedere calitativ şi cantitativ.
Aspectul cantitativ poate influenţa sentimentul de comunitate naţională și se
pune în raport cu fenomenul demografic. Din punct de vedere calitativ, fiecare
stat regrupează într-o proporţie mai mare sau mai mică populaţia cu trăsături
etnice diferite. În afară de această regrupare, statele se pot împărţi în naţionale şi
multinaţionale21.
Statul naţional – populaţie majoritară formând o singură naţiune. Statul
multinaţional – statul a cărei populaţie este formată din mai multe rase, popoare,
vorbind limbi diferite şi având cultura şi trecutul istoric diferite.22
O autoritate publică este suverană atunci când nu este supusă nici unei alte
autorităţi, nici în cadrul intern, nici pe plan extern. Nici o altă entitate nu o poate
controla. În interiorul frontierelor sale, statul exercită o putere exclusivă; deţine
puterea de a controla, comanda şi sancţiona în mod suveran.
Un element esenţial al suveranităţii statului este dreptul său inalienabil de a
reglementa, în mod liber şi fără nici o intervenţie din partea altui stat,
organizarea şi funcţionarea sistemului politic, raporturile societate – stat -
cetăţean, raporturile personale şi patrimoniale între indivizi prin intermediul
normelor juridice.
Statul instituie, în virtutea suveranităţii sale, o ordine juridică menită să-i
ocrotească şi să-i consolideze valorile fundamentale pe care se întemeiază şi pe
care este interesat să le promoveze şi să le apere, relaţiile sociale
corespunzătoare acestor valori.
Caracterele fundamentale ale statului sunt:
• autoritatea supremă exercitată pe un anumit teritoriu;
• dreptul exclusiv la organizare de sine stătătoare – economică, politică,
militară, administrativă;
• dreptul de a elabora şi impune la nevoie prin forţa sa de constrângere,
norme obligatorii pentru întreaga societate.
Este esenţial ca puterea să fie legitimă şi să se exercite în cadrul legislaţiei
constituţionale adoptate în mod democratic. Legitimitatea este un element
fundamental al puterii politice, de care depinde autoritatea acesteia, capacitatea
sa de conservare sau de apărare, de adaptabilitate la confruntările noi ale vieţii

2008, pp. 104-105.
22 Elementele naţiunii: rasa, religia, tradiţia istorică, interesele materiale şi culturale comune,
situaţia geografică.
politice, ale societăţii civile. Activităţile guvernamentale sunt legitime, în măsura

în care răspund intereselor naţionale, „binele comun”.
O putere devine ilegitimă prin contestarea ei de către întreaga naţiune sau de
către majoritatea populaţiei. O condiţie a legitimităţii este respectarea de către
putere a constituţiei. Un guvern desemnat legal, poate deveni ilegitim datorită
acţiunilor sale. Lipsa de legitimitate se exprimă prin pierderea de către guvern a
raportului popular sau prin retragerea sprijinului partidelor parlamentare 23.
Contestarea publică a unor autorităţi statale nu are ca rezultat automat
revocarea acestora şi înlocuirea lor cu altele. Ilegitimitatea trebuie constatată
oficial pe cale parlamentară, prin votarea unei moţiuni de cenzură sau ca rezultat
al unei revoluţii sau revolte populare.
Elementele legitimităţii puterii politice: legalitatea instituirii puterii (cu
respectarea Constituţiei) şi corecta folosire a acestei puteri (în conformitate cu
legile statului).
Legitimitatea puterii indică şi capacitatea guvernanţilor de a obţine din partea
celor guvernaţi supunerea, dar fără a recurge la forţa de constrângere.
Pentru justificarea legitimităţii de comandă exercitată de guvernant există
mai multe teorii. Max Weber identifica trei tipuri de legitimare a puterii în
numele căreia liderul exercită dominaţia:
• calităţile personale ale liderului (dominaţia charismatică);
• tradiţia (dominaţia este acceptată de populaţie ca un obicei intrat în
conştiinţa publică);
• legală (populaţia se supune ordinelor şi legilor adoptate de autorităţile
publice pe care el le-a învestit în mod legal cu atribuţii de guvernare).
3. Forma de stat.
Conceptul formei de stat

 este un concept politico-juridic care exprimă modul de constituire şi
exercitare a puterii, de organizare şi conducere a societăţii prin stat;
23 Sensul juridic al legitimităţii unei instituţii sociale indică faptul că modul de constituire,
organizarea şi funcţionarea acesteia sunt conforme cu legea. J.M. Shafritz, Dictionary of
American Government and Politics, The Dorsey Press, Chicago, 1988, p. 324.
 exprimă modul de organizare a conţinutului puterii, structura internă şi

externă a acestui conţinut;
 forma de stat este analizată sub trei aspecte: forma de guvernământ;
forma structurii de stat; regimul politic. Aceste aspecte sunt strâns legate
şi condiţionate unele de altele.
 poate apărea sub o întreită înfăţişare în funcţie de criterii distincte;
 există trei criterii: 1. modul de organizare şi exercitare a puterii suverane
pe teritoriul statului; 2. caracterele şi prerogativele organismului învestit
cu funcţia de şef al statului; 3. metodele de guvernare.
 în funcţie de aceste criterii, statul va căpăta o anumită formă:
- stat unitar/stat federal;
- monarhie/republică;
- va avea un regim politic democratic/autocratic sau autoritar.
Orice stat, ca entitate suverană, deţine prerogativa, în virtutea suveranităţii sale, de a
decide în mod liber şi în conformitate cu prevederile constituţionale ce formă de
guvernământ, de structură ori de regim politic să adopte.
Opţiunea pentru o anumita formă de stat este o opţiune politică, care este rezultatul
unui referendum popular.
4. Structura de stat
Din punct de vedere conceptual, structura de stat reprezintă modul de organizare al
puterii în raport cu teritoriul statului. 24 Astfel, statele pot fi împărţite în două mari
categorii: a) state unitare;
b) state compuse.
a) Statul unitar
Are următoarele caracteristici principale14:
 format dintr-un ansamblu unic de organisme constituţionale prin care se
exercită puterea politică, la nivel central şi local;
24 I. Muraru, Drept constituţional şi instituţii politice, Editura Actami, Bucureşti, 1995, p. 89. 14
C. Ionescu, Tratat de drept constituţional contemporan, ediţia 2, Editura C.H.Beck, Bucureşti,
2008, pp. 120-121.
 activitatea de guvernare se difuzează de la centru pe cale ierarhică; 

există o singură ordine juridică întemeiată pe o constituţie unică; 
populaţia are, de regulă, o singură cetăţenie.
Deşi statul este unitar, teritoriul său poate fi împărţit în unităţi
administrativ-teritoriale. Subdiviziunile administrativ-teritoriale ale statului au
caracter administrativ şi nu constituie state în interiorul statului.
Structura internă a statului:
 s-a format o dată cu apariţia statului însuşi;
 este concepută pe principiul centralizării, reprezentând un ansamblu unic
de instituţii şi puterea de control a autorităţilor publice centrale aspra
autorităţilor locale;
 statul unitar are o singură constituţie şi o legislaţie uniformă, o singură
organizare administrativ-teritorială, un singur parlament, un singur şef al
statului şi un guvern unic, un singur sistem de organizare judecătorească,
a căror competenţă se extinde pe întregul teritoriu al statului fără nici o
excepţie.
Exercitarea puterii reprezintă concentrarea acesteia la un centru unic de decizie, care
o va converti în decizii obligatorii pentru întreaga populaţie şi pentru întregul
teritoriu al statului.
Din punct de vedere practic, conducerea centralizată prezintă avantajul că actele
parlamentului şi ale guvernului ar fi aplicate unitar pe întreg teritoriul statului,
prezentând dreptul de control al centrului asupra modului în care îi sunt
respectate deciziile şi posibilitatea de corecţie a actelor care nu sunt conforme cu
ordinele autorităţilor centrale.
În nici un stat modern nu se poate concepe ca membrii guvernului să se poată ocupa
personal şi nemijlocit de soluţionarea tuturor problemelor guvernării ivite pe
întreaga cuprindere a statului. O parte a acestor probleme este încredinţată unor
agenţi, aflaţi în legătură cu guvernul, cărora le sunt conferite atribuţii de
administrare pe plan local.
Activitatea judecătorească se desfăşoară în tribunale sau alte instanţe judecătoreşti
integrate într-un sistem unic, cu semnificaţii pe întreg cuprinsul ţării.
Activitatea legislativă se desfăşoară la centru, dar de către agenţi, fie reprezentanţi ai

naţiunii, fie ai colectivităţilor locale. În România, atât deputaţii, cât şi senatorii,
reprezintă naţiunea.
Deconcentrarea
O putere centralizată presupune concentrarea acesteia de către un centru unic de
putere (instituţiile de guvernare), în special de puterea executivă.
Deconcentrarea reprezintă diminuarea puterii centrale prin acordarea unei autorităţi
publice locale, ai căror titulari sunt numiţi de puterea centrală, a dreptului de a
lua decizii pe plan local25. Se renunţă la repartizarea puterii de decizie a
guvernului, în favoarea agenţilor locali (prefecţi) repartizaţi (numiţi de guvern în
unităţile administrativ-teritoriale)26.
Prefectul este agentul local al puterii guvernamentale centrale, ce execută ordinele
primite de la guvern și ia el însuşi anumite decizii care nu anulează autoritatea
puterii centrale. Agenţii locali care reprezintă puterea centrală în unităţile
administrative sunt numiţi de guvern şi plasaţi sub controlul ierarhic al acestuia.
Autorităţile centrale exercită un control ierarhic asupra agenţilor locali
desconcentraţi, având dreptul de a le aproba, suspenda, anula sau modifica
actele emise. Pot să emită ordine, instrucţiuni obligatorii pentru autorităţile
ierarhic inferioare. Controlul se exercită pentru motive de legalitate şi
oportunitate.
Avantaj: agenţii locali desemnaţi de guvern cunosc mai bine realităţile politice,
economice şi sociale la nivel local, au resurse proprii, putând să ia decizii
operative şi eficiente.
Controlul ierarhic reprezintă dreptul autorităţilor superioare de a modifica sau anula
actele emise de agentul local care îi e subordonat.
Descentralizarea
Reprezintă o alternativă la centralizarea excesivă, posibilitatea recunoscută de
puterea centrală colectivităţilor locale de a adopta în anumite domenii sau la
nivel teritorial anumite acte sau decizii, fără a se consulta în prealabil cu centrul
sau a cere aprobarea acestuia. Prin ea sunt scoase din competenţa puterii şi
autorităţii centrale anumite servicii publice de interes local sau din domeniile
25 P. Negulescu, Tratat de drept administrativ, vol. 1, Bucureşti, 1934, p. 611.

26 Prefecţii sunt numiţi în funcţie, prin act administrativ, în urma promovării unui concurs.
speciale de acţiune şi transferate în sarcina unor autorităţi ale administraţiei

publice locale27.
Primarii şi consiliile locale beneficiază de o anumită independenţă faţă de puterea
centrală şi acţionează în mod autonom. Independenţa şi autonomia se bazează
pe faptul ca aceste organe sunt alese pe plan local şi nu numite de puterea
centrală. Autorităţile administrative publice au patrimoniu public şi organizare
internă de sine stătătoare, funcţionând în condiţiile legii28. Descentralizarea:
 este o metodă de organizare şi conducere statală;
 nu se opune centralizării politice a statului;
 nu au nimic în comun cu raporturile existenţe între statul federal şi
componentele federaţiei;
 presupune înfiinţarea unor subiecţi de drepturi speciale care beneficiază
de autonomie pe plan local (descentralizarea teritorială) sau cărora li se
stabileşte o competenţă materializată în anumite domenii
(descentralizare funcţională).
Statul unitar complex reprezintă:
• una dintre formele imperfecte sau atipice ale categoriei de „stat unitar”;
• statul unitar care, fără a pierde unitatea sa de structură, prezintă mari
diversităţi locale administrative, de legislaţie, de jurisdicţie;
• în practica constituţională, sunt considerate state unitar complexe
uniunea încorporată şi regionalismul.
a) Uniunea încorporată este un stat caracterizat teoretic prin
unitatea puterii legislative, în interiorul căreia există o diversitate de
legislaţii corespunzând unei diversităţi de populaţii şi teritorii
„încorporate” de către statul unitar într-un lung proces istoric. Există
un singur parlament, acesta votând legi distincte care nu sunt
aplicabile la fel tuturor regiunilor locuite de populaţiile distincte.
b) Regionalismul exprimă o situaţie geografică, politică,
administrativă, lingvistică, spirituală cu rădăcini istorice în dezvoltarea
unui stat unitar, datorită căreia acesta optează pentru împletirea
27 Legea nr. 51/2006, legea serviciilor comunitare de utilităţi publice publicată în Monitorul
Oficial nr. 254/21 martie 2006.
28 G. Gîrleşteanu, Organizarea generală a administraţiei, Editura Sitech, Craiova, 2008, p. 68.
atributelor suverane ale conducerii centralizate cu atribuirea unei

autonomii largi unor colectivităţi regionale29. Adepţii săi au invocat
incapacitatea structurii politico-administrative centrale de a oferi
soluţii viabile şi eficiente cererii unor forţe sociale de participare la
guvernare, lipsa voinţei politice a autorităţilor centrale de a răspunde
necesităţii de redistribuire a puterii în favoarea unităţilor
administrativ locale. Adversarii săi au susţinut că aceasta ameninţa
statul şi că ar fi un factor de dezmembrare a acestuia. Regionalismul,
fără realismul politic al factorilor de guvernare, riscă să ridice
probleme, nu şi să le rezolve30.
Regionalismul politic prezintă drept una din trăsături împletirea în acelaşi cadru
geografic a unor interese generale cu particularităţi etnice, lingvistice, cu tradiţii
şi interese locale care pot fi însă multi-etnice. Regionalismul devine politic atunci
când competenţele regiunii depăşesc pe cele ale unei simple circumscripţii
administrative care beneficiază de autonomie locală. În acest caz, unitatea
administrativ-teritorială care beneficiază de statutul de „regionalism politic”
deţine, într-un cadru prestabilit, prerogativa (puterea) de a se autoguverna.
b) Statul compus (federal)
Statul federal este format din mai multe entităţi statale reunite într-un stat suprapus
lor şi legate între ele prin raporturi juridice. Este aproape întotdeauna o formă
artificială, deoarece rezultă din conjuncturi politico-militare.
Arhetipul statului compus este statul federal. O asociaţie de state care decid, în mod
liber, în virtutea suveranităţii lor, să-şi creeze organe comune, cărora le conferă o
parte din competenţele lor în anumite domenii, cum ar fi: domeniul militar, al
diplomaţiei sau al finanţelor. Înţelegerea între statele respective este consfinţită
într-un act politic (Charta, Pact), în care se stabileşte repartizarea competenţelor
între statele federate.
Uniunile de state31
Reprezintă asociaţii de state, cuprinzând uniunea personală, reală şi
confederaţia. În cadrul său, fiecare stat membru îşi păstrează personalitatea
29 A se vedea P. Negulescu, op.cit., pp. 611-612.

30 României, stat unitar naţional, i s-a impus un gen de regionalism consfinţit în Constituţia din
1952, la care nu s-a putut renunţa decât în anul 1968.
31 Pentru mai multe detalii, a se vedea, I. Muraru, op.cit., p. 146.
juridică internă şi internaţională, dar acceptă să încredinţeze unui organ comun

responsabilitatea luării deciziilor în domeniile stabilite prin actul juridic (tratatul)
de consfinţire a uniunii.
Uniuni de state formale (în Europa) în legătură cu succesiunea tronului în
unele regate: uniunea personală şi reală.
Statele constituite într-o uniune personală au în comun instituţia şefului de
stat, fiecare păstrându-şi parlamentul şi guvernul. Legătura juridică poate fi
întreruptă printr-un nou acord.
• Anglia şi Regatul Hanovrei 1714-1837;  Ţările de Jos şi Luxemburg 1815-
1890;  Belgia – Statul liber Congo 1885-1908;
• Moldova şi Ţara Românească 1859-1862.
În uniunea reală conduce acelaşi monarh, statele componente îşi
constituie organe comune care exercită, în numele uniunii reale, suveranitatea
statală în domeniile diplomaţiei, apărării şi finanţelor. Pentru restul
prerogativelor statale, fiecare stat component acţionează distinct unul faţă de
celelalte.
• Suedia şi Norvegia 1815-1905;
• Austria şi Ungaria 1869-1918;
• Moldova şi Ţara Românească 1862-1864.
Confederaţiile de state
Sunt cunoscute încă din antichitate: Liga Ateniană, Macedoniană; Confederaţia
helvetică (sec XIV-1848); Confederaţia S.U.A. (1776-1787); Confederaţia Rhinului
(1806-1815).
Este o asociaţie teoretic permanentă de state care urmăresc obiective identice, în
domeniul relaţiilor internaţionale şi al apărării. Are unul sau mai multe organe
comune ale statelor membre, care exercită atribuţii în numele acesteia.
Suveranitatea interioară este păstrată de fiecare stat confederat, cea
internaţională este exercitată în numele confederaţiei de un organ comun
(Adunare, Dietă) care adoptă decizii în unanimitate.
Motivele care determină crearea uniunii de state sunt diferite: conştiinţa intereselor
comune; dorinţa de hegemonie politică a unui stat, preocuparea de a întări
contractele politice bazate pe aceeaşi ideologie. Exemple: Republica Arabă Unită
prin uniunea între Egipt şi Siria 1958-1961; Tanganica şi Zanzibar 1964.
Statul federal
Statul federal este format din mai multe formaţiuni statale care beneficiază de un
statut de autonomie în materie constituţională, lingvistică şi judecătorească şi se
subordonează acesteia. O asociaţie de state care se supune, pe de o parte, unei
puteri centrale unice (puterea federală) şi care, pe de altă parte, conservă o
autonomie constituţională, administrativă şi jurisdicţională32.
Există două modalităţi de constituire a federaţiilor:
 prin integrarea mai multor state şi constituirea unei entităţi statale;
 prin separarea unor regiuni ale statului unitar şi constituirea împreună cu
teritoriul rămas, a unei federaţii.
Motivele integrării unor state independente şi suverane într-un stat federal
sunt apărarea comună împotriva unei ameninţări externe, preocuparea de a
asigura o ordine socială internă stabilită şi dorinţa de a folosi mai eficient
resursele economice33. Motivele constituirii unei federaţii prin separarea unor
provincii de statul unitar, constau în încercarea de a soluţiona problemele
naţionale conflictuale. Fosta Uniune Sovietică care s-a constituit prin asocierea
provinciilor Imperiului ţarist (stat unitar), cu excepţia teritoriului care şi-a
proclamat independenţa şi au ieşit din componenţa imperiului (Basarabia).
Trăsături34:
 unitate pe plan internaţional – statele componente ale federaţiei nu se
bucură de personalitate juridică în relaţiile internaţionale. Aceasta este şi
deosebirea între confederaţia de state, ale cărei componente sunt
recunoscute pe plan internaţional şi federaţie.
 diversitatea constituţională şi juridică pe plan intern. Fiecare stat federal
are în mod normal propriul său sistem constituţional, instituţii
guvernamentale, propria legislaţie, sistemul de organizare
judecătorească.
 supleţea raporturilor între federaţie şi statele membre.
32 C. Ionescu, op.cit, pp. 143-144.

33 Ca exemplu, putem menţiona S.U.A., Elveţia, Imperiul german în 1871.
34 C. Ionescu, op.cit., ediţia 2, Editura C.H.Beck, Bucureşti, 2008, pp. 143-144.
În ceea ce priveşte organizarea competenţelor în statul federal, federalismul veritabil

se bazează pe două principii complementare: principiul autonomiei și principiul
participării.
Principiul autonomiei
Fiecare stat federal îşi construieşte structura de guvernare şi îşi stabileşte raporturile
între autorități în mod liber, îşi precizează o politică socială proprie, îşi stabileşte
taxe şi impozite cu aplicabilitate locală, îşi construieşte o structură economică.
Potrivit acestui principiu, se stabileşte o strictă partajare a competenţelor între statul
federal şi statele membre ale federaţiei, cu respectarea colaborării între
autorităţile centrale şi cele locale.
În caz de conflict, puterea judecătorească are competenţa de a soluţiona diferendul
şi de a reface echilibrul constituţional.35
În ceea ce privește metodele de stabilire a competenţelor statului federal în cadrul
federaţiei şi în raporturile acesteia pe plan internaţional: în Constituţia statului
federal sunt prevăzute expres competenţele exclusive ale acestuia, iar toate
celelalte atribuţii revin statelor componente ale federaţiei.
Principiul participării
Acest principiu este complementar principiului autonomiei. Federalismul autentic
presupune participarea statelor federale, pe baze de egalitate, la elaborarea
deciziilor aplicabile pe teritoriul întregii federaţii.
Statul federal are caracterul unui stat unitar (un singur teritoriu, o singură cetăţenie
a populaţiei sale, o singură capitală).
Din perspectiva dreptului constituţional, statul federal reprezintă o varietate de state
membre, fiecare având teritoriul său, populaţia sa, organizarea politică
(parlament, guvern, instanţe judecătoreşti, servicii publice etc.), capitală proprie.
5. Forma de guvernământ36
Forma de guvernământ este un concept juridic şi politologic care indică natura
organului care îndeplineşte funcţia de şef al statului: preşedinte, monarhrege,
împărat, Directorat, Consiliul de Stat, Consiliul revoluţiei, Consiliul federal. Indică
modul în care sunt constituite şi funcţionează organele supreme şi este raportată
35 Idem, p. 145.
36 În doctrina constituţională clasică, statele se împart în republici şi monarhii.
la trăsăturile definitorii ale şefului de stat şi la raporturile sale cu puterea

legiuitoare.
Monarhia reprezintă forma de guvernare în care organul care îndeplineşte funcţia de
şef al statului este un monarh care ocupă tronul, fie prin alegerea pe viaţă, fie
prin succesiune ereditară.
Monarhiile sunt de două feluri: monarhia absolută (monarhul este unicul organ
suprem în stat) şi limitată sau constituţională (şeful statului şi organe care
exercită puterea, parlament, prim-ministru).Monarhia dualistă se deosebeşte de
cea constituţională prin faptul că guvernul este numit de monarh şi subordonat
acestuia (partajarea suveranităţii între rege şi parlament)37.
Republica este forma de guvernare în care organul care îndeplineşte funcţia de şef de
stat este ales pe o perioadă determinată. 38 În republică semiprezidenţială,
alegerea preşedintelui se realizează prin vot universal, direct, secret și liber
exprimat şi este reglementată răspunderea politică a guvernului faţă de
parlament (Franţa, Portugalia, Finlanda).
37 Marea Britanie, Danemarca, Belgia, Japonia.

38 Şeful statului poate fi ales pe viaţă (în Iugoslavia sub preşedinţia lui Tito), ales prin vot
universal (alegeri prezidenţiale: SUA, Federaţia Rusă) sau ales de către parlament (alegeri
parlamentare: Italia, Germania).
20 Bazele constituţionale ale administraţiei publice. Note de curs
CURS 4
Teoria generală a Constituţiei. Noţiunea de Constituţie. Noţiunea de
regim constituţional. Adoptarea şi revizuirea Constituţiei.
1. Teoria generală a Constituţiei.

Fiecare stat îşi stabileşte modul propriu de organizare şi exercitare a puterii în
constituţie. Dacă ne raportăm la teoria clasică a dreptului constituţional, orice
stat are în mod necesar o Constituţie39. Nu interesează, din acest punct de
vedere, dacă constituţia statului se prezintă sub forma unor cutume sau a unui
act adoptat printr-o procedură specială.
Legea fundamentală a ţării, legea supremă, pactul fundamental, Constituția, acest
concept poate fi definit dintr-o dublă perspectivă: materială şi formală.
Din punct de vedere material, regimul constituţional exprimă ansamblul de reguli
care reglementează organizarea şi conducerea unui stat într-o anumită etapă a
dezvoltării sale. Orice stat, numai prin faptul existenţei sale, are o organizare, o
constituţie.
Din punct de vedere formal, regimul constituţional exprimă exteriorizarea sau
obiectivarea ansamblului de reguli care reglementează organizarea şi conducerea
unui stat într-un document politico-juridic (constituţie). Regimul constituţional în
sens formal corespunde statelor moderne, care sunt guvernate pe baza
constituţiilor scrise.
Substanţa regimului constituţional o reprezintă regulile de organizare şi conducere a
statului, indiferent care ar fi forma lor: cutumiară sau scrisă.
Fiecare stat modern are nevoie de o Constituţie, pentru că într-un stat de drept,
guvernanţii nu exercită puterea decât în virtutea unor prerogative stabilite într-
un act, prin care sunt învestiţi cu anumite funcţii. O asemenea învestire se face
prin intermediul constituţiei. Guvernanţii (organe care exercită cele trei puteri:
legislativă, executivă, judecătorească) deţin prerogative în baza constituţiei sau a
unui act normativ cu valoare constituţională şi nu a unei legi ordinare sau
39 C. Cadoux, Droit constitutionnel et institutions politique, vol. I, Cujas, paris, 1973, p. 179; I.
Deleanu, Drept constituţional şi instituţii politice, vol. I, Ed. Europa Nova, Bucureşti, 1996, p. 260.
organice. Uneori, atribuţiile lor concrete pot fi (şi sunt) stabilite prin lege, dar în
prealabil este necesar ca locul, rolul şi funcţiile acestora în sistemul de guvernare
să fie stabilite în constituţie. Într-un stat se legiferează, se administrează şi se
judecă potrivit constituţiei.
Noţiunea de Constituţie
Din punct de vedere etimologic, cuvântul constituţie derivă din substantivul latin
constitutio = dispoziţie, ordin.40 Încă de la începutul mileniului II apare ideea de
act cu valoare juridică superioară cutumelor existente în diferite state 3. Noţiunea
de constituţie era folosită pentru a delimita în unele state, unele acte politice sau
juridice, de simple legi sau statute. Termenului de constituţie îi era preferat cel
de ,,lege fundamentală”, folosit în Evul Mediu pentru a desemna acte ale puterii
statale înzestrate cu o forţă juridică superioară.
Constituţia scrisă se prezintă sub forma unui document politico-juridic, având mai
multe sau mai puţine articole şi care era adoptat direct de popor sau de
reprezentanţii acestuia, potrivit unei proceduri speciale şi solemne. Pentru a
căpăta însuşirile unei constituţii, documentul trebuie să întrunească anumite
condiţii de formă şi fond.
Condiţii de fond:
 Prevederile să aibă un caracter politic, să privească raporturi de
putere;
 Prevederile să aibă un caracter normativ, să fie generale și obligatorii.
Condiţii de formă:
 Constituţia să fie adoptată printr-o procedură legislativă;
 să aibă o forţă juridică superioară tuturor celorlalte acte normative în
stat.41
Legea supremă a oricărui stat - constituţia - este un act politico-juridic fundamental,
influenţat de o anumită filozofie socială şi adoptat de naţiune sau în numele ei,
pentru a stabili forma de stat, modul de organizare şi funcţionare a puterilor
statului şi raportul între acestea, principiile generale ale ordinii juridice a
40 În sistemul de drept roman, constituţie însemna edictul semnat de împărat şi a cărui forţă
juridică era superioară celorlalte acte juridice adoptate de autorităţile publice ale imperiului.
3
Cuvântul constituţie se foloseşte şi în terminologia ecleziastică pentru a desemna regulile
monahale.
41 C. Ionescu, op.cit., ediţia 2, Editura C.H.Beck, Bucureşti, 2008, p. 171.
societăţii şi drepturile şi îndatoririle cetăţenilor, act care este adoptat şi modificat

potrivit unei proceduri speciale. Această definiţie este valabilă în principal pentru
tipul de constituţie-convenţie, adică constituţia adoptată de Adunarea
Constituantă, organism constituit din reprezentanţii naţiunii aleşi prin vot
universal.
Din punct de vedere al politologiei, constituţia este ansamblul normelor politice şi
legale fundamentale care prescrie reguli de guvernare.
Din punct de vedere sociologic, constituţia este un pact social (acord naţional
încheiat între oameni) intervenit între guvernant şi guvernaţi, prin care acestora
din urmă li se garantează un sumum de drepturi, în schimbul acceptării de către
ei a puterii de comandă şi a dominaţiei la care sunt supuşi de guvernant, fără,
însă, ca acesta să devină tiranic42.
Constituţia este, prin urmare, susrsa fundamental a sistemului politic, ca şi a
sistemului juridic naţional. Potrivit acestui considerent, orice Constituţie se
bucură de supremaţie faţă de celelalte legi şi acte normative, fiind situată în
vârful ierarhiei actelor normative emise într-o societate dată43.
Există două forme principale ale constituţiei:
- Constituţia cutumiară
- Constituţia scrisă
Conţinutul constituţiei cutumiare: obiceiuri, tradiţii, practici care au ca trăsătură
comună faptul că sunt nescrise şi că reglementează modul de organizare şi
funcţionare a organelor de guvernare şi raporturile între ele, statutul indivizilor.
Două elemente ar trebui reunite de o normă pentru a i se conferi calitate de cutumă:
elementul material (constă în conţinutul cutumei) și elementul psihologic (constă
în convingerea fiecărui destinatar al cutumei că ea există şi că trebuie să se
conformeze conţinutului sau prescripţiei acesteia.).
Pentru a deveni cutumă, obiceiul constituţional trebuie să îndeplinească următoarele
condiţii: să se repete; durata actelor de repetare să fie relativ îndelungată;
repetarea să fie constantă; obiceiurile repetate să fie clare; obiceiul să
întrunească consensul destinatarilor săi. Cutuma constituţională are un caracter
42 Respectarea acordului este asigurată printr-o infrastructură instituţională (instituţii politice

sau autorităţi publice), organizată pe principiul separaţiei puterilor şi al verificării lor
reciproce (checks and balances), prevăzute în constituţie.
43 C. Ionescu, Regimuri politice contemporane, ediţia 2, Editura C.H. Beck, Bucureşti, 2006, p. 2.
istoric. Până în secolul al XVIII-lea, raporturile constituţionale erau reglementate

prin cutumă.44
Modalităţile practice de exercitare de către naţiune a puterii sale suverane nu se
regăseau în cutuma constituţională. De aceea, reprezentanţii naţiunii au militat
pentru înlocuirea cutumei cu dispoziţii scrise, care prezentau avantajul că puteau
reglementa şi alte probleme sociale: raporturile între stat şi naţiune, drepturile şi
libertăţile publice, controlul naţiunii aspra modului în care este guvernată.
Constituţia cutumiară este, din punct de vedere al formării sale, suplă, dar nesigură.
Ca orice cutumă, cutuma constituţională, este esenţialmente suplă pentru că s-a
format în timp, fără a întruni condiţii speciale de formă. Ea a transpus în practică,
fie voinţa unei persoane faţă de un model de organizare politică, fie interese
sociale vizând: prevenirea confuziei puterilor sau a subordonării unei puteri de
către alta; cutuma a fost verificată şi modelată pe parcursul mai multor generaţii;
nu se cere nici o procedură sau condiţie formală pentru ca o cutumă să fie
modificată. Cutuma evoluează o dată cu transformările ce se produc în viaţa
politică a statului.45
Supleţea cutumei poate fi în unele cazuri un inconvenient. Existenţa sau dispariţia
cutumei nefiind legate de acţiunea unui organism sau a unei persoane şi nici de o
anumită procedură, poate da naştere la controverse. Nefiind înregistrată într-un
document, cutuma constituţională nu poate fi invocată întotdeauna şi în toate
cazurile de uşurinţă, mai ales în cazul în care se află în concurenţă cu o altă
cutumă având un conţinut asemănător.
Supleţea cutumei constituţionale a fost considerată de partizanii acesteia un avantaj
incontestabil faţă de rigiditatea textului scris, ce nu poate fi adaptat cu uşurinţă la
transformările sociale. Adversarii cutumei au obiectat că:
 tradiţia sau cutuma constituţională se caracterizează prin incertitudine şi
este incompletă;
 cutuma fiind într-o continuă mişcare, nu are o formă definitiv stabilită şi
nu i se cunoaşte cu precizie nici conţinutul. Altfel spus, nu se cunoaşte
44 Rarele documente politice: Magna Charta din 1215 s.a., prin care se reglementează unele
raporturi între rege şi supuşii săi, nu puteau fi socotite constituţii în înţelesul pe care îl dăm
astăzi acestui document.
45 În prezent, sistemele de guvernare în Marea Britanie, Canada, Israel, Australia, Noua Zeelandă
sunt reglementate, atât de cutume constituţionale, cât şi de legi scrise.
dacă un fapt derogând de la cutumă este un element de progres

constituţional sau un element negativ, care contravine acestuia;
 regulile cutumiare nu pot fi o stavilă împotriva abuzurilor autorităţilor
publice46.
Constituţia scrisă a fost adoptată prima oară de către fostele colonii engleze din
America, după 11 ani de la cucerirea independenţei, ca un act care a consfinţit şi
a consolidat emanciparea lor politică în raport cu Coroana britanică, stabilită prin
Declaraţia de Independenţă din 4 iulie 1776. Apariţia Constituţiei scrise a fost
rezultatul luptei burgheziei aflată în ascensiune economică şi politică împotriva
absolutismului federal.
Constituţia scrisă asigură o mai mare stabilitate şi securitate a instituţiilor politice,
deoarece conţinutul articolelor sale este clar 10. Regula de drept scrisă are
avantajul clarităţii şi preciziei, prin intermediul ei se stabileşte cu exactitate
cadrul de organizare al puterilor, se sancţionează încălcarea abuzurilor de putere.
Supremaţia constituţiei se asigură prin controlul constituţionalităţii legilor şi al
altor acte cu un conţinut normativ: regulamente de organizare şi funcţionare ale
parlamentului, decrete, ordonanţe ale guvernului. Atâta timp cât este în vigoare,
constituţia este practic intangibilă.
În Constituţie au fost înscrise drepturile şi îndatoririle cetăţeneşti, garanţiile
împotriva tiraniei şi abuzului de putere.
În doctrină, se admite că sunt două tipuri de constituţie scrisă:
• constituţii foarte clare şi în acelaşi timp scurte, care se limitează la fixarea
unor principii şi reguli esenţiale privind modul de constituire a
organismelor statului şi raporturile între acestea, precum şi drepturile şi
îndatoririle cetăţeneşti;
•constituţii foarte lungi, dar complicate în detalii de redactare. Ele tind să
reglementeze instituţii juridice care fac parte din alte ramuri de drept:
ocrotirea familiei, detalii ale întocmirii şi aprobării bugetului, raporturi
între patronat şi guvern, între patroni şi salariaţi ș.a.
În ceea ce priveşte raportul între constituţia scrisă şi cutuma constituţională,
devreme ce constituţia defineşte cu claritate regulile aplicabile şi prevede
46 M. Prelot, J. Boulois, Institutions politiques et droit constitutionnel, Dalloz, Paris, 1980, p.
212. 10 Aşa cum scria Thomas Paine (1737-1809): „Nu există constituţie dacă ea nu poate fi
pusă în buzunar.”
modalităţile pentru revizuirea sa, nu se poate admite aplicarea simultană a unei

dispoziţii constituţionale scrise şi a unei cutume având un alt conţinut, deoarece
astfel am accepta modificarea constituţiei scrise, iar prin cutumă s-ar ajunge să se
pună sub semnul întrebării stabilitatea constituţiei sau să se deschidă calea
oricăror forme de abuzuri prin înlocuirea regulilor scrise cu cutume
constituţionale47.
În legătură cu rolul şi locul cutumei constituţionale în sistemul juridic bazat pe
codificarea generală a normelor de drept, pot fi distinse cel puţin două situaţii:
 Cutuma contra legem
 Cutuma praeter legem
Cutuma praeter legem completează legea constituţională. Dacă constituţia nu
reglementează suficient de clar o instituţie politică, este permis să se apeleze la
cutumă pentru a se completa lacuna sau pentru a clarifica conţinutul unei
dispoziţii constituţionale. Este vorba despre o cutumă supletivă sau
interpretativă.
Cutuma contra legem contrazice regula constituţională scrisă. Este dificil să se admită
cutuma contra legem.
Adoptarea şi revizuirea constituţiei
Distincţia între puterea constituantă şi puterile constituite
Constituţiile scrise provin dintr-o putere supremă – puterea constituantă – care
determină existenţa şi acţiunea puterilor constituite.
Puteri constituite reprezintă autorităţile care sunt prevăzute şi organizate prin
constituţie; adunări, preşedinţi, tribunale, guverne.
Putere constituantă originară 48 este cea care adoptă constituţia unui stat, este vorba
de prima constituţie a unui stat sau despre o nouă constituţie. Această putere
este exercitată de popor prin referendum sau printr-un organ special creat în
acest scop (Adunarea Constituantă) care, după adoptarea constituţiei, îşi
încetează activitatea sau continuă să funcţioneze ca adunare legislativă. Această
putere este extrem de importantă şi reclamă o procedură specială şi solemnă.
47 Cutuma nu poate niciodată să modifice sau să înlocuiască o dispoziţie constituţională scrisă

şi precisă. Aceasta nu-şi va pierde niciodată valoarea juridică, chiar dacă nu este aplicată o
perioadă îndelungată.
Puterea constituantă derivată este cea care modifică constituţia aflată deja în
vigoare. Există un organ special sau o procedură specială prevăzută în constituţie,
care instituie modalităţile modificării sale.
Situaţiile în care se adoptă o Constituţie nouă:
 O dată cu formarea unui stat nou. Apariţia unui stat este un proces politic
de o mare complexitate, care impune adoptarea unor dispoziţii cu
caracter politico-juridic solemn prin care se reglementează caracteristicile
esenţiale ale teritoriului, structura de stat, forma de guvernământ,
regimul politic, se consacră existenţa unei anumite populaţii pe teritoriul
respectiv, se prevăd principiile, normele şi organismele de exercitare a
puterii suverane, drepturile şi îndatoririle cetăţeneşti. Constituţia
reglementează ansamblul relaţiilor sociale fundamentale. 49 În situaţia în
care în viaţa unui stat au loc schimbări politice structurale, fundamentale,
când se schimbă regimul politic ori când un stat îşi reînnoieşte
fundamental bazele politico-juridice, economice, sistemul social-politic
sau când îşi desăvârşeşte unitatea naţională. Exemplu: schimbările
politice au avut ca urmare adoptarea unei constituţii noi: Constituţia
României din 1923, Constituţia Portugaliei din 1976.
Organismul competent să adopte Constituţia
Competent să adopte o nouă constituţie este organismul care deţine sau care a fost
învestit cu putere constituantă originară. Desemnarea şi învestirea unui anumit
organism la nivel naţional se asigură prin alegeri democratice.
În condiţii de criză politică, de schimbare calitativă a realităţilor sociale şi a
raporturilor între forţele politice sau în situaţia în care în viaţa unui stat intervin
elemente de importanţă naţională privind sistemul de guvernare, poate apărea
tendinţa de a monopoliza puterea de a domina alte forţe politice sau sociale.
Deţinătorii puterii politice – organismul statal, formaţiunea politică sau grupul social
care exercită cea mai mare influenţă în conducerea politică şi stăpâneşte
instrumentele de formare şi exprimare a voinţei populare – au posibilitatea şi
capacitatea de a orienta procesul de elaborare a proiectului de constituţie sau îl
redactează în exclusivitate.
49 Aceste dispoziţii sunt stabilite în constituţie sau într-un alt act cu valoare constituţională.
În cazul constituţiilor concedate, nu se solicită acordul sau manifestarea reală de

voinţă a poporului. Şeful statului (monarh/preşedinte) este cel care concede,
acordă constituţia. Poporul nu participă efectiv la adoptarea Legii fundamentale.
Cele mai uzitate modalităţi sunt:
 poporul exercită această putere prin reprezentanţii săi aleşi (Adunarea
Constituantă sau Convenţie). Organismul desemnat să adopte constituţia
este ales prin sufragiu universal, cu un mandat concret: adoptarea
constituţiei; după adoptare, organismul îşi încetează activitatea sau
continuă să funcţioneze ca Adunare legiuitoare obişnuită. Adunarea
Constituantă = Parlament, în general.
 poporul exercită direct puterea. Proiectul de constituţie întocmit de un
organism învestit cu această prerogativă, este supus direct aprobării
poporului. Constituţia întocmită şi practic adoptată de o Adunare
Constituantă aleasă în acest scop, este supusă poporului spre aprobare în
cadrul unui referendum. (Constituţia Franţei din 1958, cea a României din
1991).
Este posibil ca Parlamentul să se transforme, fără alegeri generale, în Adunarea
Constituantă şi să adopte o nouă Lege fundamentală. În regimurile politice ale
fostelor state socialiste, constituţiile au fost aprobate printr-o procedură pseudo-
democratică, puterea politică fiind concentrată în vârful unei piramide totalitare.
Clasificarea constituţiilor după modul de adoptare:
• Constituţia octroiată sau concedată50
• Constituţia – pact51
• Statutul52
• Constituţia – convenţie17
Constituţia concedată este iniţiată şi adoptată sub autoritatea şefului statului
(monarhului). Acest tip de constituție caracterizează regimurile democratice, în
care şeful statului are puteri absolute, dar poate să reglementeze şi o serie de
obligaţii impuse monarhului.
50 Constituţia dată de Ludovic al XVIII-lea la 4 iunie 1814, în Franţa, Constituţia Piemontului şi
Sardiniei din 4 martie 1844, Constituţia japoneză din 11 februarie 1889 etc.
51 Carta franceză de la 14 august 1830, Constituţia României de la 1866 sau cea de la 1923.
52 În literatura de specialitate, mai este denumită şi constituţia
plebiscitară. 17 Constituţiile franceze din 1791, 1848 şi 1873.
Constituţia-pact reprezintă un echilibru de forţe, fiind un rezultat al unui compromis

militar sau politic, între monarh şi Reprezentanţa naţională.
Statutul, din punct de vedere al formei, este o constituţie concedată, adoptat prin
plebiscit. Iniţiativa elaborării statutului aparţine monarhului, acesta îl supune
ratificării populare prin procedura democratică a plebiscitului.
Constituţia-convenţie este adoptată de un organism de suveranitate naţională,
special ales pentru adoptarea constituţiei şi învestit în acest scop cu putere
constituantă originară.
În literatura de specialitate este menţionată şi „constituţia parlamentară” care este
iniţiată, dezbătută şi adoptată de parlament.
Revizuirea constituţiei
Revizuirea unei constituţii constă în modificarea acesteia prin
reformularea, abrogarea anumitor articole sau prin adăugarea unui text nou.
Posibilitatea şi procedura de revizuire, sunt expres prevăzute chiar în textul legii
fundamentale. Absenţa din textul constituţiei a unor proceduri referitoare la
revizuirea acesteia poate genera grave tensiuni între forţele politice existente în
societate (partidele politice) care, fiind interesate să iniţieze sau să propună
anumite modificări în legea fundamentală, nu ar putea să facă acest lucru
datorită lipsei unei proceduri corespunzătoare.
Din punct de vedere al procedurii de revizuire distingem între53:
Constituţia suplă – o constituţie a cărei revizuire se înfăptuieşte, practic prin votarea,
fără o procedură specială, a unei legi ordinare. Principiul supremaţiei constituţiei
este compromis.
Constituţia rigidă – o constituţie a cărei modificare se dovedeşte a fi mai dificilă
decât cea a unei legi ordinare, datorită procedurii cerute, care implică
colaborarea mai multor organisme constituţionale şi votul unei majorităţi
calificate, adică 2/3 din numărul membrilor parlamentului.
O constituţie poate fi revizuită şi în situaţii de criză politică, ca un mijloc de rezolvare
a acesteia. Doctrina constituţională s-a oprit la câteva cazuri mai des întâlnite:
 producerea unui eveniment politic marcant;
 schimbări produse în structura organismelor guvernante (instituirea

funcţiei prezidenţiale în sistemul constituţional român în 1974);
 transformarea denumirii unor organisme prin care se exercită puterea
publică (transformarea în 1961 a Prezidiului Marii Adunări Naţionale în
Consiliul de Stat);
 producerea unor schimbări în organizarea şi funcţionarea unuia sau unora
dintre organismele prin care se exercită guvernarea.
Procedura de revizuire
Toate constituţiile scrise prevăd o anumită procedură de modificare a acestora, adică
stabilesc:
 organismul care propune modificarea;
 organismul care votează propunerea de modificare;
 majoritatea voturilor cerută pentru adoptarea propunerii de revizuire.
Dreptul de a iniţia modificarea constituţiei are o mare importanţă, organismului
învestit ca această prerogativă revenindu-i atribuţia de a întocmi proiectul de
modificare sau cel puţin de a orienta pregătirea acestuia.
În regimurile politice autoritare, prerogativa revizuirii revine puterii executive şi este
prevăzută în textul Constituţiei54.
54 În Constituţia României revizuită, se prevede la art. 150: (1) Revizuirea Constituţiei poate fi
iniţiată de Preşedintele României la propunerea Guvernului, de cel puţin o pătrime din
numărul deputaţilor sau al senatorilor, precum şi de cel puţin 500.000 de cetăţeni cu drept de
vot. (2) Cetăţenii care iniţiază revizuirea Constituţiei trebuie să provină din cel puţin jumătate
din judeţele ţării, iar în fiecare din aceste judeţe sau în municipiul Bucureşti trebuie să fie
înregistrate cel puţin 20.000 de semnături în sprijinul acestei iniţiative. Art. 151: (1) Proiectul
sau propunerea de revizuire trebuie adoptată de Camera Deputaţilor şi de Senat, cu o
majoritate de cel puţin două treimi din numărul membrilor fiecărei Camere. (2) Dacă prin
procedura de mediere nu se ajunge la un acord, Camera Deputaţilor şi Senatul, în şedinţă
comună, hotărăsc cu votul a cel puţin trei pătrimi din numărul deputaţilor şi senatorilor. (3)
Revizuirea este definitivă după aprobarea ei prin referendum, organizat în cel mult 30 de zile
de la data adoptării proiectului sau a propunerii de revizuire. Art. 152: (1) Dispoziţiile
prezentei Constituţii privind caracterul naţional, independent, unitar şi indivizibil al statului
român, forma republicană de guvernământ, integritatea teritoriului, independenţa justiţiei,
pluralismul politic şi limba oficială nu pot forma obiectul revizuirii. (2) De asemenea, nici o
revizuire nu poate fi făcută dacă are ca rezultat suprimarea drepturilor şi a libertăţilor
fundamentale ale cetăţenilor sau a garanţiilor acestora. (3) Constituţia nu poate fi revizuită
pe durata stării de asediu sau a stării de urgenţă şi nici în timp de război.
În regimurile politice democratice iniţiativa revizuirii revine poporului, care exercită

prin referendum sau parlamentului. Procedura cea mai răspândită este
conferirea acestui drept, şefului statului şi parlamentului, care acţionează
împreună. Astfel, se realizează un echilibru, niciunul dintre cele două organisme
neputând să ignore rolul celuilalt în privinţa revizuirii.
Procedura cea mai grea de modificare este cea bazată pe teoria „paralelismului” sau
„simetriei” formelor. Pentru a se modifica o constituţie, este necesar să se
urmeze aceeaşi procedură folosită pentru adoptarea ei. Procedura clasică –
procedura solemnă: a cere parlamentului exprimarea unui vot asupra textului
revizuit, care să întrunească cel puţin 2/3 din numărul mandatelor parlamentare.
Se prevede ca revizuirea să fie aprobată prin referendum popular sau
referendumul să urmeze votului exprimat în parlament.
Bazele constituţionale ale administraţiei publice. Note de curs
CURS 7
Cetăţenia română. Noţiune. Principii generale. Dobândirea cetățeniei
române. Pierderea cetăţeniei române. Cetăţenia europeană.
1. Noţiunea de cetăţenie
Populaţia, fiind unul dintre elementele constitutive ale statului, analiza raporturilor
existente între stat şi aceasta apare ca fiind una justificată. Populaţia unui stat
este formată din cetăţenii acestuia, la care se adaugă străinii şi, după caz,
apatrizii.
Elementele organice al naţiunii reflectate în conştiinţa naţională, limba comună,
tradiţiile, cultura comună, religia, specificul vieţii sociale, economice şi politice
formează fondul conceptual şi operaţional al ideologiei naţionale.
Pe lângă ideologia naţională se formează, indiferent de raportul dintre naţiune şi
minorităţile naţionale, o ideologie a acestora, care va încorpora şi valorifica
sistemul lor axiologic (limba maternă, folclor şi tradiţii artistice specifice, cultură).
Este o cerinţă fundamentală a democraţiei constituţionale, a statului de drept, ca
statul să se manifeste - în cadrul raporturilor de cetăţenie - în acelaşi fel faţă de
toţi cetăţenii săi, fără nici o discriminare, fără a acorda unora privilegii în
dezavantajul altora.55
Legătura internă dintre stat şi întreaga populaţie care trăiește pe teritoriul său,
indiferent de naţionalitate, stă la baza drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale
cetăţenilor, dar şi la baza îndatoririlor lor faţă de stat şi poartă numele de
cetăţenie.
Ca instituţie juridică, cetăţenia este ansamblul de norme juridice care reglementează
modul de dobândire sau de pierdere a calităţii de cetăţean, adică raporturile
sociale de cetăţenie. Cât priveşte aprecierea cetăţeniei ca o condiţie juridică sau
statut al individului exprimată prin drepturi şi îndatoririle sale individuale,
aceasta izvorăşte din drepturile subiective garantate de stat prin Constituţie,
propriilor cetăţeni şi nu ca statut al unor indivizi.
Statutul juridic al individului este garantat atât de drepturile subiective recunoscute

şi garantate de Constituţie, cât şi de calitatea sa de cetăţean al unui stat, în
virtutea căruia el dobândeşte drepturile respective şi îşi asumă anumite
îndatoriri.
Cetăţenia acordă dreptul unei persoane fizice, membru al populaţiei care locuieşte
într-un anumit stat, să se manifeste politic, adică să voteze şi să fie ales în organe
reprezentative ale puterii sau ale administraţiei publice, sau să ocupe înalte
funcţii şi demnităţi publice în aparatul de guvernământ.
Cetăţenia este definită ca fiind, apartenenţa politică şi juridică a unei persoane la un
anumit stat. Apartenenţa unei persoane la un anumit stat nu exprimă o legătură
unilaterală, ci una reciprocă între cele două entităţi. Nu numai cetăţeanul este
legat de stat, ci şi statul este legat de cetăţean56.
Cetăţenia română exprimă legătura principală şi statornică între statul român şi o
persoană fizică, în baza căreia aceasta participă la diferite proceduri legale prin
care se exprimă voinţa suverană a poporului şi beneficiază de drepturile şi
libertăţile fundamentale pe care i le garantează statul, care, în acelaşi timp, îi
impune anumite îndatoriri fundamentale. Natura juridică a cetăţeniei
Cetăţenia este un element, o parte componentă a capacităţii juridice. Persoana
fizică/cetăţean poate fi subiect al tuturor raporturilor juridice de cetăţenie, adică
al acelor raporturi juridice al căror conţinut îl formează drepturile şi libertăţile
fundamentale ale cetăţenilor.
Apartenenţa unei persoane la un anumit stat poate avea mai multe cauze: naşterea,
adopţia, repatrierea, autorizarea cererii adresate autorităţilor statale
competente de către o persoană fizică.
Izvorul juridic al cetăţeniei este fie faptul natural al naşterii, căreia
legiuitorul îi predetermină efecte juridice în ceea ce priveşte raporturile de
cetăţenie între cel născut şi stat, fie faptul juridic al adopţiei sau repatrierii unei
persoane ori acordarea cetăţeniei la cerere57.
56 Apartenenţa nu exprimă un simplu raport de subordonare a cetăţeanului faţă de stat sau, cu

alte cuvinte, un raport de dominaţie exercitat de stat asupra unei persoane. Acest raport
există, indiferent de calitatea persoanei care locuieşte într-un anumit stat şi asupra căreia se
exercită prerogativele de comandă.
57 I.Muraru, E. S. Tănăsescu, op.cit., p. 116.
2. Principiile generale ale cetăţeniei române

Aceste principii stabilesc cadrul juridic general de dobândire şi de exercitare a
calităţii de cetăţean român de către o persoană fizică și decurg, atât din
Constituţie, cât şi din alte legi, în primul rând din Legea cetăţeniei române.
Principiile generale ale cetăţeniei române:
 egalitatea cetăţenilor români fără deosebire de rasă, naţionalitate, origine
etnică, apartenenţă politică, avere sau origine socială (art.4 alin.2 din
Constituţie).
 cetăţenia se dobândeşte pe baza principiului ius sangvinis; dobândeşte
automat cetăţenia română indiferent de locul naşterii sale, copilul ai cărui
părinţi, sau numai unul dintre ei, este cetăţean român.
 stabilirea modului de dobândire a cetăţeniei, ca şi drepturile şi îndatoririle
fundamentale ale cetăţenilor, reprezintă un atribut inerent, exclusiv şi
suveran al statului.
 cetăţenii români au de regulă o singură cetăţenie dar, potrivit legii
române, pot dobândi o a doua cetăţenie.
 căsătoria nu poate produce efecte juridice asupra cetăţeniei soţilor iar
schimbarea cetăţeniei unuia dintre soţi nu produce efecte asupra
cetăţeniei celuilalt soţ.
 cetăţenia română nu poate fi retrasă aceluia care a dobândit-o prin
naştere.
3. Dobândirea cetăţeniei române
Cetăţenia română se dobândeşte prin:
a) naştere
b) adopţie
c) acordare la cerere
a) naşterea
Modul de dobândire a cetăţeniei se face conform principiului ius sangvinis. Astfel, în
stabilirea cetăţeniei române a unei persoane primează legătura de sânge a
acestuia cu părinţii săi. Dacă aceştia au cetăţenia română, automat persoana
respectivă va dobândi la naştere cetăţenia română.
Potrivit Legii cetăţeniei române58: „Copiii născuţi pe teritoriul României din părinţi
cetăţeni români, sunt cetăţeni români”59. Au calitatea de cetăţean român cei care
s-au născut pe teritoriul statului român, chiar dacă numai unul dintre părinţi este
cetăţean român, precum şi cei care s-au născut în străinătate şi ambii părinţi sau
numai unul dintre ei are cetăţenie română.
Legea cetăţeniei stabileşte şi o prezumţie de cetăţenie română, precizând că minorul
găsit pe teritoriul statului român este cetăţean român, dacă nici unul dintre
părinţi nu este cunoscut60.
b) adopţia
Cetăţenia română se dobândeşte de către copilul cetăţean străin sau fără cetăţenie,
prin adopţie, dacă adoptatorii săi sunt cetăţeni români. În cazul în care adoptatul
este major, este necesar consimţământul acestuia.
Dacă numai unul dintre adoptatori este cetăţean român, cetăţenia minorului adoptat
va fi hotărâtă de comun acord, de către adoptatori. Dacă aceştia nu ajung la nici
o hotărâre comună, instanţa judecătorească competentă să încuviinţeze adopţia,
va decide asupra cetăţeniei minorului, ţinând seama de interesele acestuia.
Legea cetăţeniei prevede că se cere şi consimţământul minorului dacă acesta a
împlinit vârsta de 14 ani.
În cazul declarării nulităţii sau anularii adopţiei, copilul care nu a împlinit vârsta de 18
ani este considerat că nu a fost niciodată cetăţean român, dacă domiciliază în
străinătate sau dacă părăseşte ţara pentru a domicilia în străinătate.
În cazul desfacerii adopţiei, copilul care nu a împlinit vârsta de 18 ani, pierde
cetăţenia română pe data desfacerii adopţiei, dacă minorul domiciliază în
străinătate sau dacă părăseşte ţara pentru a domicilia în străinătate.
Persoana care a pierdut cetăţenia română o poate redobândi prin efectul repatrierii,
dacă îşi exprimă dorinţa în acest sens61.
58 Legea nr. 21/1991, Legea cetăţeniei române, republicată în Monitorul Oficial nr.
576/13.08.2010.
59 Art. 5 alin 1. din Legea nr. 21/1991, legea cetăţeniei române, republicată în Monitorul oficial
nr. 576/13.08.2010.
60 Art. 5 alin. 3 din Legea cetăţeniei române nr. 21/1991: Copilul găsit pe teritoriul statului
român este considerat cetăţean român, până la proba contrarie, dacă niciunul dintre părinţi
nu este cunoscut.
61 Redobândirea cetăţeniei de către unul dintre soţi nu are nici o consecinţa asupra cetăţeniei
celuilalt soţ.
d) acordare la cerere
Cetăţenia română se poate acorda, la cerere, cetăţeanului străin sau persoanei fără
cetăţenie dacă îndeplineşte următoarele condiţii:
 s-a născut şi domiciliază, la data cererii pe teritoriul României sau, deşi nu
s-a născut pe acest teritoriu, domiciliază, în condiţiile legii pe teritoriul
statului român de cel puţin 8 ani sau, în cazul în care este căsătorit şi
convieţuieşte cu un cetăţean român, de cel puţin 5 ani, de la data
căsătoriei;
 dovedeşte prin comportament, acţiuni şi atitudine, loialitate faţă de statul
român, nu întreprinde sau sprijină acţiuni împotriva ordinii de drept sau a
securităţii naţionale şi declară că nici în trecut nu a întreprins asemenea
acţiuni;
 a împlinit vârsta de 18 ani;
 are asigurate, în România mijloace legale pentru o existenţă decentă, în
condiţii stabilite de legislaţia privind regimul străinilor;
 este cunoscut cu o bună comportare şi nu a fost condamnat în ţară sau în
străinătate pentru o infracţiune care îl face nedemn de a fi cetăţean
român;
 cunoaşte limba română şi posedă noţiuni elementare de cultură şi
civilizaţie românească, în măsură suficientă pentru a se integra în viaţa
socială;
 cunoaşte prevederile Constituţiei României şi imnul naţional.
Termenele de mai sus pot fi reduse până la jumătate dacă solicitantul este o
personalitate recunoscută pe plan internaţional; dacă este cetăţean al unui stat
membru UE; dacă a dobândit statut de refugiat potrivit prevederilor legale în
vigoare; dacă a investit în România sume care depăşesc 1.000.000 de euro.
Cetăţenia română se poate acorda şi persoanelor care au pierdut această cetăţenie,
precum şi descendenţilor acestora până la gradul 2 inclusiv şi care cer
redobândirea ei, cu păstrarea cetăţeniei străine şi stabilirea domiciliului în ţară
sau cu menţinerea acestuia în străinătate, dacă îndeplinesc în mod corespunzător
condiţiile prevăzute de lege62.
62 Redobândirea cetăţeniei de către unul dintre soţi nu are nici o consecinţă asupra cetăţeniei
celuilalt soţ. Soţul cetăţean străin sau fără cetăţenie al persoanei care redobândeşte
Foştii cetăţeni români care au dobândit cetăţenia română prin naştere sau prin
adopţie şi care au pierdut-o din motive neimputabile lor sau această cetăţenie le-
a fost ridicată fără voia lor, precum şi descendenţii acestora până la gradul III pot
redobândi ori li se poate acorda cetăţenia română, la cerere, cu păstrarea
cetăţeniei străine şi stabilirea domiciliului în ţară sau cu menţinerea acestuia în
străinătate, dacă îndeplinesc condiţiile prevăzute de legea cetăţeniei.
4. Pierderea cetăţeniei române
Cetăţenia română se pierde prin: a)
retragerea cetăţeniei române;
b) aprobarea renunţării la cetăţenia română;
c) în alte cazuri prevăzute de lege.
a) retragerea cetăţeniei
Cetăţenia română se poate retrage persoanei care:
 aflată în străinătate, săvârşeşte fapte deosebit de grave prin care vatămă
interesele statului român sau lezează prestigiul României;
 aflată în străinătate, se înrolează în forţele armate ale unui stat cu care
România a rupt relaţiile diplomatice sau cu care este în stare de război;
 a obţinut cetăţenia română prin mijloace frauduloase;
 este cunoscută ca având legături cu grupări teroriste sau le-a sprijinit, sub
orice formă, ori a săvârşit alte fapte care pun în pericol siguranţa
naţională.
Cetăţenia română nu poate fi retrasă persoanei care a dobândit-o prin
naştere.
Potrivit Legii cetăţeniei române, retragerea cetăţeniei române nu
produce efecte asupra cetăţeniei soţului sau copiilor persoanei căreia i s-a retras
cetăţenia.
b) aprobarea renunţării la cetăţenia română
Legea prevede că, pentru motive temeinice se poate aproba renunţarea la cetăţenia
română persoanei care a împlinit vârsta de 18 ani şi care:
 nu este învinuită sau inculpată într-o cauză penală ori nu are de executat
o pedeapsă penală;
cetăţenia română poate cere acordarea cetăţeniei române în condiţiile prezentei legi.
 nu este urmărită pentru debite către stat, persoane fizice sau juridice din
ţară sau, având astfel de debite, le achită ori prezintă garanţii
corespunzătoare pentru achitarea lor;
 a dobândit ori a solicitat şi are asigurarea că va dobândi o altă cetăţenie.
Pierderea cetăţeniei prin aprobarea renunţării nu produce efecte juridice asupra
cetăţeniei soţului sau copiilor minori. Cu toate acestea, în cazul în care ambii
părinţi obţin aprobarea renunţării la cetăţenia română, iar copilul minor se află
împreună cu ei în străinătate sau părăseşte împreună cu ei ţara, acesta pierde
cetăţenia română o dată cu părinţii săi, iar dacă ei au pierdut cetăţenia română la
date diferite, minorul va pierde cetăţenia română pe ultima dintre aceste date63.
c) în alte cazuri prevăzute de lege
Există şi alte cazuri de pierdere a cetăţeniei.
Copilul minor, cetăţean român, adoptat de un cetăţean străin, pierde cetăţenia
română dacă, la cererea adoptatorului sau după caz, a adoptatorilor, dobândeşte
cetăţenia acestora, în condiţiile prevăzute de legea străină. Minorului care a
împlinit vârsta de 14 ani i se cere consimţământul.
În cazul declarării nulităţii sau anulării adopţiei, copilul care nu a împlinit vârsta de 18
ani este considerat că nu a pierdut niciodată cetăţenia română.
Pierde cetăţenia română copilul găsit pe teritoriul României dacă, până la împlinirea
vârstei de 18 ani, i s-a stabilit filiaţia faţă de ambii părinţi, iar aceştia sunt cetăţeni
străini.
Cetăţenia română se pierde şi în cazul în care filiaţia s-a stabilit numai faţă de un
părinte cetăţean străin, celălalt părinte rămânând necunoscut.
Dovada cetăţeniei române
Se face, potrivit legii cetăţeniei române, cu cartea de identitate/buletinul de
identitate, cu paşaportul sau cu certificatul constatator al acordării cetăţeniei
române. Cetăţenia copilului până la vârsta de 14 ani se dovedeşte cu certificatul
său de naştere, însoţit de C.I./B.I. sau paşaportul oricăruia dintre părinţii săi. În
cazul în care copilul este înscris în B.I. sau în paşaportul unuia dintre părinţi,
dovada cetăţeniei se face cu oricare dintre aceste acte.
63 Copilul minor care, pentru a domicilia în străinătate, părăseşte ţara după ce ambii părinţi au
pierdut cetăţenia română, pierde cetăţenia română pe data plecării sale din ţară.
Dovada cetăţeniei copiilor găsiţi se face, până la vârsta de 14 ani, cu certificatul de

naştere.
În caz de nevoie, misiunile diplomatice sau oficiile consulare ale României
eliberează, la cerere, dovezi de cetăţenie pentru cetăţenii români aflaţi în
străinătate64.
Cetăţenia de onoare
Potrivit legii, cetăţenia română cu titlul de „cetăţenie de onoare” se poate acorda
unor străini pentru servicii deosebite aduse ţării şi naţiunii române, la
propunerea Guvernului, fără nici o altă formalitate, de către Parlamentul
României.
5. Cetăţenia europeană
Cetăţenia europeană a fost definită prin Tratatul asupra Uniunii Europene semnat în
1992 la Maastricht, reprezentând o inovaţie conceptuală majoră a acestui tratat.
Incluzând drepturi, obligaţii şi participarea la viaţa politică, cetăţenia europeană
vizează consolidarea imaginii şi a identităţii UE şi implicarea mai profundă a
cetăţenilor în procesul de integrare europeană.
Tratatul de constituire a UE stipulează (la art. 17) că este cetăţean al UE orice
persoană având naţionalitatea unuia dintre statele membre, conform legilor în
vigoare în statul respectiv. Cetăţenia UE vine în completarea cetăţeniei naţionale
(ea se suprapune, fără a se substitui, cetăţeniei naţionale), făcând posibilă
exercitarea unora dintre drepturile cetăţenilor UE pe teritoriul statului membru
în care locuieşte (şi nu numai în ţara din care provine, aşa cum se întâmpla
înainte).
Rezultă de aici, două aspecte:
- este, mai întâi necesar ca o persoană să aibă cetăţenia unui stat
membru pentru a putea beneficia de cetăţenia Uniunii;
- cetăţenia Uniunii va completa şi se va adăuga la drepturile
conferite de cetăţenia statală.
Cetăţenia oferă drepturi cetăţenilor statelor membre şi consolidează protecţia
intereselor acestora, cum ar fi:
64 Art. 23 din Legea cetăţeniei române nr. 21 din 1 martie 1991, M.Of. nr. 44 din 6 martie 1991,
republicată în M.Of. nr. 576/13 august 2010.
 Dreptul la libera circulaţie, dreptul la sejur, de stabilire, dreptul la muncă

şi la studiu în celelalte state membre ale UE;
 Dreptul de vot şi dreptul de a candida la alegerile pentru Parlamentul
European şi la alegerile locale în statul de rezidenţă, în aceleaţi condiţii,
cu cetăţenii statului respectiv;
 Dreptul de a beneficia pe teritoriul unui stat terţ (stat care nu este
membru al UE) de protecţie consulară din partea autorităţilor diplomatice
ale unui stat membru, în cazul în care ţara din care provine nu are
reprezentanţă diplomatică ori consulară în statul terţ respectiv;
 Dreptul de petiţie în faţa Parlamentului European;
 Dreptul de a apela la Ombudsman pentru examinarea cazurilor de
administrare defectuoasă din partea instituţiilor şi organismelor
comunitare.
Comisia Europeană, având rolul de a supraveghea respectarea tratatelor,
supraveghează aplicarea prevederilor legate de cetăţenia europeană şi
elaborează rapoarte periodice asupra progreselor realizate şi asupra dificultăţilor
întâmpinate65.
În Titlul II din Tratatul privind Uniunea Europeană, nou intitulat „Dispoziţii privind
principiile democratice” sunt enunţate principiile pe care Uniunea le respectă şi
pe care se întemeiază, şi care vizează direct cetăţenii Uniunii, după cum
urmează66 :
a) principiul egalităţii cetăţenilor Uniunii
Potrivit acestui pricipiu, cetăţenii beneficiază de o atenţie distribuită în mod egal, din
partea instituţiilor, organelor, oficiilor şi agenţiilor sale. Tratatul mentionează de
asemenea, că este cetăţean al Uniunii orice persoană care are cetăţenia unui stat
membru. Cetăţenia Uniunii se adaugă cetăţeniei naţionale şi nu o înlocuieşte (art.
9);
b) principiul democraţiei reprezentative
65 A. Matei, M. Cocoșatu, I. Toderasc, European Security: Romania, European Review of Public

Law, vol. 20, no. 1, spring/printemps, Esperia Publications Ltd., 2008, pp. 548-549.
66 Versiune consolidată a Tratatului privind Uniunea Europeană şi a Tratatului privind
funcţionarea Uniunii Europene, consultată pe site-ul http://www.ecb.int.
Acest principiu formulează ideea potrivit căreia cetăţenii sunt reprezentaţi direct în
Parlamentul European. Statele membre sunt reprezentate în Consiliul European
de şefii lor de stat sau de guvern şi în Consiliu, de guverne. Acestea, la rândul lor,
răspund fie în faţa parlamentelor naţionale, fie în faţa cetăţenilor (art. 10 TUE).
Potrivit acestui principiu, cetăţenii Uniunii au următoarele prerogative:
- dreptul de a participa la viaţa democratică a Uniunii. Astfel,
deciziile se iau cât mai deschis şi cât mai apropiat de cetăţeni (art. 10
alin. 3);
- se doreşte formarea conştiinţei politice europene şi
exprimarea voinţei cetăţenilor Uniunii Europene prin aportul adus de
către partidele politice la nivel european (art. 10 alin. 4);
- cetăţenilor şi asociaţiilor reprezentative au posibilitatea de
a-şi face cunoscute opiniile şi de a face schimb de opinii, în toate
segmentele de acţiune ale Uniunii (art. 11 alin. 1);
- Comisia poate prezenta, la iniţiativa a cel puţin un milion
de cetăţeni ai Uniunii, dintr-un număr semnificativ de state membre,
o propunere in domeniul în care aceşti cetăţeni doresc un act juridic al
Uniunii. (art. 11).
Tratatul de la Lisabona adaugă în Titlul II al Tratatului de funcţionare a Uniunii
Europene (fost Titlul II, intitulat „Cetăţenia”) şi termenul de „nediscriminare”
care se referă în mod direct la cetăţenia Uniunii.
Astfel, acesta prevede următoarele aspecte, valabile la nivelul Uniunii:
- interzicerea oricărei forme de discriminare pe motiv de
cetăţenie sau naţionalitate (art. 18 alin.1);
- Parlamentul European şi Consiliul pot adopta orice normă
în vederea interzicerii acestor discriminări (art. 18 alin. 2);
- Consiliul, cu aprobarea Parlamentului European, poate lua
măsurile necesare în vederea combaterii discriminării bazate pe sex,
pe religie, pe handicap, vârstă, rasă, origine etnică sau orientare
sexuală (art. 19).
Drepturile cetăţenilor Uniunii, instituite prin Tratatul de la Maastricht, şi ulterior prin
Tratatul de la Amsterdam, sunt reluate cu anumite dezvoltări în Tratatul de la
Lisabona.
Precizăm că dreptul Uniunii Europene nu prevede un sistem propriu de atribuire a

cetăţeniei Uniunii, aceasta decurgând în mod automat din cetăţenia unui stat
membru67.
Cetăţenia Uniunii nu înlocuieşte cetăţenia naţională, ci se adaugă la aceasta (art. 20
alin.1). Mai mult, drepturile cetăţenilor Uniunii au caracter evolutiv, căci Consiliul
poate adopta dispoziţii care urmăresc completarea drepturilor. Dispoziţiile de
completare a drepturilor intră în vigoare numai după ce au fost aprobate de
statele membre în conformitate cu normele lor constituţionale (art. 25 Tratatul
de la Lisabona)14.
67 A. Popescu, I. Diaconu, Organizaţii europene şi euroatlantice, Editura Universul Juridic,

Bucureşti, 2009, p.250. 14 Idem, p. 252.
CURS 8
Organizarea şi funcţionarea Parlamentului României. Organizarea
Parlamentului: validarea mandatelor de deputat/senator, configuraţia
politică a celor două Camere, alegerea Birourilor Permanente, comisiile
parlamentare.
1. Organizarea Parlamentului României
Rolul şi structura Parlamentului

Potrivit art. 61 din Constituţia revizuită, „Parlamentul este organul
reprezentativ suprem al poporului român şi unica autoritate legiuitoare a ţării.
Parlamentul este alcătuit din Camera Deputaţilor şi Senat”.
Reprezentarea este opera poporului, deoarece poporul este cel care îşi
trimite prin vot reprezentanţii, identificaţi de partidele politice, în forumul
legislativ al ţării, pentru a gândi şi a exprima voinţa celor care le-au trasat sarcina
de a fi senatori sau deputaţi. Tot din dispoziţiile art. 61 rezultă calitatea
Parlamentului de a fi unica autoritate legiuitoare a ţării. În unanimitate, doctrina
a considerat că Parlamentul României deţine un monopol legislativ, în sensul că
nici o altă autoritate publică nu poate emite norme juridice cu caracter de lege.
Dincolo de acest monopol legislativ al Parlamentului este necesar să
observăm că, tot prin Constituţie, se instituie delegarea legislativă, în virtutea
căreia Guvernul poate emite ordonanţe simple sau ordonanţe de urgenţă.
Delegarea legislativă reprezintă transferul unor atribuţii legislative la autorităţile
puterii executive, printr-un act de voinţă al Parlamentului ori pe cale
constituţională în situaţii extraordinare. În ambele cazuri, transferul este limitat şi
condiţionat.
Potrivit art. 61, alin. 2, parlamentul este alcătuit din Camera Deputaţilor şi
Senat. Prin această formulă, adunarea constituantă originară a instituit un
parlament bicameral avându-se în vedere tradiţiile parlamentarismului
românesc, care încă din a doua jumătate a secolului al XIX-lea a cunoscut două
camere ale puterii legislative.68 Totodată, bicameralismul a fost slujit de ideea
unei duble reprezentări a populaţiei în circumscripţii electorale identice, dar care
presupuneau un număr diferit de voturi pentru alegerea unui deputat sau
senator.
Până la revizuirea din 2003, Parlamentul României a funcţionat ca un
parlament bicameral în deplinătatea regulilor care determină funcţionarea
acestuia. Astfel, cele două Camere aveau aceeaşi legitimitate, exercitau aceleaşi
atribuţii în plan legislativ şi în ceea ce priveşte controlul parlamentar, aveau o
organizare similară şi competenţele unei Camere nu puteau fi înfrânte prin voinţa
proprie a celeilalte. În cazul în care, în procesul legislativ, un proiect de lege era
adoptat în versiuni diferite de cele două camere, acordul dintre ele era realizat
prin intermediul unei comisii de mediere paritare, formată din 7 deputaţi şi 7
senatori.
Revizuirea Constituţiei din 2003 a desfiinţat acest sistem bicameral,
desfiinţând procedura de mediere în cazul legilor organice şi ordinare, urmând ca
ea să fie aplicabilă doar în cazul legilor constituţionale. Mai mult, a fost
desfiinţată procedura obligatorie a votului paralel în cele două Camere pentru
finalizarea unui proiect de lege. În doctrină 69, se consideră că, în urma revizuirii
constituţionale, Parlamentul României s-a tranformat dintr-unul bicameral, în
practic trei parlamente unicamerale. Actualul art. 75 din Constituţie stabileşte că
fiecare Caemră are o anumită competenţă decizională, cealaltă Cameră fiind o
simplă Cameră de reflecţie, fără nicio putere de decizie în procesul legislativ.
De asemenea, cele două Camere acţionează ca un parlament unicameral
atunci când se întrunesc în şedinţă comună şi decid asupra proiectului de lege ori
asupra altor probleme care le sunt date în competenţă prin Constituţie
68 Opţiunea pentru sistemul bicameral a fost decisă şi de dubla competenţă legislativă exercitată la
adoptarea unui proiect de lege sau a unei propuneri legislative.
69 C. Ionescu, Tratat de drept constituţional contemporan, Editura C.H. Beck, Bucureşti, 2008, pp. 693-
694.
(adoptarea moţiunii de cenzură, acordarea încrederii Guvernului, angajarea

răspunderii etc.).70
2. Alegerea Camerelor
Potrivit art. 62 din Constituţie:
(1) Camera Deputaţilor şi Senatul sunt alese prin vot universal, egal,
direct, secret şi liber exprimat, potrivit legii electorale.
(2) Organizaţiile cetăţenilor aparţinând minorităţilor naţionale care
nu întrunesc în alegeri numărul de voturi pentru a fi reprezentate în
Parlament, au dreptul la câte un loc de deputat, în condiţiile legii electorale.
Cetăţenii unei minorităţi naţionale pot fi reprezentaţi numai de o singură
organizaţie.
(3) Numărul deputaţilor şi al senatorilor se stabileşte prin legea
electorală, în raport cu populaţia ţării.
Alegerea membrilor Parlamentului se face prin vot universal, egal, direct,
secret şi liber exprimat, potrivit prevederilor legii electorale. Prin urmare, puterea
constituantă a lăsat pe seama legiuitorului stabilirea modului în care urmează să
fie alese Camera Deputaţilor şi Senatul, precum şi detalierea caracteristicilor
dreptului de vot. Caracteristicile dreptului de vot trebuie interpretate în corelaţie
cu prevedrile art. 36 şi art. 38 din Constituţie, care stabilesc regimul juridic al
dreptului de vot, precum şi al dreptului de a alege şi de a fi ales.
Universalitatea votului rezidă în faptul că el poate fi exercitat de către orice
membru al corpului electoral care are vârsta de cel puţin 18 ani împliniţi până în
ziua alegerilor inclusiv şi care nu a fost sub rigoarea unei incapacităţi.
Universalitatea votului îi are în vedere doar pe cetăţenii români, numai aceştia
beneficiind de dreptul de a participa la desemnarea organelor reprezentative ale
poporului român.
După revizuirea Constituţiei din 2003, prin art. 38 vocaţia lor electorală a fost extinsă
şi la alegerea reprezentanţilor României în Parlamentul European 4. În temeiul art.
37 din Constituţie, dreptul de a fi ales este supus unei triple condiţii:
70 Se susţine astfel că evocarea principiului bicameralismului în art. 61, alin. 2 din Constituţie
este neutralizată de modul de distribuire şi de exercitare a atribuţiilor între cele două
Camere ale Parlamentului.
- candidaţii pentru Camera Deputaţilor trebuie să fi împlinit, până în

ziua alegerilor inclusiv, vârsta de 23 de ani, iar persoanele care candidează la
Senat trebuie să aibă vârsta de cel puţin 33 de ani.
- dreptul de afi ales aparţine cetăţenilor cu drept de vot care
îndeplinesc condiţiile prevăzute în art. 16 alin. 3 din Constituţie ( „Funcţiile şi
demnităţile publice, civile sau militare, pot fi ocupate, în condiţiile legii, de
persoanele care au cetăţenia română şi domiciliul în ţară. Statul român
garantează egalitatea de şanse între femei şi bărbaţi pentru ocuparea
acestor funcţii şi demnităţi.”), dacă nu le este interzisă asocierea în partide
politice, potrivit art. 40 alin. 3 („Nu pot face parte din partide politice
judecătorii Curţii Constituţionale, avocaţii poporului, magistraţii, membrii
activi ai armatei, poliţiştii şi alte categorii de funcţionari publici stabilite prin
lege organică.”).
- cea de-a treia condiţie este legată de neutralitatea în exercitarea
unor funcţii publice, de incompatibilităţile cerute de lege şi de evitarea unor
conflicte de interese privitoare la exercitarea unor funcţii de demnitate
publică.
În examinarea tuturor acestor condiţii este necesar să se facă distincţie
între condiţii de eligibilitate şi incompatibilităţi. Condiţiile de eligibilitate se cer a
fi îndeplinite până în ziua alegerilor 5. Incompatibilităţile nu sunt condiţii de
eligibilitate şi înlăturarea acestora ţine de voinţa celui ales, care poate opta, după
alegeri, potrivit regulamentelor parlamentare pentru calitatea de parlamentar
sau pentru cea pretins incompatibilă cu aceasta.
Caracterul egal al votului este garantat de legislaţia română prin
neadmiterea votului multiplu şi nici a altui tip de vot care ar putea conduce la o
altă pondere a votului decât cea consacrată de Constituţie. Cu alte cuvinte,
principiul egalităţii cetăţenilor în faţa legii ăşi găseşte o deplină aplicare şi în
cadrul exercitării dreptului de vot.
Egalitatea şi caracterul direct al votului presupun exprimarea acestuia pe
cale secretă. Având în vedere acest imperativ al democraţiei, legile în vigoare
4
Pe această cale, universalitatea dreptului de vot depăşeşte frontierele ţării şi atrage
posibilitatea cetăţenilor români de a se manifesta ca cetăţeni europeni şi de a participa la
alegerea Parlamentului European.
5
De exemplu: Calitatea de cetăţean român, domiciliul în ţară, îndeplinirea vârstei cerute
de lege etc.
stabilesc anumite condiţii secrete care asigură inviolabilitatea operaţiunilor de
votare.
În sfârşit, votul pentru alegerea Camerelor Parlamentului trebuie să fie
liber exprimat. Această exigenţă constituţională derivă din cele anterioare şi
imprimă procesului electoral un caracter democratic, izvorât din principiile
democraţiei constituţionale. Dispoziţiile art. 62 alin. 1 din Constituţie lasă la
dispoziţia legiuitorului stabilirea modului în care sunt alese Camera Deputaţilor şi
Senatul. Iniţial, s-a optat pentru sistemul reprezentării proproţionale. Prin Legea
nr. 35/2008 pentru alegerea Camerei Deputaţilor şi a Senatului, sistemul
reprezentării proporţionale a fost înlocuit cu un nou sistem electoral, şi anume,
scrutinul uninominal.71
Adunarea Constituantă a lăsat la îndemâna legiuitorului stabilirea
numărului membrilor Parlamentului, dar l-a corelat cu populaţia ţării, indiferent
de domiciliul cetăţenilor români. Astfel, persoanele care fac parte din corpul
electoral, dar care se află în afara graniţelor statale, au dreptul de a-şi exprima
dreptul de vot la birourile electorale organizate în străinătate, rezultatele
scrutinului urmând a fi comunicate Biroului Electoral Central prin intermediul
instituţiilor abilitate72.
3. Durata mandatului8
Potrivit art. 63 din Constituţie:
(1) Camera Deputaţilor şi Senatul sunt alese pentru un mandat de 4
ani, care se prelungeşte de drept în stare de mobilizare, de război, de asediu
sau de urgenţă, până la încetarea acestora.
(2) Alegerile pentru Camera Deputaţilor şi pentru Senat se desfăşoară
în cel mult 3 luni de la expirarea mandatului sau de la dizolvarea
Parlamentului.
71 Norma de reprezentare pentru Camera Deputaţilor este de 70.000 de locuitori pentru

acordarea unui mandat de deputat, iar la Senat, de 160.000 de locuitori. Numărul
deputaţilor şi al senatorilor se raportează la populaţia ţării.
72 În legislatura 2008-2012, numărul deputaţilor este de 334, iar al senatorilor de
137. 8 Conform prevederilor constituţionale ale art. 63 din Constituţia României
revizuită.
(3) Parlamentul nou ales se întruneşte, la convocarea Preşedintelui

României, în cel mult 20 de zile de la alegeri.
(4) Mandatul Camerelor se prelungeşte până la întrunirea legală a
noului arlament. În această perioadă nu poate fi revizuită Constituţia şi nu
pot fi adoptate, modificate sau abrogate legi organice.
(5) Proiectele de legi sau propunerile legislative înscrise pe ordinea de
zi a Parlamentului precedent îşi continuă procedura în noul Parlament.
Dispoziţiile acestui articol răspund exigenţelor generale ale democraţiei
constituţionale, în virtutea cărora guvernanţii trebuie să fie aleşi la intervale
regulate de timp, asigurând astfel, exercitarea suveranităţii naţionale de către
popor, în conformitate cu voinţa acestuia.
În condiţiile în care Constituţia României consacră două Camere
parlamentare egal legitime, este normal ca durata mandatului acestora să fie
identică. Mai mult, de aici derivă o importantă consecinţă: nici una dintre Camere
nu poate fi dizolvată fără dizolvarea celeilalte, în condiţiile prevăzute de art. 89
din Constituţie (1. După consultarea preşedinţilor celor două Camere şi a liderilor
grupurilor parlamentare, Preşedintele României poate să dizolve Parlamentul,
dacă acesta nu a acordat votul de încredere pentru formarea Guvernului în
termen de 60 de zile de la prima solicitare şi numai după respingerea a cel puţin
două solicitări de învestitură. 2. În cursul unui an, Parlamentul poate fi dizolvat o
singură dată. 3. Parlamentul nu poate fi dizolvat în ultimele 6 luni ale mandatului
Preşedintelui României şi nici în timpul stării de mobilizare, de război, de asediu
sau de urgenţă).
Primul alineat al art. 63 stabileşte numai durata mandatului Camerelor
Parlamentului. El nu precizează nici începutul, nici sfârşitul acestuia, lăsând pe
seama legii electorale precizările necesare în acest sens. Alin. 3 al aceluiaşi articol
precizează numai că cele două Camere se întrunesc în prima lor şedinţă, la
convocarea Preşedintelui României, în termen de 20 de zile de la desfăşurarea
alegerilor.
Data stabilită prin decret prezidenţial pentru convocarea Parlamentului nou
ales reprezintă data de la care începe să curgă termenul de 4 ani, respectiv data
de la care începe mandatul Parlamentului.
Sfârşitul acestui mandat are loc la împlinirea termenului de 4 ani, respectiv

la data întrunirii noului parlament. Art. 63, alin. 2 precizează că noul Parlament
este ales în cel mult 3 luni de la expirarea mandatului de 4 ani. Cu toate acestea,
este posibil ca mandatul Parlamentului să înceteze înainte de termen, respectiv la
data dizolvării Parlamentului, dispoziţiile privitoare la organizarea alegerilor în
termen de trei luni fiind aplicabile şi în acest caz.
Sfârşitul mandatului Parlamentului nu este însă obligatoriu legat de aceste
două situaţii şi de termenele pe care le presupun. Este posibil ca mandatul
Camerelor să se prelungească de drept în cazul stării de mobilizare, de război, de
asediu sau de urgenţă.73
4. Validarea mandatelor de deputat şi de senator
După cum am menţionat deja, cele două Camere nou alese se întrunesc la
convocarea Preşedintelui României în cel mult 20 de zile de la alegeri.
Convocarea Camerei Deputaţilor şi Senatului se face prin decret prezidenţial.
Până la constituirea organismelor de conducere ale Camerelor (Birourile
Permanente), lucrările acestora sunt prezidate de cel mai în vârstă deputat,
respectiv senator, asistat de patru secretari desemnaţi dintre cei mai tineri
parlamentari, membri ai celor două camere.
Preşedintele de vârstă plus cei patru senatori nu constituie un organism ca
atare, conducerea Camerei având un caracter provizoriu şi un scop unic:
asigurarea unei bune desfăşurări a procedurii de validare a mandatelor.
Pentru validarea mandatelor, fiecare Cameră alege în prima sa şedinţă o
comisie din membri ai Camerei respective. Comisia de validare îşi alege un
preşedinte şi doi vicepreşedinţi care alcătuiesc biroul acesteia, după care se
organizează în grupe de lucru compuse din trei membri, cărora le sunt repartizate
dosarele primite de la Biroul Electoral Central referitoare la alegerea deputaţilor
şi senatorilor.
Propunerile privind validarea sau invalidarea sunt prezentate comisiei de
biroul său şi de grupele de lucru, în termen de cel mult trei zile de la constituirea
comisiei. În termen de cel mult patru zile de la constituire, fiecare comisie
întocmeşte un raport în care sunt nominalizaţi parlamentarii pentru care se
73 În astfel de situaţii, încetarea mandatului celor două Camere urmează să aibă loc la data
întrunirii noului Parlament, rezultat din alegerile care se desfăşoară după dispariţia situaţiilor
extraordinare ce au dus la prorogarea termenului de 4 ani.
propune validarea sau nevalidarea mandatelor, cu motivarea propunerilor de

invalidare. Raportul trebuie supus aprobării comisiei de validare74.
Raportul comisiei de validare se prezintă Camerei Deputaţilor şi Senatului.
Validarea sau nevalidarea mandatelor se face cu votul majorităţii deputaţilor şi
senatorilor prezenţi.
Camerele sunt legal constituite după validarea a două treimi din mandate.
Invalidarea se propune pentru fraudă electorală sau pentru nerespectarea
condiţiilor constituţionale şi legale privind alegerea.
5. Organizarea Parlamentului României
Articolul 64 intitulat Organizarea internă prevede următoarele:
(1) Organizarea şi funcţionarea fiecărei Camere se stabilesc prin
regulament propriu. Resursele financiare ale Camerelor sunt prevăzute în
bugetele aprobate de acestea.
(2) Fiecare Cameră îşi alege un birou permanent. Preşedintele
Camerei Deputaţilor şi preşedintele Senatului se aleg pe durata mandatului
Camerelor. Ceilalţi membri ai birourilor permanente sunt aleşi la începutul
fiecărei sesiuni. Membrii birourilor permanente pot fi revocaţi înainte de
expirarea mandatului.
(3) Deputaţii şi senatorii se pot organiza în grupuri parlamentare,
potrivit regulamentului fiecărei Camere.
(4) Fiecare Cameră îşi constituie comisii permanente şi poate institui
comisii de anchetă sau alte comisii speciale. Camerele îşi pot constitui comisii
comune.
(5) Birourile permanente şi comisiile parlamentare se alcătuiesc
potrivit configuraţiei politice a fiecărei Camere.
Autonomia regulamentară a Camerelor Parlamentului
Unul din principiile de bază ale vieţii parlamentare îl constituie independenţa
Camerelor parlamentare. Pentru a da expresie acestui principiu, prevederile
constituţionale stabilesc câteva garanţii. Prima dintre acestea vizează faptul că,
fiecare Cameră este liberă să-şi stabilească, prin regulamentul său, propria
organizare, ţinând seama de prevederile Constituţiei. Autonomia organizatorică
şi regulamentară a Camerelor dă expresie independenţei Camerei Deputaţilor şi
74 Pentru aprobarea raportului este necesară majoritatea voturilor membrilor comisiei.

Senatului. În virtutea acestei reguli, fiecare Cameră are dreptul, în cadrul

prevederilor constituţionale, de a-şi stabili singură structurile interne de lucru,
normele procedurale şi metodele după care îşi va desfăşura activitatea.
Regulamentul fiecărei Camere este rodul propriei voinţe şi, ca atare, aprobarea
acestuia nu se face prin lege, ci printr-o hotărâre, care poate fi modificată,
completată sau abrogată. Dacă regulamentul unei Camere ar fi adoptat prin lege,
ar trebui să abdicăm de la principiul independenţei celor două Camere, admiţând
imixtiunea unei Camere în adoptarea regulamentului celeilalte.
În România, există trei regulamente parlamentare: regulamentul Camerei
Deputaţilor, regulamentul Senatului şi regulamentul şedinţelor comune ale
Camerei Deputaţilor şi Senatului. Fiecare stabileşte regulile privitoare la
organizarea şi desfăşurarea activităţii parlamentare. Ele sunt acte normative
emise în baza Constituţiei pentru a reglementa organizarea şi funcţionarea
Camerei Deputaţilor şi a Senatului şi a şedinţelor comune ale celor două Camere
ale Parlamentului.
Din punct de vedere substanţial, regulamentele parlamentare se rezumă la
organizarea şi funcţionarea Parlamentului, fără să contravină sau să se substituie
prevederilor legii. Aşa cum nici legea nu poate pătrunde în sfera rezervată
regulamentelor parlamentare, nici regulamentele nu pot să-şi depăşească
propriile limite şi să pătrundă în domeniul rezervat legii.75
Camerele sunt independente în stabilirea bugetelor proprii, pe care ele însele le
aprobă. În bugetele celor două Camere sunt prevăzute resursele financiare
necesare pentru desfăşurarea activităţii pe perioada unui an de zile.
Deşi Camerele sunt libere să-şi stabilească propriile bugete, acestea urmează a fi
integrate în bugetul de stat.
75 În acest sens, prin Decizia nr. 601/2005 a Curţii Constituţionale s-a stabilit că în ierarhia
actelor normative regulamentele Parlamentului sunt acte juridice cu aplicare limitată,
subordonate Constituţiei şi legilor, obligatorii fiecare numai pentru sfera de activitate a
Camerei care le-a adoptat. Totodată, Decizia nr. 45/1994 privind constituţionalitatea
Regulamentului Camerei Deputaţilor stabileşte că „prevederile Regulamentului Camerei
Deputaţilor sunt constituţionale în măsura în care privesc numai organizarea internă şi
funcţionarea Camerei Deputaţilor". Prin aceeaşi decizie, Curtea Constituţională a stabilit şi că
„din moment ce Regulamentul Camerei Deputaţilor este o hotărâre care reglementează
organizarea internă şi proprie a Camerei, prevederile sale nu pot stabili drepturi şi obligaţii
decât pentru deputaţi, precum şi pentru autorităţile, demnitarii şi funcţionarii publici, în
funcţie de raporturile constituţionale pe care le au cu Camera."
6. Birourile Permanente
Preşedintele de vârstă împreună cu cei patru secretari desemnaţi din rândul celor
mai tineri parlamentari, vor asigura conducerea Camerei până la alegerea
Biroului Permanent, interval în care regulamentele Camerelor interzic dezbaterile
parlamentare, cu excepţia celor ce privesc validarea mandatelor de deputat, şi,
respectiv, senator.
După constituirea legală a Camerei Deputaţilor şi a Senatului, acestea aleg Birourile
Permanente care sunt organismele de conducere ale celor două corpuri
legislative.
Birourile Permanente sunt organisme interne de conducere ale Camerelor.
Trăsăturile distinctive ale Birourilor Permanente sunt următoarele:
> au caracter colegial, întrucât sunt constituite din preşedinte,
vicepreşedinţi, secretari şi chestori;
> sunt organe alese;
> respectă configuraţia politică a Camerei respective, fiind constituite prin
negocieri între grupurile parlamentare;
> sunt organe interne de conducere a Camerelor.
Preşedinţii Camerelor sunt şi preşedinţii Birourilor Permanente. Constituţia României
prevede în art.64 alin.2 că aceştia se aleg pe durata mandatului Camerelor.
Preşedintele Senatului are, potrivit Constituţiei, atribuţii exprese ce îi revin în această
calitate. Astfel, Preşedintele Senatului sau Preşedintele Camerei Deputaţilor
asigură, în ordine, interimatul funcţiei de Preşedinte al României (art. 98 alin. 1
din Constituţia României). Preşedinţii celor două Camere sesizează Curtea
Constituţională în condiţiile prevăzute de art. 146 lit. a, b şi c din Constituţie.
Ei sunt aleşi pe durata mandatului Parlamentului, prin vot secret, cu buletinele de
vot, pe care sunt înscrise numele şi prenumele tuturor candidaţilor propuşi de
grupurile parlamentare. Fiecare grup face o singură propunere.
Dacă nici un candidat nu a întrunit, după două tururi, votul membrilor Camerei
respective, se organizează noi tururi de scrutin, în urma cărora va fi declarat
Preşedintele Camerei Deputaţilor/Senatului candidatul care a obţinut majoritatea
voturilor deputaţilor prezenţi. Din momentul alegerii preşedintelui Camerei,
activitatea preşedintelui de vârstă încetează.
Lista candidaţilor propuşi la Camera Deputaţilor pentru cele 12 locuri de

vicepreşedinţi, chestori şi secretari, se supune în întregime votului Camerei şi se
aprobă cu majoritatea voturilor deputaţilor.
Dacă această majoritate nu se realizează, se organizează un nou tur de scrutin, în
care lista este aprobată cu majoritatea voturilor deputaţilor. Votul este secret şi
se exprimă prin bile la Camera Deputaţilor şi cu buletine de vot la Senat.
Potrivit Regulamentului Senatului, propunerile de candidaţi făcute de preşedinţii
grupurilor parlamentare se înaintează Preşedintelui Senatului, care le supune
votului plenului acestui corp legislativ. La primul tur de scrutin este declarat ales
candidatul care a obţinut votul majorităţii senatorilor76.
Dacă preşedinţii Camerelor se aleg pentru întreg mandatul Parlamentului, ceilalţi
membri ai Birourilor Permanente se aleg la începutul fiecărei sesiuni ordinare a
Camerei respective.
La Camera Deputaţilor pot cere revocarea: grupul parlamentar care a propus
deputatul a cărei revocare se solicită sau cel puţin o treime din numărul
deputaţilor provenind din minimum trei grupuri parlamentare.
La Senat, poate cere revocarea grupul parlamentar căruia îi aparţine senatorul
respectiv. Potrivit principiului simetriei, se impune ca revocarea să fie supusă
aceluiaşi mod de vot folosit pentru alegerea în Biroul Permanent (se utilizează
votul cu bile).
Principalele deosebiri dintre atribuţiile celor două Birouri permanente rezidă în
repartizarea atribuţiilor privitoare la ordinea de zi şi a programului de lucru.
Astfel, Biroul permanent al Camerei Deputaţilor nu are competenţa de a aproba
ordinea de zi a Camerei, această atribuţie intrând în competenţa unui organism
de sine stătător, denumit Comitetul liderilor grupurilor parlamentare.
Apariţia acestei structuri a Camerei Deputaţilor a avut loc cu prilejul modificării din
2001 a Regulamentului, când a fost instituit Comitetul ordinii de zi., format din
liderii grupurilor parlamentare din Camera Deputaţilor. Cu prilejul modificării
Regulamentului Camerei Deputaţilor din 2005, Comitetul ordinii de zi a devenit
Comitetul liderilor grupurilor parlamentare.
76 Dacă un candidat nu a obţinut numărul de voturi necesar, grupul parlamentar în cauză va face
o altă propunere, care se supune aceloraşi proceduri de vot.
Lucrările Comitetului liderilor grupurilor parlamentare sunt conduse de Preşedintele

Camerei Deputaţilor, care însă nu are drept de vot.77
În competenţa Comitetului liderilor grupurilor parlamentare intră aprobarea ordinii
de zi a şedinţelor Camerei Deputaţilor şi a programului de lucru al acesteia,
precum şi modificările sau completările aduse oridnii de zi ori programului de
lucru. De asemenea, acest comitet poate propune plenului camerei deputaţilor
durata timpului afectat pentru luările de cuvânt în şedinţele Camerei Deputaţilor.
7. Configuraţia politică a Camerei Deputaţilor şi Senatului
Configuraţia politică este exprimată de grupurile parlamentare, care sunt structuri
ale Camerelor. Acestea se constituie în fiecare Cameră, prin asocierea a cel puţin
zece deputaţi sau şapte senatori care au candidat în alegeri pe listele aceluiaşi
partid politic, ale aceleiaşi formaţiuni politice, alianţe politice sau alianţe
electorale. Parlamentarii care au refuzat să facă parte din grupul parlamentar al
partidului pe lista căruia au candidat, sunt liberi să-şi desfăşoare activitatea în
afara grupurilor. Aceştia devin „deputaţi sau senatori independenţi".
Cu toate că organizarea deputaţilor şi senatorilor în grupuri parlamentare nu este
obligatorie, ea reprezintă o cerinţă practică. Potrivit Constituţiei, modul de
organizare în grupuri parlamentare este stabilit autonom de către fiecare
Cameră, prin regulament propriu.
După cum am precizat anterior, organizarea unui grup parlamentar într-o Cameră
este posibilă doar prin asocierea a cel puţin 10 deputaţi, respectiv 7 senatori.
Regulamentul Camerei Deputaţilor prevede în art.12 alin.4 că deputaţii partidelor
politice, formaţiunilor politice, alianţelor politice sau alianţelor electorale care nu
întrunesc numărul necesar pentru a forma un grup parlamentar, precum şi
deputaţii independenţi se pot reuni în grupuri parlamentare mixte ori se pot afilia
altor grupuri parlamentare constituite potrivit regulilor generale în materie.
Regulamentul Camerei Deputaţilor mai prevede că deputaţii care reprezintă
organizaţiile cetăţenilor aparţinând minorităţilor naţionale, altele decât cea
maghiară, pot constitui un singur grup parlamentar, care nu va exprima
configuraţia politică a unui partid, dar va permite susţinerea în bloc a intereselor
77 Potrivit prevedereilor stipulate în Regulamentul Camerei, ele se desfăşoară săptămânal, de

regulă, miercurea şi ori de câte ori este nevoie, la cererea unui lider de grup parlamentar, a
Preşedintelui Camerei Deputaţilor sau a biroului permanent.
organizaţiilor minorităţilor naţionale care au beneficiat de un mandat de deputat

în condiţiile prevăzute de art.62 alin. 2 din Constituţie.
Părăsirea unui grup poate antrena ipotetic destrămarea acestuia, dacă numărul
deputaţilor, respectiv, al senatorilor rămaşi în grup este mai mic de zece sau,
după caz, mai mic de şapte 78. Regulamentele Camerei interzic formarea de
grupuri parlamentare ale unor partide care nu au obţinut mandate în urma
alegerilor.
În prima şedinţă după constituire, fiecare grup parlamentar îşi alege un preşedinte şi,
după caz, unul sau mai mulţi vicepreşedinţi.
Prerogativele grupurilor parlamentare sunt prevăzute în regulamentele celor două
Camere. Astfel, grupurile parlamentare:
 fac propuneri în ceea ce priveşte stabilirea numărului de deputaţi sau de
senatori care vor fi desemnaţi în comisiile de validare;
 fac propuneri de candidaţi pentru funcţia de Preşedinte al
Camerei Deputaţilor/Senatului;
 propun candidaţi pentru alegerea celorlalţi membri ai birourilor
permanente, în limita locurilor rezervate;
 propun membrii comisiilor parlamentare;
 pot prezenta în faţa Camerei poziţia grupului faţă de ordinea de zi;
 prezintă amendamente motivate în scris la proiectele de lege şi
propunerile legislative supuse spre dezbatere (doar grupurile
parlamentare din Camera Deputaţilor);
 pot cere Preşedintelui Camerei Deputaţilor/Senatului să verifice
respectarea cvorumului;
 pot propune ce modalitate de vot să fie folosită, în afară de cazul în care
prin regulament se stabileşte o anumită procedură de vot (doar grupurile
 pot cere ca anumite şedinţe ale Camerei să fie secrete (doar grupurile
parlamentare din Camera Deputaţilor).
78 Părăsirea înseamnă de fapt renunţarea de către parlamentarul în cauză la programul partidului

care l-a propus candidat în alegeri.
8. Comisiile parlamentare
Rolul principal al corpurilor legiuitoare este de a delibera asupra problemelor ce le
sunt supuse spre adoptare ori spre deliberare. Dar, pentru aceasta, este necesară
efectuarea prealabilă a unor lucrări pregătitoare de către organele specializate,
care constă în examinarea iniţiativelor, a amendamentelor propuse etc.
Caracteristica comună tuturor comisiilor parlamentare, indiferent de
statutul sau de regimul politic al acestora, constă în faptul că, aceste comisii sunt
organe de lucru ale Camerelor, înfiinţate cu scopul de a îndeplini însărcinările
care le sunt înaintate de acestea.
Camera Deputaţilor şi Senatul îşi constituie comisii permanente şi pot institui comisii
de anchetă sau alte comisii speciale. Cele două Camere îşi mai pot constitui
comisii de mediere sau alte comisii comune.
Cu toate că acestea sunt organe de lucru ale Camerei şi sunt compuse din deputaţi şi
senatori, potrivit configuraţiei politice a fiecărei Camere, comisiile nu sunt
organisme politice, ele sunt organe care contribuie direct la exercitarea puterii.
Calitatea de organism politic este deţinută doar de Camerele legislative 79. În
literatura de specialitate, comisiile parlamentare sunt definite ca „forme
organizatorice prin care deputaţii participă la pregătirea lucrărilor", „organisme
de lucru proprii având sarcini de lucru şi de control", „organisme interne" ale
Camerelor.
Toţi autorii consideră comisiile parlamentare ca organisme/structuri interne ale
Camerelor care au ca sarcină examinarea prealabilă a unor probleme transmise
Camerelor spre examinare şi aprobare.
Din punctul de vedere al perioadei pentru care sunt înfiinţate, comisiile pot
fi permanente sau temporare. Din punct de vedere al competenţei care le este
conferită, distingem comisii cu o competenţă generală într-un anumit domeniu
de activitate sau comisii înfiinţate ad-hoc, adică doar pentru examinarea unei
anumite probleme.
Comisiile permanente
Așa cum am amintit deja, art.64 alin.4 din Constituţie prevede că fiecare Cameră îşi
constituie comisii permanente şi poate institui comisii de anchetă sau alte comisii
speciale. De asemenea, cele două Camere îşi pot constitui comisii comune.
79 Comisiile parlamentare nu au o capacitate juridică. Aceasta este conferită de Constituţie fiecărei
Camere. Comisiile îşi adoptă propriul regulament de organizare şi de funcţionare.
Pentru înfiinţarea comisiilor permanente se foloseşte termenul de „constituire", iar

pentru înfiinţarea comisiilor de anchetă sau a altor comisii speciale termenul de „
instituire". Din terminologia folosită, se subînțelege ideea de obligativitate a
înființării comisiilor permanente și de instituire, de formare a altor comisii, dacă
este cazul.
Comisiile permanente ale Camerei Deputaţilor sunt formate dintr-un număr de 11 -
33 de deputaţi, cu excepţia Comisiei pentru regulament, care se compune din
câte un reprezentant al fiecărui grup parlamentar din Camera Deputaţilor.
Numărul membrilor comisiilor permanente se stabileşte, pentru fiecare caz în
parte, de plenul Camerei Deputaţilor, la propunerea Comitetului liderilor
grupurilor parlamentare din Camera Deputaţilor. Obiectivele, numărul
membrilor, componenţa nominală şi conducerea comisiilor de anchetă sau
speciale ale Camerei Deputaţilor se aprobă de plenul acesteia odată cu
constituirea acestora.
Un deputat face parte, în mod obligatoriu, dintr-o singură comisie permanentă, cu
excepţia membrilor Comisiei pentru regulament, Comisiei pentru tehnologia
informaţiei şi comunicaţiilor şi ai Comisiei pentru egalitatea de şanse pentru
femei şi bărbaţi, care pot face parte şi din altă comisie permanentă. Pe durata
mandatului, membrii Biroului permanent pot opta pentru una dintre comisiile
permanente.
Comisiile permanente se constituie pe domenii de activitate care corespund, în limite
relative, specializării ministerelor.
Comisiile permanente din cadrul Camerei Deputaţilor sunt:
 Comisia pentru politică economică, reformă şi privatizare;
 Comisia pentru buget, finanţe şi bănci;
 Comisia pentru industrii şi servicii;
 Comisia pentru agricultură, silvicultură, industrie alimentară şi servicii
specifice;
 Comisia pentru drepturile omului, culte şi problemele minorităţilor
naţionale;
 Comisia pentru administraţie publică, amenajarea teritoriului şi echilibru
ecologic;
 Comisia pentru muncă şi protecţie socială;
 Comisia pentru sănătate şi familie;

 Comisia pentru învăţământ, ştiinţă, tineret şi sport;
 Comisia pentru cultură, arte, mijloace de informare în masă;
 Comisia juridică, de disciplină şi imunităţi;
 Comisia pentru apărare, ordine publică şi siguranţă naţională;
 Comisia pentru politică externă;
 Comisia pentru cercetarea abuzurilor, corupţiei şi pentru petiţii;
 Comisia pentru regulament;
 Comisia pentru tehnologia informaţiei şi comunicaţiilor;
 Comisia pentru egalitatea de şanse pentru femei şi bărbaţi.
În cazul când un grup parlamentar îşi modifică componenţa sau încetează să
mai existe, Camera interesată poate hotărî asupra rămânerii în comisie a
reprezentantului grupului iniţial.
Rolul comisiilor permanente constă în examinarea proiectelor de legi,
propunerilor legislative şi amendamentelor, în vederea elaborării raporturilor sau
avizelor. În același timp, comisiile dezbat şi hotărăsc asupra altor probleme
trimise de Biroul Permanent şi pot efectua anchete parlamentare cu
încuviinţarea Camerei.
Comisia permanentă sesizată în fond întocmeşte un raport asupra celor hotărâte în
comisie, în care se va face referire la avizele celorlalte comisii care au examinat
proiectul sau propunerea, la amendamentele prezentate şi la avizul Consiliului
Legislativ.80 Orice comisie permanentă poate porni o anchetă, în cadrul
competenţei sale, cu încuviinţarea Camerei respective, privitoare la activitatea
desfăşurată de Guvern sau de administraţia publică.
Comisiile speciale
Totodată, Camera Deputaţilor şi Senatul pot institui comisii speciale pentru avizarea
unor acte legislative complexe, pentru elaborarea unor propuneri legislative sau
pentru alte scopuri, indicate în hotărâri de înfiinţare a comisiei. Propunerea
legislativă, astfel elaborată, nu se mai supune examinării altor comisii.
80 Raportul va cuprinde propuneri motivate privind admiterea, fără modificare, a actului

examinat, respingerea acestuia sau admiterea lui cu modificări şi se înaintează Biroului
Permanent pentru a fi înscris pe ordinea de zi a Camerei respective.
Competenţa de a propune membrii comisiei speciale şi a biroului acestuia revine

Biroului Permanent al Camerei respective. Prin hotărârea Camerei se va stabili şi
termenul până la care va fi depus raportul comisiei.
Comisiile speciale au acelaşi statut ca şi comisiile permanente. Membrii comisiilor
speciale îşi păstrează şi calitatea de membri ai comisiilor permanente.
În doctrina de specialitate, se consideră că ceea ce conferă caracterul de comisie
comună unei comisii parlamentare este apartenenţa membrilor săi la cele două
corpuri legislative: Camera Deputaţilor şi Senatului.
Comisiile de anchetă
Anchetele parlamentare reprezintă un mijloc de realizare a controlului parlamentar.
Astfel, la cererea unei treimi din membrii săi, Camera Deputaţilor şi Senatul vor
putea hotărî înfiinţarea unei comisii de anchetă.
Anumiţi demnitari şi funcţionari publici nu pot fi controlaţi prin comisiile de anchetă
şi nu pot fi audiaţi de acestea (de exemplu: magistraţii). Persoanele invitate
pentru audiere vor fi înştiinţate despre aceasta cu cel puţin 5 zile înainte.
În Parlamentul României, citarea unui cetăţean în faţa comisiei parlamentare, ca
martor sau în orice calitate, contravine drepturilor constituţionale privind
libertăţile cetăţeneşti. Comisiile pot, însă, să invite anumite persoane pentru a da
relaţii în legătură cu obiectul anchetei.
Când pentru lămurirea unor fapte sau împrejurări, în vederea aflării adevărului, sunt
necesare cunoştinţele unor experţi, comisia de anchetă dispune efectuarea unor
expertize.81 Camera Deputaţilor şi Senatul pot hotărî exercitarea atribuţiilor de
control ale Parlamentului, constituirea unor comisii comune de anchetă, în
contextul dezbaterii cererii de punere sub acuzare a Preşedintelui României.
81 În acest caz, preşedintele comisiei atrage atenţia persoanei audiate că are obligaţia de a nu
ascunde nimic din ceea ce ştie şi că nerespectarea acestei obligaţii atrage după sine
răspunderea legală.
SEMINAR 4
Test sinteză de evaluare. Testul va consta în tratarea sintetico-analitică a

patru subiecte din materia parcursă, până la acest moment.
Exemple de subiecte:
Prezentaţi principiile de organizare şi funcţionare ale statului unitar.
Definiţi Constituţia şi enumeraţi condiţiile de fond şi condiţiile de formă.
Enumeraţi cel puţin cinci mecanisme de interferenţă a Legislativului în
activitatea Executivului şi prezentaţi unul la alegere.
Modalităţile de dobândire a cetăţeniei române.
Definiţi cetăţenia română şi enumeraţi modalităţile de dobândire şi de
pierdere a cetăţeniei.
Definiţi conceptul de stat şi enumeraţi elementele sale constitutive.
CURS 9
Funcţionarea Parlamentului: legislatura, sesiunile, şedinţele.
Funcţiile Parlamentului României.
1. Legislatura Parlamentului
Potrivit art.63 alin.1 din Constituţie, Camera Deputaţilor şi Senatul sunt alese pentru
un mandat de patru ani. Durata mandatului echivalează cu legislatura Camerelor.
În timpul vacanţelor parlamentare, deşi Camerele nu desfăşoară activitate
deliberativă, Birourile Permanente rămân în funcţiune. În această perioadă pot
lucra şi comisiile permanente, precum şi comisiile speciale, cu aprobarea
Birourilor permanente.
Momentul de început al legislaturii rezultă din art.63 alin.3 din Constituţie, care
prevede că Parlamentul nou ales se întruneşte, la convocarea Preşedintelui
României, în cel mult 20 de zile de la alegeri.
Legislatura Camerei Deputaţilor şi a Senatului începe pe data întrunirii legale a noilor
Camere. Termenul limită al mandatului este de 4 ani şi se prelungeşte până la
întrunirea legală a noului Parlament.
Înainte de expirare, mandatul Parlamentului poate înceta datorită dizolvării acestuia,
în condiţiile prevăzute de art. 89 alin.1 din Constituţie 82. Într-o astfel de situaţie,
deşi Parlamentul este dizolvat, legislatura fiind încheiată, mandatul se va prelungi
până la întrunirea legală a celor două nou alese Camere.
Prelungirea mandatului Parlamentului se justifică prin cerinţa asigurării colaborării
permanente a celor trei puteri. La data încetării mandatului, îşi vor înceta
activitatea toate structurile organizatorice constituite în vechiul Parlament, adică
preşedinţii Camerelor, grupurile parlamentare şi comisiile.
Pentru asigurarea continuităţii procesului legislativ, Constituţia prevede în art.63
alin.5 că proiectele de legi sau propunerile legislative înscrise pe ordinea de zi a
Parlamentului precedent îşi continuă procedura în noul Parlament. 2. Şedinţele
Camerei Deputaţilor şi Senatului Potrivit prevederilor art. 65 din Constituţie:
(1) Camera Deputaţilor şi Senatul lucrează în şedinţe separate.
(2) Camerele îşi desfăşoară lucrările şi în şedinţe comune, potrivit
unui regulament adoptat cu votul majorităţii deputaţilor şi senatorilor, pentru:
a) primirea mesajului Preşedintelui României;
b) aprobarea bugetului de stat şi a bugetului asigurărilor sociale de stat;
c) declararea mobilizării totale sau parţiale;
d) declararea stării de război;
e) suspendarea sau încetarea ostilităţilor militare;
f) aprobarea strategiei naţionale de apărare a ţării;
g) examinarea rapoartelor Consiliului Suprem de Apărare a Ţării;
h) numirea, la propunerea Preşedintelui României, a directorilor serviciilor
de informaţii şi exercitarea controlului asupra activităţii acestor servicii;
82 (1) După consultarea preşedinţilor celor două Camere şi a liderilor grupurilor parlamentare,
Preşedintele României poate să dizolve Parlamentul, dacă acesta nu a acordat votul de
încredere pentru formarea Guvernului în termen de 60 de zile de la prima solicitare şi numai
după respingerea a cel puţin două solicitări de învestitură.
i) numirea Avocatului Poporului;

j) stabilirea statutului deputaţilor şi al senatorilor, stabilirea indemnizaţiei
şi
a celorlalte drepturi ale acestora;
k) îndeplinirea altor atribuţii care, potrivit Constituţiei sau regulamentului,
se exercită în şedinţă comună.
În perioada de timp rezervată sesiunilor, ca şi în cea a întrunirilor de drept sau
obligatorii a Parlamentului, Camera Deputaţilor şi Senatul îşi desfăşoară
activitatea în şedinţe de plen şi în şedinţe comune 83. Şedinţa reprezintă forma de
constituire a Camerei în reuniune plenară. Art. 84 alin. 5 din Regulamentul
Camerei Deputaţilor precizează că „în timpul sesiunilor, deputaţii lucrează în
şedinţe în plen, în comisii, în grupuri parlamentare, la nivelul birourilor
parlamentare, în circumscripţiile electorale ori îndeplinesc alte sarcini dispuse de
Camera Deputaţilor". Dispoziţii similare se regăsesc şi în Regulamentul Senatului.
Din aceste reglementări rezultă că şedinţele se desfăşoară în timpul
sesiunilor parlamentare şi reprezintă principala formă de activitate parlamentară
desfăşurată la nivelul fiecărei Camere sau la nivelul întregului Parlament.
Desfăşurarea lucrărilor în şedinţele camerelor cuprinde, în principal, urmăatoarele
etape: stabilirea ordinii de zi şi a programului de lucru; procedura legislativă;
procedura de urgenţă; procedura de vot; punerea sub urmărire penală a
membrilor Guvernului; procedura moţiunilor, întrebărilor, interpelărilor,
informării deputaţilor, petiţiilor etc.
Şedinţele se desfăşoară potrivit unei ordini de zi, care la Camera Deputaţilor se
aprobă de Comitetul liderilor grupurilor parlamentare, iar la Senat de către plen
la propunerea Biroului Permanent. Ordinea de zi a şedinţelor comune se aprobă
de plenul Parlamentului la propunerea celor două birouri permanente.
Proiectul ordinii de zi poate cuprinde proiecte de legi, propuneri legislative, proiecte
de hotărâri şi, după caz, întrebări, interpelări, petiţii sau alte probleme propuse
de Guvern, de Biroul Permanent ori deputaţi/senatori.
Ordinea de zi poate fi modificată numai la cererea Biroului Permanent, a unui grup
parlamentar sau a unei comisii senatoriale pentru motive bine întemeiate şi
83 Forma obişnuită de lucru este şedinţa separată. Şedinţele comune apar, într-un anumit fel, excepţii de
la regulă şi în mod firesc ţinerea lor este circumstanţiată.
urgente, iar la Camera Deputaţilor, la cererea Biroului Permanent, în cazuri

excepţionale, cu aprobarea Comitetului liderilor grupurilor parlamentare.
Cele două Camere ale Parlamentului lucrează, de regulă, în şedinţe separate, care se
desfăşoară, de obicei, în zilele de luni, marţi, miercuri şi joi, vinerea şi sâmbăta
fiind rezervate deputaţilor şi senatorilor pentru desfăşurarea diferitelor activitărţi
în circumscripţiile electorale în care au fost aleşi.
Lucrările şedinţelor Camerei Deputaţilor sau ale Senatului sunt conduse de
preşedinţii acestora sau, în cazul în care aceştia se află în imposibilitate, de către
unul din vicepreşedinţii camerei respective84. Persoana care conduce şedinţa
deschide lucrările parlamentare, anunţă ordinea de zi sau prezintă proiectul
acesteia înm vederea aprobării, moderează dezbaterile, supune la vot
problemele aflate pe ordinea de zi, anunţă rezultatul votului, suspendă sau
închide şedinţa, asigură respectarea regulamentului şi a ordinii în sala de şedinţă
etc.
Dezbaterea problemelor înscrise pe ordinea de zi a şedinţelor parlamentare se
desfăşoară în confomritate cu regulile specifice procedurii legislative, ale
procedurii obişnuite sau ale unor proceduri speciale.85
Potrivit regulamentelor parlamentare, votul poate fi deschis sau secret. Prin vot
deschis se înţelege că oricine poate lua cunoştinţă de modul în care a votat
parlamentarul. Votul deschis se exprimă prin mijloace electronice, ridicarea
mâinii sau apel nominal.
Regula o constituie votul deschis prin mijloace electronice, iar excepţia o reprezintă
celelalte modalităţi de vot deschis care se practică la propunerea preşedintelui de
şedinţă sau a unui lider de grup parlamentar, după aprobarea dată, tot prin vot,
de Cameră. Votul secret se exprimă prin bile, prin buletinul de vot sau prin
mijloace electronice. Votul secret poate fi utilizat dacă prin regulament se
stabileşte o asemenea procedură sau, în cazul în care, la propunerea
preşedintelui de şedinţă sau a unui grup parlamentar, Camera aprobă această
procedură.
84 C. Ionescu, op.cit., p. 736.

85 În cele mai multe cazuri, dezbaterile parlamentare se încheie prin vot, fapt ce conferă
eficienţă deliberării, în sensul că permite adoptarea unei decizii asupra problemei dezbătute
prin formarea unei majorităţi parlamentare a cărei opţiune devine obligatorie pentru toţi.
Dacă regula o constituie şedinţele separate, ca efect al bicameralismului, şedinţele

comune sunt excepţii de la regulă. Art.65 alin.2 din Constituţie stabileşte câteva
situaţii când, în mod obligatoriu, Camera Deputaţilor şi Senatul se întrunesc în
şedinţă comună. Constituţia face, în acest sens, trimitere la:
 primirea mesajului Preşedintelui României;
 aprobarea bugetului de stat şi a bugetului asigurărilor sociale de stat;
 declararea mobilizării totale sau parţiale;
 declararea stării de război;
 suspendarea sau încetarea ostilităţilor militare;
 aprobarea strategiei naţionale de apărare a ţării;
 examinarea rapoartelor Consiliului Suprem de Apărare a Ţării;
 numirea, la propunerea Preşedintelui României, a directorilor serviciilor
de informaţii şi exercitarea controlului asupra activităţii acestor servicii;
 numirea Avocatului Poporului;
 stabilirea statutului deputaţilor şi al senatorilor, stabilirea indemnizaţiei
şi a celorlalte drepturi ale acestora;
 îndeplinirea altor atribuţii care, potrivit Constituţiei sau regulamentului,
se exercită în şedinţă comună.
Proiectul ordinii de zi a şedinţelor comune se adoptă de către cele două Birouri
Permanente, care se convoacă pentru acest scop de preşedinţii acestora.
Birourile Permanente stabilesc data şi locul de desfăşurare a şedinţelor comune
şi asigură buna desfăşurare a şedinţelor comune.
Lucrările şedinţelor comune sunt conduse alternativ de Preşedintele Camerei
Deputaţilor şi de Preşedintele Senatului asistaţi de doi secretari, câte unul la
fiecare Cameră.
Constituţia prevede că Senatul şi Camera Deputaţilor adoptă, în mod valabil, legi,
hotărâri şi moţiuni în prezenţa majorităţii membrilor acestora. Această dispoziţie
fixează cvorumul legal de şedinţă. Dacă cvorumul nu este întrunit, Camera
Deputaţilor şi Senatul nu pot adopta în mod valabil actele menţionate 86.
86 Art. 67 din Constituţia revizuită: Camera Deputaţilor şi Senatul adoptă legi, hotărâri şi moţiuni,
în prezenţa majorităţii membrilor.
Cvorumul legal nu trebuie confundat cu majoritatea de voturi cerută pentru

adoptarea legilor şi a celorlalte acte supuse Parlamentului sau Camerelor spre
adoptare.
Cvorumul legal reprezintă numărul minim de deputaţi, respectiv senatori, a căror
prezenţă este absolut necesară în şedinţele Camerei Deputaţilor şi Senatului
pentru ca acestea să adopte în mod valabil cele trei categorii de acte prevăzute
de art.67 din Constituţie.
Art.67 din Constituţie stabileşte o regulă generală, care este reluată de
Regulamentele Senatului şi Camerei Deputaţilor şi la alte acte şi probleme asupra
cărora deliberează.
În timpul şedinţelor, liderii grupurilor parlamentare pot cere Preşedintelui Camerei
verificarea cvorumului legal, dar numai la şedinţele de vot final.
În ceea ce priveşte decizia de suspendare a lucrărilor Camerei, dacă în urma verificării
cvorumului se constată că acesta nu este întrunit, Preşedintele este obligat să
recurgă la ea pentru a nu încălca art.67 din Constituţie. În cazul în care cvorumul
legal nu este întrunit, cei doi Preşedinţi suspendă şedinţa şi anunţă ziua şi ora la
care lucrările Camerei respective vor fi reluate.
Atât şedinţele separate ale Camerei Deputaţilor şi Senatului, cât şi şedinţele comune
ale acestora sunt, de regulă, publice. Potrivit Regulamentului Camerei
Deputaţilor, şedinţele Camerei Deputaţilor sunt publice şi se difuzează on-line, în
afara cazurilor în care, la cererea preşedintelui sau a unui grup parlamentar, se
hotărăşte, cu votul majorităţii deputaţilor prezenţi, ca anumite şedinţe să fie
secrete.
În același timp, potrivit Regulamentului Senatului, şedinţele Senatului sunt publice, în
afara cazurilor în care, la cererea preşedintelui, a unui grup parlamentar sau a cel
puţin 20 de senatori se hotărăşte, cu votul majorităţii senatorilor prezenţi, ca
acestea să fie secrete.
Regulamentele permit ca la şedinţele publice să participe diplomaţi,
reprezentanţi ai presei, radioului şi televiziunii şi alţi invitaţi, pe baza acreditării
sau a invitaţiei emise de secretarii generali ai celor două Camere, în condiţiile
stabilite de Birourile Permanente şi în limita locurilor disponibile („La şedinţele
publice ale Camerei Deputaţilor pot asista diplomaţi, reprezentanţi ai presei,
radioului şi televiziunii, precum şi alţi invitaţi, pe baza acreditării sau a invitaţiei
semnate de secretarul general al Camerei, în condiţiile stabilite de Biroul

permanent. Cetăţenii pot asista la lucrările Camerei pe baza unor permise de
acces distribuite la cerere, în ordinea solicitării de către cei interesaţi, în limita
locurilor disponibile în lojele destinate publicului".)87
3. Sesiunile Camerei Deputaţilor şi Senatului

În cadrul unei legislaturi, Camera Deputaţilor şi Senatul îşi desfăşoară activitatea în
sesiuni.
Sesiunea constituie principala formă de lucru a Parlamentului şi este perioada în
cursul căreia o adunare parlamentară îşi exercită competenţa constituţională. În
afara sesiunii, chiar dacă parlamentarii s-ar reuni, ei nu ar putea adopta un act
valabil. Numai întrunirea lor în sesiune transformă adunarea astfel
constituită într-o autoritate constituţională aptă să-şi exercite competenţa şi să
adopte actele pe care le poate emite în virtutea acestei competenţe.
Regimul sesiunii se caracterizează prin două principii de fond: principiul continuităţii
şi principiul simultaneităţii88.
Potrivit principiului continuităţii, sesiunea nu poate fi întreruptă sau suspendată,
ceea ce nu exclude posibilitatea ca Parlamentul să-şi stabilească şedinţele așa
cum consideră. De aceea, întreruperea lucrărilor pe o perioadă de timp nu
înseasmnă că sesiunea a fost întreruptă.
Principiul simultaneităţii decurge din cel al bicameralismului, el se aplică la sesiune,
nu la şedinţă. Consecinţele acestui principiu rezidă în: imposibilitatea convocării
în sesiune numai a uneia din Camerele Parlamentului 89 ; imposibilitatea dizolvării
numai a uneia din Camere; necesitatea ca alegerile generale pentru cele două
87 Membrii Guvernului au acces la lucrările Camerelor, iar dacă li se solicită participarea, prezenţa
lor este obligatorie.
88 I. Muraru, M. Constantinescu, Drept parlamentar românesc, Editura All Beck, Bucureşti, 2005,
pp. 153-155.
89 O excepţie se impune în cazul sesiunii extraordinare convocată la cerere, şi anume,
convocarea numnai a uneia din Camere dacă ar urma să exercite o competenţă ce nu implică
şi atribuţiile celeilalte Camere, cum ar fi modificarea regulamentului propriu, ridicarea
imunităţii unui parlamentar etc.
Camere să fie concomitente; convocarea noului Parlament se face pentru cele

două Camere la aceeaşi dată.
În sistemul nostru constituţional, sesiunile pot fi ordinare şi extraordinare. În același
timp, Parlamentul României se mai convoacă de drept sau obligatoriu, potrivit
dispoziţiilor prevăzute expres în Constituţie.
Convocarea Parlamentului în sesiuni extraordinare este egală cu întreruperea
vacanţei parlamentare dintre două sesiuni ordinare pentru motive foarte
importante sau excepţionale. Sesiunile ordinare reprezintă regula, iar cele
extraordinare excepţia.
Convocarea de drept a Parlamentului este motivată de cauze ieşite din comun, de o
gravitate excepţională, când manifestarea voinţei suverane a poporului, prin
intermediul Parlamentului, se impune de urgenţă pentru soluţionarea unor
probleme de interes naţional.
Sesiunile ordinare
Potrivit art.66 alin. 1 din Constituţie, Camera Deputaţilor şi Senatul se
întrunesc în două sesiuni ordinare pe an. Prima începe în luna februarie şi nu
poate depăşi sfârşitul lunii iunie, iar a doua începe în luna septembrie şi nu poate
depăşi sfârşitul lunii decembrie. Sesiunea ordinară are loc în temeiul Constituţiei
și pe durata ei, Camerele Parlamentului se întrunesc de drept.
Actul de convocare a Parlamentului în sesiune ordinară este un act procedural,
formal. Neexercitarea dreptului, dar şi a obligaţiilor legale de convocare, nu
poate să atragă după sine prorogarea de facto a vacanţei parlamentare.
În absenţa Preşedintelui Camerei sau în cazul indisponibilităţii sale, oricare dintre
vicepreşedinţi are dreptul regulamentar să convoace Camera.
În cadrul fiecărei sesiuni ordinare, activitatea Camerelor legislative se desfăşoară
potrivit unei ordini de zi şi a unui program de lucru stabilite săptămânal. La
Camera Deputaţilor proiectul ordinii de zi şi proiectul programului de lucru se
întocmesc în Biroul Permanent. Proiectele de lege şi propunerile legislative se
înscriu în proiectul ordinii de zi în termen de cel mult 7 zile de la primirea de către
Biroul Permanent a raportului comisiei sesizate în fond. Atât proiectul ordinii de
zi, cât şi cel al programului de lucru se aprobă în Comitetul liderilor grupurilor
parlamentare până la sfârşitul fiecărei săptămâni de lucru a Camerei. Ordinea de
zi şi programul de lucru pot fi modificate cu aprobarea aceluiaşi organ, la cererea

Biroului Permanent, în cazuri speciale.
La Senat, programul ordinii de zi şi al programului de activitate al Camerei respective
se întocmesc de Biroul Permanent al acesteia şi se aprobă de Senat cu votul
majorităţii senatorilor prezenţi.
Sesiunea extraordinară
Potrivit art.66 alin.2 din Constituţie, Camera Deputaţilor şi Senatul se întrunesc în
sesiuni extraordinare, la cererea Preşedintelui României, a Biroului Permanent al
fiecărei Camere ori a cel puţin unei treimi din numărul deputaţilor sau
senatorilor.
În cererea de convocare a sesiunii extraordinare se vor menţiona în mod obligatoriu
ordinea de zi şi perioada de desfăşurare a sesiunii. Nerespectarea acestor două
condiţii de formă atrage neluarea în considerare a cererii de către Preşedinte 90.
Regulamentul conferă astfel Preşedintelui putere absolută de decizie. Simpla
formulare a cererii obligă pe Preşedintele Camerei respective să convoace
Camera în sesiune extraordinară.
Ordinea de zi a sesiunii extraordinare trebuie să fie aprobată de Cameră,
neaprobarea ordinii împiedicând ţinerea sesiunii. Pentru aprobarea sesiunii
extraordinare este necesară majoritatea voturilor deputaţilor şi senatorilor
prezenţi la şedinţă.
Potrivit principiului autonomiei funcţionale a fiecărei Camere, convocarea în sesiune
extraordinară a uneia dintre ele nu atrage formal şi automat şi convocarea
celeilalte, deşi logica constituţională prevede că cele două Camere nu pot
exercita activitatea legislativă decât împreună. Practica parlamentară indică
convocarea separată în sesiune extraordinară a celor două Camere.
Principiul continuităţii activităţii legislative şi de control parlamentar presupune logic
caracterul neîntrerupt al sesiunilor. În cazul întrunirilor de drept, încetarea
situaţiei care a impus convocarea Parlamentului are ca efect încheierea sesiunii.
90 I. Muraru, E.S. Tănăsescu, Constituţia României. Comentariu pe articole, Editura C.H. Beck, Bucureşti,
2008, p. 644.
Convocarea Parlamentului de drept

Întrunirea de drept presupune că Parlamentul nu este în sesiune ordinară sau
extraordinară. De aceea, în practică, este considerată tot o modalitate a sesiunii
extraordinare, cu deosebirea că aceasta nu este la cerere91.
Convocarea de drept se face în cazurile limitative şi expres prevăzute de Constituţie,
şi anume:
 art. 92 alin.3, „În caz de agresiune armată îndreptată împotriva ţării,
Preşedintele României ia măsuri pentru respingerea agresiunii şi le aduce
neîntârziat la cunoştinţă Parlamentului, printr-un mesaj. Dacă Parlamentul
nu se află în sesiune, el se convoacă de drept în 24 de ore de la declanşarea
agresiunii".
 art. 93 alin.2, „Dacă Parlamentul nu se află în sesiune, el se convoacă de
drept în cel mult 48 de ore de la instituirea stării de asediu sau a stării de
urgenţă şi funcţionează pe toată durata acestora. "
Un caz de «convocare obligatorie» este reglementarea dată de art. 115 alin.4 92 şi 5,
potrivit cărora, în situaţii extraordinare a căror reglementare nu poate fi amânată
,, Guvernul poate adopta ordonanţe de urgenţă. Acestea intră în vigoare numai
după depunerea lor spre aprobare la Parlament. Dacă Parlamentul nu se află în
sesiune, el se convoacă în mod obligatoriu. („Ordonanţa de urgenţă intră în
vigoare numai după depunerea sa spre dezbatere în procedură de urgenţă la
Camera competentă să fie sesizată şi după publicarea ei în Monitorul Oficial al
României. Camerele, dacă nu se află în sesiune, se convoacă în mod obligatoriu
în 5 zile de la depunere sau, după caz, de la trimitere (...)".
Una dintre deosebirile esenţiale între sesiunile extraordinare şi întrunirile de drept 93
ale Parlamentului constă în faptul că, acestea din urmă nu necesită exprimarea
unui act de voinţă în sensul iniţiativei de convocare şi nici alte condiţii
procedurale: stabilirea unei ordini de zi şi a perioadei sesiunii.
2008, pp. 650-651.
92 I. Muraru, M. Constantinescu, Drept parlamentar românesc, Editura All Beck, Bucureşti, 2005,
p. 151.
2008, p. 651.
4. Funcţiile Parlamentului
Consideraţii generale privind funcţiile parlamentului
Orice parlament are în principal funcţia de legiferare (adoptarea legilor) şi
funcţia de control parlamentar exercitat asupra puterii executive. Potrivit art.61
alin.1 din Constituţie Parlamentul este organul reprezentativ suprem al poporului
român şi unica autoritate legiuitoare a ţării, calitate în care forul legislativ deţine
prerogativa de a legifera şi de a exercita un control politic asupra autorităţilor
executive.
În doctrina modernă se consideră că Parlamentul are o funcţie deliberativă, constând
în adoptarea unei poziţii sau a unei decizii asupra problemei ce a făcut obiectul
deliberării parlamentare.
Funcţiile legislativă şi de control reprezintă componente ale funcţiei deliberative.
Funcţia deliberativă acoperă orice activitate a Parlamentului.
A. Funcţia legislativă
Prin funcţie legislativă se înţelege împuternicirea acordată Parlamentului de a adopta
legi. Funcţia legislativă se rezumă exclusiv la votarea legilor.
a. Domeniul legii
Practic, Parlamentul poate legifera în orice domeniu al vieţii sociale.
Constituţia se referă doar la domeniul de reglementare pentru: legile constituţionale,
legile organice, legile ordinare (art.73).
Parlamentul colaborează în exercitarea funcţiei sale legislative cu:
- Guvernul;
- cetăţenii cu drept de vot (art.74 alin.1 din Constituţie); -
Preşedintele României (art.150 alin.1 din Constituţie).
Guvernul este competent să adopte hotărâri în executarea legilor (art.108 alin.1 din
Constituţie), deci se rezervă un domeniu de reglementare juridică a anumitor
relaţii sociale în beneficiul Guvernului. Parlamentul poate, în principiu, să adopte
şi norme juridice de aplicare, de executare, dar în practică acest domeniu este
rezervat Guvernului.
Constituţia invocă anumite relaţii sociale rezervate exclusiv legii (art.71,
art.105 alin.2, art.109 alin.3, art.117 alin.3).
b. Etapele procedurii legislative:
 iniţiativa legislativă94;
 examinarea proiectului de lege în comisii permanente;
 dezbaterea proiectului de lege în plen;
 votarea proiectului de lege;
 medierea;
 promulgarea.
Parcurgerea acestor etape, cu excepţia medierii, este obligatorie. Iniţiativa
legislativă (art.74 din Constituţie) aparţine:
 Guvernului;
 deputaţilor şi senatorilor;
 unui număr de cel puţin 100.000 de cetăţeni cu drept de vot (art.74 alin.1
din Constituţie). Cetăţenii care îşi manifestă dreptul la iniţiativă legislativă
trebuie să provină din cel puţin un sfert din judeţele ţării, iar în fiecare din
aceste judeţe, respectiv în municipiul Bucureşti, trebuie să fie înregistrate
cel puţin 5.000 de semnături în sprijinul acestei iniţiative.
În forma sa revizuită în 2003, Constituţia prevede în art. 75 o competenţă funcţională
distinctă pentru fiecare Cameră legislativă, în funcţie de domeniul de
reglementare al proiectului de lege sau al propunerii legislative. Astfel, fiecare
Cameră este considerată ca primă Cameră sesizată pentru anumite iniţiative
legislative, cealaltă fiind for legislativ de decizie finală.
Constituţia prevede, în acest sens, că se supun spre dezbatere şi adoptare Camerei
Deputaţilor ca primă Cameră sesizată proiectele de lege şi propunerile legislative
menţionate expres în art.75 alin.1. Pentru toate celelalte iniţiative legislative,
Senatul este primă Cameră sesizată.
Potrivit art. 75 din Constituţia României, republicată, se supun spre dezbatere şi
adoptare Camerei Deputaţilor, ca primă Cameră sesizată:
1. proiectele de legi şi propunerile legislative pentru ratificarea tratatelor
sau a altor acorduri internaţionale şi a măsurilor legislative ce rezultă din
aplicarea acestor tratate sau acorduri;
94 I. Vida, Legistică formală. Introducere în tehnica şi procedura legislativă, ediţia a IV-a revizuită şi
completată, Editura Lumina Lex, Bucureşti, pp. 208-209.
2. proiectele legilor organice prevăzute în Constituţia României, republicată,

la:
a. art. 31 alin. (5) - Organizarea şi funcţionarea serviciilor publice de
radio şi televiziune şi controlul parlamentar al acestora;
b. art. 40 alin. (3) - Dreptul de asociere, respectiv incompatibilitatea
cu calitatea de membru al partidelor politice a unor categorii
socio-profesionale95;
c. art. 55 alin. (2) şi (3)*) - Condiţiile privind îndeplinirea îndatoririlor
militare de către cetăţenii români;
d. art. 58 alin. (3) - Organizarea şi funcţionarea instituţiei Avocatului
Poporului;
e. art. 73 alin. (3) - Categorii de legi;
 lit. e) - organizarea Guvernului şi a Consiliului Suprem de
Apărare a țării;
 lit. k) - contenciosul administrativ;
 lit. l) - organizarea şi funcţionarea Consiliului Superior al
Magistraturii, a instanţelor judecătoreşti, a Ministerului
Public şi a Curţii de Conturi;
 lit. n) - organizarea generală a învăţământului;
 lit. o) - organizarea administraţiei publice locale, a
teritoriului, precum şi regimul general privind autonomia
locală;
f. art. 79 alin. (2) - Înfiinţarea, organizarea şi funcţionarea Consiliului
Legislativ;
g. art. 102 alin. (3) - Guvernul - rolul şi structura;
h. art. 105 alin. (2) - Incompatibilităţile cu funcţia de membru al
Guvernului;
95 Nu pot face parte din partide politice judecătorii Curții Constituționale, avocații poporului,
magistrații, membrii activi ai armatei, polițiștii și alte categorii de funcționari publici stabilite
prin lege organică.
i. art. 117 alin. (3) - Înfiinţarea de autorităţi administrative

autonome;
j. art. 118 alin. (2) şi (3) - Structura sistemului naţional de apărare,
pregătirea populaţiei, a economiei şi a teritoriului pentru apărare,
statutul cadrelor militare şi reglementări similare referitoare la
celelalte componente ale forţelor armate;
k. art. 120 alin. (2) - Raporturile cetăţenilor aparţinând unei
minorităţi naţionale cu serviciile publice deconcentrate în unităţile
administrativ-teritoriale, unde respectivele minorităţi au o
pondere semnificativă, în ceea ce priveşte utilizarea limbii
materne;
l. art. 126 alin. (4) şi (5) - Compunerea Înaltei Curţi de Casaţie şi
Justiţie, regulile de funcţionare ale acesteia şi înfiinţarea de
instanţe judecătoreşti specializate în anumite materii;
m. art. 142 - Curtea Constituţională.
Celelalte proiecte de legi sau propuneri legislative se supun dezbaterii şi adoptării, ca
primă Cameră sesizată, Senatului.
Potrivit art. 75 din Constituţia României, republicată, se supun spre dezbatere şi
adoptare Camerei Deputaţilor, în calitate de Cameră decizională:
1. toate proiectele de legi şi propunerile legislative de nivelul legilor
ordinare, altele decât cele pentru ratificarea tratatelor internaţionale sau
a altor acorduri internaţionale, precum şi a măsurilor legislative ce rezultă
din aplicarea acestora;
2. proiectele legilor organice prevăzute în Constituţia României, republicată,
la:
a. art. 3 alin. (2) - Frontierele ţării;
b. art. 5 alin. (1) - Dobândirea şi pierderea cetăţeniei române;
c. art. 12 alin. (4) - Simboluri naţionale;
d. art. 16 alin. (4) - Dreptul cetăţenilor Uniunii Europene de a alege şi
de a fi aleşi în autorităţile publice locale;
e. art. 44 alin. (2) - Dreptul de proprietate privată;
f. art. 52 alin. (2) - Dreptul persoanei vătămate de o autoritate

publică;
g. *) art. 63 alin. (1) - Prelungirea mandatului Parlamentului;
h. *) art. 70 alin. (1) - Jurământul deputaţilor şi senatorilor;
i. art. 73 alin. (3) - Categorii de legi:
 lit. a) - sistemul electoral, organizarea şi funcţionarea
Autorităţii Electorale Permanente;
 lit. b) - organizarea, funcţionarea şi finanţarea partidelor
politice;
 lit. d) - Organizarea şi desfăşurarea referendumului;
 lit. f) - regimul stării de mobilizare parţială sau totală a
forţelor armate şi al stării de război;
 lit. g) - regimul stării de asediu şi al stării de urgenţă;
 lit. h) - infracţiunile, pedepsele şi regimul executării
acestora;
 lit. i) - acordarea amnistiei sau a graţierii colective;
 lit. j) - statutul funcţionarilor publici;
 lit. m) - regimul juridic general al proprietăţii şi al
moştenirii;
 lit. p) - regimul general privind raporturile de muncă,
sindicatele, patronatele şi protecţia socială;
 lit. r) - statutul minorităţilor naţionale din România;
 lit. s) - regimul general al cultelor;
j. art. 83 alin. (3) - Prelungirea mandatului Preşedintelui;
k. art. 123 alin. (3) - Atribuţiile prefectului;
l. art. 125 alin. (2) - Statutul judecătorilor în raport cu Consiliul
Superior al Magistraturii;
m. art. 128 alin. (2) - Folosirea limbii materne şi a interpretului în faţa
instanţelor judecătoreşti de către cetăţenii români aparţinând
minorităţilor naţionale;
n. art. 136 alin. (3), (4) şi (5) - Obiectul exclusiv al proprietăţii publice,
darea în administrare, concesionarea sau închirierea bunurilor
proprietate publică, inviolabilitatea proprietăţii private;
o. art. 141 - Consiliul Economic şi Social.
Prima Cameră sesizată - Camera Deputaţilor sau, după caz, Senatul - trebuie să se
pronunţe asupra iniţiativei legislative în termen de 45 de zile sau de 60 de zile,
pentru coduri şi legi de complexitate deosebită. Dacă se depăşeşte acest termen,
proiectele de lege sau propunerile legislative se consideră că au fost adoptate96.
După adoptare sau respingere de către prima Cameră sesizată, proiectul sau
propunerea legislativă se trimite celeilalte Camere care va decide definitiv.
Examinarea proiectului în comisia permanentă sesizată în fond se finalizează prin
adoptarea de către comisie a unui raport, în care se propune, după caz,
admiterea, respingerea sau acceptarea proiectului cu modificări.
Dezbaterea în plenul Camerei se face în două faze:
- dezbaterea generală (sunt anunţate principiile de bază ale
reglementării şi se exprimă poziţia politică a fiecărui grup parlamentar faţă de
proiect);
- dezbaterea pe articole, cu modificările propuse în raportul
comisiei permanente sesizate în fond.
Votarea proiectului potrivit Regulamentelor parlamentare97:
- votul este personal;
- votul poate fi deschis sau secret.
Votul deschis se exprimă prin ridicarea mâinii prin apel nominal sau prin mijloace
electronice. Votul secret se exprimă prin buletine de vot, prin bile, prin mijloace
electronice.
Dacă Camerele legislative adoptă acelaşi proiect de lege în redactări diferite, se
declanşează procedura de mediere pentru eliminarea divergenţelor de redactare.
Procedura de mediere se iniţiază de comun acord cu preşedinţii celor două
Camere şi se derulează prin intermediul unei comisii parlamentare mixte. Această
procedură se aplică doar în privinţa proiectelor de lege înaintate Parlamentului
spre adoptare înainte de revizuirea Constituţiei, în 2003.
96 Termenul de 45 sau, respectiv, de 60 de zile se calculează pe zile lucrătoare, întrerupându-se pe
perioada vacanţei parlamentare.
97 I. Vida, op. cit., p. 224.
Promulgarea este actul prin care Preşedintele României autentifică şi învesteşte

legea adoptată de Parlament cu formulă executorie şi dispune publicarea ei în
Monitorul Oficial al României.
Termenul de promulgare este de 20 de zile de la primirea legii. Preşedintele
României are dreptul să ceară Parlamentului, o singură dată, reexaminarea legii
sau să sesizeze Curtea Constituţională.
În cadrul reexaminării, legea se supune unei noi votări, cu respectarea art.76. Dacă
legea este adoptată din nou, termenul de promulgare este de 10 zile de la
reprimirea legii.
Odată promulgată, legea se publică în Monitorul Oficial al României şi intră în vigoare
la 3 zile de la publicare sau la data prevăzută în textul ei.
B. Funcţia de informare
Prin intermediul funcţiei de informare, Camera Deputaţilor şi Senatul, comisiile
parlamentare, precum şi parlamentarii solicită şi primesc datele, informaţiile şi
documentele necesare luării deciziilor, în concordanţă cu prerogativele lor
constituţionale şi regulamentare.
Sediul materiei este reprezentat de: art.111 alin.1 din Constituţie; art.170-172 din
Regulamentul Camerei Deputaţilor; art.161-163 din Regulamentul Senatului.
Art.111 alin.1 din Constituţie circumscrie funcţia de informare la controlul
parlamentar. Regulamentele Camerelor stabilesc o sferă mai largă a funcţiei de
informare: dreptul deputaţilor şi senatorilor de a obţine “informaţiile necesare
desfăşurării activităţii lor din partea organelor administraţiei publice”.
Această funcţie constă în culegerea, selectarea şi prelucrarea de informaţii, date,
documente necesare înfăptuirii de către Camere şi parlamentari a prerogativelor
lor constituţionale şi regulamentare.
Forma de realizare: petiţii adresate de cetăţeni sau de organizaţii sociale; solicitarea
de informaţii de către Camere şi comisii parlamentare, întrebări şi interpelări
adresate membrilor Guvernului; activitatea desfăşurată în comisii de anchetă;
invitarea la şedinţele comisiilor a unor specialişti; prezentarea de către unele
autorităţi publice a unor rapoarte privind propria activitate (Avocatul Poporului,
Curtea de Conturi).
Titularii dreptului de a solicita informaţii:
• Camerele şi comisiile, în ceea ce priveşte informaţii necesare controlului

parlamentar; cererea se adresează guvernului şi celorlalte organe ale
administraţiei publice;
• deputaţii şi senatorii, prin cererea adresată preşedintelui Camerei
respective sau preşedintelui comisiei din care fac parte; cererea se
adresează organelor administraţiei publice.
Deputaţii şi senatorii nu au dreptul să ceară personal date şi informaţii.
În cazul în care o propunere legislativă implică modificarea prevederilor
bugetului de stat sau ale bugetului asigurărilor sociale de stat, solicitarea
informării Guvernului este obligatorie (art.110 alin.1 din Constituţie). C. Funcţia
de control parlamentar
1. Consideraţii generale:
Fundament teoretic: principiul separaţiei şi echilibrului puterilor. Suport
constituţional: art.61 alin.1 din Constituţie.
Controlul este specializat la anumite domenii sau restrâns la anumite obiective.
Instanţele judecătoreşti nu pot fi supuse controlului datorită statutului special al
magistraţilor (inamovibilitate şi independenţă). Sancţiunile sunt politice.
Constituţia prevede expres sancţiunile ce pot fi aplicate.
2. Formele controlului parlamentar:
a) aprobarea de către Parlament sau încuviinţarea unor acte ale
Executivului;
b) acordarea şi retragerea încrederii Guvernului;
c) întrebările şi interpelările adresate membrilor Guvernului, moţiunile
simple;
d) anchetele parlamentare;
e) angajarea răspunderii Guvernului din proprie iniţiativă;
f) suspendarea din funcţie a Preşedintelui României;
g) punerea sub acuzare a Preşedintelui României;
h) urmărirea penală a membrilor Guvernului.
Aprobarea de către Parlament a unor acte ale Executivului
Aprobarea poate fi prealabilă sau ulterioară. În toate cazurile aprobarea este o
condiţie a legalităţii actului în sine. Cazuri:
a) art.92 alin.2 din Constituţie (aprobarea prealabilă);

Preşedintele poate declara, cu aprobarea prealabilă a Parlamentului,
mobilizarea parţială sau totală a forţelor armate. Numai în cazuri
excepţionale, hotărârea Preşedintelui se supune ulterior aprobării
Parlamentului, în cel mult 5 zile de la adoptare.
b) mobilizarea generală sau parţială a forţelor armate în
cazuri
excepţionale – art.92 alin.2 din Constituţie (aprobarea ulterioară);
c) aprobarea măsurilor luate de şeful statului pentru
respingerea unei agresiuni, art.92 alin.3 din Constituţie (aprobarea
ulterioară); În caz de agresiune armată îndreptată împotriva ţării,
Preşedintele României ia măsuri pentru respingerea agresiunii şi le aduce
neîntârziat la cunoştinţă Parlamentului, printrun mesaj. Dacă Parlamentul
nu se află în sesiune, el se convoacă de drept în 24 de ore de la
declanşarea agresiunii.
d) încuviinţarea instituirii stării de asediu sau stării de urgenţă
(art. 93 alin.1 din Constituţie); Preşedintele României instituie, potrivit
legii, starea de asediu sau starea de urgenţă în întreaga ţară ori în unele
unităţi administrativteritoriale şi solicită Parlamentului încuviinţarea
măsurii adoptate, în cel mult 5 zile de la luarea acesteia;
e) abilitarea Guvernului de a emite ordonanţe;
f) consultarea prealabilă a Parlamentului de Preşedintele
României în cazul în care acesta intenţionează să consulte poporul prin
referendum (art. 90 din Constituţie); Preşedintele României, după
consultarea Parlamentului, poate cere poporului să-şi exprime, prin
referendum, voinţa cu privire la probleme de interes naţional.
g) consultarea prealabilă a preşedinţilor Camerelor legislative
şi a liderilor
grupurilor parlamentare în privinţa dizolvării Parlamentului.
În cazurile de la lit.a)-f), Parlamentul deliberează şi decide prin vot. În
cazurile de la lit.f) şi g) punctul de vedere al Parlamentului, respectiv al
preşedinţilor Camerelor şi al liderilor grupurilor parlamentare, este pur
consultativ.
Acordarea şi retragerea încrederii Guvernului

Programul de guvernare şi lista membrilor Guvernului se prezintă de candidatul la
funcţia de prim-ministru, desemnat de Preşedintele României.
Programul de guvernare şi lista membrilor Guvernului sunt puse în dezbaterea
Camerelor în şedinţă comună, dar nu pot fi modificate.
Acceptarea programului şi a listei se face cu votul majorităţii deputaţilor şi
senatorilor.
Retragerea încrederii se face prin adoptarea unei moţiuni de cenzură, cu votul
majorităţii deputaţilor şi senatorilor. Dacă moţiunea de cenzură este adoptată,
Guvernul este demis.
Întrebări şi interpelări (art.112 alin.1 din Constituţie, art.155-169 din Regulamentul
Camerei Deputaţilor şi art.153-160 din Regulamentul Senatului.
Întrebările la Camera Deputaţilor pot fi: orale şi scrise. Întrebările sunt adresate de
orice deputat sau senator. Interpelările se adresează de deputaţi sau senatori; în
Camera Deputaţilor interpelările pot fi făcute şi de grupurile parlamentare.
Camerele pot adopta o moţiune cu privire la problema ce a făcut obiectul
interpelării. Moţiunea are exclusiv un caracter politic.
Anchetele parlamentare (art.63 alin.4 din Constituţie şi regulamentele
Camerelor)
Comisiile de anchetă pot fi înfiinţate de fiecare Cameră, la cererea unei 1/3 din
numărul membrilor acestora. Cererea trebuie aprobată cu votul majorităţii
membrilor prezenţi. Se pot înfiinţa comisii de anchetă comune.
Angajarea răspunderii guvernului din proprie iniţiativă (art.114 din
Constituţie)
Guvernul îşi poate angaja răspunderea în faţa Camerei Deputaţilor şi Senatului
reunite în şedinţă comună asupra:
a) unui program;
b) unei declaraţii de politică generală;
c) unui proiect de lege.
În timpul dezbaterilor poate fi iniţiată o moţiune de cenzură. Dacă moţiunea de

cenzură este votată de majoritatea deputaţilor şi senatorilor, Guvernul este
demis.
Dacă nu se iniţiază moţiunea de cenzură, sau dacă aceasta nu se adoptă, programul,
declaraţia de politică generală sau proiectul de lege se consideră aprobate de
Parlament.
Suspendarea din funcţie a Preşedintelui României (art.95 din Constituţie)
Este o formă de răspundere politică a şefului statului. Suspendarea poate fi iniţiată
de 1/3 din numărul deputaţilor şi senatorilor. Motivul suspendării: săvârşirea
unor fapte grave, prin care încalcă grav prevederile Constituţiei. Se adoptă în
şedinţă comună a Camerelor, cu votul majorităţii deputaţilor şi senatorilor.
Suspendarea este urmată obligatoriu de organizarea unui referendum pentru
demiterea Preşedintelui României.
Punerea sub acuzare a Preşedintelui României (art.96 din Constituţie)
Iniţiator: majoritatea deputaţilor şi senatorilor.
Motiv: înaltă trădare. Constituţia nu precizează conţinutul faptelor de înaltă trădare.
Decizia se adoptă cu votul a 2/3 din numărul deputaţilor şi senatorilor.
Competenţa de judecată: Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie. Preşedintele este
demis de drept în caz de condamnare.
Solicitarea urmăririi penale a membrilor Guvernului (art.109 alin.2 şi 3 din
Constituţie)
Iniţiator: Camera Deputaţilor, Senatul şi Preşedintele României.
Cazurile de răspundere şi pedepsele sunt stabilite în Legea pentru responsabilitatea
ministerială.
Este o condiţie constituţională ca faptele imputabile să fie săvârşite în exerciţiul
funcţiei ministeriale.
Competenţa de judecată revine Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.
Miniştrii pot răspunde penal, potrivit dreptului comun, dacă comit infracţiuni fără
legătură cu funcţia de membru al Guvernului.
D. Funcţia de desemnare prin învestire, alegere sau numire a unor

autorităţi publice
Atribuţiile Parlamentului subsumate acestei funcţii sunt prevăzute expres în
Constituţie sau în legi speciale. Deoarece Parlamentul României are o structură
bicamerală, această funcţie va fi înfăptuită de cele două Camere reunite în
şedinţă comună.
Potrivit Constituţiei, Parlamentul:
a) acordă votul de încredere Guvernului;
b) numeşte membrii Curţii de Conturi;
c) numeşte directorul Serviciului Român de Informaţii;
d) în diferite legi speciale sunt prevăzute şi alte prerogative ale
Parlamentului privind numirea în funcţii publice;
e) numeşte preşedintele Consiliului Legislativ şi preşedinţii de secţii ai
acestei autorităţi publice;
f) numeşte pe Avocatul Poporului.
CURS 10
Actele Parlamentului. Statutul deputaţilor şi senatorilor.
1. Actele Parlamentului României

A. Consideraţii generale. Categorii de acte
Parlamentul, potrivit art.61 alin.198 din Constituţie, este “unica autoritate
legiuitoare a ţării”.
Voinţa Parlamentului se exprimă nu numai prin lege, dar şi prin alte acte
sub denumiri specifice precum regulamente, hotărâri sau acte cu un caracter
exclusiv politic.
Actele Parlamentului pot fi clasificate în două categorii principale:
- acte juridice;
- acte cu caracter exclusiv politic.
98 (1) Parlamentul este organul reprezentativ suprem al poporului român şi unica autoritate legiuitoare a
ţării.
Actele juridice ale Parlamentului sunt: legile, regulamentele Camerelor,

hotărârile şi moţiunile de cenzură.
Actele cu caracter exclusiv politic ale Parlamentului sunt: declaraţii,
mesaje, apeluri.
În afara acestor două categorii de acte, Camerele sau organismele lor
interne – comisiile parlamentare, birourile permanente – au dreptul de a adopta
sau emite, după caz, o serie de acte prin care se concretizează diferite atribuţii
conferite acestora. Astfel de acte sunt: avize, rapoarte, decizii, adrese, hotărâri.
B. Conceptul de lege şi categoriile de legi
Legea poate fi definită ca fiind actul juridic al parlamentului iniţiat potrivit
Constituţiei, adoptat de acesta potrivit unei proceduri solemne, promulgat de
Preşedintele statului şi publicat în Monitorul Oficial şi care conţine reguli de
conduită socială general-obligatorii şi impersonale, a căror respectare este
asigurată, la nevoie, prin forţa de constrângere a statului.
Parlamentul României adoptă trei categorii de legi: constituţionale,
organice şi ordinare.
a. Legile constituţionale sunt legile prin care se revizuieşte
Constituţia. Sub aspect procedural, ele se adoptă cu votul a cel puţin 2/3 din
numărul membrilor fiecărei Camere, fiind definitive numai după aprobarea
lor prin referendum, organizat în cel mult 30 de zile de la data adoptării
proiectului sau a propunerii de revizuire.
Legile constituţionale 35 pot fi iniţiate de Preşedintele României la
propunerea guvernului, de cel puţin o pătrime din numărul deputaţilor sau al
senatorilor şi de cel puţin 500.000 de cetăţeni cu drept de vot.
b. Legile organice sunt actele pe care Constituţia însăşi le declară
astfel. Ele reglementează organizarea şi funcţionarea autorităţilor publice,
dezvoltând principiile sau regulile enunţate în Constituţie.
Sediul materiei îl constituie art.73 alin.3 36 din Constituţie, care prevede
domeniile reglementate prin lege organică.
35
Art. 150 alin.1 din Constituţie: (1) Revizuirea Constituţiei poate fi iniţiată de Preşedintele
României la propunerea Guvernului, de cel puţin o pătrime din numărul deputaţilor sau al
senatorilor, precum şi de cel puţin 500.000 de cetăţeni cu drept de vot.
36
Prin lege organică se reglementează:
a) sistemul electoral; organizarea şi funcţionarea Autorităţii Electorale Permanente;
b) organizarea, funcţionarea şi finanţarea partidelor politice;
c) statutul deputaţilor şi al senatorilor, stabilirea indemnizaţiei şi a celorlalte drepturi ale
acestora;
d) organizarea şi desfăşurarea referendumului;
e) organizarea Guvernului şi a Consiliului Suprem de Apărare a Ţării;
f) regimul stării de mobilizare parţială sau totală a forţelor armate şi al stării de război;
g) regimul stării de asediu şi al stării de urgenţă;
h) infracţiunile, pedepsele şi regimul executării acestora;
i) acordarea amnistiei sau a graţierii colective;
j) statutul funcţionarilor publici;
k) contenciosul administrativ;
l) organizarea şi funcţionarea Consiliului Superior al Magistraturii, a instanţelor judecătoreşti, a
Ministerului Public şi a Curţii de Conturi;
m) regimul juridic general al proprietăţii şi al moştenirii;
n) organizarea generală a învăţământului;
o) organizarea administraţiei publice locale, a teritoriului, precum şi regimul general privind
autonomia locală;
p) regimul general privind raporturile de muncă, sindicatele, patronatele şi protecţia socială;
r) statutul minorităţilor naţionale din România;
s) regimul general al cultelor;
t) celelalte domenii pentru care în Constituţie se prevede adoptarea de legi organice.
Prin lege organică99 se reglementează, printre altele:
a) sistemul electoral; organizarea şi funcţionarea Autorităţii Electorale
Permanente;
b) organizarea, funcţionarea şi finanţarea partidelor politice;
c) statutul deputaţilor şi al senatorilor, stabilirea indemnizaţiei şi a
celorlalte drepturi ale acestora;
d) organizarea şi desfăşurarea referendumului;
e) organizarea Guvernului şi a Consiliului Suprem de Apărare a Ţării;
Sub aspect procedural, legile organice se adoptă cu votul majorităţii
membrilor fiecărei Camere.
c. Legile ordinare sunt legile adoptate în toate celelalte domenii ale vieţii
sociale, Sub aspect procedural, ele se adoptă cu votul majorităţii membrilor
prezenţi din fiecare Cameră.
99 I. Vida, op. cit., pp. 47-

50. 38 I. Vida, op.cit., p.
67.
De asemenea, Parlamentul poate adopta o lege specială de abilitare a

Guvernului pentru a emite ordonanţe, care vor avea, prin urmare, forţa juridică a
unei legi ordinare.
Legea de abilitare trebuie să precizeze în mod obligatoriu domeniul şi data
până la care se pot emite ordonanţe. Numai în cazuri excepţionale, Guvernul
poate adopta “ordonanţe de urgenţă”, ceea ce nu necesită preexistenţa unei legi
de abilitare, dar ele intră în vigoare numai după depunerea lor spre aprobare la
Parlament.38 Dacă parlamentul nu se află în sesiune, el se convoacă în mod
obligatoriu.
C. Conceptul de hotărâre. Categoriile de hotărâri
Hotărârile sunt acte juridice adoptate de Parlament sau Camerele sale (separat).
Există două categorii de hotărâri: a)
cu caracter normativ;
b) cu caracter individual.
Hotărârile normative se deosebesc de legi prin aceea că au forţă juridică
inferioară legii.
Din punct de vedere procedural, deosebirile dintre legi şi hotărâri sunt
următoarele:
a) pentru adoptarea hotărârilor, nu sunt aplicabile regulile privitoare
la
iniţiativa legislativă;
b) hotărârile nu parcurg toate fazele procedurii legislative;
c) numai legile trebuie să fie promulgate, în timp ce hotărârile nu
sunt
supuse promulgării;
d) hotărârile nu fac obiectul controlului de constituţionalitate din
partea Curţii Constituţionale.
Hotărârile Camerelor se adoptă cu majoritatea membrilor prezenţi din
fiecare dintre ele, cu excepţia regulamentelor, care se adoptă cu votul majorităţii
membrilor acestora.
D. Conceptul de moţiune. Categorii de moţiuni

Moţiunea este actul juridic al Parlamentului sau al Camerelor, prin care se
exprimă poziţia adoptată de acestea într-o anumită problemă de politică internă
sau externă. Moţiunile nu sunt susceptibile să reglementeze relaţii sociale.
Constituţia şi regulamentele Camerelor fac referire la două categorii de
moţiuni:
a) moţiunea simplă (art.112 alin.2 din Constituţie39);
b) moţiunea de cenzură (art.113 şi 114 din Constituţie4041).
39
Camera Deputaţilor sau Senatul poate adopta o moţiune simplă prin care să-şi exprime poziţia
cu privire la o problemă de politică internă sau externă ori, după caz, cu privire la o problemă
ce a făcut obiectul unei interpelări.
40
(1) Camera Deputaţilor şi Senatul, în şedinţă comună, pot retrage încrederea acordată
Guvernului prin adoptarea unei moţiuni de cenzură, cu votul majorităţii deputaţilor şi
senatorilor. (2) Moţiunea de cenzură poate fi iniţiată de cel puţin o pătrime din numărul total al
deputaţilor şi senatorilor şi se comunică Guvernului la data depunerii.
(3) Moţiunea de cenzură se dezbate după 3 zile de la data când a fost prezentată în şedinţa
comună a celor două Camere.
(4) Dacă moţiunea de cenzură a fost respinsă, deputaţii şi senatorii care au semnat-o nu mai
pot iniţia, în aceeaşi sesiune, o nouă moţiune de cenzură, cu excepţia cazului în care Guvernul îşi
angajează răspunderea potrivit articolului 114.
41
Guvernul îşi poate angaja răspunderea în faţa Camerei Deputaţilor şi a Senatului, în şedinţă
comună, asupra unui program, a unei declaraţii de politică generală sau a unui proiect de lege.
Moţiunea simplă este rezultatul de voinţă al unei singure Camere (Camera
Deputaţilor sau Senatul) şi exprimă poziţia Camerei respective într-o anumită
problemă de politică internă sau externă. Moţiunile simple nu au caracterul de
acte juridice, ci pot exercita doar o influenţă morală asupra activităţii Guvernului,
dar nu sunt în măsură să genereze obligaţii garantate printr-o sancţiune juridică
oarecare.
Moţiunea de cenzură priveşte raporturile dintre Parlament şi Guvern,
adoptarea sau respingerea sa semnificând retragerea sau menţinerea încrederii
acordate Guvernului. Dacă este adoptată, moţiunea de cenzură face ca Guvernul
să decadă din împuternicirile ce i-au fost conferite prin votul de învestitură. Are
caracterul de act juridic şi exprimă voinţa Parlamentului în întregul său.
Moţiunea poate fi iniţiată de cel puţin 50 de deputaţi sau de cel puţin o

pătrime din numărul senatorilor, trebuie să fie motivată şi depusă la preşedintele
Camerei, care o comunică de îndată Guvernului42.
E. Actele politice ale Parlamentului României
Actele politice ale Parlamentului conţin numai afirmaţii de principiu sau luări de
atitudine, lipsite de efecte juridice imediate, dar care, prin faptul că emană de la
un organ reprezentativ al poporului, organ învestit cu competenţa de a legifera şi
de a controla Guvernul, se bucură de un deosebit prestigiu, de o mare
autoritate43.
Constituţia României şi regulamentele Camerelor nu cuprind o enumerare a acestor
acte, parlamentul fiind liber să adopte denumiri diverse pentru a-şi intitula actele
exclusiv politice (declaraţii, apeluri, proteste, demersuri etc.).
(2) Guvernul este demis dacă o moţiune de cenzură, depusă în termen de 3 zile de la prezentarea
programului, a declaraţiei de politică generală sau a proiectului de lege, a fost votată în condiţiile
articolului 113.
42
Moţiunea se aprobă cu votul majorităţii deputaţilor prezenţi, iar la Senat cu votul majorităţii
senatorilor. Fac excepţie de la această regulă moţiunile de cenzură care se adoptă cu votul
majorităţii deputaţilor şi senatorilor.
43
I. Muraru, S. Tănăsescu, op.cit., p. 86.
2.Statutul deputaţilor şi senatorilor
Natura juridică a mandatului parlamentar

Mandatul parlamentar nu este definit prin Constituţie, aşa cum este definit, de
exemplu, mandatul în dreptul civil, (un contract prin care o persoană se obligă,
fără plată, de a face ceva pe seama altei persoane, de la care a primit
însărcinarea).
Între noţiunea de mandat din dreptul civil şi cea de mandat din dreptul constituţional
există deosebiri esenţiale:
a) mandatul civil se constituie pe baze contractuale, iar mandatul
parlamentar prin alegeri;
b) conţinutul mandatului civil se stabileşte prin acordul părţilor, pe

când conţinutul mandatului parlamentar se stabileşte prin Constituţie,
regulamentele Camerelor şi, după caz, prin lege;
c) dacă mandatarul îl reprezintă pe mandant, deputaţii şi senatorii
reprezintă naţiunea;
d) mandatarul este răspunzător faţă de mandant pentru daunele ce i le-
ar
cauza, pe când deputaţii şi senatorii nu răspund faţă de alegători;
e) mandatul civil poate fi revocat, pe când mandatul parlamentar nu
poate
fi revocat;
f) mandatarul poate fi substituit printr-o altă persoană, pe când deputaţii
şi
senatorii nu pot fi înlocuiţi decât în anumite condiţii (prin supleanţi).
De asemenea, deşi desemnarea parlamentarului se face de către alegătorii dintr-o
circumscripţie electorală, prin actul alegerii el reprezintă naţiunea, potrivit teoriei
mandatului reprezentativ pe care se fundamentează dreptul nostru parlamentar.
Trăsăturile mandatului parlamentar100:
 este o instituţie de drept public, de drept constituţional;
 are caracter reprezentativ la nivel naţional;
 are caracter general;
 are caracter electiv;
 este irevocabil;
 este protejat constituţional.
În exercitarea mandatului, deputaţii şi senatorii sunt în serviciul poporului.
Din punct de vedere al naturii sale juridice, mandatul parlamentar este o instituţie de
drept constituţional. Mandatul parlamentar are caracter reprezentativ (art.69 din
Constituţie).
100 Dreptul public foloseşte noţiunea de mandat în sens de împuternicire specială dată printr-o
procedură solemnă de către corpul electoral, candidaţilor la o funcţie sau demnitate publică,
dacă aceştia obţin un număr suficient de voturi, potrivit legii electorale.
Mandatul imperativ este nul. Potrivit acestei teorii, parlamentarul acţionează numai
potrivit instrucţiunilor obligatorii date de alegătorii săi, el nu va putea acţiona nici
în afara, nici împotriva acestora, depunând toate eforturile necesare îndeplinirii
lor.
Deputaţii şi senatorii îndeplinesc o demnitate publică. Ei nu sunt asimilaţi
funcţionarilor publici.
Dispoziţiile cuprinse în Constituţie referitoare la mandatul parlamentar 101 au valoare
de reguli directoare în materie. Ele pot fi dezvoltate şi detaliate prin lege specială
şi prin regulamentele Camerelor.102
Durata mandatului parlamentar
Durata mandatului parlamentar coincide cu cea a Camerelor legislative (art.63 alin. 1
şi 4 din Constituţie). Mandatul Camerelor poate fi prelungit, prin lege organică, în
caz de război sau catastrofă. De asemenea, mandatul se prelungeşte până la
întrunirea legală a noului Parlament.
Deputaţii şi senatorii intră în exerciţiul mandatului pe data întrunirii legale a Camerei
din care fac parte, sub condiţia validării. Mandatul parlamentar ia naştere pe
data anunţării rezultatelor alegerii, dar dreptul celui îndreptăţit să-1 exercite
începe pe data întrunirii legale a Camerei respective, sub condiţia
validării.Validarea alegerii nu face decât să confirme, cu efect retroactiv,
legalitatea operaţiunii electorale. Numai de la această dată se aplică deputaţilor
şi senatorilor statutul parlamentar prevăzut în Constituţie şi regulamentele
Camerelor.
Mandatul parlamentar încetează:
- la data întrunirii legale a Camerelor nou alese;
- în caz de demisie;
- în caz de incompatibilitate;
- în cazul pierderii drepturilor electorale; - în caz de deces.
101 Art. 69 – 72 din Constituţia revizuită.

102 Regulamentele Camerelor stabilesc doar norme procedurale pentru aplicarea dispoziţiilor
constituţionale referitoare la statutul deputaţilor şi senatorilor.
Protecţia constituţională şi regulamentară a mandatului parlamentar

Pe durata mandatului, deputaţii şi senatorii se bucură de independenţă faţă de
celelalte structuri statale şi exercită prerogativele autorităţii publice. De aceea,
mandatul lor este protejat constituţional.
Rolul protecţiei este de a garanta parlamentarilor deplina libertate în exercitarea
mandatului. Protecţia se realizează prin:
a) regimul de incompatibilitate;
b) imunitatea parlamentară;
c) independenţa opiniilor;
d) indemnizaţie.
Incompatibilităţile (art.71 din Constituţie)
Incompatibilitatea nu se confundă cu ineligibilitatea. Ineligibilitatea înseamnă lipsa
vocaţiei de a candida, în alegerile parlamentare, a unei persoane are deţine o
anumită calitate sau funcţie publică. Astfel, sunt neeligibili (nu pot fi aleşi) pentru
că le este interzisă asocierea în partidele politice: judecătorii Curţii
Constituţionale, avocaţii poporului, magistraţii, membrii activi ai armatei, poliţiştii
şi alte categorii de funcţionari publici, stabilite prin lege organică (art. 40 alin.3
din Constituţie). Dacă aceste categorii de persoane au intenţia de a candida
pentru un mandat de deputat sau senator, ele trebuie să renunţe la calitatea e îi
face neeligibili, cel mai târziu pe data depunerii candidaturii.
Ineligibilitatea îşi găseşte consacrarea în art. 37 din Constituţie care stabileşte clar şi
fără echivoc condiţiile pe care o persoană trebuie să le îndeplinească pentru a fi
aleasă. (1) Au dreptul de a fi aleşi cetăţenii cu drept de vot care îndeplinesc
condiţiile prevăzute în articolul 16 alineatul (3) {Funcţiile şi demnităţile publice,
civile sau militare, pot fi ocupate, în condiţiile legii, de persoanele care au
cetăţenia română şi domiciliul în ţară. Statul român garantează egalitatea de
şanse între femei şi bărbaţi pentru ocuparea acestor funcţii şi demnităţi), dacă nu
le este interzisă asocierea în partide politice, potrivit articolului 40 alineatul (3).
(2) Candidaţii trebuie să fi împlinit, până în ziua alegerilor inclusiv, vârsta de
cel puţin 23 de ani pentru a fi aleşi în Camera Deputaţilor sau în organele
administraţiei publice locale, vârsta de cel puţin 33 de ani pentru a fi aleşi în
Senat şi vârsta de cel puţin 35 de ani pentru a fi aleşi în funcţia de Preşedinte al
României.
Incompatibilităţile au rolul de a asigura evitarea conflictelor ce ar rezulta din

exercitarea concomitentă a două funcţii publice concurente (Exemplu: funcţia
jurisdicţională cu funcţia legislativă).
Prin cumularea mandatului parlamentar cu orice funcţie publică de autoritate sau
chiar cu o funcţie privată ipotetic stabilită printr-o lege specială, deputatul sau
senatorul ar putea intra la un moment dat în conflict cu prerogativele şi obligaţii
sale parlamentare103.
În art. 71, alin 1, Constituţia prevede că nimeni nu poate fi, în acelaşi timp, deputat şi
senator. De asemenea, potrivit Constituţiei, calitatea de deputat este
incompatibilă cu exercitarea oricărei funcţii publice de autoritate, cu excepţia
celei de membru al Guvernului. Alte incompatibilităţi se stabilesc prin lege
organică.
Funcţiile publice de autoritate, la care face trimitere art. 71, alin 2 pot fi elective sau
neelective. Exemple de funcţii publice de autoritate:
- funcţia de prefect;
- funcţia de primar sau membru în consiliile locale;
- funcţia de secretar al unităţilor administrativ-teritoriale;
- funcţia de secretar de stat;
- funcţia de poliţist, gardian public ş.a.
Există funcţii publice care nu presupun exercitarea autorităţii (ex.: funcţia de director
al Bibliotecii Naţionale, muzeograf, profesor). Ca atare, între calitatea de
parlamentar şi asemenea funcţii nu există incompatibilitate.
Potrivit Regulamentului Camerei Deputaţilor, calitatea de deputat este incompatibilă
cu funcţia de preşedinte al României. Mandatul de deputat este incompatibil cu
statutul persoanelor care, potrivit legii, nu pot face parte din partidele politice.
Regulamentele obligă deputaţii aflaţi în stare de incompatibilitate să demisioneze din
funcţiile incompatibile cu calitatea lor de parlamentari în termen de 30 zile de la
apariţia cazului de incompatibilitate. După expirarea acestui termen, deputatul
care continuă să se afle într-un caz de incompatibilitate este considerat
demisionat din calitatea de deputat. Demisia se aduce la cunoştinţă Camerei
Deputaţilor şi se publică în Monitorul Oficial al României, Partea I.
103 G. Iancu, Drept constituţional şi instituţii politice, ediţia 2, Editura C.H. Beck, Bucureşti, 2011, p.
491.
Locul vacant va fi ocupat de către supleantul imediat următor de pe lista partidului

politic, alianţei politice sau alianţei electorale dacă, până la data validării
mandatului, partidul politic, alianţa politică sau alianţa electorală pentru care a
candidat confirmă în scris că aparţine acesteia. Asupra legalităţii alegerii
supleantului comisia de validare va prezenta Camerei Deputaţilor un raport.
În Regulamentul Senatului, prin funcţiile publice de autoritate incompatibile cu
calitatea de senator se înţeleg funcţii din administraţia publică asimilate celor de
ministru, funcţiile de secretar de stat, subsecretar de stat şi secretar de stat din
cadrul organelor de specialitate din subordinea Guvernului sau a ministerelor,
funcţiile din Administraţia Prezidenţială, din aparatul de lucru al Parlamentului şi
al Guvernului, funcţii de conducere specifice ministerelor, celorlalte autorităţi şi
instituţii publice, funcţii de consilieri locali şi consilieri judeţeni, de prefecţi şi
subprefecţi şi celelalte funcţii de conducere din aparatul propriu al prefecturilor,
funcţiile de primar, viceprimar şi secretar ai unităţilor administrativ-teritoriale,
funcţiile de conducere şi execuţie din serviciile publice descentralizate ale
ministerelor şi celorlalte organe din unităţile administrativteritoriale şi din
aparatul propriu şi serviciile publice ale consiliilor judeţene şi consiliilor locale,
precum şi funcţiile care, potrivit legii, nu permit persoanelor care le deţin să
candideze în alegeri.
Calitatea de senator este, de asemenea, incompatibilă cu:
a) funcţia de preşedinte, vicepreşedinte, director, administrator,
membru al consiliului de administraţie sau cenzor la societăţi comerciale,
inclusiv bănci sau alte instituţii de credit, societăţi de asigurare şi
financiare, precum şi la instituţii publice;
b) funcţia de preşedinte sau de secretar al adunărilor generale ale
acţionarilor sau asociaţilor la societăţile comerciale, prevăzută la lit.a);
c) funcţia de reprezentant al statului în adunările generale ale
societăţilor
comerciale, prevăzută la lit. a);
d) funcţia de manager sau membru al consiliilor de administraţie ale
regiilor autonome, companiilor şi societăţilor naţionale;
e) calitatea de comerciant, persoană fizică;
f) calitatea de membru al unui grup de interes economic;
g) funcţia publică încredinţată de un stat străin, cu excepţia acelor

funcţii
prevăzute în acordurile şi convenţiile la care România este parte104.
Senatorii pot exercita funcţii sau activităţi în domeniul didactic, al cercetării ştiinţifice
şi al creaţiei literar-artistice, precum şi în alte domenii prevăzute de lege.
Senatorul care se află în una dintre incompatibilităţile prevăzute la art.177 va
demisiona din funcţiile care sunt incompatibile cu mandatul de senator, în
termen de 10 zile de la data apariţiei cazului de incompatibilitate. După expirarea
termenului prevăzut la alin.(l), senatorul care continuă să se afle într-un caz de
incompatibilitate este considerat demisionat din funcţia de senator. Demisia se
aduce la cunoştinţa plenului Senatului şi se publică în Monitorul Oficial al
României, Partea I.
Locul vacant va fi ocupat de către supleantul imediat următor de pe lista partidului,
formaţiunii politice ori alianţei acestora, dacă până la data validării mandatului
partidul sau formaţiunea politică pentru care a candidat confirmă în scris că
aparţine acesteia. Asupra legalităţii alegerii supleantului, Comisia juridică, de
numiri, disciplină, imunităţi şi validări va prezenta Senatului un raport.
Imunitatea parlamentară (art.72 din Constituţie)
Imunitatea parlamentară se prezintă sub două forme: lipsa răspunderii juridice şi
inviolabilitatea membrilor parlamentului.
Imunitatea parlamentară, reglementată de art. 72 din Constituţie şi dezvoltată de
regulamentele celor două Camere are rolul de a proteja parlamentarii împotriva
oricăror încercări ale puterii executive sau judecătoreşti de a-i intimida, ameninţa
sau sancţiona pentru modul în care aceştia îşi exercită mandatul.
Astfel, potrivit Constituţiei, deputaţii şi senatorii nu pot fi traşi la răspundere juridică
pentru voturile sau pentru opiniile politice exprimate în exercitarea mandatului.
Deputaţii şi senatorii pot fi urmăriţi şi trimişi în judecată penală pentru fapte care nu
au legătură cu voturile sau cu opiniile politice exprimate în exercitarea
mandatului, dar nu pot fi percheziţionaţi, reţinuţi sau arestaţi fără încuviinţarea
Camerei din care fac parte, după ascultarea lor. Urmărirea şi trimiterea în
judecată penală se pot face numai de către Parchetul de pe lângă înalta Curte de
104 Alte incompatibilităţi decât cele prevăzute la alin.(l)-(3) sunt stabilite prin lege organică.
Casaţie şi Justiţie. Competenţa de judecată aparţine înaltei Curţi de Casaţie şi

Justiţie.
În caz de infracţiune flagrantă, deputaţii sau senatorii pot fi reţinuţi şi supuşi
percheziţiei. Ministrul justiţiei îl va informa neîntârziat pe preşedintele Camerei
asupra reţinerii şi a percheziţiei, în cazul în care Camera sesizată constată că nu
există temei pentru reţinere, va dispune imediat revocarea acestei măsuri.
Deputaţii şi senatorii nu pot renunţa la beneficiul imunităţii parlamentare.
Numai Camera are dreptul de a decide în această materie.
Indemnizaţia
Deputaţii şi senatorii primesc o anumită indemnizaţie lunară, precum şi alte drepturi
aferente sau facilităţi care au scopul să le asigure independenţa financiară.
Regulamentul fiecărei Camere prevede însă posibilitatea reţinerilor din
indemnizaţia lunară în funcţie de prezenţa parlamentarului la lucrările acesteia.
De asemenea, indemnizaţia se suspendă pe durata excluderii temporare a
parlamentarului de la un anumit număr de şedinţe ale Camerei.
În afara indemnizaţiei, deputaţii şi senatorii beneficiază de dreptul la concedii de
odihnă pe durata vacanţelor parlamentare, ca şi la concedii de boală sau pentru
interese personale (cel mult 8 zile în timpul unei sesiuni).
Răspunderea disciplinară a deputaţilor şi senatorilor
În Regulamentul fiecărei Camere sunt prevăzute norme privind răspunderea
disciplinară a parlamentarilor, inclusiv sancţiunile ce se pot aplica. Deputaţii şi
senatorii pot fi traşi la răspundere disciplinară pentru încălcarea regulilor de
polemică parlamentară.
Răspunderea disciplinară a deputaţilor105
Abaterile de la regulament atrag următoarele sancţiuni: a)
avertismentul;
b) chemarea la ordine;
c) retragerea cuvântului;
d) eliminarea din sala de şedinţe;
e) interzicerea participării la lucrările Camerei pe timp de
maximum 15 zile;
f) excluderea temporară.
105 Prevederi cuprinse în Regulamentul Camerei Deputaţilor., art. 213-222.

Primele patru sancţiuni se aplică de către preşedintele de şedinţă, iar următoarele,

de Cameră, la propunerea biroului permanent. Pentru acestea, cazul se va trimite
Comisiei juridice, de disciplină şi imunităţi, care va prezenta un raport asupra
cercetării efectuate.
La prima abatere de la regulament preşedintele de şedinţă al Camerei îl avertizează
pe deputatul în culpă şi îl invită să respecte regulamentul.
Deputaţii care vor nesocoti avertismentul şi invitaţia preşedintelui şi vor continua să
se abată de la regulament, precum şi cei care, chiar pentru prima dată, încalcă în
mod grav dispoziţiile regulamentului vor fi chemaţi la ordine. Chemarea la ordine
se înscrie în stenograma şedinţei, înainte de a chema la ordine un deputat,
preşedintele de şedinţă al Camerei îl invită să îşi retragă sau să explice cuvântul
care a generat incidente şi care ar da loc la aplicarea sancţiunii. Dacă expresia
întrebuinţată a fost retrasă sau regretată ori dacă explicaţiile date sunt apreciate
de preşedintele de şedinţă ca satisfăcătoare, sancţiunea nu se mai aplică.
În cazul în care, după chemarea la ordine, un deputat continuă să se abată de la
regulament, preşedintele de şedinţă îi va retrage cuvântul, iar dacă persistă, îl va
elimina din sală.
În cazul unor abateri grave, săvârşite de deputat în mod repetat, sau al unor abateri
deosebit de grave, Camera poate aplica sancţiunea interzicerii participării
deputatului la lucrările ei pe o perioadă de maximum 15 zile sau poate hotărî, la
propunerea Biroului permanent, excluderea temporară a deputatului în culpă.
Gravitatea abaterilor va fi stabilită de Comisia juridică, de disciplină şi imunităţi în
cel mult 7 zile.
Excluderea temporară poate varia de la o şedinţă până la maximum 30 de şedinţe din
aceeaşi sesiune.
Aplicarea excluderii temporare are următoarele consecinţe: a)
suspendarea indemnizaţiei lunare pe timpul excluderii;
b) suspendarea drepturilor ce ţin de calitatea de deputat, cu excepţia
imunităţii;
c) interzicerea participării la lucrările Camerei şi ale comisiilor.
Excluderea se execută de către chestor şi, în caz de opunere, cu ajutorul forţei
publice puse la dispoziţia preşedintelui Camerei.
Sancţiunile aplicate de Camera Deputaţilor se publică în Monitorul Oficial al

României, Partea a II-a şi pe site-ul Camerei Deputaţilor.
Răspunderea disciplinară a senatorilor106
Constituie abateri disciplinare săvârşite de senatori următoarele fapte, dacă, potrivit
legii, nu constituie infracţiune:
a) încălcarea dispoziţiilor privind îndatoririle senatorului
prevăzute de Constituţia României, republicată, şi de legea statutului
deputaţilor şi al senatorilor;
b) încălcarea jurământului de credinţă;
c) nerespectarea prevederilor regulamentului Senatului;
d) exercitarea abuzivă a mandatului de senator;
e) comportamentul injurios sau calomniator la adresa unui
parlamentar ori a altui demnitar în şedinţele de plen, de comisii sau de
birou ori în afara acestora, dar cu privire la exercitarea mandatului de
senator;
f) absentarea, nemotivată şi în mod repetat, de la lucrările
Senatului.
Abaterile de la deontologia parlamentară se sancţionează cu:
 atenţionare;
 chemarea la ordine;
 retragerea cuvântului;
 îndepărtarea din sală pe durata şedinţei;  avertisment public, scris.
Abaterile şi sancţiunile se constată şi se aplică de către preşedintele de şedinţă sau,
după caz, de preşedintele comisiei senatoriale. Sancţiunile prevăzute nu pot
împiedica exercitarea dreptului la vot.
Preşedintele Senatului poate, înainte de a chema la ordine un senator, să1 invite să-
şi retragă sau să explice cuvântul care a generat incidente şi care ar atrage
aplicarea măsurii.
Dacă expresia întrebuinţată a fost retrasă sau regretată ori dacă explicaţiile date sunt
apreciate de preşedinte sau de senatorul vizat ca satisfăcătoare, măsura nu se
mai aplică.
106 Prevederi cuprinse în Regulamentul Senatului, art. 195 – 202.

În cazul în care, după chemarea la ordine, senatorul continuă să se abată de la

prezentul regulament, preşedintele Senatului îi va putea retrage cuvântul, iar
dacă persistă, îl va îndepărta din sală. Pentru menţinerea ordinii în şedinţele
comisiilor, preşedinţii acestora au aceleaşi drepturi ca şi preşedintele Senatului şi
pot aplica măsurile prevăzute cu excepţia avertismentului public, scris.
În cazul în care un senator săvârşeşte abateri deosebit de grave, preşedintele
comisiei va suspenda şedinţa şi va aduce cazul la cunoştinţa preşedintelui
Senatului, care îl va supune Biroului permanent.
Abaterile care implică aplicarea sancţiunea avertismentului public - scris se constată
de Comisia juridică, de numiri, disciplină, imunităţi şi validări a Senatului, la
sesizarea unui grup parlamentar din Senat sau a unui senator. Sesizarea se
adresează preşedintelui Senatului. Comisia juridică, de numiri, disciplină,
imunităţi şi validări soluţionează sesizarea înaintată de preşedintele Senatului în
termen de 30 de zile de la data înregistrării acesteia la comisie. Soluţia comisiei
se ia cu votul majorităţii membrilor prezenţi, în şedinţă secretă. Raportul comisiei
se înaintează, de îndată, împreună cu dosarul cauzei, Biroului permanent al
Senatului.
Biroul Permanent soluţionează cauza în termen de 7 zile de la data primirii
raportului, împreună cu dosarul cauzei. Hotărârea Biroului permanent se prezintă
în şedinţă publică a plenului Senatului107.
Contestaţia se soluţionează de către plenul Senatului, în termen de 30 de zile de la
înregistrarea acesteia, cu votul majorităţii senatorilor prezenţi, în şedinţă secretă.
Hotărârea plenului Senatului, dată asupra contestaţiei, este definitivă şi executorie şi
se aduce la cunoştinţă publică în şedinţa de plen.
Senatorul sancţionat disciplinar cu avertisment public scris nu poate reprezenta
Senatul în relaţiile interne şi externe ale acestuia, pe o perioadă de 3 luni de la
data rămânerii definitive a sancţiunii.
Sancţiunile prevăzute de Regulament se aplică pentru fiecare abatere în parte şi se
cumulează aritmetic.
SEMINAR 5
107 Împotriva hotărârii Biroului permanent al Senatului, petiţionarul sau senatorul sancţionat poate
face contestaţie în termen de 15 zile de la data comunicării acesteia.
Analiza procedurii legislative.
Elaborarea unei propuneri legislative cu analiza tuturor etapelor pe care

aceasta trebuie să le urmeze, până la momentul publicării în Monitorul Oficial.
CURS 5
Principalele mecanisme de interferenţă a structurilor de guvernare.
Noţiunea de mecanisme de interferenţă a structurilor de guvernare.
Modalităţi de acţiune a puterii executive asupra Parlamentului. Modalităţi
de acţiune a Parlamentului asupra executivului.
1. Principalele mecanisme de interferenţă (colaborare) a structurilor de

guvernare
În România, principul separaţiei puterilor este introdus prin Regulamentele Organice
din 1831 şi 1832. Convenţia de la Paris conţine, de asemenea, principiul
separaţiei, care va fi reluat în Constituţiile adoptate în 1866, 1923 şi 1938. După
1945, principiului separaţiei i se aduc limitări substanţiale în practica de
guvernare. În 1948, s-a renunţat formal la principiul separaţiei puterilor, acesta
fiind înlocuit cu principiul unicităţii puterii (Constituţia din 1948). Nici Constituţiile
ulterioare, din 1952 şi 1965 nu au prevăzut separaţia puterilor, instituind o
structură a organelor statului întemeiată pe principiul puterii unice, ceea ce nu a
impietat însă asupra departajării activităţilor fundamentale ale statului.
Constituţia din 1991 nu a prevăzut expres, aşa cum au făcut-o constituţiile din 1866,
1923 şi 1938 principiul separaţiei puterilor, însă acest principiu este aşezat de
legiuitorul constituant la baza organismelor învestite cu atribuţii de suveranitate
şi a raporturilor dintre acestea.
În urma revizuirii Constitutţiei din 2003, în art. 1 alin 4 se prevede că:
„Statul se organizează potrivit principiului separaţiei şi echilibrului puterilor -
legislativă, executivă şi judecătorească - în cadrul democraţiei constituţionale”.
Democraţia poate fi calificată reprezentativă sau constituţională, atunci când
suveranitatea se exercită prin intermediul reprezentanţilor pe care poporul îi
desemnează prin alegeri.108
108 I. Alexandru, Democraţia constituţională. Utopie şi/sau realitate, Editura Universul Juridic, Bucureşti,
2012, p. 35.
În doctrina şi practica constituţională contemporană, stabilirea expresă în constituţii

a principiului separaţiei puterilor (legislativă, executivă şi judecătorească) nu este
o cerinţă sine-qua-non. Important este ca separaţia puterilor să fie determinată
sau reglementată în spiritul art. 16 din Declaraţia Drepturilor omului şi
Cetăţeanului adoptată în 1789109.
2. Noţiunea de mecanisme de interferenţă a structurii de guvernare
Prin caracterul, rolul şi funcţiile ce le-au fost conferite de către constituţie, instituţiile
de guvernare (organele prin care se exercită prerogativele de putere:
Parlamentul, şeful statului, Guvernul şi formele şi metodele lor de organizare şi
funcţionare) reflectă natura sistemului politic al unui stat, fiind un indiciu pentru
caracterul democratic sau totalitar al acestuia.
Mecanismele de interferenţă a structurii de guvernare reprezintă ansamblul
metodelor sau formelor prin intermediul cărora instituţiile guvernante, concură
printr-o strânsă interferenţă la înfăptuirea conducerii sistemului social global 110.
Concepţia teoretică pe care se bazează principiul separaţiei este aceea potrivit căreia
nici unul dintre organele de guvernare sau de conducere globală a societăţii nu ar
putea deţine şi nu ar putea exercita puterea în chip discreţionar sau în
detrimentul celorlalte, întrucât constituantul nu a conferit nici uneia o putere
absolută, ci dimpotrivă, a prevăzut un sistem de verificare şi echilibrare reciprocă
(cheks and balances), prin intermediul căruia fiecare putere veghează ca cealaltă
să nu fie exercitată abuziv şi să strice echilibrul existent între ele.
Practica constituţională a demonstrat că o separaţie absolută între puteri nu poate
exista, deoarece ar echivala cu un blocaj constituţional. Pentru a nu bloca
mecanismul constituţional, teoreticienii au impus o interferenţă între puteri şi au
creat modalităţi de conlucrare între ele.
Există mai multe modalităţi de interferenţă sau inter-acţiune între parlament, ca
organ de guvernare însărcinat cu votarea legilor şi controlul puterii executive şi
guvernul însărcinat să execute legile şi să exercite conducerea generală a
administraţiei publice. Aceste modalităţi sunt prevăzute expres în constituţia
fiecărei ţări.
109 „Orice societate care nu asigură garanţia drepturilor şi nu statorniceşte separarea puterilor este
lipsită de constituţie”.
Raporturile reciproce şi interacţiunile existente între Parlament şi Guvern sunt

diferite de la stat la stat, deosebirea principală între ele fiind generată de
caracterul sistemului politic, care poate fi: prezidenţial sau parlamentar.
3. Modalităţi de acţiune a puterii executive asupra Parlamentului
A. Desemnarea unor membri ai parlamentului de către puterea
executivă (ex.: în Italia, preşedintele republicii poate numi 5 senatori pe viaţă,
în Marea Britanie, regina şi primul-ministru au dreptul să acorde titlul de lord
unor personalităţi deosebite din lumea ştiinţifică, politică, artistică, titlu care
este conferit pe viaţă şi dă dreptul persoanei respective să devină membru al
Camerei Lorzilor).
B. Intervenţia puterii executive în organizarea internă a activităţii
camerelor legislative111.
C. Implicarea directă a puterii executive în activitatea legislativă a
Parlamentului:
 1. iniţiativa legilor
 2. participarea la dezbaterile parlamentare
 3. mesaje adresate de către şeful statului naţiunii prin intermediul
parlamentului.
1. Potrivit Constituţiei României, iniţiativa legislativă aparţine, după
caz, guvernului, deputaţilor, senatorilor sau unui număr de cel puţin 100.000
de cetăţeni cu drept de vot. Cetăţenii care îşi manifestă dreptul la iniţiativă
legislativă trebuie să provină din cel puţin un sfert din judeţele ţării, iar în
fiecare din aceste judeţe, respectiv în municipiul Bucureşti, trebuie să fie
înregistrate cel puţin 5.000 de semnături în sprijinul acestei iniţiative.
2. Din practica generală parlamentară rezultă că miniştrii pot
participa la şedinţele Camerelor. (Membrii Guvernului au acces la lucrările
Parlamentului. Dacă li se solicită prezenţa, participarea lor este obligatorie.)
3. O formă de intervenţie directă a puterii executive întreprinsă de
aceasta asupra celei legislative sunt mesajele adresate periodic de către şeful
statului Parlamentului privind problemele de interes general. (Preşedintele
111 De exemplu: Convocarea Parlamentului de către şeful statului în sesiuni extraordinare;

participarea Guvernului la stabilirea ordinii de zi a fiecărei Camere legislative, putând astfel
interveni în organizarea şedinţelor acestora.
României adresează Parlamentului mesaje cu privire la principalele probleme

politice ale naţiunii.)
D. Prerogativele puterii executive privind finalizarea procesului legislativ
Există două căi de intervenţie a Executivului asupra finalizării procesului legislativ:
 sancţionarea sau promulgarea legilor; 
dreptul de veto.
Sancţionarea sau promulgarea legilor izvorăşte din doctrina separaţiei puterilor şi
este un ultim efort al puterii executive pentru a preveni un eventual abuz al
puterii legislative, care s-ar lăsa tentată să voteze o lege, să-şi impună punctul de
vedere în mod discreţionar asupra unei puteri, dar şi asupra poporului, care este
destinatarul legii.
În formele de guvernământ monarhice, regele sancţionează (aprobă) legile. În
republici se utilizează procedura promulgării.
Promulgarea echivalează cu o autentificare a legii. Prin actul promulgării, legea
devine executorie, capătă forţă juridică. După promulgare, legea este publicată
într-o colecţie oficială care cuprinde în ordine cronologică toate legile adoptate
de Parlament.
În Constituţia României este prevăzut un termen de 20 zile în care şeful statului
poate să promulge legea. Preşedintele poate trimite înapoi legea Parlamentului,
doar o dată, pentru a fi reexaminată sau poate sesiza Curtea Constituţională
asupra neconstituţionalităţii legii.
Promulgarea legii este obligatorie în termen de 10 zile de la primirea legii adoptate
după reexaminare de către Parlament sau de la primirea deciziei Curţii
Constituţionale prin care se confirmă constituţionalitatea legii.
Există situaţii când şeful statului deţine un autentic drept de veto, opunându-se astfel
legii adoptate de parlament şi refuzând să o semneze112.
E. Delegarea legislativă
Într-un singur caz este permis ca puterea executivă să se implice efectiv în activitatea
legislativă, preluând prerogativele de reglementare primară a relaţiilor sociale,
112 Refuzul de a promulga legea este o expresie a dreptului de veto conferit şefului statului în republicile
prezidenţiale şi parlamentare. Dreptul de veto poate fi exercitat şi de monarh.
care în mod normal sunt reglementate doar de puterea legislativă. Asemenea

acte sunt decrete-lege, ordonanţe, decrete legislative etc.
Acest procedeu este cunoscut în doctrină ca delegarea de legislaţie şi practicat în
mod general. Din punct de vedere conceptual, „delegarea de legislaţie” sau
„delegarea puterii legislative” este un transfer de prerogative de la parlament
către guvern privind adoptarea unui act normativ.
Principalul argument adus de adversarii delegării puterii legislative este principiul
potrivit căruia dacă parlamentul deţine şi exercită o putere delegată de popor, nu
ar mai avea vocaţia de a delega sau înstrăina o putere care nu-i aparţine.
Legislativul nu poate transfera puterea de a adopta legi, întrucât o deţine ca o
putere delegată de popor şi nu o poate transfera altuia. Potrivit Constituţiei
României, la art. 115:
(1) Parlamentul poate adopta o lege specială de abilitare a Guvernului
pentru a emite ordonanţe în domenii care nu fac obiectul legilor organice.
(2) Legea de abilitare va stabili, în mod obligatoriu, domeniul şi data
până la care se pot emite ordonanţe.
(3) Dacă legea de abilitare o cere, ordonanţele se supun aprobării
Parlamentului, potrivit procedurii legislative, până la împlinirea termenului de
abilitare. Nerespectarea termenului atrage încetarea efectelor ordonanţei.
(4) Guvernul poate adopta ordonanţe de urgenţă numai în situaţii
extraordinare a căror reglementare nu poate fi amânată, având obligaţia de
a motiva urgenţa în cuprinsul acestora.
(5) Ordonanţa de urgenţă intră în vigoare numai după depunerea sa
spre dezbatere în procedură de urgenţă la Camera competentă să fie sesizată
şi după publicarea ei în Monitorul Oficial al României. Camerele, dacă nu se
află în sesiune, se convoacă în mod obligatoriu în 5 zile de la depunere sau,
după caz, de la trimitere. Dacă în termen de cel mult 30 de zile de la
depunere, Camera sesizată nu se pronunţă asupra ordonanţei, aceasta este
considerată adoptată şi se trimite celeilalte Camere care decide de asemenea
în procedură de urgenţă. Ordonanţa de urgenţă cuprinzând norme de natura
legii organice se aprobă cu majoritatea prevăzută la articolul 76 alineatul (1).
(6) Ordonanţele de urgenţă nu pot fi adoptate în domeniul legilor

constituţionale, nu pot afecta regimul instituţiilor fundamentale ale statului,
drepturile, libertăţile şi îndatoririle prevăzute de Constituţie, drepturile
electorale şi nu pot viza măsuri de trecere silită a unor bunuri în proprietate
publică.
(7) Ordonanţele cu care Parlamentul a fost sesizat se aprobă sau se
resping printr-o lege în care vor fi cuprinse şi ordonanţele ale căror efecte au
încetat potrivit alineatului (3).
(8) Prin legea de aprobare sau de respingere se vor reglementa, dacă
este cazul, măsurile necesare cu privire la efectele juridice produse pe
perioada de aplicare a ordonanţei.
F. Dizolvarea Parlamentului
Conflictul între parlament şi guvern este un conflict între prerogativele
constituţionale ale celor două instituţii guvernamentale şi se manifestă pe plan
intern şi în relaţiile internaţionale.
Forma cea mai gravă pe care o poate lua un astfel de conflict este refuzul
parlamentului de a acorda votul de încredere guvernului. Soluţionarea crizei
impune dizolvarea parlamentului de către şeful statului. O asemenea măsură
este posibilă numai în regimurile parlamentare. În statele în care parlamentul are
o organizare bicamerală, se impune dizolvarea ambelor Camere sau a unei
singure Camere (cea inferioară)113.
În conformitate cu art. 89 din Constituţia României, Preşedintele poate să
dizolve Parlamentul după ce se consultă cu preşedinţii celor două Camere şi cu
liderii grupurilor parlamentare, dacă forul legislativ nu a acordat votul de
încredere pentru formarea guvernului în termen de 60 zile de la prima solicitare
şi numai după respingerea a cel puţin două solicitări de învestitură. Parlamentul
nu poate fi dizolvat în ultimele 6 luni de mandat al Preşedintelui şi nici în timpul
stării de mobilizare, de război, de asediu sau de urgenţă. În cursul unui an,
Parlamentul poate fi dizolvat doar o dată.

CURS 6 Principalele mecanisme de interferenţă a structurilor de

guvernare. Modalităţi de acţiune a Parlamentului asupra executivului.
Categorii tipologice ale structurii de guvernare
1. Modalităţi de acţiune a Parlamentului asupra executivului

A. Intervenţia parlamentului în formarea executivului şi în desemnarea unor înalţi
demnitari ai puterii executive
Trebuie menţionată prerogativa parlamentului în
republicile parlamentare, de a alege şi revoca pe preşedinte.
În afară de alegerea şi revocarea şefului statului, în unele sisteme
constituţionale, parlamentul alege şi revocă guvernul sau alege pe
primulministru.
O formă de participare directă a parlamentului la constituirea executivului
(a guvernului) este desemnarea membrilor acestuia, inclusiv a Primului-ministru
de către şeful statului din rândul parlamentarilor, pe baza votului de învestitură
acordat de forul legislativ.
B. Intervenţia parlamentului în acţiunea executivului
Această modalitate este posibilă în mai multe situaţii:
• răspunsul dat de parlamentari unor probleme la solicitarea guvernului sau
a şefului statului (ex.: răspunsul adresat în parlament la mesajele
transmise de şeful statului);
• constituirea unor comisii de anchetă asupra activităţii unor departamente
ale executivului;
• adoptarea unor moţiuni cu privire la acţiunile unor membri ai guvernului;
• întrebări şi interpelări adresate membrilor guvernului. Cel interpelat
poate refuza, în anumite situaţii şi condiţii, să răspundă la o anumită
întrebare, justificând refuzul său din considerente de apărare a unor
secrete de stat sau a securităţii naţionale.
Potrivit Constituţiei revizuite în 2003, în art. 111 şi următoarele:
(1) Guvernul şi celelalte organe ale administraţiei publice, în

cadrul controlului parlamentar al activităţii lor, sunt obligate să
prezinte informaţiile şi documentele cerute de Camera Deputaţilor, de
Senat sau de comisiile parlamentare, prin intermediul preşedinţilor
acestora. În cazul în care o iniţiativă legislativă implică modificarea
prevederilor bugetului de stat sau a bugetului asigurărilor sociale de
stat, solicitarea informării este obligatorie.
(2) Membrii Guvernului au acces la lucrările Parlamentului.
Dacă li se solicită prezenţa, participarea lor este obligatorie.
Articolul 112 - Întrebări, interpelări şi moţiuni simple
(1) Guvernul şi fiecare dintre membrii săi au obligaţia să răspundă la
întrebările sau la interpelările formulate de deputaţi sau de senatori, în
condiţiile prevăzute de regulamentele celor două Camere ale Parlamentului.
(2) Camera Deputaţilor sau Senatul poate adopta o moţiune simplă
prin care să-şi exprime poziţia cu privire la o problemă de politică internă sau
externă ori, după caz, cu privire la o problemă ce a făcut obiectul unei
interpelări.
Articolul 113 - Moţiunea de cenzură
(1) Camera Deputaţilor şi Senatul, în şedinţă comună, pot retrage
încrederea acordată Guvernului prin adoptarea unei moţiuni de cenzură, cu
votul majorităţii deputaţilor şi senatorilor.
(2) Moţiunea de cenzură poate fi iniţiată de cel puţin o pătrime din
numărul total al deputaţilor şi senatorilor şi se comunică Guvernului la data
depunerii.
(3) Moţiunea de cenzură se dezbate după 3 zile de la data când a fost
prezentată în şedinţa comună a celor două Camere.
(4) Dacă moţiunea de cenzură a fost respinsă, deputaţii şi senatorii
care au semnat-o nu mai pot iniţia, în aceeaşi sesiune, o nouă moţiune de
cenzură, cu excepţia cazului în care Guvernul îşi angajează răspunderea
potrivit articolului 114.
Articolul 114 - Angajarea răspunderii Guvernului

(1) Guvernul îşi poate angaja răspunderea în faţa Camerei Deputaţilor
şi a Senatului, în şedinţă comună, asupra unui program, a unei declaraţii de
politică generală sau a unui proiect de lege.
(2) Guvernul este demis dacă o moţiune de cenzură, depusă în termen
de 3 zile de la prezentarea programului, a declaraţiei de politică generală sau
a proiectului de lege, a fost votată în condiţiile articolului 113.
(3) Dacă Guvernul nu a fost demis potrivit alineatului (2), proiectul de
lege prezentat, modificat sau completat, după caz, cu amendamente
acceptate de Guvern, se consideră adoptat, iar aplicarea programului sau a
declaraţiei de politică generală devine obligatorie pentru Guvern.
(4) În cazul în care Preşedintele României cere reexaminarea legii
adoptate potrivit alineatului (3), dezbaterea acesteia se va face în şedinţa
comună a celor două Camere.
În sistemul constituţional românesc, Guvernul şi fiecare dintre membrii săi sunt
obligaţi să răspundă la întrebările sau la interpelările formulate de deputaţi sau
senatori.
Orice Cameră legislativă poate adopta o moţiune prin care îşi exprimă poziţia cu
privire la problema ce a făcut obiectul interpelării.
C. Intervenţia parlamentului asupra existenţei unor autorităţi executive
Este forma cea mai amplă prin care forul legislativ îşi manifestă poziţia sa de
reprezentant al naţiunii faţă de puterea executivă. Modalităţi cunoscute sunt:
punerea sub acuzare a şefului statului şi a miniştrilor. Miniştrii şi ceilalţi demnitari
pot fi deferiţi justiţiei pentru comiterea unor fapte penale, dar procedura este
diferită faţă de cea folosită de cetăţenii care ar comite aceleaşi fapte (luare de
mită, evaziune fiscală, omucidere, spionaj, înaltă trădare etc).
Prin constituţie, sunt fixate procedura, organismul sau organismele la care
se face apel.
Potrivit art.109 din Constituţia României, urmărirea penală a membrilor
Guvernului este cerută de cele două Camere ale Parlamentului, precum şi de
preşedintele României. Potrivit Legii nr.115/1999 privind responsabilitatea
ministerială, pe lângă răspunderea politică, membrii Guvernului pot răspunde şi
civil, administrativ, disciplinar sau penal, după caz, potrivit dreptului comun.
Guvernul răspunde politic în faţa Parlamentului, aceasta fiind o altă formă

de intervenţie a puterii legislative în activitatea puterii executive. În regimul
politic prezidenţial, guvernul nu este responsabil faţă de parlament (în S.U.A) 114.
În România, unde sistemul politic este semi-prezidenţial, Guvernul răspunde
politic numai în faţa Parlamentului pentru întreaga să activitate. Fiecare membru
al Guvernului răspunde politic solidar cu ceilalţi membri pentru acţiunile
Guvernului şi pentru actele acestuia.
2. Categorii tipologice ale structurii de guvernare

• regimul confuziei puterilor;
• regimul separaţiei rigide;
• regimul separaţiei suple sau al colaborării puterilor;  regimul semi-
prezidenţial.
• Regimul confuziei puterilor

Constă în deţinerea şi exercitarea de către acelaşi organ a prerogativelor
constituţionale de natură legislativă şi executivă. Este posibil ca parlamentul să
concentreze, pe lângă prerogativele sale legislative şi de control, şi atribuţii ale
puterii executive. Este necesar ca Parlamentului să i se confere în mod
permanent sau să fie învestit pentru o perioadă cu atribuţii de natură executivă
având o importanţă deosebită. Este vorba de îndatorirea Parlamentului de a
adopta măsuri pentru executarea propriilor legi sau de a constata şi sancţiona
anumite contravenţii.
Asumarea de către Parlament a atribuţiilor esenţiale ale puterii executive
corespunde Constituţiei115.
• Regimul separaţiei rigide a puterilor (regimul prezidenţial)
114 Deci este o modalitate utilizată doar în sistemul parlamentar, precum şi în statele al căror sistem
politic este construit pe o sinteză a celor două sisteme.
115 Acest regim nu este rezultatul unui abuz constituţional. El este denumit în doctrina constituţională
„regim de adunare”. În practică nu a fost viabil.
Separaţia absolută sau rigidă a celor trei puteri caracterizează sistemele

prezidenţiale9.
Regimurile prezidenţiale se caracterizează prin următoarele trăsături:
 puterea executivă este încredinţată prin Constituţie preşedintelui, învestit cu
largi responsabilităţi în conducerea generală a statului;
 preşedintele este ales prin vot universal, egal, direct şi secret pentru un
mandat a cărui durată variază de la un sistem constituţional la altul.
Procedura alegerii Preşedintelui este din punct de vedere al
reprezentativităţii, similară cu cea prevăzută pentru alegerea Parlamentului.
Preşedintele deţine o poziţie egală cu cea a Parlamentului în ceea ce priveşte
reprezentarea naţiunii;
 preşedintele nu poate dizolva Parlamentul, iar acesta nu poate revoca sau
demite pe Preşedinte. Imposibilitatea revocării mandatului Preşedintelui nu
înlătură posibilitatea punerii sub acuzare a şefului statului pentru anumite
fapte şi potrivit unei anumite proceduri.
 miniştrii nu răspund politic pentru acţiunea guvernamentală pe care o
desfăşoară în faţa parlamentului.
 Regimul separaţiei suple sau al colaborării puterilor (regimul parlamentar)
Este cunoscut şi sub denumirea de regim sau sistem parlamentar. Caracteristica

esenţială este gradul de echilibru şi interferenţa între parlament şi componentele
sale, pe de o parte (adunări/Camere; comisii parlamentare) şi guvern, pe de altă
parte. Tipul de organizare a puterii executive corespunde modelului executivului
dualist/bicefal.
Regimul parlamentar se caracterizează prin:

 alegerea preşedintelui republicii de către parlament - este evidentă doar în
formele de guvernare republicane;
 răspunderea politică a membrilor Guvernului şi a acestuia în întregul său faţă
de Parlament;
 învestirea şefului statului cu atribuţii minore privind conducerea efectivă.

Şeful statului nu-şi asumă - o răspundere politică, el putând fi sancţionat,
9
C. Ionescu, Regimuri politice contemporane, ediţia 2, Editura C. H. Beck, Bucureşti, 2006,
p. 87.
potrivit unei proceduri speciale, doar pentru anumite fapte: înaltă trădare,
violarea constituţiei şi a legilor;
 prerogativele constituţionale conferite executivului ca în anumite condiţii
prevăzute expres şi limitativ în legea fundamentală să dizolve Parlamentul.
Dizolvarea Parlamentului este calea de rezolvare a unui conflict între
parlament şi guvern.
 Regimul semi-prezidenţial
Se caracterizează prin alegerea şefului statului prin vot universal direct şi prin
răspunderea politică a guvernului faţă de parlament. Regimul politic consacrat
prin Constituţia României este caracterizat ca un regim semiprezidenţial.
CURS 11
Preşedintele României. Locul instituţiei prezidenţiale în echilibrarea
puterilor în stat. Alegerea preşedintelui. Durata mandatului prezidenţial.
Atribuțiile președintelui.
1. Locul instituţiei prezidenţiale în echilibrarea puterilor în stat.
Caracterul semiprezidenţial al republicii este rezultatul receptării în sistemul

constituţional românesc, a modelului de alegere a şefului statului în sistemele
prezidenţiale, precum şi a modalităţilor de răspundere politică a Guvernului faţă
de puterea legislativă, caracteristice regimurilor politice parlamentare.
Preşedintele României face parte din puterea executivă şi întruneşte prerogativele
esenţiale ale acestei puteri ce revin şi şefului statului. Puterea executivă este
repartizată echilibrat între şeful statului şi Guvern.
În sistemul constituţional românesc, instituţia prezidenţială şi Guvernul au
legitimităţi diferite şi provin din voinţe politice diferite 116. Preşedintele României
beneficiază de o legitimitate populară, rezultat al alegerii sale direct de către
corpul electoral iar Guvernul este numit de şeful statului, pe baza votului de
învestitură acordat de Parlament.
Constituţia României conferă Preşedintelui patru funcţii principale:
 funcţia de reprezentare;
 funcţia de garant al independenţei naţionale, al unităţii şi integrităţii
teritoriale a ţării;
 funcţia de a veghea la respectarea Constituţiei şi la buna funcţionare a
autorităţilor publice şi  funcţia de mediere.
Ca şef al statului Preşedintele reprezintă statul român şi se identifică cu
acesta.
Şeful statului are atribuţii importante în procesul de constituire a
Parlamentului, Guvernului şi a altor autorităţi publice, în procesul legislativ, în

domeniul politicii externe, în domeniul apărării naţionale, în garantarea

independenţei justiţiei.
2. Alegerea Preşedintelui României

Procedura alegerii preşedintelui este reglementată de Constituţie şi de Legea
nr. 370/2004 pentru alegerea preşedintelui României.
Preşedintele este ales prin vot universal, egal, direct, secret şi liber exprimat.
Este declarat ales candidatul ce a întrunit, în primul tur de scrutin, majoritatea de
voturi ale alegătorilor înscrişi pe listele electorale 117. În ceea ce priveşte numărul
de mandate, Constituţia instituie regula potrivit căreia nici o persoana nu poate
îndeplini funcţia de preşedinte al României decât pentru cel mult 2 mandate,
acestea putând fi şi succesive. Regula este de strictă interpretare şi nu lasă
posibilitatea derogării.
Au dreptul de a fi aleşi în funcţia de preşedinte al României, cetăţenii români
cu drept de vot care au domiciliul în ţară şi care îndeplinesc cumulativ
următoarele condiţii de fond:
- să nu fi pierdut drepturile electorale ca urmare a unei condamnări
judecătoreşti definitive;
- să nu fie alienaţi sau debili mintali ori puşi sub interdicţie;
- să aibă vârsta minimă de 35 de ani;
- să nu aibă interdicţie de a se asocia în partide politice;
- să nu fi îndeplinit, deja două mandate în funcţia de Preşedinte al
României.
În ceea ce priveşte condiţiile de formă, legea precizează condiţiile în care o persoană
poate candida, fie din partea unui partid politic sau alianţă politică, fie în calitate
de independent. Aceste candidaturi pot fi depuse numai dacă sunt susţinute de
cel puţin 200.000 de alegători şi numai dacă există declaraţia de acceptare a
persoanei propuse.
117 În cazul în care nici unul dintre candidaţi nu a întrunit această majoritate, se organizează al
doilea tur de scrutin, între primii doi candidaţi stabiliţi în ordinea numărului de voturi
obţinute în primul tur. Este declarat ales candidatul care a obţinut cel mai mare număr de
voturi.
În termen de 24 de ore de la validarea rezultatelor alegerilor pentru funcţia de

Preşedinte al României, de către Curtea Constituţională, cele două Camere, sunt
convocate de către preşedinţii acestora pentru depunerea jurământului de către
candidatul a cărei alegere a fost validată. Depunerea jurământului se
consemnează într-o declaraţie a Parlamentului, prin care acesta ia act de
începere a exercitării mandatului de preşedinte al României.
3. Durata mandatului prezidenţial

Potrivit Constituţiei, mandatul Preşedintelui României este de 5 ani şi se exercită de
la data depunerii jurământului preşedintelui ales, în faţa celor două Camere
reunite în şedinţă comună, până la depunerea jurământului de către preşedintele
nou ales. Revizuirea constituţională cu privire la durata mandatului o considerăm
a fi în spiritul democraţiei şi continuităţii regimului în perioada organizării “luptei
politice” pentru mandatele parlamentare şi astfel, delimitarea celor două procese
electorale118.
Mandatul Preşedintelui României poate fi prelungit, prin lege organică, numai în caz
de război sau catastrofă. Norma constituţională nu defineşte cazul de catastrofă,
astfel că se lasă la aprecierea parlamentului necesitatea prelungirii sau nu a
mandatului prezidenţial.
Mandatul prezidenţial încetează înainte de termen în caz de demisie, demitere din
funcţie, de imposibilitate definitivă de exercitare a atribuţiilor şi în caz de deces.
în toate aceste cazuri, intervine vacanţa funcţiei. Competenţa de a constata
existenţa situaţiilor ce duc la vacanţa funcţiei prezidenţiale revine Curţii
Constituţionale, care va comunica cele constatate parlamentului şi Guvernului, în
vederea organizării alegerilor pentru un nou preşedinte. Până la depunerea
jurământului de către preşedintele ales, interimatul se asigură în ordine de
preşedintele Senatului sau de preşedintele Camerei Deputaţilor.
4. Atribuţiile Preşedintelui României Criterii

de clasificare:
1. în funcţie de condiţiile de exercitare a atribuţiilor respective:
118 M.V. Cărăuşan, Drept administrativ, vol. 1, Editura Economică, Bucureşti, p. 181.
a) atribuţii pentru exercitarea cărora actele sau faptele preşedintelui

sunt supuse unor condiţii exterioare;
b) atribuţii pentru exercitarea cărora actele sau faptele preşedintelui nu
sunt supuse nici unei condiţii exterioare.
2. După criteriul conţinutului acestor atribuţii:
a) atribuţii privind legiferarea;
b) atribuţii privind organizarea şi funcţionarea puterilor publice;
c) atribuţii privind alegerea, formarea, avizarea formării, numirea sau
revocarea unor autorităţi publice;
d) atribuţii în domeniul apărării ţării şi asigurării ordinii publice;
e) atribuţii în domeniul politicii externe;
f) alte atribuţii.
1. A. Atribuţii pentru exercitarea cărora actele sau faptele preşedintelui
sunt supuse unor condiţii exterioare (cooperează cu alte autorităţi publice) a)
atribuţii prevăzute de Constituţie, care implică aprobarea sau
consultarea Parlamentului
- Declararea, cu aprobarea prealabilă a Parlamentului, a mobilizării parţiale sau
generale a forţelor armate. Numai în cazuri excepţionale, hotărârea
Preşedintelui se pune în aplicare imediat, fiind supusă ulterior aprobării
Parlamentului, în cel mult 5 zile de la adoptare. Instituirea stării de asediu sau
a stării de urgenţă în întreaga ţară ori în unele localităţi. Preşedintele solicită
Parlamentului încuviinţarea măsurii adoptate, în cel mult 5 zile de la lucrarea
acesteia. Dacă Parlamentul nu se află în sesiune, el se convoacă de drept în cel
mult 48 de ore de la instituirea stării de asediu sau a stării de urgenţă şi
funcţionează pe toată durata acestora.
- Cere poporului, după consultarea Parlamentului, să-şi exprime, prin
referendum, voinţa cu privire la probleme de interes naţional.
b) atribuţii care necesită contrasemnarea actelor emise de Preşedinte de
către primul-ministru
- încheie tratate internaţionale în numele României, negociate de Guvern şi le
supune spre ratificare Parlamentului;
- la propunerea Guvernului, acreditează şi recheamă reprezentanţii diplomatici

ai României şi aprobă înfiinţarea, desfiinţarea sau schimbarea rangului
misiunilor diplomatice;
- declararea, cu aprobarea prealabilă a Parlamentului, a mobilizării parţiale sau
generale a forţelor armate;
- ia măsuri pentru respingerea agresiunii armate împotriva ţării; - conferă
decoraţii şi titluri de onoare; - acordă graţierea individuală.
Contrasemnarea este o condiţie de valabilitate a decretelor. De asemenea,
prin contrasemnarea decretelor de către primul-ministru, Guvernul îşi asumă
răspundere politică pentru conţinutul lor.
c) atribuţii a căror exercitare implică conlucrarea directă a Preşedintelui
României cu alte autorităţi publice
- desemnarea unui candidat pentru funcţia de prim – ministru;
- numirea Guvernului pe baza votului de încredere acordat de Parlament;
- revocarea şi numirea, la propunerea primului-ministru, a unor membri ai
Guvernului;
- dizolvarea Parlamentului;
- iniţierea revizuirii Constituţiei.
2.B. Atribuţii constituţionale pentru exercitarea cărora preşedintele nu
solicită „concursul" altor autorităţi publice
- cere convocarea în sesiunea extraordinară a celor două Camere;
- adresează Parlamentului mesaje cu privire la principalele probleme politice
ale naţiunii;
- promulgă legile votate de Parlament; - cere reexaminarea legii, înainte de
promulgare;
- numeşte trei judecători ai Curţii Constituţionale.
CURS 12
Incompatibilitățile, imunitățile și răspunderea. Actele președintelui.
1. Incompatibilitatea funcţiei prezidenţiale cu orice altă funcţie publică

şi privată
În exercitarea atribuţiilor sale, în calitate de arbitru între puterile statului, precum şi
între stat şi societate, Preşedintele României trebuie să fie imparţial şi
independent. Astfel, Preşedintele va putea adopta o poziţie pe deplin obiectivă
faţă de toate cele trei puteri ale statului aflate în conflict.
Textul constituţional se referă la trei categorii de incompatibilităţi:
a) incompatibilitatea între funcţia de preşedinte al României şi calitatea de
membru al vreunui partid politic;
b) incompatibilitatea cu orice altă funcţie publică, indiferent care ar fi
domeniul în care s-ar exercita aceasta şi natura funcţiei;
c) incompatibilitatea cu orice altă funcţie privată.
În timpul mandatului, Preşedintele României nu poate fi membru ai unui partid
politic şi nu poate îndeplini nici o altă funcţie publică sau privată. Un preşedinte
al republicii, care ar fi în acelaşi timp şi membru al unui partid politic, ar crea
suspiciuni că sprijină acel partid politic sau îl favorizează în detrimentul altora119.
În cazul în care Preşedintele ales îşi menţine, în mod secret, calitatea de membru al
unui partid politic, el poate fi suspendat din funcţie. Preşedintele României nu
poate exercita nici o funcţie privată, indiferent care ar fi natura acesteia sau
domeniul de activitate.
2. Regimul imunităţilor prezidenţiale

Constituţia României consacră şi un regim de protecţie, de tip parlamentar, a
Preşedintelui. Astfel, potrivit art. 84, alin 2 din Constituţie, acesta se bucură de

imunitate şi de neresponsabilitate juridică pentru opiniile politice exprimate în

timpul şi în legătură cu exercitarea mandatului său.
Excepţia de la regula generală a imunităţii o constituie instituţia juridică a suspendării
preşedintelui, potrivit art. 95 din Constituţie, precum şi punerea sub acuzare a
acestuia (rt. 96 din Constituţie). Cele două măsuri echivalează cu ridicarea
imunităţii pentru preşedinte, el neputând răspunde juridic, în perioada exercitării
mandatului, decât pentru faptele de înaltă trădare.
3. Răspunderea politică şi penală a Preşedintelui României

Constituţia României instituie deopotrivă, o răspundere politică şi juridică a
Preşedintelui.
Suportul constituţional al răspunderii politice a preşedintelui este art.95 alini din
constituţie, potrivit căruia, în cazul săvârşirii unor fapte grave care încalcă
prevederile Constituţiei, şeful statului poate fi suspendat din funcţie de Camera
deputaţilor şi Senat, în şedinţă comună, cu votul majorităţii deputaţilor şi
senatorilor, după consultarea Curţii Constituţionale.
Răspunderea politică a Preşedintelui cuprinde, practic, două faze distincte, dar
cumulative: răspunderea politică propriu-zisă (pe care şeful statului şi-o asumă în
condiţiile art. 95 alin 1) şi răspunderea faţă de popor, concretizată în
referendumul organizat pentru demiterea preşedintelui.
În cazul săvârşirii unor fapte grave prin care încalcă prevederile Constituţiei,
Preşedintele poate fi suspendat din funcţie de Camera deputaţilor şi Senat, în
şedinţă comună, cu votul majorităţii deputaţilor şi senatorilor, după consultarea
Curţii Constituţionale.
Propunerea de suspendare din funcţie poate fi iniţiată de cel puţin o treime din
numărul deputaţilor şi senatorilor şi se aduce, neîntârziat, la cunoştinţa
Preşedintelui. Constituţia recunoaşte dreptul şefului statului de a da explicaţii
Parlamentului cu privire la faptele ce i se impută120.
Dacă propunerea de suspendare din funcţie este aprobată, hotărârea se trimite şi

Guvernului, în vederea iniţierii proiectului de lege privind organizarea şi
120 G. Iancu, op.cit., p. 580.

desfăşurarea referendumului pentru demiterea preşedintelui (care trebuie

organizat în cel mult 30 de zile).
În afara răspunderii politice a Preşedintelui, Constituţia a prevăzut şi o răspundere
juridică (penală) a acestuia.
Art. 96 consacră procedura de impeachment, care constă în punerea sub acuzare a
preşedintelui pentru „înaltă trădare". Constituţia nu defineşte conţinutul
acesteia. Înalta trădare a fost echivalată cu cea mai gravă încălcare a
jurământului şi intereselor poporului şi ţării, în exerciţiul atribuţiilor
prezidenţiale.
Camera Deputaţilor şi Senatul, în şedinţă comună, cu votul a cel puţin 2/3 din
numărul deputaţilor şi senatorilor pot hotărî punerea sub acuzare a preşedintelui
pentru înaltă trădare. Propunerea de punere sub acuzare poate fi iniţiată de
majoritatea deputaţilor şi senatorilor şi se aduce, neîntârziat, la cunoştinţa
Preşedintelui României pentru a putea da explicaţii cu privire la faptele ce i se
impută.
De la data punerii sub acuzare şi până la data demiterii Preşedintele este suspendat
de drept. Competenţa de judecată aparţine înaltei Curţi de Casaţie şi de Justiţie.
Preşedintele este demis de la data rămânerii definitive a hotărârii de
condamnare şi urmează să se declanşeze procedura de instituire a vacanţei
prezidenţiale.
Vacanţa funcţiei
Vacanţa funcţiei de Preşedinte al României intervine în caz de demisie, de demitere
din funcţie, de imposibilitate definitivă a exercitării atribuţiilor sau de deces.
În termen de 3 luni de la data la care a intervenit vacanţa funcţiei de
Preşedinte al României, Guvernul va organiza alegeri pentru un nou Preşedinte.
Interimatul funcţiei
Dacă funcţia de Preşedinte devine vacantă ori dacă Preşedintele este suspendat din
funcţie sau dacă se află în imposibilitate temporară de a-şi exercita atribuţiile,
interimatul se asigură, în ordine, de preşedintele Senatului sau de preşedintele
Camerei Deputaţilor.
Atribuţiile prevăzute la articolele 88-90 (adresarea de mesaje, dizolvarea
Parlamentului şi consultarea poporului prin referendum) din Constituţie nu pot fi
exercitate pe durata interimatului funcţiei prezidenţiale.
4. Actele Preşedintelui României

În exercitarea atribuţiilor sale, Preşedintele României emite decrete, care sunt acte
cu caracter juridic. Acestea pot avea caracter normativ (exemplu: decretul prin
care declară mobilizarea parţială sau generală a forţelor armate) sau pot fi
individuale (exemplu: numirea într-o funcţie publică, conferirea unei decoraţii).
Decretele prezidenţiale se publică în Monitorul Oficial, nepublicarea atrăgând
inexistenţa actului juridic respectiv.
Trăsăturile caracteristice ale decretelor, ca acte juridice, sunt:
 sunt manifestări unilaterale de voinţă făcute cu scopul de a produce
efecte juridice;
 sunt emise pentru exercitarea atribuţiilor ce-i revin Preşedintelui, potrivit
Constituţiei şi legilor;
 sunt publicate în Monitorul Oficial al României, partea I şi intră în vigoare
de la momentul publicării lor;
 unele decrete se contrasemnează de primul ministru, condiţie obligatorie
pentru validitatea acestora. Pentru aceste decrete, primul ministru ăşi
asumă răsunderea politică şi juridică alături de Preşedinte;
 toate deceretele au caracter executoriu, autorităţile statului cărora le
sunt destinate având obligaţia punerii lor în executare.
În afară de decrete, Preşedintele poate întocmi acte politice (declaraţii, apeluri,
mesaje). Aceste acte nu produc efecte juridice.
Textul constituţional al art. 88 reglementează dreptul de care dispune Preşedintele
de a adresa mesaje cu privire la principalele probleme politice ale naţiunii. Din
această perspectivă, mesajul are un dublu rol:
 mijloc de comunicare între Preşedinte şi Parlament;
 modalitate prin care Preşedintele atrage atenţia naţiunii asupra unor

probleme de interes pe care instituţiile statului trebuie să le rezolve sau
care îi privesc în mod nemijlocit pe cetăţeni. Mesajele pot fi de două
feluri:
a) mesaje facultative - cele reglementate de art. 88 şi au ca

obiect principalele probleme politice ale ţării (prezentarea lor nu este
obligaţie a Preşedintelui de a dresa mesajul la anumite termene sau în
anumite perioade).
b) mesaje obligatorii - cele reglementate în art. 92 şi în cazul
lor Preşedintele are obligaţia de a le prezenta în faţa Parlamentului
arătând motivele şi măsurile pe care le-a luat în vederea respingerii
agresiunii armate îndreptate împotriva statului român.
Mesajele Preşedintelui nu se contrasemnează de primul-ministru, fiind acte politice
exclusive ale şefului statului ce exprimă concepţii politice ale Preşedintelui. Deşi
Constituţia circumscrie conţinutul acestor mesaje la probleme politice, în
doctrina constituţională121 s-a susţinut că preşedintele româniei se poate referi şi
la probleme de natură economică sau socială.

Constituția SUA - 1787
Constituția este în vigoare și astăzi, dar

între timp i s-au adăugat peste 100 de
amendamente.
Putere legislativă – putere executivă –
putere judecătorească
Parlamentul Regatului Unit al Marii
Britanii și Irlandei de Nord
“The oldest continuous representative
assemblies in the world”
Magna Carta -1215
1236 - Earliest use of the term
Parliament, referring to the Great Council
1265 - Simon de Montfort, in rebellion against
Henry III, summoned a Parliament which
included for the first time representatives of both
the counties and towns
Cuvinte-cheie
Drept
Stat
Constituție
Cetățenie
Parlament
Președinte – Guvern
Curte Constituțională
STRUCTURĂ CURS
Curs 1. Noţiuni introductive privind Bazele
constituţionale ale administraţiei publice.
Curs 2. Noţiuni generale despre drept. Dreptul
constituţional - ramură a dreptului public.
Conceptul de instituţie politică.
Curs 3. Conceptul de stat. Elementele
constitutive ale statului. Forma de stat. Structura
de stat. Forma de guvernământ
Curs 4. Teoria generală a Constituţiei.
Noţiunea de regim constituţional. Noţiunea de
Constituţie. Adoptarea şi revizuirea Constituţiei.
Supremaţia Constituţiei.
STRUCTURĂ CURS
Curs 5. Principalele mecanisme de interferenţă
a structurilor de guvernare. Noţiunea de
mecanisme de interferenţă a structurilor de
guvernare. Modalităţi de acţiune a puterii
executive asupra Parlamentului.
Curs 6. Modalităţi de acţiune a Parlamentului
asupra executivului. Categorii tipologice ale
structurii de guvernare.
STRUCTURĂ CURS
Curs 7. Cetăţenia română. Noţiune. Principii
generale. Dobândirea şi pierderea cetăţeniei
române. Noţiunea de cetăţenie europeană.
Curs 8. Organizarea şi funcţionarea
Parlamentului României. Organizarea
Parlamentului: validarea mandatelor de
deputat/senator, configuraţia politică a celor
două Camere, alegerea Birourilor Permanente,
comisiile parlamentare.
STRUCTURĂ CURS
Curs 9. Funcţionarea Parlamentului:
legislatura, sesiunile, şedinţele.
Funcţiile Parlamentului României.
Curs 10. Actele Parlamentului.
Statutul deputaţilor şi senatorilor.
Curs 11. Preşedintele României. Locul
instituţiei prezidenţiale în echilibrarea
puterilor în stat. Alegerea preşedintelui
şi durata mandatului prezidenţial.
STRUCTURĂ CURS
Curs 12. Incompatibilităţile, imunităţile şi
răspunderea. Principalele atribuţii.
Actele Preşedintelui.
Curs 13. Curtea Constituţională.
Organizare. Activitate. Competenţe. Acte.
Decizii ale Curţii Constituţionale relevante
pentru activitatea administraţiei publice.
Curs 14. Recapitulare. Consolidarea
tematicii parcurse de-a lungul semestrului.
ACTIVITATE SEMINAR
Seminar 1. Introducere în studiul dreptului
constituţional. Alegere moderatori
Seminar 2. Analiza unor prevederi din
Constituţia României din 1991, revizuită în 2003.
Actualitatea revizuirii Constituţiei.
Seminar 3. Analiza unor întrebări şi interpelări
din cadrul activităţii parlamentare. Elaborarea în
cadrul unor echipe de lucru, a unor întrebări şi
interpelări, pe baza exemplelor analizate.
ACTIVITATE SEMINAR
Seminar 4. Test sinteză de evaluare.
Testul va consta în tratarea sintetico-
analitică a patru subiecte din materia
parcursă, până la acest moment.
Seminar 5. Procedura legislativă.
Elaborarea unei propuneri legislative cu
analiza tuturor etapelor pe care
aceasta trebuie să le urmeze, până la
momentul publicării în Monitorul Oficial.
ACTIVITATE SEMINAR
Seminar 6. Analiza principalelor
atribuţii ale Preşedintelui României.
Seminar 7. Test grilă de evaluare.
Recapitularea finală a materiei.
BIBLIOGRAFIE
C. Rădulescu, Bazele constituţionale ale
administraţiei publice, Editura Economică,
Bucureşti, 2012.
C. Ionescu, Instituţii politice şi drept
constituţional, Editura Universitară, Bucureşti,
2007.
I. Muraru, E.S. Tănăsescu, Constituţia
României, comentariu pe articole, Editura C.H.
Beck, Bucureşti, 2008.
Constituţia României.
Conceptul de drept
Dreptul reprezintă ansamblul normelor
juridice edictate sau sancţionate de stat, prin
care acesta stabileşte drepturile şi obligaţiile
indivizilor, modul de organizare şi funcţionare
a puterilor statului, precum şi raporturile
între ele.
norme a căror respectare este obligatorie
şi este asigurată prin forţa de constrângere
a statului.
Conceptul de drept
Extra-juridic - valoare etică, folosit pentru
a desemna o anumită apreciere asupra
conduitei umane.
Juridic - trecerea de la cuvânt la concept.
Conceptul de drept
Dreptul obiectiv reprezintă ansamblul
regulilor care reglementează viaţa socială şi
a căror respectare este garantată de puterea
publică.
Dreptul pozitiv este parte componentă a
dreptului obiectiv şi cuprinde totalitatea
normelor juridice care sunt în vigoare la
un moment dat, într-o anumită societate.
Conceptul de drept
Dreptul subiectiv reprezintă o facultate, o
prerogativă umană protejată de lege.
Reprezintă un procedeu juridic de ocrotire
a intereselor umane ce cad sub incidenţa
dreptului pozitiv.
Conceptul de drept
Dreptul natural reprezintă o şcoală de drept,
o concepţie doctrinară care susţine că există o
ordine a relaţiilor umane distinctă de dreptul
pozitiv, superioară acestuia, absolut validă şi
justă, datorită faptului că emană de la natură,
din raţiunea umană ori din voinţa lui
Dumnezeu.
Conceptul de drept
drept public şi drept privat
Ulpian afirma că dreptul public este acela
care priveşte organizarea statului roman, iar
dreptul privat, acela care priveşte interesele
particularilor.
Conceptul de drept
Dreptul public priveşte organizarea şi
funcţionarea autorităţilor publice, precum
şi raporturile acestora cu cetăţenii şi
celelalte persoane ce se află sub raza de
acţiune a acestora.
Dreptul constituţional, dreptul
administrativ, dreptul financiar etc.
Conceptul de drept
Dreptul privat are în vedere raporturile
care se nasc între persoanele private, fizice
sau juridice.
Dreptul civil, considerat dreptul comun
în materie, dreptul comercial etc.
Raportul juridic de drept public
unul dintre subiectele raportului juridic este
statul;
statul îşi subordonează celălalt subiect;
prin acest raport se urmăreşte realizarea
unui interes public general;
statul poate oricând să pună capăt raportului
juridic sau să-i modifice conţinutul.
Raportul juridic de drept privat
persoane fizice sau juridice;
fiecare parte din raport urmăreşte un
interes personal;
părţile se afla pe poziţii de egalitate;
oricând, oricare dintre părţi poate să pună
capăt raportului în condiţiile prevăzute prin
convenţia pe care au încheiat-o împreună.
Dreptul constituţional - ramură a
dreptului public
apariţia primelor constituţii scrise din lume
(SUA - 1787, Polonia - mai 1791, Franţa -
noiembrie 1791);
Prima catedră de drept constituţional s-a creat
în 1797, în Italia, a urmat apoi, în Franţa în
1834.
dreptului public
În ţara noastră, dreptul constituţional s-a
predat iniţial împreună cu dreptul
administrativ, sub denumirea de drept public.
În 1864 apare cursul intitulat „Drept
constituţional” scris de A. Codrescu.
dreptului public
Definiţie: dreptul constituţional poate fi
definit ca acea ramură a dreptului formată
din normele juridice care reglementează
relaţiile sociale fundamentale ce apar în
procesul instaurării, menţinerii şi exercitării
statale a puterii.
Izvoarele dreptului constituţional
Constituţia, legi constituţionale (de modificare
a Consituţiei), anumite legi organice (privind
cetăţenia română, legea electorală), decrete-
legi, regulamentele celor două camere,
ordonanţele guvernului, tratatele
internaţionale.
Subiectele dreptului constituţional
poporul,
statul şi autorităţile publice,
partidele şi formaţiunile politice legal
constituite şi alte organizaţii;
cetăţenii, străinii şi apatrizii.
Conceptul de instituţie politică
Noţiunea de instituţie desemnează
organismele care au un statut, reguli de
funcţionare şi acţiune pentru realizarea
anumitor nevoi colective (sociale).
Modelul tipic de organizare care
întruneşte aceste condiţii este statul.
are putere de constrângere exterioară în
numele voinţei majorităţii populaţiei şi în
interesul acesteia;
este limitată ca întindere;
autoritatea politică este revocabilă sau se
poate modifica prin voinţa naţiunii exprimată
de parlament sau de către puterea executivă.
instituţia politică este formată dintr-
un colectiv de indivizi;
acţionează în mod permanent
pentru realizarea unui interes public;
are un caracter stabil;
modul de constituire şi atribuţiile
sunt prevăzute într-un act cu valoare
constituţională;
dispune de autoritate, pe care o exercită în
mod legitim şi legal asupra unei colectivităţi
umane, care nu are o altă alternativă, decât
de a se supune voinţei instituţiei respective.
În înţelesul larg al noţiunii de instituţie
politică, partidele politice nu sunt instituţii
politice, deoarece nu participă direct şi
nemijlocit la exercitarea puterii politice.
Două condiţii de fond:
instituţia să fie învestită în mod expres prin
constituţie sau prin lege cu prerogativa de
a exercita puterea de stat;
instituţia politică trebuie să beneficieze de
o deplină libertate de acţiune în exercitarea
misiunii sale.
Conceptul de stat
verbul latin statuo = a pune, a aşeza,
a întemeia.
sintagma „Status civitas” în Imperiul Roman
exprima modul de guvernare a Cetăţii.
Romanii au acordat cuvântului „status” o
semnificaţie politică, adăugându-i
determinativul „res publica” = lucru public,
ideea de conducere a vieţii publice sau a
statului.
Conceptul de stat
Grecii foloseau denumirea de „polis” =
cetate şi „politeia” = forma de organizare,
pentru acelaşi tip de organizare politica a
unei colectivităţi umane.
Conceptul de stat
Machiavelli folosea pentru prima dată
termenul de stat într-un sens modern în
lucrarea „Principele” scrisă în 1513 şi
publicată la Roma în 1532.
Contemporan cu Machiavelli, Thomas Morus
scrie lucrarea „Despre cea mai bună întocmire
a Statului şi despre noua insulă Utopia” în
1516.
Conceptul de stat
În Evul Mediu pentru stat se folosea termenul
de regat, ţară, principat sau republică, noţiuni
care exprimau ideea de întindere a teritoriului
statal şi ideea de putere a regelui, principelui
sau, după caz, a corpului politic local de a
comanda şi de a cere să li se dea ascultare.
Elementele esenţiale ale definirii
statului
forma de organizare politică a unei
colectivităţi umane constituite istoric;
localizarea geografică;
existenţa unui grup conducător învestit
şi atribuţii de guvernare şi de exercitare
a autorităţii publice în numele poporului;
prerogativa grupului conducător de a stabili
şi de a apăra ordinea statală.
Definiţie
Statul reprezintă forma instituţionalizată de
organizare politică a unei colectivităţi umane
constituite istoric şi localizate geografic pe un
anumit teritoriu, în care un grup de indivizi,
deţinând prerogativele şi instrumentele
exercitării autorităţii publice, ale elaborării şi
aplicării normelor de convieţuire socială,
exprimă şi apără interesele fundamentale ale
statului şi ale naţiunii.
Elementele constitutive ale statului
Teritoriul
Populaţia
Puterea suverană
Teritoriul
Teritoriul statului reprezintă spaţiul geografic
alcătuit din sol, subsol şi ape, precum şi din
coloana aeriană aflată deasupra solului şi
apelor, asupra căruia statul îşi exercită
suveranitatea sa exclusivă şi deplină.
Teritoriul
Asupra întregului său teritoriu, statul exercită
o autoritate exclusivă, manifestată sub trei
aspecte generale:
plenitudine;
exclusivitate;
opozabilitate faţă de orice alt stat.
Teritoriul
Importanţa stabilirii teritoriului unui stat
implică o delimitare precisă a frontierelor sale.
Frontiera reprezintă o instituţie juridică
importantă, iar dreptul internaţional o
defineşte ca o zonă care separă teritoriul
unui stat de altul sau la care se limitează
atributele suveranităţii statale.
Teritoriul
Teritoriul prezintă două mari caracteristici:
Indivizibilitate – unitate;
Inalienabilitate - nu poate fi înstrăinat.
Populaţia
Există două categorii de locuitori ai unui stat:
care au aceeaşi cetăţenie;
care nu au calitatea de cetăţean al
statului respectiv, dar au o altă cetăţenie
sau sunt apatrizi.
Cetăţeanul – individul legat de stat printr-o
legătură juridică: cetăţenia.
Putere suverană
O autoritate publică este suverană atunci
când nu este supusă nici unei alte autorităţi,
nici în cadrul intern, nici pe plan extern.
În interiorul frontierelor sale, statul exercită o
putere exclusivă; deţine puterea de a controla,
comanda şi sancţiona în mod suveran.
Putere suverană
Este esenţial ca puterea să fie legitimă şi să se
exercite în cadrul legislaţiei constituţionale
adoptate în mod democratic.
Elementele legitimităţii puterii politice:
legalitatea instituirii puterii (cu respectarea
Constituţiei) şi corecta folosire a acestei puteri
(în conformitate cu legile statului).
un concept politico-juridic care exprimă
modul de constituire şi exercitare a
puterii, de organizare şi conducere a
societăţii prin stat.
este analizată sub trei aspecte: forma
de guvernământ; forma structurii de stat;
regimul politic.
3 criterii în funcţie de care statul va
căpăta o anumită formă:
1. modul de organizare şi exercitare a

puterii suverane pe teritoriul statului
stat unitar/stat federal.
2. caracterele şi prerogativele
organismului învestit cu funcţia de şef

al statului monarhie/republică

metodele de guvernare statul va avea
un regim politic democratic/autocratic sau
autoritar.
Orice stat, ca entitate suverană, deţine
prerogativa, în virtutea suveranităţii sale,
de a decide, în mod liber şi în
conformitate cu prevederile
constituţionale, ce formă de guvernământ,
de structură ori de regim politic să adopte.
Structura de stat
Din punct de vedere conceptual, structura
de stat reprezintă modul de organizare al
puterii în raport cu teritoriul statului.
Astfel, statele pot fi împărţite în 2 categorii:
state unitare;
state compuse.
Statul unitar
format dintr-un ansamblu unic de organisme
constituţionale prin care se exercită puterea
politică la nivel central şi local;
activitatea de guvernare se difuzează de la
centru pe cale ierarhică;
există o singură ordine juridică întemeiată pe o
constituţie unică;
populaţia are, de regulă, o singură cetăţenie.
Statul unitar
Deşi statul este unitar, teritoriul sau poate fi
împărţit în unităţi administrativ-teritoriale.
Subdiviziunile administrativ-teritoriale ale
statului au caracter administrativ şi nu
constituie state în interiorul statului.
Statul unitar
Structura internă a statului este concepută
pe principiul centralizării, reprezentând
un ansamblu unic de instituţii şi puterea
de control a autorităţilor publice centrale
aspra autorităţilor locale.
Statul unitar
Deconcentrarea – reprezintă
diminuarea puterii centrale prin
acordarea unei autorităţi publice locale,
ai căror titulari sunt numiţi de puterea
centrală (în urma unui concurs), a
dreptului de a lua decizii pe plan local.
Statul unitar
Prefectul – este agentul local al puterii
guvernamentale centrale, ce execută ordinele
primite de la guvern şi ia el însuşi anumite
decizii şi care nu anulează autoritatea puterii
centrale.
Sunt numiţi de guvern şi plasaţi sub controlul
ierarhic al acestuia.
Autorităţile centrale exercită un control ierarhic
asupra agenţilor locali desconcentraţi, având
dreptul de a le aproba, suspenda, anula sau
modifica actele emise.
Statul unitar
Servicii publice deconcentrate:
Direcţiile de Sănătate Publică,
Inspectoratele şcolare, Agenţiile pentru
protecţia mediului, Direcţiile generale
de poliţie, Inspectoratele de muncă,
Direcţiile de finanţe publice etc.
Statul unitar
Descentralizarea - reprezintă o
alternativă la centralizarea excesivă.
este posibilitatea recunoscută de puterea
centrală colectivităţilor locale de a
adopta în anumite domenii sau la nivel
teritorial anumite acte sau decizii, fără a
se consulta în prealabil cu centrul.
Statul unitar
Prin descentralizare sunt scoase din
competenţa puterii şi autorităţii centrale
anumite servicii publice de interes local
sau din domeniile speciale de acţiune
şi transferate în sarcina unor autorităţi
ale administraţiei publice locale.
Statul unitar
Primarii şi consiliile locale beneficiază de
o anumită independenţă faţă de puterea
centrală şi acţionează în mod autonom.
Independenţa şi autonomia se bazează pe
faptul ca aceste organe sunt alese pe plan
local şi nu numite de puterea centrală.
Statul unitar complex
una dintre formele imperfecte sau atipice
ale categoriei de „stat unitar”;
statul unitar care fără a pierde unitatea
sa de structură, prezintă mari diversităţi
locale administrative, de legislaţie, de
jurisdicţie;
în practica constituţională, sunt
considerate state unitare complexe:
„uniunea încorporată” şi „regionalismul”.
Uniunea încorporată – un stat caracterizat
teoretic prin unitatea puterii legislative, în
interiorul căreia există o diversitate de
legislaţii corespunzând unei diversităţi de
populaţii şi teritorii „încorporate” de către
statul unitar într-un lung proces istoric.
Regatul Unit al Marii Britanii şi Irlandei de
Nord.
Regionalismul – exprimă o situaţie
geografică, politică, administrativă,
lingvistică, spirituală cu rădăcini istorice în
dezvoltarea unui stat unitar, datorită
căreia acesta optează pentru împletirea
atributelor suverane ale conducerii
centralizate cu atribuirea unei autonomii
largi unor colectivităţi regionale.
Regionalismul devine politic atunci când
competenţele regiunii depăşesc pe cele ale unei
simple circumscripţii administrative care
beneficiază de autonomie locală.
În acest caz, unitatea administrativ-teritorială
care beneficiază de statutul de „regionalism
politic” deţine, într-un cadru prestabilit,
prerogativa (puterea) de a se autoguverna.
Spania, Italia
Statul compus
Este format din mai multe entităţi statale
reunite într-un stat suprapus lor şi
legate între ele prin raporturi juridice.
Uniuni de state, confederaţii, state
federale.
Uniunile de state
Asociaţii de state, cuprinzând
uniunea personală şi uniunea reală.
Statele constituite într-o uniune
personală au în comun instituţia şefului
de stat, fiecare păstrându-şi parlamentul
şi guvernul.
Moldova şi Ţara Românească 1859-1862.
Uniunile de state
În uniunea reală conduce acelaşi monarh,
statele componente îşi constituie organe
comune care exercită, în numele uniunii
reale, suveranitatea statală în domeniile
diplomaţiei, apărării şi finanţelor.
Moldova şi Ţara Românească 1862-1864.
Confederaţiile de state
Confederaţia de state - asociaţie
teoretic permanentă de state care
urmăresc obiective identice (domeniile
relaţiilor internaţionale şi al apărării).
Confederaţia helvetică (sec XIV-1848);
Confederaţia S.U.A. (1776-1787);
Confederaţia Rhinului (1806-1815).
Statul federal
O asociaţie de state care se supune, pe
de o parte, unei puteri centrale unice
(puterea federală) şi care, pe de altă parte,
conservă o autonomie constituţională,
administrativă şi jurisdicţională.
Statul federal
Trăsături:
unitate pe plan internaţional – statele
componente ale federaţiei nu se bucură
de personalitate juridică în relaţiile
internaţionale.
diversitatea constituţională şi juridică
pe plan intern.
supleţea raporturilor între federaţie
şi statele membre.
Statul federal
Federalismul veritabil se bazează pe două
principii complementare:
•Principiul autonomiei
•Principiul participării
Statul federal
Principiul autonomiei
Se stabileşte o strictă partajare a competenţelor
între statul federal şi statele membre ale
federaţiei, cu respectarea colaborării între
autorităţile centrale şi cele locale.
În constituţia statului federal sunt prevăzute
expres competenţele exclusive ale acestuia.
Toate celelalte atribuţii revin statelor
componente ale federaţiei.
Statul federal
Principiul participării
Presupune participarea statelor
federale, pe baze de egalitate, la
elaborarea deciziilor aplicabile pe
teritoriul întregii federaţii.
Pe plan internaţional, statul federal are
caracterul unui stat unitar (un singur
teritoriu, o singură cetăţenie a
populaţiei sale, o singură capitală).
Statul federal
Componentele federaţiei cunosc
denumiri diferite:
State (ex. SUA, India,
Australia, Venezuela)
Provincii (ex. Canada, Argentina)
Länder (ex. Germania, Austria)
Cantoane (Elveţia)
Statul federal
Regiuni (Belgia)
Entităţi federate: republici, ţinuturi,
regiuni autonome, districte autonome
(Federaţia Rusă).
Forma de guvernământ
Un concept juridic şi politologic care indică
natura instituţiei care îndeplineşte funcţia
de şef al statului: preşedinte, monarh-
rege, împărat, Directorat, Consiliul de
Stat, Consiliul revoluţiei, Consiliul federal.
Statele se împart în republici şi monarhii.
Monarhia – forma de guvernare în care organul
care îndeplineşte funcţia de şef al statului este
un monarh care ocupă tronul, fie prin alegerea
pe viaţă, fie prin succesiune ereditară.
Monarhiile pot fi: absolute (monarhul este unicul
organ suprem în stat), limitate sau
constituţionale (prerogative stabilite prin
Constituţie) şi dualiste (partajarea suveranităţii
între rege şi parlament).
Republică – forma de guvernare în care
organul care îndeplineşte funcţia de şef
de stat este ales pe o perioadă
determinată. Şeful statului poate fi ales pe
viaţă (în Iugoslavia sub preşedinţia lui
Tito), ales prin vot universal (alegeri
prezidenţiale: SUA, Federaţia Rusă) sau
ales de către parlament (alegeri
parlamentare: Italia, Germania).
Republică semiprezidenţială – alegerea
preşedintelui prin vot universal direct şi
răspunderea politică a guvernului faţă
de parlament.
România, Franţa, Portugalia, Finlanda.
Teoria Constituţiei
Din punct de vedere material, regimul
constituţional exprimă ansamblul de reguli care
reglementează organizarea şi conducerea unui
stat într-o anumită etapă a dezvoltării sale.
Din punct de vedere formal, regimul
constituţional exprimă exteriorizarea sau
obiectivarea ansamblului de reguli care
reglementează organizarea şi conducerea unui
stat într-un document politico-juridic (constituţie).
Constituţia scrisă se prezintă sub forma
unui document politico-juridic, având
mai multe sau mai puţine articole şi care
era adoptat direct de popor sau de
reprezentanţii acestuia, potrivit unei
proceduri speciale şi solemne.
Condiţii de fond:
Prevederile să aibă un caracter politic, să
privească raporturi de putere;
Prevederile să aibă un caracter normativ, să
fie general-obligatorii.
Condiţii de formă:
Constituţia să fie adoptată printr-o procedură
legislativă;
să aibă o forţă juridică superioară tuturor
celorlalte acte normative în stat.
Definiţie
Constituţia - este un act politico-juridic
fundamental, influenţat de o anumită filozofie
socială şi adoptat de naţiune sau în numele ei,
pentru a stabili forma de stat, modul de
organizare şi funcţionare a puterilor statului şi
raportul între acestea, principiile generale ale
ordinii juridice a societăţii şi drepturile şi
îndatoririle cetăţenilor, act care este adoptat şi
modificat potrivit unei proceduri speciale.
Există două forme principale ale constituţiei:
Constituţia cutumiară
Constituţia scrisă
obiceiuri, tradiţii, practici care au ca trăsătură
comună faptul că sunt nescrise şi că
reglementează modul de organizare şi
funcţionare a instituţiilor de guvernare şi
raporturile între ele, statutul indivizilor.
elementul material (constă în conţinutul cutumei)
elementul psihologic (constă în convingerea
fiecărui destinatar al cutumei că ea există şi că
trebuie să se conformeze conţinutului sau
prescripţiei acesteia.).
Condiţii:

să se repete;
durata actelor de repetare să fie relativ
îndelungată;

repetarea să fie constantă;
obiceiurile repetate să fie clare;

obiceiul să întrunească consensul destinatarilor săi.
Constituţia scrisă
Asigură o mai mare stabilitate şi securitate
a instituţiilor politice, deoarece conţinutul
articolelor sale este clar.
Supremaţia Constituţiei se asigură prin
controlul constituţionalităţii legilor şi al
altor acte cu un conţinut normativ
Constituţia cutumiară/scrisă
cutuma contra legem;
cutuma praeter legem.
Cutuma praeter legem completează legea
constituţională. Este vorba despre o cutumă
supletivă sau interpretativă.
Cutuma contra legem contrazice regula
constituţională scrisă.
Adoptarea si revizuirea Constituţiei
Puterea constituantă originară este cea

care adoptă Constituţia unui stat, este
vorba despre prima Constituţie a unui stat
sau despre o nouă Constituţie.
Puterea constituantă derivată este cea care
modifică Constituţia aflată deja în vigoare.
Există un organ special sau o procedură
specială prevăzută în Constituţie, care
instituie modalităţile modificării sale.
Adoptarea Constituţiei
Situaţiile în care se adoptă o Constituţie nouă:
•O dată cu formarea unui stat nou.
•În situaţia în care în viaţa unui stat au loc
schimbări politice structurale, fundamentale,
când se schimbă regimul politic ori când un
stat îşi reînnoieşte fundamental bazele
politico-juridice, sistemul social-politic sau
când îşi desăvârşeşte unitatea naţională.
Adoptarea Constituţiei
Clasificarea Constituţiilor după modul de
adoptare:
•Constituţia octroiată sau concedată;
•Constituţia-pact;
•statutul;
•Constituţia-convenţie.
Revizuirea Constituţiei
Revizuirea unei Constituţii constă în modificarea
acesteia prin reformularea, abrogarea anumitor
articole sau prin adăugarea unui text nou.
•Posibilitatea şi procedura de revizuire
sunt expres prevăzute chiar în textul legii
fundamentale.
Din punct de vedere al procedurii de revizuire
distingem între:
•Constituţia suplă – o Constituţie a cărei
revizuire se înfăptuieşte, practic, prin
votarea, fără o procedură specială, a unei legi
ordinare.
•Constituţia rigidă – o Constituţie a cărei
modificare se dovedeşte a fi mai dificilă
decât cea a unei legi ordinare.
Constituţia rigidă – modalitate de
revizuire complexă din cauza procedurii
cerute, care implică colaborarea mai
multor organisme constituţionale şi votul
unei majorităţi calificate, adică 2/3 din
numărul membrilor parlamentului.
Constituţia României
În Constituţia României revizuită, se prevede
la art. 150: (1) Revizuirea Constituţiei poate fi
iniţiată de Preşedintele României la
propunerea guvernului, de cel puţin o
pătrime din numărul deputaţilor sau al
senatorilor, precum şi de cel puţin 500.000 de
cetăţeni cu drept de vot.
(2) Cetăţenii care iniţiază revizuirea
Constituţiei trebuie să provină din cel puţin
jumătate din judeţele ţării, iar în fiecare dintre
aceste judeţe sau în municipiul Bucureşti
trebuie să fie înregistrate cel puţin 20.000 de
semnături în sprijinul acestei iniţiative.
Art. 151: (1) Proiectul sau propunerea de
revizuire trebuie adoptată de Camera
Deputaţilor şi de Senat, cu o majoritate de
cel puţin două treimi din numărul membrilor
fiecărei Camere. (2) Dacă prin procedura de
mediere nu se ajunge la un acord, Camera
Deputaţilor şi Senatul, în şedinţă comună,
hotărăsc cu votul a cel puţin trei pătrimi
din numărul deputaţilor şi senatorilor.
(3) Revizuirea este definitivă după aprobarea ei
prin referendum, organizat în cel mult 30 de
zile de la data adoptării proiectului sau a
propunerii de revizuire.
Art. 152: (1) Dispoziţiile prezentei Constituţii
privind caracterul naţional, independent, unitar
şi indivizibil al statului român, forma republicană
de guvernământ, integritatea teritoriului,
independenţa justiţiei, pluralismul politic şi limba
oficială nu pot forma obiectul revizuirii.
(2) De asemenea, nici o revizuire nu poate fi
făcută dacă are ca rezultat suprimarea
drepturilor şi a libertăţilor fundamentale ale
cetăţenilor sau a garanţiilor acestora. (3)
Constituţia nu poate fi revizuită pe durata
stării de asediu sau a stării de urgenţă şi nici
în timp de război.
Principalele mecanisme de
interferenta/colaborare a
structurilor de guvernare
Principul separaţiei puterilor este introdus prin

Regulamentele Organice din 1831 şi 1832.
Principul va fi reluat în Constituţiile
adoptate în 1866, 1923 şi 1938.
interferenta
În 1948, s-a renunţat formal la principiul
separaţiei puterilor, acesta fiind înlocuit cu
principiul unicităţii puterii (Constituţia din
1948).
Constituţia din 1991 nu a prevăzut expres
principiul separaţiei puterilor, însă acest
principiu este aşezat de legiuitorul constituant
la baza organismelor învestite cu atribuţii de
suveranitate şi a raporturilor dintre acestea.
interferenta
În urma revizuirii Constituţiei din 2003, în art.
1 alin 4 se prevede că: „Statul se organizează
potrivit principiului separaţiei şi echilibrului
puterilor – legislativă, executivă şi
judecătorească – în cadrul democraţiei
constituţionale”.
interferenta
Mecanismele de interferenţă a structurii de

guvernare reprezintă ansamblul metodelor
sau formelor prin intermediul cărora
instituţiile guvernante concură printr-o
strânsă interferenţă la înfăptuirea conducerii
sistemului social global.
Putere executiva Legislativ
A. Desemnarea unor membri ai parlamentului
de către puterea executivă (ex.: în Italia,
preşedintele republicii poate numi cinci
senatori pe viaţă, în Marea Britanie, regina şi
primul-ministru au dreptul să acorde titlul de
lord unor personalităţi deosebite, titlu care
este conferit pe viaţă şi dă dreptul persoanei
respective să devină membru al Camerei
Lorzilor).
B. Intervenţia puterii executive în organizarea
internă a activităţii Camerelor legislative
•convocarea parlamentului de catre şeful
statului în sesiuni extraordinare;
•participarea guvernului la stabilirea ordinii de zi
a fiecărei Camere legislative, putând astfel
interveni în organizarea şedinţelor
acestora.
C. Implicarea directă a puterii executive
în activitatea legislativă a parlamentului:
•1. iniţiativa legilor;
•2. participarea la dezbaterile parlamentare;
•3. mesaje adresate de şeful statului naţiunii,
prin intermediul parlamentului.
D. Prerogativele puterii executive
privind finalizarea procesului legislativ
•sancţionarea sau promulgarea legilor;
•dreptul de veto.
În formele de guvernământ monarhice,
regele sancţionează (aprobă) legile. În
republici se utilizează procedura
promulgării.
E. Delegarea legislativă
Delegarea este un transfer de prerogative de
la parlament către guvern privind adoptarea
unui act normativ.
Potrivit Constituţiei României, la art. 115:
Parlamentul poate adopta o lege specială de
abilitare a guvernului pentru a emite ordonanţe
în domenii care nu fac obiectul legilor organice.
Guvernul poate adopta ordonanţe de
urgenţă numai în situaţii extraordinare a
căror reglementare nu poate fi amânată,
având obligaţia de a motiva urgenţa în
cuprinsul
acestora.
Ordonanţa de urgenţă intră în vigoare numai
după depunerea sa spre dezbatere în
procedură de urgenţă la Camera competentă
să fie sesizată şi după publicarea ei în
Monitorul Oficial.
F. Dizolvarea parlamentului
Preşedintele poate să dizolve parlamentul, după
ce se consultă cu preşedinţii celor două
Camere şi cu liderii grupurilor parlamentare,
dacă forul legislativ nu a acordat votul de
încredere pentru formarea guvernului în
termen de 60 zile de la prima solicitare şi
numai după respingerea a cel puţin două
solicitări de învestitură.
Parlamentul nu poate fi dizolvat în ultimele 6
luni de mandat al Preşedintelui şi nici în
timpul stării de mobilizare, de război, de
asediu sau de urgenţă.
În cursul unui an, Parlamentul poate fi dizolvat
doar o dată.
Legislativ Putere executiva
A. Intervenţia parlamentului în
formarea executivului şi în
desemnarea unor înalţi demnitari ai
puterii executive
prerogativa parlamentului în republicile
parlamentare, de a alege şi revoca pe
preşedinte.
B. Intervenţia parlamentului în acţiunea
executivului
răspunsul dat de parlamentari unor probleme
la solicitarea guvernului sau a şefului statului
(ex.: răspunsul adresat în parlament la
mesajele transmise de şeful statului);
(1) Guvernul şi celelalte organe ale
administraţiei publice, în cadrul controlului
parlamentar al activităţii lor, sunt obligate să
prezinte informaţiile şi documentele cerute de
Camera Deputaţilor, de Senat sau de comisiile
parlamentare, prin intermediul preşedinţilor
acestora. (2) Membrii Guvernului au acces la
lucrările Parlamentului. Dacă li se solicită
prezenţa, participarea lor este obligatorie.
constituirea unor comisii de anchetă asupra
activităţii unor departamente ale executivului;
întrebări şi interpelări adresate membrilor
guvernului. Cel interpelat poate refuza, în
anumite situaţii şi condiţii, să răspundă la o
anumită întrebare, justificând refuzul său din
considerente de apărare a unor secrete de
stat sau a securităţii naţionale.
(1) Guvernul şi fiecare dintre membrii săi au
obligaţia să răspundă la întrebările sau la
interpelările formulate de deputaţi sau de
senatori, în condiţiile prevăzute de
regulamentele celor două Camere ale
Parlamentului.
adoptarea unor moţiuni simple cu privire la
acţiunile unor membri ai guvernului;
Camera Deputaţilor sau Senatul poate adopta
o moţiune simplă prin care să-şi exprime
poziţia cu privire la o problemă de politică
internă sau externă ori, după caz, cu privire la
o problemă ce a făcut obiectul unei
interpelări.
(1) Camera Deputaţilor şi Senatul, în şedinţă
comună, pot retrage încrederea acordată
Guvernului prin adoptarea unei moţiuni de
cenzură, cu votul majorităţii deputaţilor şi
senatorilor.
(2) Moţiunea de cenzură poate fi iniţiată de
cel puţin o pătrime din numărul total al
deputaţilor şi senatorilor şi se comunică
Guvernului la data depunerii.
(3) Moţiunea de cenzură se dezbate după 3
zile de la data când a fost prezentată în
şedinţa comună a celor două Camere.
(4) Dacă moţiunea de cenzură a fost respinsă,
deputaţii şi senatorii care au semnat-o nu
mai pot iniţia, în aceeaşi sesiune, o nouă
moţiune de cenzură, cu excepţia cazului în
care Guvernul îşi angajează răspunderea
potrivit articolului 114.

Angajarea răspunderii Guvernului
(1) Guvernul îşi poate angaja răspunderea în faţa
Camerei Deputaţilor şi a Senatului, în şedinţă
comună, asupra unui program, a unei declaraţii de
politică generală sau a unui proiect de lege.
(2) Guvernul este demis dacă o moţiune de cenzură,
depusă în termen de 3 zile de la prezentarea
programului, a declaraţiei de politică generală sau
a proiectului de lege, a fost votată în condiţiile
articolului 113.
121
Angajarea răspunderii Guvernului
(3) Dacă Guvernul nu a fost demis potrivit

alineatului (2), proiectul de lege prezentat,
modificat sau completat, după caz, cu
amendamente acceptate de Guvern, se
consideră adoptat, iar aplicarea
programului sau a declaraţiei de politică
generală devine obligatorie pentru Guvern.
C. Intervenţia parlamentului asupra existenţei
unor autorităţi executive
Modalităţi cunoscute sunt: punerea sub
acuzare a şefului statului şi a miniştrilor.
Potrivit art.109 din Constituţia României, urmărirea
penală a membrilor Guvernului este cerută de cele
două Camere ale Parlamentului, precum şi de
preşedintele României.
Potrivit Legii nr.115/1999 privind responsabilitatea
ministerială, pe lângă răspunderea politică,
membrii Guvernului pot răspunde şi civil,
administrativ, disciplinar sau penal, după caz,
potrivit dreptului comun.
Guvernul răspunde politic în faţa
Parlamentului, aceasta fiind o altă formă de
intervenţie a puterii legislative în
activitatea puterii executive.
Categorii tipologice ale structurii de guvernare
regimul confuziei puterilor;

regimul separaţiei rigide;
regimul separaţiei suple sau al colaborării
puterilor;
regimul semi-prezidenţial.
Regimul confuziei puterilor
Deţinerea şi exercitarea de către acelaşi organ

a prerogativelor constituţionale de natură
legislativă şi executivă.
El este denumit în doctrina constituţională
„regim de adunare”.
În practică nu a fost viabil.
Regimul separaţiei rigide a puterilor (regimul
prezidenţial)
puterea executivă este încredinţată prin

Constituţie preşedintelui, învestit cu largi
responsabilităţi în conducerea generală a
statului; el este puterea executivă.
preşedintele nu poate dizolva Parlamentul, iar
acesta nu-l poate revoca sau demite pe
Preşedinte.
Regimul separaţiei rigide a puterilor (regimul
prezidenţial)
Preşedintele deţine o poziţie egală cu cea a

Parlamentului în ceea ce priveşte
reprezentarea naţiunii;
Preşedintele răspunde în faţa naţiunii;
Miniştrii nu răspund politic pentru acţiunea
guvernamentală pe care o desfăşoară în
faţa parlamentului.
Regimul separaţiei suple sau al colaborării
puterilor (regimul parlamentar)
alegerea preşedintelui republicii de către
parlament - este evidentă doar în formele
de guvernare republicane;
răspunderea politică a membrilor Guvernului şi
a acestuia în întregul său faţă de Parlament;
prerogativele constituţionale conferite
executivului ca în anumite condiţii
prevăzute expres şi limitativ în legea
fundamentală să dizolve Parlamentul.
Regimul separaţiei suple sau al colaborării
puterilor (regimul parlamentar)
Membrii Parlamentului sunt si membrii

Guvernului.
Separare supla/colaborare a puterilor.
Dominatie a Legislativului asupra guvernului.
Regimul semi-prezidenţial
Alegerea şefului statului prin vot universal

direct, secret si liber exprimat.
Răspunderea politică a guvernului faţă de
parlament.
Retragerea increderii acordate Guvernului.
Dizolvarea Parlamentului.
PAUZĂ!!!

133
CETĂŢENIA ROMÂNĂ
Din punct de vedere juridic, cetăţenia

reprezintă acea legătura permanentă,
politică şi juridică, ce se realizează între un
individ, persoana fizică şi statul pe al cărui
teritoriu locuieşte.
Cetăţenia română este legătura şi apartenenţa
unei persoane fizice la statul român.
accepţiuni:
Instituţie juridică – totalitatea regulilor de

drept ce au ca obiect de reglementare modul
de dobândire şi de pierdere a cetăţeniei.
Condiţie juridică – situaţia rezultată din
raporturile juridice statornicite între o
persoană fizică şi stat, exprimând apartenenţa
acestuia la statul al cărui cetăţean este.
Naţiune/Naţionalitate/Cetăţenie
Naţionalitatea este dată de unitatea de rasă,
de limbă şi de religie a celor ce trăiesc sub
aceeaşi autoritate pe un anumit teritoriu,
având o conştiinţă şi o istorie îndelungată
comună, dar şi acelaşi ideal.
Naţiunea reprezintă totalitatea celor care au
în comun acest atribut, această unitate.
Naţiune/Naţionalitate/Cetăţenie
Naţionalitate = Cetăţenie
Iniţial, cetăţenia a fost desemnată prin
termenul de naţionalitate, termen ce se
mai regăseşte şi acum în unele constituţii.
(Constituţia Suediei, art. 7, cap. II)
Evoluţie istorică
Codul civil din 1864
principiul ius sangvinis
moduri de dobândire: naştere, naturalizare,
căsătorie şi repatriere.
A introdus termenul de cetăţenie şi l-a
înlăturat pe cel de supuşenie.
l
Evoluţie istorică
Legea nr. 28/1924 – o reglementare amplă a
modurilor de dobândire şi de pierdere a
cetăţeniei.
Legea nr. 33/1939 – pierderea şi dobândirea
naţionalităţii române; exclude dubla
cetăţenie.
Decretul nr. 125/1948 – dobândirea cetăţeniei
de plin drept şi prin încetăţenire.
Evoluţie istorică
Decretul nr. 33/1952 – retragerea cetăţeniei
prin decret al Prezidiului Marii Adunări
Naţionale.
Legea nr. 24/1971 – una dintre cele mai
moderne reglementări în materie;
preambul cuprinzând principiile aplicabile
cetăţeniei; model pentru Legea nr. 21/1991.
Evoluţie istorică
Constituţia României – art. 5 – Cetăţenia
română se dobândeşte, se păstrează sau se
pierde în conditiile prevăzute de legea
organică. Cetăţenia română nu poate fi
retrasă aceluia care a dobândit-o prin
naştere.
Legea nr. 21/1991 a cetăţeniei române, cu
modificările ulterioare.
Principiile cetăţeniei române
egalitatea cetăţenilor români fără deosebire
de rasă, naţionalitate, origine etnică,
apartenenţă politică, avere sau origine
socială (art.4 alin.2 din Constituţie).
cetăţenia se dobândeşte pe baza principiului
ius sangvinis; dobândeşte automat cetăţenia
română indiferent de locul naşterii sale,
copilul ai cărui părinţi sau numai unul dintre
ei, este cetăţean român.
stabilirea modului de dobândire a cetăţeniei,
ca şi drepturile şi îndatoririle fundamentale
ale cetăţenilor, reprezintă un atribut inerent,
exclusiv şi suveran al statului.
cetăţenii români au de regulă o singură
cetăţenie dar, potrivit legii române,
pot dobândi o a doua cetăţenie.
căsătoria nu poate produce efecte juridice
asupra cetăţeniei soţilor iar schimbarea
cetăţeniei unuia dintre soţi nu produce
efecte asupra cetăţeniei celuilalt soţ.
cetăţenia română nu poate fi retrasă aceluia
care a dobândit-o prin naştere.
Dobândirea cetăţeniei române
Cetăţenia română se dobândeşte prin:
naştere
adopţie
acordare la cerere
Dobândirea cetăţeniei prin naştere
Principiul ius sangvinis.
„Copiii născuţi pe teritoriul României din
părinţi cetăţeni români, sunt cetăţeni
români”. Au calitatea de cetăţean român cei
care s-au născut pe teritoriul statului român,
chiar dacă numai unul dintre părinţi este
cetăţean român, precum şi cei care s-au
născut în străinătate şi ambii părinţi sau
numai unul dintre ei are cetăţenie română.
Dobândirea cetăţeniei prin naştere
Legea cetăţeniei stabileşte şi o prezumţie de
cetăţenie română, precizând că minorul găsit
pe teritoriul statului român este cetăţean
român, dacă nici unul dintre părinţi nu este
cunoscut.
Prezumţie relativă de cetăţenie (1864 -
prezent).
Dobândirea cetăţeniei prin adopţie
Cetăţenia română se dobândeşte de către
copilul cetăţean străin sau fără cetăţenie,
prin adopţie, dacă adoptatorii săi sunt
cetăţeni români.
În cazul în care adoptatul este major, este
necesar consimţământul acestuia.
Dobândirea cetăţeniei prin adopţie
În cazul declarării nulităţii sau anularii adopţiei,
copilul care nu a împlinit vârsta de 18 ani este
considerat că nu a fost niciodată cetăţean
român, dacă domiciliază în străinătate sau
dacă părăseşte ţara pentru a domicilia în
străinătate.
Dobândirea cetăţeniei prin acordare la
cerere. Condiţii
s-a născut şi domiciliază, la data cererii pe
teritoriul României sau, deşi nu s-a născut
pe acest teritoriu, domiciliază, în condiţiile
legii pe teritoriul statului român de cel puţin
8 ani sau, în cazul în care este căsătorit şi
convieţuieşte cu un cetăţean român, de cel
puţin 5 ani, de la data căsătoriei;
cerere
dovedeşte prin comportament, acţiuni şi
atitudine, loialitate faţă de statul român, nu
întreprinde sau sprijină acţiuni împotriva
ordinii de drept sau a securităţii naţionale
şi declară că nici în trecut nu a întreprins
asemenea acţiuni;
a împlinit vârsta de 18 ani;
cerere
are asigurate, în România mijloace legale
pentru o existenţă decentă, în condiţii
stabilite de legislaţia privind regimul străinilor;
este cunoscut cu o bună comportare şi nu a
fost condamnat în ţară sau în străinătate
pentru o infracţiune care îl face nedemn de
a fi cetăţean român;
cerere
cunoaşte limba română şi posedă noţiuni
elementare de cultură şi civilizaţie
românească, în măsură suficientă pentru a
se integra în viaţa socială;
cunoaşte prevederile Constituţiei României şi
imnul naţional.
cerere
Termenele de mai sus pot fi reduse până la
jumătate: dacă solicitantul este o personalitate
recunoscută pe plan internaţional; dacă este
cetăţean al unui stat membru UE; dacă a
dobândit statut de refugiat potrivit
prevederilor legale în vigoare; dacă a investit în
România sume care depăşesc
1.000.000 de euro.
cerere
Cetăţenia română se poate acorda şi
persoanelor care au pierdut această cetăţenie,
precum şi descendenţilor acestora până la
gradul 2 inclusiv şi care cer redobândirea ei,
cu păstrarea cetăţeniei străine şi stabilirea
domiciliului în ţară sau cu menţinerea acestuia
în străinătate, dacă îndeplinesc în mod
corespunzător condiţiile prevăzute de lege.
cerere
Persoanele care au dobândit cetăţenia
română prin naştere sau prin adopţie şi care
au pierdut-o din motive neimputabile lor
sau această cetăţenie le-a fost ridicată fără
voia lor, precum şi descendenţii acestora
până la gradul III, la cerere, pot redobândi
sau li se poate acorda cetăţenia română, cu
posibilitatea păstrării cetăţeniei străine (..).
Acordarea cetăţeniei
Aprobarea cererilor de acordare sau de
redobândire a cetăţeniei se face prin ordin
al preşedintelui Autorităţii Naţionale pentru
Cetăţenie, pe baza propunerilor Comisiei
pentru cetăţenie.
Acordarea cetăţeniei
Cetăţenia română se dobândeşte de la data
depunerii jurământului de credinţă.
Jurământul se depune în termen de 3 luni de
la data comunicării ordinului de
acordare/redobândire a cetăţeniei.
Se eliberează un certificat de cetăţenie
română.
Pierderea cetăţeniei
Cetăţenia română se pierde prin:
retragerea cetăţeniei române;
aprobarea renunţării la cetăţenia română;
în alte cazuri prevăzute de lege.
Retragerea cetăţeniei
aflată în străinătate, săvârşeşte fapte deosebit
de grave prin care vatămă interesele statului
român sau lezează prestigiul României;
aflată în străinătate, se înrolează în forţele
armate ale unui stat cu care România a rupt
relaţiile diplomatice sau cu care este în
stare de război;
Retragerea cetăţeniei
a obţinut cetăţenia română prin mijloace
frauduloase;
este cunoscută ca având legături cu grupări
teroriste sau le-a sprijinit, sub orice formă,
ori a săvârşit alte fapte care pun în pericol
siguranţa naţională.
Aprobarea renunţării la cetăţenia
română
Se poate aproba renunţarea la cetăţenia
română persoanei care a împlinit vârsta de
18 ani şi care:
nu este învinuită sau inculpată într-o cauză
penală ori nu are de executat o pedeapsă
penală;
Aprobarea renunţării la cetăţenia
română
nu este urmărită pentru debite către stat,
persoane fizice sau juridice din ţară sau,
având astfel de debite, le achită ori
prezintă garanţii corespunzătoare pentru
achitarea lor;
a dobândit ori a solicitat şi are asigurarea că
va dobândi o altă cetăţenie.
În alte cazuri prevăzute de lege
Copilul minor, cetăţean român, adoptat de un
cetăţean străin, pierde cetăţenia română
dacă, la cererea adoptatorului sau după caz, a
adoptatorilor, dobândeşte cetăţenia acestora,
în condiţiile prevăzute de legea străină.
Minorului care a împlinit vârsta de 14 ani i se
cere consimţământul.
În alte cazuri prevăzute de lege
Pierde cetăţenia română copilul găsit pe
teritoriul României dacă, până la împlinirea
vârstei de 18 ani, i s-a stabilit filiaţia faţă de
ambii părinţi, iar aceştia sunt cetăţeni străini.
Cetăţenia română se pierde şi în cazul în care
filiaţia s-a stabilit numai faţă de un părinte
cetăţean străin, celălalt părinte rămânând
necunoscut.
Dovada cetăţeniei române
Se face, potrivit legii cetăţeniei române, cu

cartea de identitate/buletinul de identitate,
cu paşaportul sau cu certificatul constatator al
acordării cetăţeniei române.
În caz de nevoie, misiunile diplomatice sau
oficiile consulare ale României eliberează,
la cerere, dovezi de cetăţenie pentru
cetăţenii români aflaţi în străinătate.
Cetăţenia de onoare
Potrivit legii, cetăţenia română cu titlul de

„cetăţenie de onoare” se poate acorda
unor străini pentru servicii deosebite
aduse ţării şi naţiunii române, la
propunerea Guvernului, fără nici o altă
formalitate, de către Parlamentul
României.
NU au dreptul de a alege şi de a fi ales şi de a
ocupa o funcţie publică.
Cetăţenia europeană
Dreptul Uniunii Europene nu prevede un
sistem propriu de atribuire a cetăţeniei
Uniunii, aceasta decurgând în mod
automat din cetăţenia unui stat membru.
Cetăţenia UE se suprapune, fără a se substitui,
cetăţeniei naţionale.
Drepturile cetăţenilor UE au caracter evolutiv.
Dreptul la libera circulaţie, dreptul la sejur, de
stabilire, dreptul la muncă şi la studiu în
celelalte state membre ale UE;
Dreptul de vot şi dreptul de a candida la
alegerile pentru Parlamentul European şi
la alegerile locale în statul de rezidenţă, în
aceleaţi condiţii, cu cetăţenii statului
respectiv;
Dreptul de a beneficia pe teritoriul unui stat
terţ (stat care nu este membru al UE) de
protecţie consulară din partea autorităţilor
diplomatice ale unui stat membru, în cazul
în care ţara din care provine nu are
reprezentanţă diplomatică ori consulară în
statul terţ respectiv;
Dreptul de petiţie în faţa Parlamentului
European;
Dreptul de a apela la Ombudsman pentru
examinarea cazurilor de administrare
defectuoasă din partea instituţiilor şi
organismelor comunitare.
Tratatul de la Lisabona adaugă în Titlul II al
Tratatului de funcţionare a Uniunii Europene
(fost Titlul II, intitulat „Cetăţenia”) şi
termenul de „nediscriminare” care se referă
în mod direct la cetăţenia Uniunii.
interzicerea oricărei forme de discriminare pe
motiv de cetăţenie sau naţionalitate (art. 18
alin.1);
Parlamentul European şi Consiliul pot adopta
orice normă în vederea interzicerii acestor
discriminări (art. 18 alin. 2);
Consiliul, cu aprobarea Parlamentului
European, poate lua măsurile necesare în
vederea combaterii discriminării bazate pe
sex, pe religie, pe handicap, vârstă, rasă,
origine etnică sau orientare sexuală (art. 19).
Parlamentul
Potrivit art. 61 din Constituţia revizuită:
„Parlamentul este organul reprezentativ
suprem al poporului român şi unica autoritate
legiuitoare a ţării. Parlamentul este alcătuit
din Camera Deputaţilor şi Senat”.
Bicameralism – dubla reprezentare.
Rolul si structura Parlamentului
Parlamentul României deţine un monopol
legislativ, în sensul că nicio altă autoritate
publică nu poate emite norme juridice cu
caracter de lege.
Tot prin Constitutie se instituie delegarea
legislativă, în virtutea căreia guvernul
poate emite ordonanţe simple sau
ordonanţe de urgenţă.
Delegarea legislativă reprezintă transferul
unor atribuţii legislative la autorităţile
puterii executive, printr-un act de voinţă al
parlamentului ori pe cale constituţională în
situaţii extraordinare.
În ambele cazuri, transferul este limitat şi
condiţionat.
Până in 2003, Parlamentul României a
funcţionat ca un parlament bicameral
în deplinătatea regulilor care determină
funcţionarea acestuia.
aceeaşi legitimitate, aceleaşi atribuţii,
organizare similară şi competenţe
bine stabilite.
comisii de mediere paritare, formată din șapte
deputaţi şi șapte senatori.
Dupa 2003 - se suprima acest sistem
bicameral, desfiinţându-se procedura de
mediere în cazul legilor organice şi
ordinare, urmând ca ea să fie aplicabilă
doar în cazul legilor constituţionale.
Parlamentul României s-a transformat dintr-
unul bicameral în practic trei parlamente
unicamerale.
art. 75 din Constituţie stabileşte că fiecare
Cameră are o anumită competenţă
decizională, cealaltă Cameră fiind o
simplă Cameră de reflecţie, fără nicio
putere de decizie în procesul legislativ.
De asemenea, cele două Camere acţionează
ca un parlament unicameral atunci când se
întrunesc în şedinţă comună şi decid asupra
unor proiecte de lege.
Alegerea Camerelor
Camera Deputaţilor şi Senatul sunt alese prin
vot universal, egal, direct, secret şi liber
exprimat, potrivit legii electorale.
Organizaţiile cetăţenilor aparţinând
minorităţilor naţionale care nu întrunesc în
alegeri numărul de voturi pentru a fi
reprezentate în parlament au dreptul la câte
un loc de deputat, în condiţiile legii electorale.
Alegerea Camerelor
Cetăţenii unei minorităţi naţionale pot fi
reprezentaţi numai de o singură organizaţie.
Numărul deputaţilor şi al senatorilor se
stabileşte prin legea electorală, în raport
cu populaţia ţării.
1 deputat la 70.000 locuitori
1 senator la 160.000 locuitori
Alegerea Camerelor
Alegerea membrilor parlamentului se face prin
vot universal, egal, direct, secret şi liber
exprimat, potrivit prevederilor legii electorale.
Universalitatea votului rezidă în faptul că el
poate fi exercitat de orice membru al corpului
electoral care are vârsta de cel puţin 18 ani
împliniţi până în ziua alegerilor inclusiv şi care
nu a fost sub rigoarea unei incapacităţi.
Alegerea Camerelor
În temeiul art. 37 din Constituţie, dreptul de a fi
ales este supus unei triple condiţii:
•candidaţii pentru Camera Deputaţilor trebuie
să fi împlinit, până în ziua alegerilor inclusiv,
vârsta de 23 de ani, iar persoanele care
candidează la Senat trebuie să aibă vârsta de
cel puţin 33 de ani;
Alegerea Camerelor
dreptul de a fi ales aparţine cetăţenilor cu
drept de vot care îndeplinesc condiţiile
prevăzute în art. 16 alin. 3 din Constituţie,
dacă nu le este interzisă asocierea în
partide politice, potrivit art. 40 alin. 3.
Alegerea Camerelor
art. 16 alin. 3
„Funcţiile şi demnităţile publice, civile sau
militare, pot fi ocupate, în condiţiile legii, de
persoanele care au cetăţenia română şi
domiciliul în ţară. Statul român garantează
egalitatea de şanse între femei şi bărbaţi
pentru ocuparea acestor funcţii şi demnităţi.”
Alegerea Camerelor
art. 40 alin. 3.
„Nu pot face parte din partide politice
judecătorii Curţii Constituţionale, avocaţii
poporului, magistraţii, membrii activi ai
armatei, poliţiştii şi alte categorii de
funcţionari publici stabilite prin lege organică.”
Alegerea Camerelor
cea de-a treia condiţie este legată de
neutralitatea în exercitarea unor funcţii
publice, de incompatibilităţile cerute de lege şi
de evitarea unor conflicte de interese
privitoare la exercitarea unor funcţii de
demnitate publică.
Alegerea Camerelor
Eligibilitate / Incompatibilitate
Condiţiile de eligibilitate se cer a fi
îndeplinite până în ziua alegerilor.
Incompatibilităţile nu sunt condiţii de
eligibilitate şi înlăturarea acestora ţine de
voinţa celui ales, care poate opta, după alegeri,
potrivit
regulamentelor parlamentare, pentru calitatea
de parlamentar sau pentru cea pretins
incompatibilă cu aceasta.
Alegerea Camerelor
Vot egal - neadmiterea votului multiplu şi nici
a altui tip de vot care ar putea conduce la o
altă pondere a votului decât cea consacrată
de Constituţie.
Egalitatea şi caracterul direct al votului
presupun exprimarea acestuia pe cale secretă.
Alegerea Camerelor
Deputaţii şi senatorii se aleg în colegii
uninominale constituite potrivit prevederilor
legale, prin scrutin uninominal, potrivit
principiului reprezentării proporţionale.
Durata mandatului
(1) Camera Deputaţilor şi Senatul sunt alese
pentru un mandat de patru ani, care se
prelungeşte de drept în stare de mobilizare,
de război, de asediu sau de urgenţă, până la
încetarea acestora.
(2) Alegerile pentru Camera Deputaţilor şi
pentru Senat se desfăşoară în cel mult trei
luni de la expirarea mandatului sau de la
dizolvarea parlamentului.
Durata mandatului
(3) Parlamentul nou-ales se întruneşte, la
convocarea preşedintelui României, în cel mult
20 de zile de la alegeri.
(4) Mandatul Camerelor se prelungeşte până
la întrunirea legală a noului parlament. În
această perioadă nu poate fi revizuită
Constituţia şi nu pot fi adoptate, modificate
sau abrogate legi organice.
Durata mandatului
(5) Proiectele de legi sau propunerile

legislative înscrise pe ordinea de zi a
parlamentului precedent îşi continuă
procedura în noul parlament.
Durata mandatului celor doua Camere este

identică.
Durata mandatului
Mai mult, de aici derivă o importantă
consecinţă: niciuna dintre Camere nu poate fi
dizolvată fără dizolvarea celeilalte, în
condiţiile prevăzute de art. 89 din Constituţie.
Constitutia stabileşte numai durata
mandatului Camerelor
parlamentului.
Nu se precizează nici începutul, nici sfârşitul
acestuia, lăsând pe seama legii electorale
precizările necesare în acest sens.
Durata mandatului
Data stabilită prin decret prezidenţial pentru
convocarea parlamentului nou-ales
reprezintă data de la care începe să curgă
termenul de patru ani, respectiv data de la
care începe mandatul parlamentului.
Sfârşitul acestui mandat are loc la împlinirea
termenului de patru ani, respectiv la data
întrunirii noului parlament.
Validarea mandatelor
Până la constituirea organismelor de conducere
ale Camerelor (birourile permanente), lucrările
acestora sunt prezidate de cel mai în vârstă
deputat, respectiv senator, asistat de patru
secretari desemnaţi dintre cei mai tineri
parlamentari, membri ai celor două
Camere.
Caracter provizoriu şi un scop unic: asigurarea
unei bune desfăşurări a procedurii de
validare a mandatelor.
Pentru validarea mandatelor, fiecare Cameră
alege în prima sa şedinţă o comisie din
membri ai Camerei respective.
30 deputati / 15 senatori
În termen de cel mult patru zile de la
constituire, fiecare comisie întocmeşte un
raport în care sunt nominalizaţi
parlamentarii pentru care se propune
validarea sau nevalidarea mandatelor, cu
motivarea propunerilor de invalidare.
Raportul comisiei de validare se prezintă
Camerei Deputaţilor şi Senatului. Validarea
sau nevalidarea mandatelor se face cu votul
majorităţii deputaţilor şi senatorilor prezenţi.
Camerele sunt legal constituite după validarea
a două treimi din mandate.
Invalidarea se propune pentru fraudă
electorală sau pentru nerespectarea
condiţiilor constituţionale şi legale
privind alegerea.
Organizarea Parlamentului
Organizarea şi funcţionarea fiecărei Camere se
stabilesc prin regulament propriu. Resursele
financiare ale Camerelor sunt prevăzute în
bugetele aprobate de acestea.
Autonomia organizatorică şi regulamentară a
Camerelor dă expresie independenţei
Camerei Deputaţilor şi Senatului.
Regulamentul fiecărei Camere este rodul
propriei voinţe şi, ca atare, aprobarea acestuia
nu se face prin lege, ci printr-o hotărâre, care
poate fi modificată, completată sau abrogată.
În România, există 3 regulamente
parlamentare: regulamentul Camerei
Deputaţilor, regulamentul Senatului şi
regulamentul şedinţelor comune ale
Camerei Deputaţilor şi Senatului.
Ele sunt acte normative emise în baza
Constituţiei pentru a reglementa organizarea
şi funcţionarea Camerei Deputaţilor şi a
Senatului şi a şedinţelor comune ale celor
două Camere ale parlamentului.
Decizia nr. 601/2005 a Curţii Constituţionale s-
a stabilit că în ierarhia actelor normative
regulamentele parlamentului sunt acte
juridice cu aplicare limitată, subordonate
Constituţiei şi legilor, obligatorii fiecare numai
pentru sfera de activitate a Camerei care le-a
adoptat.
Fiecare Cameră îşi alege un birou
permanent.
Preşedintele Camerei Deputaţilor şi
preşedintele Senatului se aleg pe
durata mandatului Camerelor.
Ceilalţi membri ai birourilor permanente sunt
aleşi la începutul fiecărei sesiuni.
Membrii birourilor permanente pot fi revocaţi
înainte de expirarea mandatului.
După constituirea legală a Camerei
Deputaţilor şi a Senatului, acestea aleg
birourile permanente care sunt
organismele de conducere ale celor două
corpuri legislative.
Presedinte, 4 vicepresedinti,4 secretari si 4
chestori.
au caracter colegial, întrucât sunt constituite
din preşedinte, vicepreşedinţi, secretari şi
chestori;
sunt organe alese;
respectă configuraţia politică a Camerei
respective, fiind constituite prin negocieri
între grupurile parlamentare;
sunt organe interne de conducere a
Camerelor.
Dacă preşedinţii Camerelor se aleg pentru
întreg mandatul parlamentului, ceilalţi
membri ai Birourilor Permanente se aleg la
începutul fiecărei sesiuni ordinare a Camerei
respective.
Principalele deosebiri dintre atribuţiile celor
două birouri permanente rezidă în
repartizarea atribuţiilor privitoare la
ordinea de zi şi a programului de lucru.
Biroul permanent al Camerei Deputaţilor nu
are competenţa de a aproba ordinea de zi a
Camerei, această atribuţie o are un
organism de sine stătător, denumit
Comitetul liderilor grupurilor parlamentare.
Lucrările Comitetului liderilor grupurilor
parlamentare sunt conduse de Preşedintele
Camerei Deputaţilor, care însă nu are drept
de vot.
În competenţa sa intră aprobarea ordinii de zi
a şedinţelor Camerei Deputaţilor şi a
programului de lucru al acesteia, precum şi
modificările sau completările aduse ordinii
de zi ori programului de lucru.
Configuratia politica a Camerelor
Configuraţia politică este exprimată de
grupurile parlamentare, care sunt structuri
ale Camerelor.
Deputaţii şi senatorii se pot organiza în
grupuri parlamentare, potrivit
regulamentului fiecărei Camere.
Acestea se constituie în fiecare Cameră, prin
asocierea a cel puţin 10 deputaţi sau
7senatori care au candidat în alegeri pe listele
aceluiaşi partid politic, ale aceleiaşi formaţiuni
politice, alianţe politice sau alianţe electorale.
Pot fi si „deputaţi sau senatori independenţi”.
Prerogativele grupurilor parlamentare sunt
prevăzute în regulamentele celor două Camere.
Astfel, grupurile parlamentare:
•fac propuneri în ceea ce priveşte stabilirea
numărului de deputaţi sau de senatori care
vor fi desemnaţi în comisiile de validare;
fac propuneri de candidaţi pentru
funcţia de preşedinte al Camerei
Deputaţilor/Senatului;
propun candidaţi pentru alegerea celorlalţi
membri ai birourilor permanente, în limita
locurilor rezervate;
propun membrii comisiilor parlamentare;
pot prezenta în faţa Camerei poziţia grupului
faţă de ordinea de zi;
prezintă amendamente motivate în scris la
proiectele de lege şi propunerile legislative
supuse spre dezbatere (doar grupurile
pot cere preşedintelui Camerei
Deputaţilor/Senatului să verifice respectarea
cvorumului;
pot propune ce modalitate de vot să fie
folosită, în afară de cazul în care prin
regulament se stabileşte o anumită procedură
de vot (doar grupurile parlamentare din CD);
pot cere ca anumite şedinţe ale Camerei să fie
secrete (doar grupurile parlamentare din CD).
Comisiile parlamentare
Fiecare Cameră îşi constituie comisii
permanente şi poate institui comisii de
anchetă sau alte comisii speciale. Camerele
îşi pot constitui comisii comune.
Birourile permanente şi comisiile
parlamentare se alcătuiesc potrivit configu-
raţiei politice a fiecărei Camere.
comisiile sunt organe de lucru ale Camerelor,
înfiinţate cu scopul de a îndeplini însărcinările
care le sunt înaintate de acestea.
comisiile nu sunt organisme politice, ele sunt
organe care contribuie direct la exercitarea
puterii.
Din punctul de vedere al perioadei pentru care
sunt înfiinţate, comisiile pot fi permanente sau
temporare.
Din punct de vedere al competenţei care le
este conferită, distingem comisii cu o
competenţă generală într-un anumit
domeniu de activitate sau comisii înfiinţate
ad hoc, adică doar pentru examinarea unei
anumite probleme.
Comisiile permanente ale Camerei Deputaţilor
sunt formate din 11-33 de deputaţi, cu
excepţia Comisiei pentru regulament, care se
compune din câte un reprezentant al fiecărui
grup parlamentar din Camera Deputaţilor.
Numărul membrilor comisiilor permanente se
stabileşte, pentru fiecare caz în parte, de
plenul Camerei Deputaţilor, la propunerea
Comitetului liderilor grupurilor parlamentare.
Un deputat face parte, în mod obligatoriu,
dintr-o singură comisie permanentă, cu
excepţia membrilor Comisiei pentru
regulament, Comisiei pentru tehnologia
informaţiei şi comunicaţiilor şi ai Comisiei
pentru egalitatea de şanse pentru femei şi
bărbaţi, care pot face parte şi din altă
comisie permanentă.
Comisia pentru politică economică, reformă şi
privatizare;
Comisia pentru buget, finanţe şi bănci;
Comisia pentru drepturile omului, culte şi
problemele minorităţilor naţionale;
Comisia pentru administraţie publică,
amenajarea teritoriului şi echilibru ecologic;
Rolul comisiilor permanente constă în
examinarea proiectelor de legi, propunerilor
legislative şi amendamentelor, în vederea
elaborării raporturilor sau avizelor.
În același timp, comisiile dezbat şi hotărăsc
asupra altor probleme trimise de biroul
permanent şi pot efectua anchete
parlamentare cu încuviinţarea Camerei.
Comisia permanentă sesizată în fond
întocmeşte un raport asupra celor hotărâte
în comisie, în care se va face referire la
avizele celorlalte comisii care au examinat
proiectul sau propunerea, la amendamentele
prezentate şi la avizul Consiliului Legislativ
Orice comisie permanentă poate porni o
anchetă, în cadrul competenţei sale, cu
încuviinţarea Camerei respective, privitoare
la activitatea desfăşurată de Guvern sau de
administraţia publică.
Comisiile speciale
Camera Deputaţilor şi Senatul pot institui
comisii speciale pentru avizarea unor acte
legislative complexe, pentru elaborarea unor
propuneri legislative sau pentru alte scopuri,
indicate în hotărâri de înfiinţare a comisiei.
Propunerea legislativă, astfel elaborată, nu
se mai supune examinării altor comisii.
Comisiile speciale
Comisiile speciale au acelaşi statut ca şi
comisiile permanente.
Membrii comisiilor speciale îşi păstrează şi
calitatea de membri ai comisiilor permanente.
Comisiile de ancheta
Anchetele parlamentare reprezintă un mijloc
de realizare a controlului parlamentar.
Astfel, la cererea unei treimi din membrii săi,
Camera Deputaţilor şi Senatul vor putea
hotărî înfiinţarea unei comisii de anchetă.
Comisiile de ancheta
Camera Deputaţilor şi Senatul pot hotărî
exercitarea atribuţiilor de control ale
Parlamentului, constituirea unor comisii
comune de anchetă, în contextul dezbaterii
cererii de punere sub acuzare a
preşedintelui României.
Legislatura Parlamentului
Potrivit art. 63 alin. 1 din Constituţie, Camera
Deputaţilor şi Senatul sunt alese pentru un
mandat de patru ani.
Durata mandatului echivalează cu legislatura
Camerelor.
Legislatura Camerei Deputaţilor şi a Senatului
începe pe data întrunirii legale a noilor
Camere.
Legislatura Parlamentului
Pentru asigurarea continuităţii procesului
legislativ, Constituţia prevede în art. 63 alin.
5 că proiectele de legi sau propunerile
legislative înscrise pe ordinea de zi a
parlamentului precedent îşi continuă
procedura în noul parlament.
Sedintele Camerelor
Camera Deputaţilor şi Senatul lucrează
în şedinţe separate.
Camerele îşi desfăşoară lucrările şi în şedinţe
comune, potrivit unui regulament adoptat cu
votul majorităţii deputaţilor şi
senatorilor, pentru:
•a) primirea mesajului preşedintelui României;
Sedintele Camerelor
b) aprobarea bugetului de stat şi a bugetului
asigurărilor sociale de stat;
c) declararea mobilizării totale sau parţiale;
d) declararea stării de război;
e) suspendarea sau încetarea ostilităţilor
militare;
f) aprobarea strategiei naţionale de apărare a
ţării;
Sedintele Camerelor
g) examinarea rapoartelor Consiliului Suprem
de Apărare a Ţării;
h) numirea, la propunerea preşedintelui
României, a directorilor serviciilor de
informaţii şi exercitarea controlului
asupra activităţii acestor servicii;
i) numirea Avocatului Poporului;
Sedintele Camerelor
j) stabilirea statutului deputaţilor şi al
senatorilor, stabilirea indemnizaţiei şi
a celorlalte drepturi ale acestora;
k) îndeplinirea altor atribuţii care, potrivit
Constituţiei sau regulamentului, se exercită
în şedinţă comună.
Sedintele Camerelor
Camera Deputaţilor şi Senatul îşi desfăşoară
activitatea în şedinţe de plen şi în şedinţe
comune.
Şedinţa reprezintă forma de constituire a
Camerei în reuniune plenară.
•
Sedintele Camerelor
„în timpul sesiunilor, deputaţii lucrează în
şedinţe în plen, în comisii, în grupuri
parlamentare, la nivelul birourilor
parlamentare, în circumscripţiile electorale
ori îndeplinesc alte sarcini dispuse de Camera
Deputaţilor”.
Dispoziţii similare se regăsesc şi în
regulamentul Senatului.
Sedintele Camerelor
şedinţele se desfăşoară în timpul sesiunilor
parlamentare şi reprezintă principala formă
de activitate parlamentară desfăşurată la
nivelul fiecărei Camere sau la nivelul
întregului parlament.
Sedintele Camerelor
Etape: stabilirea ordinii de zi şi a programului
de lucru; procedura legislativă; procedura de
urgenţă; procedura de vot; punerea sub
urmărire penală a membrilor guvernului;
procedura moţiunilor, întrebărilor,
interpelărilor, informării deputaţilor,
petiţiilor etc.
Sedintele Camerelor
Şedinţele se desfăşoară potrivit unei ordini de
zi, care la Camera Deputaţilor se aprobă de
Comitetul liderilor grupurilor parlamentare,
iar la Senat, de plen, la propunerea biroului
permanent.
Ordinea de zi a şedinţelor comune se aprobă
de plenul parlamentului la propunerea celor
două birouri permanente.
Sedintele Camerelor
Proiectul ordinii de zi poate cuprinde proiecte
de legi, propuneri legislative, proiecte de
hotărâri şi, după caz, întrebări, interpelări,
petiţii sau alte probleme propuse de guvern,
de biroul permanent ori deputaţi/senatori.
Sedintele Camerelor
Ordinea de zi poate fi modificată numai la
cererea biroului permanent, a unui grup
parlamentar sau a unei comisii senatoriale
pentru motive bine întemeiate şi urgente,
iar la Camera Deputaţilor, la cererea biroului
permanent, în cazuri excepţionale, cu
aprobarea Comitetului liderilor grupurilor
parlamentare.
Sedintele Camerelor
Dezbaterea problemelor înscrise pe ordinea de
zi a şedinţelor parlamentare se desfăşoară în
conformitate cu regulile specifice procedurii
legislative, ale procedurii obişnuite sau ale
unor proceduri speciale
Sedintele Camerelor
Potrivit regulamentelor parlamentare, votul
poate fi deschis sau secret.
Prin vot deschis se înţelege că oricine poate
lua cunoştinţă de modul în care a votat
parlamentarul.
Votul deschis se exprimă prin mijloace
electronice, ridicarea mâinii sau apel
nominal.
Sedintele Camerelor
Regula o constituie votul deschis prin mijloace
electronice, iar excepţia o reprezintă celelalte
modalităţi de vot deschis care se practică la
propunerea preşedintelui de şedinţă sau a
unui lider de grup parlamentar, după
aprobarea dată, tot prin vot, de Cameră.
Sedintele Camerelor
Votul secret se exprimă prin bile, prin
buletinul de vot sau prin mijloace electronice.
Votul secret poate fi utilizat dacă prin
regulament se stabileşte o asemenea
procedură sau, în cazul în care, la
propunerea preşedintelui de şedinţă sau a
unui grup parlamentar, Camera aprobă
această procedură.
Sedintele Camerelor
Constituţia prevede că Senatul şi Camera
Deputaţilor adoptă, în mod valabil, legi,
hotărâri şi moţiuni în prezenţa
majorităţii membrilor acestora.
Această dispoziţie fixează cvorumul legal de
şedinţă.
Dacă cvorumul nu este întrunit, Camera
Deputaţilor şi Senatul nu pot adopta în
mod valabil actele menţionate
Sedintele Camerelor
Cvorumul legal reprezintă numărul minim de
deputaţi, respectiv senatori, a căror prezenţă
este absolut necesară în şedinţele Camerei
Deputaţilor şi Senatului pentru ca acestea să
adopte în mod valabil cele trei categorii de
acte prevăzute de art. 67 din Constituţie
(legi, hotărâri şi moţiuni).
Sedintele Camerelor
În timpul şedinţelor, liderii grupurilor
parlamentare pot cere preşedintelui Camerei
verificarea cvorumului legal, dar numai la
şedinţele de vot final.
Sesiunile Camerelor
În cadrul unei legislaturi, Camera Deputaţilor
şi Senatul îşi desfăşoară activitatea în sesiuni.
Sesiunea constituie principala formă de lucru
a parlamentului şi este perioada în cursul
căreia o adunare parlamentară îşi exercită
competenţa constituţională.
Sesiunile Camerelor
Regimul sesiunii se caracterizează prin două
principii de fond: principiul continuităţii şi
principiul simultaneităţii.
Potrivit principiului continuităţii, sesiunea nu
poate fi întreruptă sau suspendată, ceea ce
nu exclude posibilitatea ca parlamentul să-şi
stabilească şedinţele așa cum consideră.
Sesiunile Camerelor
Principiul simultaneităţii decurge din cel al
bicameralismului, el se aplică la sesiune, nu la
şedinţă.
Consecinţele acestui principiu rezidă în:
imposibilitatea convocării în sesiune numai
a uneia din Camerele parlamentului;
imposibilitatea dizolvării numai a uneia din
Camere;
Sesiunile Camerelor
necesitatea ca alegerile generale pentru cele
două Camere să fie concomitente;
convocarea noului parlament se face pentru
cele două Camere la aceeaşi dată.
Sesiunile Camerelor
În sistemul nostru constituţional, sesiunile pot
fi ordinare şi extraordinare.
În același timp, Parlamentul României se mai
convoacă de drept sau obligatoriu, potrivit
dispoziţiilor prevăzute expres în Constituţie.
Sesiunile Camerelor
Convocarea Parlamentului în sesiuni
extraordinare este egală cu întreruperea
vacanţei parlamentare dintre două sesiuni
ordinare pentru motive foarte importante
sau excepţionale.
Sesiunile ordinare reprezintă regula, iar cele
extraordinare, excepţia.
Sesiunile ordinare
Potrivit Constituţiei, Camera Deputaţilor şi
Senatul se întrunesc în două sesiuni
ordinare pe an. Prima începe în luna
februarie şi nu poate depăşi sfârşitul lunii
iunie, iar a doua începe în luna septembrie
şi nu poate depăşi sfârşitul lunii decembrie.
Sesiunea ordinară are loc în temeiul
Constituţiei și pe durata ei, Camerele
parlamentului se întrunesc de drept.
Sesiunea extraordinara
Camera Deputaţilor şi Senatul se întrunesc în
sesiuni extraordinare, la cererea preşedintelui
României, a biroului permanent al fiecărei
Camere ori a cel puţin unei treimi din numărul
deputaţilor sau senatorilor.
În cererea de convocare a sesiunii
extraordinare se vor menţiona în mod
obligatoriu ordinea de zi şi perioada
de desfăşurare a sesiunii.
Sesiunea extraordinara
Ordinea de zi a sesiunii extraordinare trebuie
să fie aprobată de Cameră, neaprobarea
ordinii împiedicând ţinerea sesiunii.
Pentru aprobarea sesiunii extraordinare este
necesară majoritatea voturilor deputaţilor şi
senatorilor prezenţi la şedinţă.
Întrunirea de drept presupune că parlamentul
nu este în sesiune ordinară sau extraordinară.
De aceea, în practică, este considerată tot o
modalitate a sesiunii extraordinare, cu
deosebirea că aceasta nu este la cerere.
Convocarea de drept se face în cazurile
limitative şi expres prevăzute de Constituţie.
„În caz de agresiune armată îndreptată
împotriva ţării, preşedintele României ia
măsuri pentru respingerea agresiunii şi le
aduce neîntârziat la cunoştinţă parlamentului,
printr-un mesaj. Dacă parlamentul nu se află
în sesiune, el se convoacă de drept în 24 de
ore de la declanşarea agresiunii”;
„Dacă Parlamentul nu se află în sesiune, el se
convoacă de drept în cel mult 48 de ore de
la instituirea stării de asediu sau a stării de
urgenţă şi funcţionează pe toată durata
acesteia.”
Convocarea obligatorie
Un caz de „convocare obligatorie” este
reglementarea dată de art. 115 alin. 4 şi alin.
5, potrivit cărora, în situaţii extraordinare a
căror reglementare nu poate fi amânată,,
Guvernul poate adopta ordonanţe de urgenţă.
Acestea intră în vigoare numai după
depunerea lor spre aprobare la parlament.
Dacă parlamentul nu se află în sesiune, el se
convoacă în mod obligatoriu.
Convocarea obligatorie
„Ordonanţa de urgenţă intră în vigoare numai
după depunerea sa spre dezbatere în
procedură de urgenţă la Camera competentă
să fie sesizată şi după publicarea ei în
Monitorul Oficial al României. Camerele,
dacă nu se află în sesiune, se convoacă în
mod obligatoriu în cinci zile de la depunere
sau, după caz, de la trimitere *...+”.
Diferente
Convocarea de drept si cea obligatorie nu
necesită exprimarea unui act de voinţă în
sensul iniţiativei de convocare şi nici alte
condiţii procedurale: stabilirea unei ordini
de zi şi a perioadei sesiunii.
Funcţiile Parlamentului
Funcţia legislativa
Funcţia de informare
Funcţia de control parlamentar
Funcţia de desemnare prin învestire, alegere
sau numire a unor autorităţi publice
Functia legislativa
împuternicirea acordată Parlamentului de a
adopta legi.
Funcţia legislativă se rezumă exclusiv la
votarea legilor.
Practic, Parlamentul poate legifera în orice
domeniu al vieţii sociale.
Functia legislativa
Constituţia (art. 73) se referă doar la domeniul
de reglementare pentru:
legile constituţionale,
legile organice,
legile ordinare.
Functia legislativa
Parlamentul colaborează în exercitarea
funcţiei sale legislative cu:
Guvernul;
cetăţenii cu drept de vot (art.74 alin.1 din
Constituţie);
Preşedintele României (art.150 alin.1 din
Constituţie).
Etapele procedurii legislative
examinarea proiectului de lege în comisii
permanente;
dezbaterea proiectului de lege în plen;
votarea proiectului de lege;
medierea;
promulgarea.
Parcurgerea acestor etape, cu excepţia medierii,
este obligatorie.
Iniţiativa legislativă
Iniţiativa legislativă (art. 74 din Constituţie)
aparţine:
•Guvernului;
•deputaţilor şi senatorilor;
•unui număr de cel puţin 100.000 de cetăţeni cu
drept de vot (art. 74 alin. 1 din Constituţie).
Iniţiativa legislativă
Cetăţenii care îşi manifestă dreptul la iniţiativă
legislativă trebuie să provină din cel puţin un
sfert din judeţele ţării, iar în fiecare dintre
aceste judeţe, respectiv în municipiul
Bucureşti, trebuie să fie înregistrate cel puţin
5.000 de semnături în sprijinul acestei
iniţiative.
Competenţa legislativă
Constituţia prevede în art. 75 o competenţă
funcţională distinctă pentru fiecare Cameră
legislativă, în funcţie de domeniul de
reglementare al proiectului de lege sau al
propunerii legislative.
fiecare Cameră este considerată ca primă
Cameră sesizată pentru anumite iniţiative
legislative, cealaltă fiind Cameră decizională.
Constituţia prevede că se supun spre
dezbatere şi adoptare Camerei Deputaţilor ca
primă Cameră sesizată proiectele de lege şi
propunerile legislative menţionate expres în
art. 75 alin. 1. (Senat – Cameră decizională)
Pentru toate celelalte iniţiative legislative,
Senatul este prima Cameră sesizată. (Camera
Deputaţilor - Cameră decizională )
Camera Deputaţilor – primă Cameră sesizată
Senatul - Cameră decizională
•Proiectele de legi şi propunerile legislative
pentru ratificarea tratatelor sau a altor
acorduri
internaţionale şi a măsurilor legislative ce
rezultă din aplicarea acestor tratate sau
acorduri;
•Organizarea şi funcţionarea serviciilor publice
de radio şi televiziune şi controlul parlamentar
al acestora;
Organizarea şi funcţionarea instituţiei Avocatului
Poporului;
Organizarea guvernului şi a Consiliului Suprem de
Apărare a Țării;
Contenciosul administrativ;
Organizarea generală a învăţământului;
Organizarea administraţiei publice locale, a
teritoriului, precum şi regimul general privind
autonomia locală etc.
Senatul – primă Cameră sesizată
Camera Deputaţilor – Cameră
decizională •Toate proiectele de legi şi
propunerile
legislative de nivelul legilor ordinare, altele
decât cele pentru ratificarea tratatelor
internaţionale sau a altor acorduri
internaţionale, precum şi a măsurilor
legislative ce rezultă din aplicarea acestora;
Dobândirea şi pierderea cetăţeniei române;
Sistemul electoral, organizarea şi funcţionarea Autorităţii
Electorale Permanente;
Organizarea, funcţionarea şi finanţarea partidelor
politice;
Infracţiunile, pedepsele şi regimul executării acestora;
Regimul stării de mobilizare parţială sau totală a forţelor
armate şi al stării de război;
Statutul funcţionarilor publici;
Organizarea şi desfăşurarea referendumului etc.
Prima Cameră sesizată – Camera Deputaţilor
sau, după caz, Senatul – trebuie să se
pronunţe asupra iniţiativei legislative în
termen de 45 de zile sau de 60 de zile, pentru
coduri şi legi de complexitate deosebită.
Dacă se depăşeşte acest termen, proiectele de
lege sau propunerile legislative se consideră
că au fost adoptate.
După adoptare sau respingere de prima
Cameră sesizată, proiectul sau propunerea
legislativă se trimite celeilalte Camere care
va decide definitiv.
Procedura legislativă
Dezbaterea în plenul Camerei se face în două
faze:
- dezbaterea generală (sunt anunţate
principiile de bază ale reglementării şi
se exprimă poziţia politică a fiecărui
grup parlamentar faţă de proiect);
- dezbaterea pe articole, cu modificările
propuse în raportul comisiei
permanente sesizate în fond.
Votarea proiectului potrivit regulamentelor
parlamentare:- votul este personal; - votul
poate fi deschis sau secret.
•Votul deschis se exprimă prin ridicarea mâinii
prin apel nominal sau prin mijloace electronice.
•Votul secret se exprimă prin buletine de
vot, prin bile, prin mijloace electronice.
În situația în care Camerele legislative adoptă
acelaşi proiect de lege în redactări diferite, se
declanşează procedura de mediere pentru
eliminarea divergenţelor de redactare.
Procedura de mediere se iniţiază de comun
acord cu preşedinţii celor două Camere şi
se derulează prin intermediul unei comisii
parlamentare mixte.
Această procedură se aplică doar în privinţa
proiectelor de lege înaintate parlamentului
spre adoptare înainte de revizuirea
Constituţiei, în 2003.
După revizuirea Constituţiei, medierea este
obligatorie doar in cazul legilor
constitutionale.
Promulgarea este actul prin care preşedintele
României autentifică şi învesteşte legea
adoptată de parlament cu formulă executorie şi
dispune publicarea ei în Monitorul Oficial al
României.
Termenul de promulgare este de 20 de zile de la
primirea legii. Preşedintele României are
dreptul să ceară parlamentului, o singură dată,
reexaminarea legii sau să sesizeze Curtea
Constituţională.
În cadrul reexaminării, legea se supune unei
noi votări, cu respectarea art. 76. Dacă legea
este adoptată din nou, termenul de
promulgare este de zece zile de la
reprimirea legii.
Odată promulgată, legea se publică în
Monitorul Oficial al României şi intră în
vigoare la trei zile de la publicare sau la data
prevăzută în textul ei.
Camera Deputaţilor şi Senatul, comisiile

parlamentare, precum şi parlamentarii
solicită şi primesc datele, informaţiile şi
documentele necesare luării deciziilor, în
concordanţă cu prerogativele lor
constituţionale şi regulamentare.
Forma de realizare: petiţii adresate de cetăţeni sau
de organizaţii sociale; solicitarea de informaţii de
către Camere şi comisii parlamentare, întrebări şi
interpelări adresate membrilor guvernului;
activitatea desfăşurată în comisii de anchetă;
invitarea la şedinţele comisiilor a unor specialişti;
prezentarea de unele autorităţi publice a unor
rapoarte privind propria activitate (Avocatul
Poporului, Curtea de Conturi).
Deputaţii şi senatorii nu au dreptul să ceară
personal date şi informaţii.
În cazul în care o propunere legislativă implică
modificarea prevederilor bugetului de stat
sau ale bugetului asigurărilor sociale de stat,
solicitarea informării guvernului este
obligatorie (art. 110 alin. 1 din Constituţie).
A. Aprobarea de către parlament sau
încuviinţarea unor acte ale executivului;
aprobare prealabilă:
“Preşedintele poate declara, cu aprobarea
prealabilă a parlamentului, mobilizarea
parţială sau totală a forţelor armate. Numai în
cazuri excepţionale, hotărârea preşedintelui se
supune ulterior aprobării parlamentului, în cel
mult cinci
zile de la adoptare.”
aprobare ulterioară:
“În caz de agresiune armată îndreptată
împotriva ţării, preşedintele României ia
măsuri pentru respingerea agresiunii şi le
aduce neîntârziat la cunoştinţă parlamentului,
printr-un mesaj. Dacă parlamentul nu se află
în sesiune, el se convoacă de drept în 24 de
ore de la declanşarea agresiunii.”
B. Acordarea şi retragerea încrederii
guvernului;
•Programul de guvernare şi lista membrilor
guvernului se prezintă de candidatul la
funcţia de prim-ministru, desemnat de
preşedintele României.
•Programul de guvernare şi lista membrilor
guvernului sunt puse în dezbaterea Camerelor
în şedinţă comună, dar nu pot fi modificate.
Acceptarea programului şi a listei se face cu
Retragerea încrederii se face prin adoptarea
unei moţiuni de cenzură, cu votul
majorităţii deputaţilor şi senatorilor.
Dacă moţiunea de cenzură este adoptată,
guvernul este demis.
C. Intrebările şi interpelările adresate
membrilor guvernului, moţiunile
simple;
D. Anchetele parlamentare;
E. Angajarea răspunderii guvernului
din proprie iniţiativă;
F. Suspendarea din funcţie a Preşedintelui;
Este o formă de răspundere politică a şefului
statului.
Suspendarea poate fi iniţiată de o treime
din numărul deputaţilor şi senatorilor.
Motivul suspendării: săvârşirea unor fapte grave,
prin care încalcă grav prevederile Constituţiei.
Se adoptă în şedinţă comună a Camerelor, cu
Suspendarea este urmată obligatoriu de
organizarea unui referendum pentru
demiterea preşedintelui României.
G. Punerea sub acuzare a preşedintelui
României (art. 96 din Constituţie)
•Iniţiator: majoritatea deputaţilor şi senatorilor.
•Motiv: înaltă trădare.
•Decizia se adoptă cu votul a două treimi din
numărul deputaţilor şi senatorilor.
Competenţa de judecată: Înalta Curte de
Casaţie şi Justiţie. Preşedintele este demis de
drept în caz de condamnare.
Urmărirea penală a membrilor guvernului.
•Iniţiator: Camera Deputaţilor, Senatul
şi preşedintele României.
•Cazurile de răspundere şi pedepsele sunt
stabilite în Legea pentru
responsabilitatea ministerială.
•Este o condiţie constituţională ca faptele
imputabile să fie săvârşite în exerciţiul
funcţiei ministeriale.
Competenţa de judecată revine Înaltei Curţi
de Casaţie şi Justiţie.
Miniştrii pot răspunde penal, potrivit dreptului
comun, dacă comit infracţiuni fără legătură cu
funcţia de membru al guvernului.
Funcţia de desemnare prin învestire, alegere sau
numire a unor autorităţi publice
Potrivit Constituţiei, parlamentul:

•a) acordă votul de încredere guvernului;
•b) numeşte membrii Curţii de Conturi;
•c) numeşte directorul Serviciului Român
de Informaţii;
•d) în diferite legi speciale sunt prevăzute şi alte
prerogative ale parlamentului privind numirea
în funcţii publice;
Funcţia de desemnare prin învestire, alegere sau
numire a unor autorităţi publice
e) numeşte preşedintele Consiliului Legislativ

şi preşedinţii de secţii ai acestei autorităţi
publice;
f) numeşte Avocatul Poporului.
Actele Parlamentului României
Parlamentul este „unica autoritate legiuitoare

a ţării”.
Voinţa parlamentului se exprimă nu numai
prin lege, dar şi prin alte acte sub denumiri
specifice, precum regulamente, hotărâri
sau acte cu un caracter exclusiv politic.
Actele juridice ale parlamentului sunt: legile,
regulamentele Camerelor, hotărârile şi
moţiunile de cenzură.
Actele cu caracter exclusiv politic ale
parlamentului sunt: declaraţii, mesaje, apeluri.
Alte tipuri de acte sunt: avize, rapoarte,
decizii, adrese, hotărâri.
Conceptul de lege şi categoriile de legi
Legea poate fi definită ca fiind actul juridic al
parlamentului, iniţiat potrivit Constituţiei,
adoptat de acesta potrivit unei proceduri
solemne, promulgat de preşedintele statului şi
publicat în Monitorul Oficial şi care conţine
reguli de conduită socială general obligatorii şi
impersonale, a căror respectare este asigurată,
la nevoie, prin forţa de constrângere
a statului.
3 categorii de legi: constituţionale, organice şi
ordinare.
a. Legile constituţionale sunt legile prin care se
revizuieşte Constituţia. Sub aspect procedural,
ele se adoptă cu votul a cel puţin două treimi
din numărul membrilor fiecărei Camere, fiind
definitive numai după aprobarea lor prin
referendum, organizat în cel mult 30 de zile de
la data adoptării proiectului sau a propunerii
de
revizuire.
Legile constituţionale pot fi iniţiate de
preşedintele României la propunerea
guvernului, de cel puţin o pătrime din numărul
deputaţilor sau al senatorilor şi de cel puţin
500.000 de cetăţeni cu drept de vot.
b. Legile organice sunt actele pe care
Constituţia însăşi le declară astfel.
Ele reglementează organizarea şi funcţionarea
autorităţilor publice, dezvoltând principiile
sau regulile enunţate în Constituţie.
Sub aspect procedural, legile organice se adoptă
cu votul majorităţii membrilor fiecărei Camere.
c. Legile ordinare sunt legile adoptate în toate
celelalte domenii ale vieţii sociale.
Sub aspect procedural, ele se adoptă cu votul
majorităţii membrilor prezenţi din fiecare
Cameră.
De asemenea, parlamentul poate adopta o
lege specială de abilitare a guvernului pentru
a emite ordonanţe, care vor avea, prin
urmare, forţa juridică a unei legi ordinare.
Legea de abilitare trebuie să precizeze în mod
obligatoriu domeniul şi data până la care se
pot emite ordonanţe.
Numai în cazuri excepţionale, guvernul poate
adopta ordonanţe de urgenţă, ceea ce nu
necesită preexistenţa unei legi de abilitare,
dar ele intră în vigoare numai după depunerea
lor spre aprobare la parlament.
Dacă parlamentul nu se află în sesiune, el se
convoacă în mod obligatoriu.
Conceptul de hotărâre. Categoriile de hotărâri
•Hotărârile sunt acte juridice adoptate de
parlament sau Camerele sale (separat).
•Există două categorii de hotărâri:
cu caracter normativ;
cu caracter individual.
•Hotărârile normative se deosebesc de legi
prin aceea că au forţă juridică inferioară legii.
Din punct de vedere procedural, deosebirile
dintre legi şi hotărâri sunt următoarele:
•a) pentru adoptarea hotărârilor, nu
sunt aplicabile regulile privitoare la
•b) hotărârile nu parcurg toate fazele
procedurii legislative;
c) numai legile trebuie să fie promulgate, în
timp ce hotărârile nu sunt supuse promulgării;
d) hotărârile nu fac obiectul controlului de
constituţionalitate din partea Curţii
Constituţionale.
Conceptul de moţiune. Categorii de moţiuni
Constituţia şi regulamentele Camerelor
fac referire la două categorii de moţiuni:
moţiunea simplă;
b)moţiunea de cenzură.
Moţiunea simplă este rezultatul de voinţă al
unei singure şi exprimă poziţia Camerei
respective într-o anumită problemă de
politică internă sau externă.
Moţiunile simple nu au caracterul de acte
juridice, ci pot exercita doar o influenţă
morală asupra activităţii guvernului, dar nu
sunt în măsură să genereze obligaţii garantate
printr-o sancţiune juridică oarecare.
Moţiunea de cenzură priveşte raporturile
dintre parlament şi guvern, adoptarea sau
respingerea sa semnificând retragerea sau
menţinerea încrederii acordate guvernului.
Are caracterul de act juridic şi exprimă voinţa
parlamentului în întregul său.
E. Actele politice ale Parlamentului României
•Actele politice ale parlamentului conţin numai
afirmaţii de principiu sau luări de atitudine,
lipsite de efecte juridice imediate, dar care, prin
faptul că emană de la un organ reprezentativ al
poporului se bucură de un deosebit prestigiu.
•Parlamentul este liber să adopte denumiri
diverse: declaraţii, apeluri, demersuri
etc.).
Statutul deputaţilor şi senatorilor
Natura juridică a mandatului parlamentar

•Mandatul parlamentar nu este definit prin
Constituţie, aşa cum este definit, de exemplu,
mandatul în dreptul civil (un contract prin care
o persoană se obligă, fără plată, de a face ceva
pe seama altei persoane, de la care a primit
însărcinarea).
Deosebiri esenţiale:
mandatul civil se constituie pe baze
contractuale, iar mandatul parlamentar,
prin alegeri;
conţinutul mandatului civil se stabileşte prin
acordul părţilor, pe când conţinutul
mandatului parlamentar se stabileşte prin
Constituţie, regulamentele Camerelor şi,
după caz, prin lege;
dacă mandatarul îl reprezintă pe mandant,
deputaţii şi senatorii reprezintă naţiunea;
mandatarul este răspunzător faţă de mandant
pentru daunele pe care i le-ar cauza, pe când
deputaţii şi senatorii nu răspund faţă de
alegători;
mandatul civil poate fi revocat, pe când
mandatul parlamentar nu poate fi revocat;
mandatarul poate fi substituit printr-o altă
persoană, pe când deputaţii şi senatorii nu pot
fi înlocuiţi decât în anumite condiţii (prin
supleanţi).
Trăsăturile mandatului parlamentar:
•este o instituţie de drept public, de
drept constituţional;
•are caracter reprezentativ la nivel naţional;
•are caracter general;
•are caracter electiv;
•este irevocabil;
•este protejat constituţional.
Durata mandatului parlamentar coincide cu
cea a Camerelor legislative (art. 63 alin. 1 şi 4
din Constituţie). Mandatul Camerelor poate fi
prelungit, prin lege organică, în caz de război
sau catastrofă. De asemenea, mandatul se
prelungeşte până la întrunirea legală a noului
parlament.
Mandatul parlamentar ia naştere la data
anunţării rezultatelor alegerii, dar dreptul
celui îndreptăţit să-l exercite începe la
data întrunirii legale a Camerei respective,
sub condiţia validării
Validarea alegerii nu face decât să confirme,
cu efect retroactiv, legalitatea operaţiunii
electorale. .
Mandatul parlamentar încetează:
la data întrunirii legale a Camerelor nou-alese;
în caz de demisie;
în caz de incompatibilitate;
în cazul pierderii drepturilor electorale;
în caz de deces.
Protecţia constituţională şi regulamentară a
mandatului parlamentar
regimul de incompatibilitate;
imunitatea parlamentară;
independenţa opiniilor;
indemnizaţie.
Incompatibilitatea nu se confundă cu
neeligibilitatea, care înseamnă lipsa vocaţiei
de a candida, în alegerile parlamentare, a
unei persoane care deţine o anumită calitate
sau funcţie publică
Astfel, sunt neeligibili (nu pot fi aleşi) pentru
că le este interzisă asocierea în partidele
politice: judecătorii Curţii Constituţionale,
avocaţii poporului, magistraţii, membrii activi
ai armatei, poliţiştii şi alte categorii de
funcţionari publici, stabilite prin lege
organică (art. 40 alin. 3 din Constituţie).
Dacă aceste categorii de persoane au intenţia
de a candida pentru un mandat de deputat
sau senator, ele trebuie să renunţe la
calitatea care îi face neeligibili, cel mai târziu
pe data depunerii candidaturii.
Incompatibilităţile au rolul de a asigura
evitarea conflictelor care ar rezulta din
exercitarea concomitentă a două funcţii
publice concurente (exemplu: funcţia
jurisdicţională cu funcţia legislativă).
Constituţia prevede că nimeni nu poate fi, în
acelaşi timp, deputat şi senator.
De asemenea, potrivit Constituţiei, calitatea
de deputat este incompatibilă cu exercitarea
oricărei funcţii publice de autoritate, cu
excepţia celei de membru al guvernului.
Alte incompatibilităţi se stabilesc prin lege
organică.
Exemple de funcţii publice de autoritate:
•funcţia de prefect;
•funcţia de primar sau membru în consiliile
locale;
•funcţia de secretar al unităţilor administrativ-
teritoriale;
•funcţia de secretar de stat etc.
Există funcţii publice care nu presupun
exercitarea autorităţii (ex.: funcţia de director
al Bibliotecii Naţionale, muzeograf, profesor).
Ca atare, între calitatea de parlamentar şi
asemenea funcţii nu există incompatibilitate.
Potrivit regulamentului Camerei Deputaţilor,
calitatea de deputat este incompatibilă cu
funcţia de preşedinte al României.
Regulamentele obligă deputaţii aflaţi în stare
de incompatibilitate să demisioneze din
funcţiile incompatibile cu calitatea lor de
parlamentari în termen de 30 zile de la
apariţia cazului de incompatibilitate.
Senatorii pot exercita funcţii sau activităţi în
domeniul didactic, al cercetării ştiinţifice şi
al creaţiei literar-artistice, precum şi în alte
domenii prevăzute de lege.
Senatorul care se află în situatie de
vincompatibilitate va demisiona din funcţiile
care sunt incompatibile cu mandatul de
senator, în termen de zece zile de la data
apariţiei cazului de incompatibilitate.
Imunitatea parlamentară se prezintă sub două
forme: lipsa răspunderii juridice şi
inviolabilitatea membrilor parlamentului.
Deputaţii şi senatorii nu pot fi traşi la
răspundere juridică pentru voturile sau
pentru opiniile politice exprimate în
exercitarea mandatului.
Deputaţii şi senatorii pot fi urmăriţi şi trimişi în
judecată penală pentru fapte care nu au
legătură cu voturile sau cu opiniile politice
exprimate în exercitarea mandatului, dar nu
pot fi percheziţionaţi, reţinuţi sau arestaţi fără
încuviinţarea Camerei din care fac parte, după
ascultarea lor.
Urmărirea şi trimiterea în judecată penală se
pot face numai de Parchetul de pe lângă
Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie. Competenţa
de judecată aparţine Înaltei Curţi de Casaţie şi
Justiţie.
În caz de infracţiune flagrantă, deputaţii sau
senatorii pot fi reţinuţi şi supuşi percheziţiei.
Ministrul justiţiei îl va informa neîntârziat pe
preşedintele Camerei asupra reţinerii şi
percheziţiei. În cazul în care Camera sesizată
constată că nu există temei pentru reţinere,
va dispune imediat revocarea acestei măsuri.
Deputaţii şi senatorii nu pot renunţa la
beneficiul imunităţii parlamentare.
Numai Camera are dreptul de a decide în
această materie.
Deputaţii şi senatorii primesc o anumită
indemnizaţie lunară, precum şi alte drepturi
aferente sau facilităţi care au scopul să le
asigure independenţa financiară.
Regulamentul fiecărei Camere prevede însă
posibilitatea reţinerilor din indemnizaţia
lunară în funcţie de prezenţa
parlamentarului la lucrările acesteia.
Răspunderea disciplinară a deputaţilor
Abaterile de la regulament atrag
următoarele sancţiuni:
avertismentul;
chemarea la ordine;
retragerea cuvântului;
eliminarea din sala de şedinţe;
interzicerea participării la lucrările Camerei pe
timp de maximum 15 zile;
excluderea temporară.
Primele patru sancţiuni se aplică de

preşedintele de şedinţă, iar următoarele, de
Cameră, la propunerea biroului permanent.
Pentru acestea, cazul se va trimite Comisiei
juridice, de disciplină şi imunităţi, care va
prezenta un raport asupra cercetării efectuate.
Excluderea temporară poate varia de la o
şedinţă până la maximum 30 de şedinţe
din aceeaşi sesiune.
•Consecinţe:
•a) suspendarea indemnizaţiei lunare pe
timpul excluderii;
•b) suspendarea drepturilor care ţin de calitatea
de deputat, cu excepţia imunităţii;
•c) interzicerea participării la lucrările Camerei şi ale
comisiilor.
Excluderea se execută de chestor şi, în caz de

opunere, cu ajutorul forţei publice puse la
dispoziţia preşedintelui Camerei.
Sancţiunile aplicate de Camera Deputaţilor se
publică în Monitorul Oficial al României,
Partea a II-a şi pe site-ul Camerei Deputaţilor.
Răspunderea disciplinară a senatorilor
Constituie abateri disciplinare săvârşite de

senatori următoarele fapte, dacă, potrivit
legii, nu constituie infracţiune:
încălcarea dispoziţiilor privind îndatoririle
senatorului prevăzute de Constituţia
României, republicată, şi de legea statutului
deputaţilor şi al senatorilor;
încălcarea jurământului de credinţă;
nerespectarea prevederilor regulamentului
Senatului;
exercitarea abuzivă a mandatului de senator;
comportamentul injurios sau calomniator la
adresa unui parlamentar ori a altui demnitar în
şedinţele de plen, de comisii sau de birou ori
în afara acestora, dar cu privire la exercitarea
mandatului de senator;
absentarea, nemotivată şi în mod repetat, de
la lucrările Senatului.
Abaterile de la deontologia parlamentară

se sancţionează cu:
•atenţionare;
•chemarea la ordine;
•retragerea cuvântului;
•îndepărtarea din sală pe durata şedinţei;
•avertisment public, scris.
Abaterile şi sancţiunile se constată şi se aplică

de preşedintele de şedinţă sau, după caz, de
preşedintele comisiei senatoriale. Sancţiunile
prevăzute nu pot împiedica exercitarea
dreptului la vot.
Presedintele Romaniei
Puterea executivă este repartizată echilibrat
între şeful statului şi guvern.
Preşedintele României beneficiază de o
legitimitate populară, rezultat al alegerii
sale direct de corpul electoral.
Funcţiile Presedintelui
funcţia de reprezentare;
funcţia de garant al independenţei naţionale,
al unităţii şi integrităţii teritoriale a ţării;
funcţia de a veghea la respectarea Constituţiei
şi la buna funcţionare a autorităţilor publice şi
funcţia de mediere.
Alegerea Presedintelui
Constituţia şi Legea nr. 370/2004 pentru
alegerea preşedintelui României.
Preşedintele este ales prin vot universal, egal,
direct, secret şi liber exprimat. Este declarat
ales candidatul care a întrunit, în primul tur
de scrutin, majoritatea de voturi ale
alegătorilor înscrişi pe listele electorale
Nicio persoană nu poate îndeplini funcţia de
preşedinte al României decât pentru cel mult
două mandate, acestea putând fi şi succesive.
Regula este de strictă interpretare şi nu lasă
posibilitatea derogării.
Au dreptul de a fi aleşi în funcţia de preşedinte
al României cetăţenii români cu drept de vot
care au domiciliul în ţară şi care îndeplinesc
cumulativ următoarele condiţii de fond:
•să nu fi pierdut drepturile electorale ca urmare
a unei condamnări judecătoreşti definitive;
•să nu fie alienaţi sau debili mintal ori puşi sub
interdicţie;
să aibă vârsta minimă de 35 de ani;
să nu aibă interdicţie de a se asocia în partide
politice;
să nu fi îndeplinit, deja două mandate în
funcţia de preşedinte al României.
Conditii de forma
•Legea precizează condiţiile în care o persoană
poate candida, fie din partea unui partid
politic
sau alianţă politică, fie în calitate de
independent.
•Aceste candidaturi pot fi depuse numai dacă
sunt susţinute de cel puţin 200.000 de
alegători şi numai dacă există declaraţia de
acceptare a
persoanei propuse.
În termen de 24 de ore de la validarea
rezultatelor alegerilor pentru funcţia de
preşedinte al României, de către Curtea
Constituţională, cele două Camere sunt
convocate de preşedinţii acestora pentru
depunerea jurământului de candidatul a
cărui alegere a fost validată.
Depunerea jurământului se consemnează într-
o declaraţie a parlamentului, prin care acesta
ia act de începere a exercitării mandatului de
preşedinte al României.
Durata mandatului prezidenţial
Mandatul preşedintelui României este de cinci
ani şi se exercită de la data depunerii
jurământului preşedintelui ales, în faţa celor
două Camere reunite în şedinţă comună,
până la depunerea jurământului de
preşedintele nou-ales.
Mandatul preşedintelui României poate fi
prelungit, prin lege organică, numai în caz
de război sau catastrofă.
Mandatul prezidenţial încetează înainte de
termen în caz de demisie, demitere din
funcţie, de imposibilitate definitivă de
exercitare a atribuţiilor şi în caz de deces. În
toate aceste cazuri, intervine vacanţa funcţiei.
Competenţa de a constata existenţa situaţiilor
ce duc la vacanţa funcţiei prezidenţiale revine
Curţii Constituţionale.
Până la depunerea jurământului de
preşedintele ales, interimatul se asigură
în ordine de preşedintele Senatului sau de
preşedintele Camerei Deputaţilor.
Atribuţiile Presedintelui
A. Atribuţii pentru exercitarea cărora actele
sau faptele preşedintelui sunt supuse unor
condiţii exterioare (cooperează cu alte
autorităţi publice)
•a) atribuţii prevăzute de Constituţie, care
implică aprobarea sau consultarea
parlamentului
•Declararea, cu aprobarea prealabilă a
parlamentului, a mobilizării parţiale
sau generale a forţelor armate.
Cere poporului, după consultarea
parlamentului, să-şi exprime, prin
referendum, voinţa cu privire la probleme de
interes naţional.
atribuţii care necesită contrasemnarea actelor
emise de preşedinte de către primul-ministru:
încheie tratate internaţionale în numele
României, negociate de guvern şi le
supune spre ratificare parlamentului;
la propunerea guvernului, acreditează şi
recheamă reprezentanţii diplomatici ai
României şi aprobă înfiinţarea,
desfiinţarea sau schimbarea rangului
misiunilor diplomatice;
declararea, cu aprobarea prealabilă a
parlamentului, a mobilizării parţiale sau
generale a forţelor armate;
ia măsuri pentru respingerea agresiunii
armate împotriva ţării;
conferă decoraţii şi titluri de onoare;
acordă graţierea individuală.
Contrasemnarea este o condiţie de valabilitate a
decretelor. De asemenea, prin
contrasemnarea decretelor de către primul-
ministru, guvernul îşi asumă răspunderea
politică pentru conţinutul lor.
atribuţii a căror exercitare implică conlucrarea
directă a preşedintelui României cu alte
autorităţi publice:
•desemnarea unui candidat pentru funcţia de
prim-ministru;
•numirea guvernului pe baza votului de
încredere acordat de parlament;
revocarea şi numirea, la propunerea primului-
ministru, a unor membri ai guvernului;
dizolvarea parlamentului;
iniţierea revizuirii Constituţiei.
B. Atribuţii constituţionale pentru exercitarea
cărora preşedintele nu solicită „concursul”
altor autorităţi publice
•cere convocarea în sesiunea extraordinară
a celor două Camere;
•adresează parlamentului mesaje cu privire
la principalele probleme politice ale
naţiunii;
promulgă legile votate de parlament;
cere reexaminarea legii, înainte de
promulgare;
numeşte trei judecători ai Curţii
Constituţionale.
Incompatibilitaţi
a) incompatibilitatea între funcţia de
preşedinte al României şi calitatea de
membru al vreunui partid politic;
b) incompatibilitatea cu orice altă funcţie
publică, indiferent care ar fi domeniul în
care s-ar exercita aceasta şi natura funcţiei;
c) incompatibilitatea cu orice altă funcţie
privată.
Imunitatea
Presedintele se bucură de imunitate şi de
neresponsabilitate juridică pentru opiniile
politice exprimate în timpul şi în legătură
cu exercitarea mandatului său.
Imunitatea
Excepţia de la regula generală a imunităţii o
constituie instituţia juridică a suspendării
preşedintelui, potrivit art. 95 din Constituţie,
precum şi punerea sub acuzare a acestuia
(art. 96 din Constituţie).
Cele două măsuri echivalează cu ridicarea
imunităţii pentru preşedinte, el neputând
răspunde juridic, în perioada exercitării
mandatului, decât pentru faptele de
înaltă trădare.
369
Raspunderea politica si juridica
Constituţia României instituie deopotrivă o
răspundere politică şi juridică a preşedintelui.
Politica – suspendarea din functie
Juridica/penala – punerea sub acuzare
(impeachment)
Raspunderea politica
Răspunderea politică a preşedintelui cuprinde,
practic, două faze distincte, dar cumulative:
răspunderea politică propriu-zisă (pe care
şeful statului şi-o asumă în condiţiile art. 95
alin. 1) şi răspunderea faţă de popor,
concretizată în referendumul organizat
pentru demiterea preşedintelui.
Propunerea de suspendare din funcţie poate fi
iniţiată de cel puţin o treime din numărul
deputaţilor şi senatorilor şi se aduce,
neîntârziat, la cunoştinţa preşedintelui.
Constituţia recunoaşte dreptul şefului statului
de a da explicaţii parlamentului cu privire la
faptele care i se impută
Dacă propunerea de suspendare din funcţie
este aprobată, hotărârea se trimite şi
guvernului, în vederea iniţierii proiectului
de lege privind organizarea şi desfăşurarea
referendumului pentru demiterea
preşedintelui (care trebuie organizat în cel
mult 30 de zile).
Raspunderea juridica
Articolul 96 consacră procedura de
impeachment, care constă în punerea sub
acuzare a preşedintelui pentru înaltă
trădare. Constituţia nu defineşte conţinutul
acesteia. Înalta trădare a fost echivalată cu
cea mai gravă încălcare a jurământului şi
intereselor poporului şi ţării, în exerciţiul
atribuţiilor prezidenţiale.
Camera Deputaţilor şi Senatul, în şedinţă
comună, cu votul a cel puţin două treimi din
numărul deputaţilor şi senatorilor, pot
hotărî punerea sub acuzare a preşedintelui
pentru înaltă trădare.
Propunerea de punere sub acuzare poate fi
iniţiată de majoritatea deputaţilor şi
senatorilor şi se aduce, neîntârziat, la
cunoştinţa preşedintelui României pentru a
putea da explicaţii cu privire la faptele ce i
se impută.
De la data punerii sub acuzare şi până la data
demiterii, preşedintele este suspendat de
drept.
Competenţa de judecată aparţine Înaltei Curţi
de Casaţie şi Justiţie. Preşedintele este demis
de la data rămânerii definitive a hotărârii de
condamnare şi urmează să se declanşeze
procedura de instituire a vacanţei
prezidenţiale.
Vacanta funcţiei
Vacanţa funcţiei de preşedinte al României
intervine în caz de demisie, de demitere
din funcţie, de imposibilitate definitivă a
exercitării atribuţiilor sau de deces.
În termen de trei luni de la data la care a
intervenit vacanţa funcţiei de preşedinte al
României, guvernul va organiza alegeri
pentru un nou preşedinte.
Dacă funcţia de preşedinte devine vacantă ori

dacă preşedintele este suspendat din funcţie
sau dacă se află în imposibilitate temporară
de a-şi exercita atribuţiile, interimatul se
asigură, în ordine, de preşedintele Senatului
sau de preşedintele Camerei Deputaţilor.
Atribuţiile prevăzute la articolele 88-90

(adresarea de mesaje, dizolvarea
parlamentului şi consultarea poporului
prin referendum) din Constituţie nu pot fi
exercitate pe durata interimatului funcţiei
prezidenţiale.
Actele preşedintelui României
În exercitarea atribuţiilor sale, preşedintele

României emite decrete, care sunt acte cu
caracter juridic.
decrete normative (ex.: decretul prin care
declară mobilizarea parţială sau generală
a forţelor armate);
decrete individuale (ex.: numirea într-o funcţie
publică, conferirea unei decoraţii).
Decretele prezidenţiale se publică în
Monitorul Oficial, nepublicarea atrăgând
inexistenţa actului juridic respectiv.
Trăsăturile caracteristice ale decretelor, ca
acte juridice, sunt:
sunt manifestări unilaterale de voinţă făcute
cu scopul de a produce efecte juridice;
sunt emise pentru exercitarea atribuţiilor care-
i revin preşedintelui, potrivit Constituţiei şi
legilor;
sunt publicate în Monitorul Oficial al
României, Partea I, şi intră în vigoare de
la momentul publicării lor;
unele decrete se contrasemnează de primul-
ministru, condiţie obligatorie pentru
validitatea acestora.
toate decretele au caracter executoriu,
autorităţile statului cărora le sunt destinate
având obligaţia punerii lor în executare.
În afară de decrete, preşedintele poate
întocmi acte politice: declaraţii,
apeluri, mesaje.
Aceste acte nu produc efecte juridice.
Mesajul are un dublu rol:
•mijloc de comunicare între preşedinte
şi parlament;
•modalitate prin care preşedintele atrage atenţia
naţiunii asupra unor probleme de interes pe
care instituţiile statului trebuie să le rezolve sau
care îi privesc în mod nemijlocit pe cetăţeni.
Mesajele pot fi de două feluri:
•a) mesaje facultative – cele reglementate de
art. 88 şi au ca obiect principalele probleme
politice ale ţării (prezentarea lor nu este
obligaţie a preşedintelui de a adresa mesajul
la anumite termene sau în anumite
perioade);
b) mesaje obligatorii – cele reglementate în
art. 92 şi în cazul lor preşedintele are obligaţia
de a le prezenta în faţa parlamentului arătând
motivele şi măsurile pe care le-a luat în
vederea respingerii agresiunii armate
îndreptate împotriva statului roman.
388

Word BCAP Cu Tot-2

Încărcat de

Informații document

Titlu original

Drepturi de autor

Formate disponibile

Partajați acest document

Partajați sau inserați document

Opțiuni de partajare

Vi se pare util acest document?

Este necorespunzător acest conținut?

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Word BCAP Cu Tot-2

Încărcat de

Drepturi de autor:

Formate disponibile

CURS 2

Noţiuni generale despre drept. Dreptul constituţional - ramură a

1. Noţiuni generale despre drept

Dreptul reprezintă ansamblul normelor juridice edictate sau sancţionate

 Extrajuridic - valoare etică, folosit pentru a desemna o anumită apreciere

2 C. Ionescu, Tratat de drept constituţional contemporan, ediţia 2, Editura C.H.Beck, Bucureşti,

- oricând oricare dintre părţi poate să pună capăt raportului în

 reglementează organizarea şi funcţiile statului şi al organelor sale: parlament,

solemne şi guvernaţi. În lipsa unor relaţii politice de tipul conducători - conduşi

exprima voinţa suverană a poporului şi de a acţiona pentru realizarea şi

• capacitatea de inovare a noi valori politice şi tipuri de comportament

• menţinerea echilibrului constituţional între instituţii în condiţiile

12 C. Ionescu, Tratat de drept constituţional contemporan, ediţia 2, Editura C.H.Beck, Bucureşti,

1. Conceptul de stat şi procesul formării statelor moderne în spaţiul

13 C. Ionescu, Tratat de drept constituţional contemporan, ediţia 2, Editura C.H.Beck, Bucureşti,

spre sfârşitul Evului Mediu asistăm la transformarea societăţii bazată pe principii

Statul reprezintă forma instituţionalizată de organizare politică a unei

• existenţa unui grup uman;

2. Elementele constitutive ale statului

19 A se vedea: R. Beşteliu, Drept internaţional. Introducere în dreptul internaţional public, Editura

Opozabilitate – legitimitatea şi recunoaşterea internaţională a constituirii

21 C. Ionescu, Tratat de drept constituţional contemporan, ediţia 2, Editura C.H.Beck, Bucureşti,

politice, ale societăţii civile. Activităţile guvernamentale sunt legitime, în măsura

Conceptul formei de stat

 exprimă modul de organizare a conţinutului puterii, structura internă şi

 activitatea de guvernare se difuzează de la centru pe cale ierarhică; 

Activitatea legislativă se desfăşoară la centru, dar de către agenţi, fie reprezentanţi ai

25 P. Negulescu, Tratat de drept administrativ, vol. 1, Bucureşti, 1934, p. 611.

speciale de acţiune şi transferate în sarcina unor autorităţi ale administraţiei

atributelor suverane ale conducerii centralizate cu atribuirea unei

29 A se vedea P. Negulescu, op.cit., pp. 611-612.

juridică internă şi internaţională, dar acceptă să încredinţeze unui organ comun

32 C. Ionescu, op.cit, pp. 143-144.

În ceea ce priveşte organizarea competenţelor în statul federal, federalismul veritabil

la trăsăturile definitorii ale şefului de stat şi la raporturile sale cu puterea

37 Marea Britanie, Danemarca, Belgia, Japonia.

1. Teoria generală a Constituţiei.

societăţii şi drepturile şi îndatoririle cetăţenilor, act care este adoptat şi modificat

42 Respectarea acordului este asigurată printr-o infrastructură instituţională (instituţii politice

istoric. Până în secolul al XVIII-lea, raporturile constituţionale erau reglementate

dacă un fapt derogând de la cutumă este un element de progres

modalităţile pentru revizuirea sa, nu se poate admite aplicarea simultană a unei

47 Cutuma nu poate niciodată să modifice sau să înlocuiască o dispoziţie constituţională scrisă

În cazul constituţiilor concedate, nu se solicită acordul sau manifestarea reală de

Constituţia-pact reprezintă un echilibru de forţe, fiind un rezultat al unui compromis

 schimbări produse în structura organismelor guvernante (instituirea

În regimurile politice democratice iniţiativa revizuirii revine poporului, care exercită

Statutul juridic al individului este garantat atât de drepturile subiective recunoscute

56 Apartenenţa nu exprimă un simplu raport de subordonare a cetăţeanului faţă de stat sau, cu

2. Principiile generale ale cetăţeniei române

Dovada cetăţeniei copiilor găsiţi se face, până la vârsta de 14 ani, cu certificatul de

 Dreptul la libera circulaţie, dreptul la sejur, de stabilire, dreptul la muncă

65 A. Matei, M. Cocoșatu, I. Toderasc, European Security: Romania, European Review of Public

Precizăm că dreptul Uniunii Europene nu prevede un sistem propriu de atribuire a

67 A. Popescu, I. Diaconu, Organizaţii europene şi euroatlantice, Editura Universul Juridic,

1. Organizarea Parlamentului României

Rolul şi structura Parlamentului

(adoptarea moţiunii de cenzură, acordarea încrederii Guvernului, angajarea

- candidaţii pentru Camera Deputaţilor trebuie să fi împlinit, până în

71 Norma de reprezentare pentru Camera Deputaţilor este de 70.000 de locuitori pentru

(3) Parlamentul nou ales se întruneşte, la convocarea Preşedintelui

Sfârşitul acestui mandat are loc la împlinirea termenului de 4 ani, respectiv

propune validarea sau nevalidarea mandatelor, cu motivarea propunerilor de