ŞCOALA NAȚIONALĂ DE STUDII POLITICE ȘI ADMINISTRATIVE

FACULTATEA DE ADMINISTRAȚIE PUBLICĂ

www.administratiepublica.eu
www.apcampus.ro

INTEGRAREA PRIN ARMONIZARE

SAU OMOGENIZARE ?

Conf.univ.dr. Mihaela V. Cărăușan

Asist.univ.dr. Bogdan I. Berceanu
Integrarea prin armonizare sau omogenizare?
 Pe plan intern, instituţiile europene trebuie aduse mai aproape de cetăţeni. Nu
există nicio îndoială că cetăţenii susţin obiectivele Uniunii, dar ei nu văd
întotdeauna legătura dintre aceste obiective şi acţiunile de zi cu zi ale acesteia.
Cetăţenii îşi doresc instituţii flexibile şi bine structurate, mai eficiente şi mai
transparente. Mulţi cetăţeni se aşteaptă ca Uniunea să se implice mai degrabă
în rezolvarea problemelor cu care ei se confruntă direct, decât să intervină,
până la cel mai mic amănunt în probleme care, dată fiind natura lor, au fost
mai degrabă lăsate în sarcina reprezentanţilor aleşi ai statelor membre şi ai
regiunilor, intervenţie percepută adesea ca o ameninţare la identitatea lor. Mai
mult, cetăţenii cred că deciziile se iau prea des fără implicarea lor, de aceea se
pronunţă pentru o abordare mai democratică.
 Europa este continentul valorilor umane, al Cartei Magna, al Declaraţiei
Drepturilor Omului, al Revoluţiei Franceze şi al căderii Zidului Berlinului;
continentul libertăţii, al solidarităţii şi, mai presus de orice, al diversităţii
traduse prin respectul pentru alte limbi, culturi şi tradiţii. Uniunea Europeană
are la bază democraţia şi drepturile omului. De aceea, ea este deschisă doar
ţărilor care împărtăşesc valori fundamentale, precum alegerile libere, respectul
pentru minorităţi şi pentru litera legii.
Europa integrată
 Conceptul de integrare atribuie relaţiilor dintre statele membre UE o
dimensiune verticală, depăşindu-se în acest fel concepţia tradiţională a
statului naţiune titular al unei suveranităţi indivizibile. Integrarea unională
atribuie noi valenţe suveranităţii, care nu mai este văzută doar ca
aparţinând statului, ci şi unei entităţi supranaţionale. Fiecare stat membru
al acestei entităţi, păstrându-şi identitatea şi particularităţile naţionale, ia
parte la unificarea Europeană prin armonizarea intereselor naţionale.
 Statele membre au acceptat o cedare temporară a suveranităţii către UE,
ceea ce i-a conferit acesteia din urmă mai mult un caracter confederal
decât unul federal. Abandonarea solitudinii naţionale a statelor pe scena
economică – prin instituirea Comunităţilor Europene – şi ulterior pe
scena politică a condus, în final, la renunţarea, chiar dacă doar temporară,
la dogma suveranităţii.
 Procesul integrării europene a evoluat treptat; astfel, iniţial s-au atribuit
competenţe în domenii stricte, precum exploatarea cărbunelui şi oţelului
sau a energiei atomice, ulterior ajungându-se la instituirea unei comunităţi
economice prin crearea unei pieţe comune. Se poate observa că, în fapt,
transferul de suveranitate nu este decât un transfer de competenţe, de
aceea statele prin integrare acceptă în fapt „exercitarea în comun a
competenţelor”.
 Teza UE „diversitate în unitate” recunoaşte pluralismul ţărilor, regiunilor
şi culturilor europene, dar şi faptul că Uniunea este un proiect viabil în
măsura în care se conservă această diversitate. Pilonul de bază al acestei
teze este principiul subsidiarităţii, conform căruia UE trebuie să acţioneze
în afara competenţelor exclusive doar atunci când soluţiile la nivelul
Uniunii sunt superioare în eficienţă celor de la nivelul statelor membre
(art. 5 TUE alin. 3).
 Integrarea europeană nu este şi nu trebuie înţeleasă ca un proces
care, odată început, ar submina suveranitatea statelor. Aceasta, aşa
cum se susţine şi în teoria neofuncţionalismului, oferă guvernelor
statelor membre posibilitatea de a interacţiona şi de a stabili, în
urma unui proces pluralist, interese comune transnaţionale. Statele
au fost menţinute în acest proces ca unităţi fundamentale, întrucât
preferinţele actorilor statali au fost stabilite la nivel naţional şi apoi au fost
utilizate ca bază pentru negocieri interguvernamentale la nivelul UE.
Odată cu abordarea guvernării supranaţionale s-a subliniat necesitatea
creării unei identităţi europene pe care să se sprijine acţiunile UE la nivel
global. Complexitatea UE este dată atât de elemente integratoare,
interguvernamentale, cât şi de elemente supranaţionale, federale, de aceea,
procesul integrării europene este caracterizat, în mare parte, de dezbaterea
interguvernamental-federal.
 Până în 1973, orice tentativă de lărgire a Comunităţii a fost sortită eşecului.
La început, Marea Britanie a refuzat să se alăture acestei Uniuni, însă
candidatura depusă în 1963 a întâmpinat veto-ul negativ al Franţei. În cele
din urmă, negocierile începute în 1970 s-au încheiat cu aderarea Marii
Britanii, Irlandei şi Danemarcei, prin semnarea Tratatului de la Bruxelles
(22 ianuarie 1972). Procesul de extindere a celor trei comunităţi CECO,
CEE, Euratom a continuat în anii următori cu: Grecia în 1981, Spania şi
Portugalia în 1986, Austria, Finlanda şi Suedia în 1995. La 16 aprilie 2003,
alte 10 state candidate au primit statutul de „observator”, iar la 1 mai 2004
acestea au aderat. De asemenea, România şi Bulgaria, au primit acceptul de
aderare pentru data de 1 ianuarie 2007, iar Croația la 1 iulie 2013. Acest
lucru a schimbat irevocabil natura şi modul de funcţionare a Uniunii
Europene, care număra 28 de membrii.
 Extinderea Uniunii Europene la 15 membri i-a conferit influenţă şi putere
în relaţiile cu restul lumii. Mai mult ca niciodată, avea nevoie de o
procedură eficientă de luare a deciziilor pentru a apăra interesele comune
ale membrilor săi, în vreme ce îşi conserva bogăţia naţională şi diversitatea
regională. Mai presus de acestea, UE trebuia să facă faţă acum problemei
istorice de pregătire a aderării ţărilor din centrul, estul, sud-estul Europei şi
Balcani. A devenit imperios ca ea să se gândească deja la căile de găsire a
resurselor necesare pentru ajustarea structurilor economice ale statelor
candidate şi la adaptarea instituţiilor încât să poată continua să funcţioneze
eficient, pe măsură ce numărul membrilor va creşte.
 Teoretic, orice stat european se poate alătura Uniunii Europene,
dacă este pregătit să accepte fără rezerve principiile şi obligaţiile
stabilite de Tratatele de bază.
 În decembrie 1997, procesul de lărgire al UE către sud şi est a
fost lansat. 13 state au aplicat să adere la UE dintre care doar 12
au primit acceptul de a începe negocierile de aderare. Ele au
devenit state membre numai atunci când au dovedit ca prezintă
capacităţile necesare asumării obligaţiilor ce le revin conform
statutului de membru al UE. Nu de puţine ori, s-a demonstrat
că extinderea UE nu trebuie să fie o prioritate imediată a
acesteia. În consecinţă, având în vedere că nu s-a cristalizat
noţiunea de extindere, nu ar trebui să ne mire faptul că, de câte
ori cetăţenii statelor membre sunt întrebaţi dacă ar acorda
suportul lor ţărilor care vor să devină membre UE, aceştia
răspund „nu ştiu”.
Federalismul interguvernamental
 Rezumând, istoria de peste 60 de ani a Uniunii Europene, vom delimita, în această
perioadă de timp scursă, trei perioade principale, astfel: după Europa economică
sectorială instituită prin tratatele CECO/CECA, CEE şi CEEA, dar şi după
manifestarea neputinţei de a merge mai departe din punct de vedere politic, prin
refuzul creării Comunităţii Europene de Apărare şi a Comunităţii Politice Europene,
în anul 1986, odată cu adoptarea Actului Unic European, se deschide calea saltului
de la economic la politic pentru ca, în anul 1992, acesta să se şi realizeze prin Tratatul
de la Maastricht. Acestuia din urmă i-au urmat Tratatele de la Amsterdam, Nisa şi
Lisabona, fiecare dintre acestea perfecţionând Uniunea Politică Europeană.
 Caseta nr. 2: Tratatele de bază ale Comunităţii şi Uniunii Europene
 Tratatul Constitutiv al Comunităţii Europene a Cărbunelui şi Oţelului, Paris, 18 aprilie
1951;
 Tratatul Constitutiv al Comunităţii Economice Europene, Roma, 25 martie 1957;
 Tratatul Constitutiv al Comunităţii Europene a Energiei Atomice, Roma, 25 martie 1957;
 Convenţia asupra unor instituţii comune ale Comunităţilor Europene, Roma 25 martie
1957;
 Tratatul care instituie un Consiliu unic şi o Comisie unică a Comunităţilor Europene şi
Protocolul asupra privilegiilor şi imunităţilor Comunităţilor, Bruxelles, 8 aprilie 1965;
 Decizia prin care se modifică unele dispoziţii bugetare ale tratatelor care instituie
Comunităţile Europene şi ale Tratatului care instituie un Consiliu unic şi o Comisie unică
a Comunităţilor Europene, Luxemburg, 21 aprilie 1970;
 Tratatul referitor la aderarea la Comunităţile Europene a Regatului Danemarcei,
Republicii Irlanda şi Regatului Unit al Marii Britanii şi Irlandei de Nord, 22 ianuarie 1972;
 Tratatul de modificare a unor dispoziţii ale Protocolului asupra Băncii Europene de
Investiţii, 10 iulie 1975;
 Tratatul de modificare a unor dispoziţii financiare ale tratatelor care instituie Comunităţile
Europene şi ale Tratatului care instituie un Consiliu unic şi o Comisie unică a
Comunităţilor Europene, 22 iulie 1975;
 Decizia prin care se aprobă Actul referitor la alegerea reprezentanţilor în Adunare prin
sufragiu universal direct, 20 septembrie 1976;
 Tratatul referitor la aderarea Republicii Elene la Comunităţile Europene, Atena, 28 mai
1979;
 Tratatul prin care se modifică Tratatele Constitutive ale Comunităţilor Europene în ceea
ce priveşte Groelanda, 13 martie 1984;
 Decizie referitoare la sistemul de resurse proprii ale Comunităţilor Europene, 7 mai 1985;
 Tratatul referitor la aderarea Regatului Spaniei şi a Republicii Portugalia la Comunităţile,
Lisabona şi Madrid, 12 iunie 1985;
 Tratatul prin care se aprobă Actul Unic European: 17 februarie 1986, Luxemburg – Germania,
Belgia, Spania, Franţa, Irlanda, Luxemburg, Olanda, Portugalia şi Marea Britanie şi 28 februarie,
Haga – Danemarca, Grecia şi Italia;
 Decizia referitoare la sistemul de resurse proprii ale Comunităţii Europene, 24 iunie 1988,
decizie ce modifică Decizia din 7 mai 1985;
 Tratatul Uniunii Europene, Maastricht, 7 februarie 1992;
 Tratatul referitor la aderarea Norvegiei, Austriei, Finlandei şi Suediei la Comunităţile Europene,
Corfu, 24 iunie 1994;
 Decizia referitoare la sistemul de resurse proprii ale Comunităţilor Europene, 31 octombrie
1994, prin care s-a modificat sistemul de resurse proprii conform Deciziei din 24 iunie 1988;
 Tratatul de la Amsterdam, 2 octombrie 1997, prin care se modifică Tratatul Uniunii Europene
şi Tratatele Constitutive ale celor trei comunităţi europene;
 Tratatul de la Nisa, 26 februarie 2001;
 Tratatul referitor la aderarea la Uniunea Europeană a Poloniei, Lituaniei, Letoniei, Estoniei,
Ungariei, Slovaciei, Sloveniei, Repulicii Cehe, Ciprului şi Maltei, 23 aprilie 2003;
 Tratatul referitor la aderarea României şi Bulgariei la Uniunea Europeană, Luxemburg, 25
aprilie 2005;
 Tratatul prin care se instituie o Constituţie pentru Europa, Roma, 25 octombrie 2004;
 Tratatul de modificare a Tratatului privind Uniunea Europeană şi a Tratatului de instituire a
Comunităţii Europene, Lisabona, 13 decembrie 2007;
 Tratatul referitor la aderarea Republicii Croaţia la Uniunea Europeană, Bruxelles, 5 decembrie
2011;
 Tratatul privind stabilitatea, coordonarea şi guvernanţa în cadrul Uniunii economice şi
monetare, Bruxelles, 2 martie 2012.
 Eşecul constituţionalizării procesului de integrare, recunoaşterea federalismului-
interguvernamental drept metodă a construcţiei europene şi a federaţiei de state-naţiuni ca
model al Uniunii au condus, în final, la realizarea unei reforme instituţionale şi procedurale
în profunzime prin Tratatul de la Lisabona.
 Putem spune că de la Maastricht încoace, în măsura în care, s-a avansat spre extinderea şi
aprofundarea comunităţii, s-a pierdut elanul supranaţional iniţial, în favoarea
interguvernamentalismului. La fel de adevărat este, însă, că progresul european s-a realizat,
„în afara” şi „la marginea” Tratatelor, pe calea diplomaţiei clasice, al cooperărilor punctuale
interguvernamentale şi nu al unui proces de integrare tipic Uniunii.
 Construcţia europeană, existentă astăzi, este o sinteză a celor două extreme, federal şi
interguvernamental. Din punct de vedere teoretic, s-au imaginat multe formule care să
combine respectivele extreme, precum federalismul interguvernamental al lui Croisat şi
Quemonne sau Federaţia Statelor-naţiune a lui Jacques Delors.
 UE a fost activă într-o serie de domenii ce au dat naştere unor metode de lucru specifice,
precum „metoda comunitară”, „metoda interguvernamentală” şi „metoda deschisă de
coordonare”.
 Metoda comunitară. Cetăţenii europeni au preferat
dintotdeauna ca adoptarea deciziilor de către statele membre sau
Comunităţile Europene să se realizeze în comun, mai ales,
pentru domeniile considerate de importanţă transfrontalieră, dar
cu condiţia să se menţină la nivelul guvernelor naţionale deciziile
ce îi afectează în mod direct, în special cele din domeniul
sănătăţii, protecţiei sociale, educaţiei sau culturii. Această optică a
coincis cu cea a UE care, prin metoda comunitară şi pe baza
principiului subsidiarităţii, stabileşte că statele decid împreună la
nivelul instituţiilor comunitare doar în acele probleme ce se pot
soluţiona mai bine la acest nivel. Deciziile ce se dovedesc însă
mai eficiente la nivel statal sau regional, adică mai aproape de
cetăţeni, trebuie adoptate în continuare fără amestecul UE
 Această metodă este o reacţie la diplomaţia interguvernamentală
din Europa înainte şi imediat după cel de-al doilea război
mondial şi se bazează pe următoarea structură instituţională:
Consiliul UE ia decizii în baza propunerilor Comisiei, care are un
drept exclusiv de iniţiativă, după discuţii cu Parlamentul
European (PE) şi alte organisme. Într-un număr din ce în ce mai
mare de cazuri, Consiliul hotărăşte în co-decizie cu PE. Chiar
dacă unanimitatea este încă prezentă, în cadrul „metodei
comunitare” deciziile sunt luate prin majoritate calificată în
Consiliu, ceea ce înseamnă că un act normativ poate intra în
vigoare fără sprijinul tuturor statelor membre. În plus, dreptul
comunitar are prioritate în faţa dreptului naţional şi nu poate fi
invalidat de legislaţia naţională. O altă instituţie importantă în
cadrul „metodei comunitare” este Curtea Europeană de Justiţie
(CJUE), care are competenţa de a sancţiona statele membre care
nu respectă obligaţiile impuse de dreptul Uniunii şi care asigură
uniformitatea dreptului UE în interpretarea tratatelor.