UNIVERSITATEA TOMIS CONSTANȚA

FACULTATEA DE STUDII ECONOMICE ȘI ADMINISTRATIVE

ECONOMIA EUROPEANĂ
REFERAT
TRATATE EUROPENE

SPECIALIZAREA: ADMINISTRAREA AFACERILOR

STUDENT: TACHE ROBERT DANIEL
ANUL II 2022-2023
 INTRODUCERE
Lucrarea de față îşi propune să redea semnificaţia guvernării europene, să arunce o
lumină obiectivă asupra multiplelor și complicatelor procese ce au loc în cadrul acesteia, cu
accent deosebit pe tratatele Uniunii Europene. Metodologia de cercetare folosită pentru
elaborarea prezentei lucrări este bazată pe analiza informațiilor de pe site-urile:
https://www.europarl.europa.eu; https://eur-lex.europa.eu legate de istoria Uniunii Europene
integrarea europeană, tratatele UE, guvernarea multinivel, teoriile integrării europene şi
instituţiile UE. Deasemenea datele obținute pentru realizarea acestei lucrări au fost culese din
studiul lucrării profesorului Iordan Gheorghe, Bărbulescu - De la Comunitaţile Europene la
Uniunea Europeană, Ed. Trei, Bucureşti, 2001, aceasta lucrare fiind rodul unei cercetari de
aproape zece ani și care a avut, ca prim rezultat de etapa, Teza de Doctorat din decembrie
1996 a lui Iordan Gh. Barbulescu intitulată "Preaderarea statelor Europei Centrale la Uniunea
Europeana, element-cheie al unificării europene”.

De-a lungul istoriei au fost numeroase încercări de unificare ale națiunilor Europei,
care să preceadă statele moderne, începând imediat după prăbușirea Imperiului Roman.
Analizând istoria constituirii Uniunii Europene putem afirma că aceasta este marcată
de procese de integrare complexe, dar momentele cele mai importante pentru procesul
integrării europene, sunt cele începând din anii 1950 și mergând până în perioada prezentă,
când ratificarea Tratatului de la Lisabona va marca aprofundarea Uniunii.

Uniunea Europeană este rezultatul unui proces de cooperare și integrare care a început
propriu-zis în anul 1951. După cum spuneam, acest proces a fost unul extrem de complex,
marcat de mai multe etape care au condus la configurarea actuală a Europei. Inițial, Uniunea
Europeana a fost gândită ca o soluție la criza ce a apărut dupa cel de-al doilea război mondial:
după ce în iulie 1914 Europa se afla la apogeu (secolul XIX a reprezentat pentru Europa
punctul culminant al puterii: crearea imperiilor coloniale, puterea economică și financiară,
realizarea unor imense progrese tehnice), în 1945 ea se găsește aproape dărâmată din punct de
vedere politic, economic și militar. Pe scena internațională rămăseseră doar două state care
puteau fi calificate drept veritabile puteri mondiale: SUA si URSS.

În acest context, cooperarea între statele europene apare ca o necesitate, singura soluție
viabilă care putea încheia criza creată și putea relansa Europa pe plan mondial. Astfel, între
Franța și Germania, aflate de prea mult timp în conflict, se încerca o reconciliere istorică,
clădită pe fundamente economice. Pornind de la ideea consilierului său, Jean Monnet,
ministrul de externe francez, Robert Schuman, propune, celebra declarație de la 9 mai 1950,
plasarea întregii producții franco-germane de cărbune și oțel în subordinea unei “Înalte
Autorități” comune, în cadrul unei organizații deschise participării și 2 celorlalte țări ale
Europei. După un an de negocieri, Franței și Germaniei li se alătură Italia, Belgia, Olanda și
Luxemburg, care semnează la Paris, la 18 aprilie 1951, Tratatul instituind Comunitatea
Europeană a Cărbunelui și Oțelului. Această Comunitate creează “Europa celor Șase” și
marchează începutul construcției europene.
 În martie 1957, cele șase țări semnează la Roma două tratate care înființează două noi
comunități europene: Comunitatea Economică Europeană (CEE) și Comunitatea Europeană a
Energiei Atomice (EURATOM). La acel moment, existau trei comunități europene distincte,
cu competențe limitate care activau doar pe plan economic. Aceste comunități au avut
structuri de conducere distincte, până în anul 1965, când acestea au fuzionat. Între timp
numărul membrilor din Comunitățile Europene se mărise în urma a trei valuri de aderare:
1973 – Danemarca, Irlanda și Regatul Unit; 1981 – Grecia; 1986 – Spania și Portugalia.

La 7 februarie 1992, Europa celor Doisprezece semnează la Maastricht Tratatul asupra

Uniunii Europene (TUE), care pune bazele Uniunii Europene, așa cum este ea organizată
astăzi.
Numele alianței se schimbă în Comunitatea Economică Europeană, la care se alătură
încă 22 de țări (Regatul Unit părăsind UE în 2020). Ceea ce a început ca o uniune pur
economică a evoluat treptat, devenind o organizație care acționează în numeroase domenii de
politică diferite, de la politici climatice, mediu și sănătate la relații externe, securitate, justiție
și migrație. Această schimbare s-a reflectat în modificarea, în 1993, a denumirii Comunității
Economice Europene, aceasta devenind Uniunea Europeană.

UE este guvernată de principiul democrației reprezentative, cetățenii fiind direct

reprezentați la nivelul UE în Parlamentul European, iar statele membre fiind reprezentate în
Consiliul European și în Consiliul Uniunii Europene. Uniunea Europeană se bazează pe statul
de drept, așadar orice măsură luată de UE derivă din tratatele care au fost aprobate în mod
voluntar și democratic de toate țările membre. Tratatul este un acord cu forță juridică
obligatorie între statele membre ale UE. El stabilește obiectivele UE, regulile de funcționare a
instituțiilor europene, procedura de luare a deciziilor și relațiile existente între UE și statele
membre.
Conform tratatelor, instituțiile UE au posibilitatea de a adopta acte legislative, pe care
statele membre le aplică ulterior.

Primul tratat oficial semnat a fost Tratatul de la Paris. Acesta a fost semnat în anul
1951, a intrat în vigoare un an mai târziu și a „expirat” în anul 2002.
 TRATATUL DE LA PARIS

Acest tratat a avut rolul de a institui Comunitatea Europeană a Cărbunelui și Oțelului

prin unirea a șase țări europene (Belgia, Franța, Germania, Luxemburg și Țările de Jos),
pentru a organiza libera circulație a cărbunelui și oțelului și a elibera accesul la sursele de
producție. Comunitatea a fost creată în 1951, în urma celui de-al Doilea Război Mondial,
reprezentând primul pas în direcția integrării europene. Tratatul de la Paris a fost în vigoare
50 de ani începând cu anul 1952. Creând o piață comună, tratatul a introdus libera circulație a
mărfurilor fără taxe vamale sau impozite. Acesta a interzis măsurile discriminatorii,
subvențiile, ajutoarele de stat sau taxele speciale impuse de state și practicile restrictive.

Tratatul a fost împărțit în patru titluri (Comunitatea Europeană a Cărbunelui și a

Oțelului, Instituțiile Comunității, Normele economice și sociale și Normele generale). Așadar,
referitor la instituții, tratatul instituia o Înaltă Autoritate, o Adunare, un Consiliu de Miniștri și
o Curte de Justiție. În concluzie, CECO avea personalitate juridică. Înalta Autoritate lua
decizii, formula recomandări și adresa avize. Aceasta era asistată de Comitetul Consultativ
care era compus din reprezentanți ai producătorilor, ai lucrătorilor, ai consumatorilor și ai
distribuitorilor. Înalta Autoritate este precursoarea Comisiei Europene din ziua de astăzi, iar
Comitetul Consultativ este precursorul Comitetului Economic și Social European actual.
Această instituție avea sarcina de a atinge obiectivele stabilite în tratat și de a acționa în
interesul general al CECO. Cuprindea nouă membri, numiți pentru șase ani. Totodată
supraveghea modernizarea și îmbunătățirea producției, furnizarea de produse în condiții
identice, dezvoltarea unei politici de export comune și îmbunătățirea condițiilor de muncă în
industria cărbunelui și oțelului.

O altă instituție era reprezentată de Adunarea care este precursoarea Parlamentului

European, fiind compusă din 78 de membri (18 pentru Germania, Franța și Italia, 10 pentru
Belgia și Țările de Jos și 4 pentru Luxemburg). Tratatul oferea puterea de control acestei
instituții. Consiliul este precursorul Consiliului Uniunii Europene din momentul actual, fiind o
a treia instituție, formată din șase reprezentanți ai guvernelor naționale. Președinția acestuia
era deținută prin rotație de către fiecare țară membră a CECO pentru o perioadă de trei luni.
Rolul acesteia era de a armoniza activitățile Înaltei Autorități și politica economică generală a
guvernelor. Aprobarea acesteia era necesară pentru deciziile luate de Înalta Autoritate. Nu în
ultimul rând, Curtea de Justiție, precursoarea Curții de Justiție a Uniunii Europene, era
formată din 7 judecători, numiți pe o perioadă de 6 ani printr-un acord comun între guvernele
țărilor CECO. Acesta asigura interpretarea și aplicarea corectă a tratatului.
 Comunitatea Europeană a Cărbunelui și a Oțelului culegea informații, se consulta și
avea competența de a efectua verificări în industria cărbunelui și oțelului. Dacă companiile
din această industrie nu respectau aceste competențe, Înalta Autoritate putea impune amenzi și
penalități. Bugetul CECO era finanțat din taxele asupra producției de cărbune și oțel și prin
contractarea de împrumuturi. În cazul producției, CECO îndeplinea mai ales un rol indirect,
subsidiar, prin cooperarea cu guvernele și intervenția în ceea ce privește prețurile și politica
comercială. Tratatul interzicea practicile care aduceau prejudicii din punct de vedere al
prețului, practicile comerciale neloiale și practicile discriminatorii care implicau aplicarea
unor condiții inegale la tranzacții comparabile. Înalta Autoritate putea fixa prețuri maxime sau
minime, fie în cadrul CECO, fie în raport cu piața de export. Tot acesta putea interveni în
aspectele privind lucrătorii, precum în cazul unor salarii anormal de scăzute, al unor reduceri
de salarii. Putea să acorde ajutor financiar pentru a contracara posibilele efecte negative ale
progreselor tehnologice. Au eliminat restricțiile privind angajarea bazată pe naționalitate,
așadar se permitea angajarea lucrătorilor din alte țări. Tratatul viza și politica comercială a
CECO față de țările din afara CECO. Deși se mențineau competențele guvernelor naționale,
CECO avea mai multe competențe, precum stabilirea ratelor maxime și minime ale taxelor
vamale și supravegherea acordării de licențe de import și de export. Când a expirat Tratatul
CECO, normele privind industria cărbunelui și a oțelului au fost integrate în tratatele de
instituire a Comunității Europene - Tratatul de la Roma.

TRATATUL DE LA ROMA

Tratatul de la Roma sau Tratatul de instituire a Comunității Economice Europene a

intrat în vigoare la data de 1 ianuarie 1958. La Roma au fost semnate două tratate -Tratatul de
instituire a Comunității Economice Europene (CEE) și Tratatul de instituire a Comunității
Europene a Energiei Atomice (CEEA sau Euratom) la 25 martie 1957. Deciziile erau luate de
către Consiliu, la propunerea Comisiei.

Tratatul de la Roma a fost modificat de mai multe ori, iar în prezent este denumit
Tratatul privind funcționarea Uniunii Europene. Care este rolul acestui tratat? Acesta a avut
ca rol integrarea și creșterea economică prin intermediul comerțului, instituind Comunitatea
Economică Europeană (CEE), formată din cele șase state care au semnat Tratatul de la Paris.
Tratatul a creat o piață comună bazată pe libera circulație a: bunurilor, persoanelor,
serviciilor, capitalurilor. Scopurile CEE și ale pieței comune erau să transforme condițiile de
comerț și de fabricație pe teritoriul celor șase țări membre și să servească drept pas către o
unificare politică mai strânsă a Europei. Părțile semnatare au convenit: să pună bazele unei
„uniuni tot mai strânse” între națiunile Europei, să asigure progresul economic și social al
țărilor membre prin acțiuni comune în vederea eliminării barierelor din calea comerțului și a
altor bariere între acestea, să îmbunătățească condițiile de viață și de muncă ale cetățenilor lor,
să asigure relații comerciale echilibrate și concurență echitabilă, să reducă diferențele
economice și sociale dintre diferitele regiuni ale CEE, să elimine treptat restricțiile privind
comerțul internațional prin intermediul unei politici comerciale comune, să respecte
principiile Cartei ONU, să pună în comun propriile resurse în vederea menținerii și
consolidării păcii și a libertății și să apeleze la alte popoare din Europa, care împărtășesc acest
ideal, să li se alăture în aceste eforturi. Prin semnarea tratatului, s-a decis eliminarea cotelor și
a taxelor vamale între cele șase țări semnatare, s-a stabilit un tarif extern comun pentru
importurile din afara comunității.

TRATATUL EURATOM

Tratatul este cel de-al doilea semnat la Roma, instituind o Comunitate Europeană a
Energiei Atomice (Euratom). La fel ca și tratatul anterior, și acesta intră în vigoare la data de
1 ianuarie 1958. Organizarea instituțională a Euratom este asemănătoare cu cea din tratatul
CEE (Consiliu, Comisie, Parlament European), realizarea misiunilor fiind realizată totodată și
de Curtea de Justiție și de Curtea de Conturi. Instituțiile comunitare sunt responsabile pentru
aplicarea tratatului și pentru cele două organisme proprii ale Euratom: Agenția de
Aprovizionare și Oficiul de Securitate (care efectuează controale contabile și fizice în toate
instalațiile nucleare ale Comunității).

Statele fondatoare au încercat să găsească în energia nucleară o modalitate de a obține

independența energetică. Tratatul are drept obiectiv să contribuie la formarea și la dezvoltarea
industriilor nucleare europene, astfel încât toate statele membre să poată profita de
dezvoltarea energiei atomice și să garanteze securitatea aprovizionării. Totodată asigură un
nivel ridicat de securitate pentru populație și împiedică deturnarea materiilor nucleare
destinate unor scopuri civile către obiective de tip militar.

Tratatul Euratom are 234 articole, structurate în 6 titluri și precedate de un Preambul.

Numărul de articole a fost redus la 177 după semnarea, în decembrie 2007, Tratatului de
modificare a Tratatului privind Uniunea Europeană și a Tratatului de instituire a Comunității
Europene. Primul și al treilea titlu se referă la Comunitate, cel dintâi stabilind misiunile pe
care tratatul le încredințează Comunității, iar cel de-al treilea fiind consacrat instituțiilor
Comunității și totodată dispozițiilor financiare generale. Al doilea titlu se referă la dispozițiile
care favorizează progresul în domeniul energiei nucleare. Al patrulea titlu se referă la
dispoziții financiare speciale, iar ultimele 2 titluri sunt consacrate dispozițiilor generale și,
respectiv, dispozițiilor cu privire la perioada inițială.

Ca și misiuni, se poate menționa despre dezvoltarea cercetării și asigurarea transmiterii

cunoștințelor tehnice, stabilirea și garantarea aplicării unor norme de securitate uniformă
pentru protecția sanitară a populației și a lucrătorilor, facilitarea investițiilor și asigurarea
realizării instalațiilor de bază necesare dezvoltării energiei nucleare în cadrul UE, asigurarea
unei aprovizionări constante și echitabile a tuturor utilizatorilor din UE cu minereuri și
combustibili nucleari, garantarea că utilizarea materiilor nucleare civile nu este deturnată către
alte scopuri, exercitarea dreptului de proprietare recunoscut asupra materiilor speciale de
fisiune, promovarea progresului în utilizarea pașnică a energiei nucleare prin colaborarea cu
țări terțe și organizații internaționale și crearea de întreprinderi comune.

ACTUL UNIC EUROPEAN

Actul Unic European s-a aplicat începând cu 1 iulie 1987. Acesta și-a propus să
revizuiască tratatele de la Roma de instituire a Comunității Economice Europene (CEE) și a
Comunității Europene a Energiei Atomice. Revizuirea a fost menită să relanseze procesul de
integrare europeană și realizarea pieței interne (un spațiu fără frontiere interne, caracterizat
prin libera circulație a mărfurilor, persoanelor, serviciilor și capitalurilor) până la 1 ianuarie
1993. AUE a modificat regulile de funcționare a instituțiilor europene și a extins competențele
fostei Comunități Europene într-o serie de domenii de politici.

Prin crearea de noi competențe comunitare și prin reformarea instituțiilor, AUE a

deschis calea aprofundării integrării politice și a uniunii economice și monetare, care urmau
să fie consacrate în Tratatul privind Uniunea Europeană (Tratatul de la Maastricht).
Obiectivele acestui tratat au fost: negocierile interguvernamentale care au culminat cu AUE
au avut de realizat un dublu mandat (un tratat în domeniul politicii externe și de securitate
comune și un act de modificare a Tratatului CEE, mai ales în ceea ce privește: procedura de
adoptare a deciziilor în cadrul Consiliului, competențele Comisiei Europene, competențele
Parlamentului European, extinderea responsabilităților Comunității Economice Europene și
ale Comunității Europene a Energiei Atomice.

Tratatul este alcătuit dintr-un preambul și 4 titluri și include o serie de declarații

adoptate cu ocazia conferinței. Preambulul prezintă scopurile fundamentale ale tratatului și
exprimă hotărârea semnatarilor de a transforma ansamblul relațiilor lor în vederea creării unei
Uniuni Europene. Acesta precizează, de asemenea, caracterul unic al AUE, care reunește
dispozițiile comune privind cooperarea în domeniul politicii externe și Comunitățile
Europene. În sfârșit, preambulul evidențiază cele două obiective ale revizuirii tratatelor, și
anume „să îmbunătățească situația economică și socială prin aprofundarea politicilor comune
și prin urmărirea de noi obiective” și „să asigure o funcționare mai bună a Comunităților”.

Titlul I cuprinde dispozițiile comune privind cooperarea politică și Comunitățile

Europene.
 Titlul II este consacrat modificărilor aduse tratatelor de instituire a Comunităților
Europene.

Titlul III se referă la cooperarea europeană în domeniul politicii externe.

Titlul IV cuprinde dispozițiile generale și finale.

AUE a introdus o serie de noi domenii de politici în care deciziile urmau să fie luate cu
majoritate calificată. Printre acestea, se numărau: piața internă, coeziunea economică și
socială (pentru a contrabalansa efectele realizării pieței interne asupra regiunilor mai puțin
dezvoltate), politica socială (două noi aspecte ale acestei politici: sănătatea și securitatea la
locul de muncă și dialogul social între sindicate și patronate), cercetarea și dezvoltarea,
mediul (introducerea principiului subsidiarității , adică luarea de măsuri la nivel european
numai atunci când acestea ar fi mai eficiente decât la nivelul țărilor luate individual) și
politica externă comună - Președinția Consiliului este responsabilă cu inițierea de acțiuni și
coordonarea pozițiilor statelor membre. În temeiul AUE, votul cu majoritate calificată a
devenit noua normă în patru dintre domeniile existente acoperite de tratate: tariful vamal
comun, libera circulație a capitalurilor, libera circulație a serviciilor și transportul maritim și
aerian.

TRATATUL DE LA MAASTRICHT

Oficial cunoscut sub numele de „Tratatul privind Uniunea Europeană”, Tratatul de la

Maastricht a marcat începutul „unei noi etape în procesul de creare a unei uniuni tot mai
strânse între popoarele Europei”, dând comunităților anterioare o dimensiune politică. Acesta
a fost semnat la 7 februarie 1992 și a intrat în vigoare la 1 noiembrie 1993.
Rolul acestui tratat a fost de a crea Uniunea Europeană. Acesta cuprinde trei
componente separate (așa-numiții piloni): comunitățile Europene, o politică externă și de
securitate comună și cooperarea dintre guvernele UE în domeniul justiției și afacerilor interne.
Printre inovațiile sale cele mai proeminente, tratatul: pune bazele pentru uniunea
economică și monetară, moneda unică (euro) și criteriile de utilizare a acesteia, oferă temeiul
juridic pentru șase noi politici comune ale UE, consolidează competențele Parlamentului
European și introduce conceptul de cetățenie europeană.
Primul pilon grupează activitățile tradiționale, procedurile de lucru și de luare a
deciziilor ale celor trei organizații originale din UE: Comunitatea Economică Europeană,
Comunitatea Europeană a Cărbunelui și Oțelului, Euratom.
 Pilonul al doilea are ca scop: să protejeze valorile comune, interesele fundamentale și
independența UE, să consolideze securitatea UE și a țărilor membre ale acesteia, să păstreze
pacea și securitatea internațională în conformitate cu principiile Organizației Națiunilor Unite,
să promoveze cooperarea internațional, să dezvolte și să consolideze democrația și statul de
drept, precum și respectarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale. Pilonul al treilea
are ca scop oferirea publicului un nivel ridicat de siguranță, prin: stabilirea de norme și
controale pentru frontierele externe ale UE, combaterea terorismului, a crimei organizate, a
traficului de droguri și a fraudei internațional, organizarea cooperării judiciare penale și civile,
crearea unui Oficiu European de Poliție (Europol) pentru schimbul de informații între forțele
naționale, controlul imigrației ilegale, elaborarea unei politici comune de azil.
Moneda comună (euro) este introdusă în trei etape: liberalizarea mișcărilor de capital
(de la1 ianuarie 1990), convergența politicilor economice naționale (de la 1 ianuarie 1994),
crearea unei monede unice și instituirea unei Bănci Centrale Europene (cel târziu de la 1
ianuarie 1999). Aceasta stabilește criteriile privind inflația, nivelurile datoriei publice, ratele
dobânzilor și cursurile de schimb pe care trebuie să le îndeplinească țările înainte de adoptarea
monedei euro si oferă o opțiune de neparticipare pentru Regatul Unit la etapa a treia și
condiționează participarea daneză de rezultatul unui referendum național.
UE este responsabilă pentru: rețelele transeuropene (TEN), politica industrial,
protecția consumatorilor, educația și formarea profesională, probleme de tineret, cultură.
Protocolul privind politica socială extinde responsabilitatea UE în ceea ce privește:
promovarea ocupării forței de muncă, ameliorarea condițiilor de viață și de muncă, asigurarea
unei protecții sociale adecvate, organizarea unui dialog social, dezvoltarea resurselor umane
care permit un nivel ridicat și durabil de ocupare a forței de muncă, integrarea persoanelor
excluse de pe piața forței de muncă. Regatul Unit nu participă la acest protocol social.
Cetățenia europeană oferă fiecărui cetățean al unei țări a UE dreptul: de liberă
circulație și de ședere oriunde în UE, de a vota și a candida la alegerile europene și locale din
statul în care își are reședința, la asistență și protecție diplomatică de către ambasadele și
consulatele celorlalte state membre, de a adresa petiții Parlamentului European și de a adresa
Ombudsmanului European orice plângeri privind neregulile administrative ale UE.

TRATATUL DE LA AMSTERDAM

Tratatul de la Amsterdam de modificare a Tratatului privind Uniunea Europeană a fost

semnat la 2 octombrie 1997 și a intrat în vigoare la 1 mai 1999. Acesta a actualizat și clarificat
Tratatul de la Maastricht, încercând să pregătească UE pentru viitoarea extindere. Se dorește
progres atât în domeniul economic, cât și în cel social, promovându-se ideea unui nivel ridicat
de ocupare a forței de muncă și a unei dezvoltări durabile și echilibrate.
UE încearcă să se afirme ca și identitate pe scena internațională. Se consolidează
drepturile și interesele resortisanților UE. Important ca și obiective erau și menținerea și
dezvoltarea UE ca spațiu de libertate, securitate și justiție, și menținerea și dezvoltarea
corpusului legislației UE (acquis comunitar). Deciziile urmau a fi luate de către guvernele UE
(majoritar) și de Parlamentul European. Acesta din urmă dispune de un maxim de 700 de
membri, elaborează un proiect de procedură uniformă pentru alegerile europene, stabilește
statutul și condițiile generale de exercitare a funcțiilor membrilor săi, votează pentru a aproba
desemnarea președintelui Comisiei Europene și a celorlalți membri ai Comisiei ca organism.
În cadrul Comisiei Europene, fiind vorba de o Uniune Europeană cu până la 20 de state
membre, fiecare țară ar urma să aibă câte un comisar.
În ceea ce privește politica externă și de securitate comună (PESC), aceasta este
consolidată prin facilitarea adoptării de strategii comune, acțiuni comune, poziții comune și
printr-o cooperare mai sistematică între țările UE, includerea tuturor problemelor legate de
securitatea UE, dezvoltarea unor legături mai strânse cu organizația pentru apărare, Uniunea
Europei Occidentale, cerința ca statele membre să își coordoneze pozițiile în cadrul
organizațiilor internaționale (în special ONU), crearea funcției de Înalt Reprezentant pentru
politica externă și de Securitate comună (rol conferit secretarului general al Consiliului) și
înființarea unei unități de planificare a politicii și de alertă rapidă.
În materie penală, pe plan al cooperării polițienești, se cere prevenirea, depistarea și
cercetarea infracțiunilor, colectarea, stocarea, prelucrarea, analizarea și schimbul de informații
relevante, organizarea de inițiative conjugate în domeniul formării și de schimburi de ofițeri
de legătură, evaluarea tehnicilor de investigare, în special pentru depistarea criminalității
organizate, folosirea resurselor Europol în domenii, precum contactele dintre procurori și
anchetatori.
Cooperarea judiciară include facilitarea extrădării, asigurarea compatibilității între
reglementările naționale, prevenirea conflictelor de competență, stabilirea unor reglementări
minime privind infracțiunile și pedepsele în domeniul criminalității organizate, al terorismului
și al traficului de droguri.

TRATATUL DE LA NISA

Tratatul de la Nisa a fost semnat la 26 februarie 2001, intrând în vigoare la 1 aprilie2003.

Acesta pregătește Uniunea Europeană pentru cea mai amplă extindere a sa, 10 țări (Republica
Cehă, Cipru, Estonia, Ungaria, Letonia, Lituania, Malta, Polonia, Slovacia și Slovenia)
aderând în anul 2004 și încă 2 (Bulgaria și România) în 2007.
Acesta modifică Tratatul de la Maastricht și Tratatul de instituire a Comunității
Europene. Este stabilit Bruxelles ca loc al reuniunilor oficiale ale Consiliului European. Se
modifică componența Comisiei, fiind desemnați 2 comisari pentru țările mai mari (Franța,
Germania, Italia, Spania și Regatul Unit) și 1 pentru celelalte țări membre. Președintele
Comisiei și comisarii urmau a fi numiți prin vot cu majoritate calificată în Consiliu.
Președintelui Comisiei i se atribuie competențe sporite în raport cu cele ale comisarilor.

Sistemul de vot în Consiliul Uniunii Europene este redefinit, ponderea voturilor fiind
reechilibrată pentru a reflecta mai bine populațiile relative ale țărilor membre, utilizarea
votului cu majoritatea calificată este extinsă asupra unor domenii noi, iar condițiile pentru
obținerea majorității calificate devin stricte, fiind necesare 73,9% din voturi și cel puțin 62%
din populația UE.
Este revizuită componența Parlamentului European, iar competențele acestuia cresc,
așadar, numărul locurilor din Parlament este mărit la 732 în UE cu 27 de țări membre,
procedura de codecizie fiind extinsă la aproape toate domeniile în care Consiliul decide cu
majoritate calificată.
Curtea de Justiție a UE se va întruni în diferite formațiuni: în camere de trei până la
cinci judecători, în Marea Camera (11 judecători) sau în ședință plenară (câte un judecător
pentru fiecare țară a UE). Consiliul, acționând în unanimitate, poate crea instanțe subsidiare.

TRATATUL DE LA LISABONA

Tratatul a fost semnat la 13 decembrie 2007 în Lisabona (Portugalia), intrând în

vigoare la data de 1 Decembrie 2009, după ce a fost ratificat de toate cele 27 de state membre.
Acesta a fost semnat în prezența Președintelui PE, Hans-Gert Pöttering. La 19
februarie 2008, Tratatul de la Lisabona a fost adoptat de Parlamentul European care conform
acestuia are dreptul de a numi președintele Comisiei, pe baza unei propuneri a Consiliului
European care ia în considerare rezultatele alegerilor parlamentare europene.
Cu câteva excepții, Tratatul instituie poziții de egalitate pentru Parlamentul European
şi Consiliu. Se spune că acest tratat face vocea cetățenilor mai bine auzită. Fiind singura
instituție a UE aleasă prin sufragiu direct de cetățeni, Parlamentul are puterea și răspunderea
de a trage la răspundere celelalte instituții ale UE. Parlamentul este gardianul Cartei
drepturilor fundamentale, înscrisă în Tratatul de la Lisabona, precum și al dreptului de
inițiativă cetățenească, recent instituit, care le permite cetățenilor să solicite prezentarea de noi
propuneri de politici, dacă petiția prezentată în acest sens a primit un milion de semnături.

Tratatul de instituire a Comunității Europene este redenumit „Tratatul privind

funcționarea Uniunii Europene”, iar termenul „Comunitate„ este înlocuit cu”Uniune” în tot
textul. Tratatul de la Lisabona conferă Uniunii Europene personalitate juridică proprie. Prin
urmare, Uniunea poate semna tratate internaționale în domeniile sale de competență sau poate
deveni membră a unor organizații internaționale.
Sunt clarificate competențele Uniunii, distingându-se trei tipuri de competențe:
competența exclusivă, potrivit căreia Uniunea este singura care poate adopta dispoziții
legislative, statele membre ocupându-se doar de punerea în aplicare, competența partajată,
potrivit căreia statele membre au dreptul de a legifera și dea adopta măsuri obligatorii din
punct de vedere juridic în cazul în care Uniunea nu și-a exercitat competența și competența de
sprijin, potrivit căreia UE desfășoară acțiuni de sprijin sau de completare a politicilor statelor
membre.

NOUL TRATAT FISCAL

Ideea adoptării Noului Tratat Fiscal a fost avansată de cancelarul Angela Merkel în
decembrie 2011. Aproape toate statele membre au fost convinse să accepte această idee, mai
puțin Marea Britanie și Republica Cehă. Acest acord stipulează sancționarea indisciplinei
bugetare prin amenzi al căror cuantum continuă să fie obiect de negocieri. Totodată stipulează
și introducerea în legislațiile naționale a unor reglementări care să frâneze înglobarea
îndatorii. Așadar statele semnatare urmau a fi supravegheate mult mai strict. Statele care vor
adera la acest pact urmau să primească, pe viitor, ajutoare din fondul salvator al celor 17 țări
din zona euro. Acest nou tratat cerea ca bugetele naționale să fie echilibrate sau în surplus
(dacă deficitul structural anual nu va depăși 0,5% din PIB). Statele membre vor avea obligația
de a introduce această „normă privind un buget echilibrat” în sistemele lor juridice naționale,
de preferință la nivel constituțional. Termenul de îndeplinire a acestei obligații este de cel
mult un an de la intrarea în vigoare a tratatului.

CONCLUZIE

Tratatele Constitutive ale Comunităţilor Europene au fost gândite ca o soluție de

a pune punct unei istorii însemnând războaie şi distrugeri în Europa. Obiectivul suprem era
desigur, asigurarea păcii dar şi unificarea economică prin crearea unei pieţe europene,
existând aspiraţia pentru „o uniune politică”.

Procesul de formulare a politicilor în actuala Uniune Europeanã este extrem de

complex, datã fiind marea varietate a politicilor, diversitatea intereselor, numãrul de state
membre implicate și caracterul specific al procesului decizional transnațional. Într-adevãr, UE
nu este un stat clasic, unde politicile sunt decise în dialogul dintre guvern și parlament. De la
începuturile procesului de integrare europeanã, unui al treilea partener crucial, Comisia (inițial
Înalta Autoritate), i s-a acordat sarcina inițierii și punerii în aplicare a politicilor.

Atât Consiliul European, cât şi Banca Centrală Europeană devin, prin Tratatul de la
Lisabona, instituţii ale Uniunii Europene. UE va cuprinde, astfel, urmatoarele instituţii:
Parlamentul European, Consiliul European, Consiliul de Miniştri, numit pe scurt Consiliu,
Comisia Europeană, Curtea de Justiţie a Uniunii Europene, Banca Centrală Europeană, Curtea
de Conturi.

Unicitatea construcţiei europene se reflectă în primul rând în arhitectura instituţională.

Statele acceptă să delege o parte din puterile lor suverane unor instituţii comune create prin
tratatele fondatoare, cu modificările succesive, instituţii al căror scop este să asigure o
participare democratică a Statelor Membre la luarea de decizii.

Uniunea Europeană se bazează pe statul de drept. Aceasta înseamnă că orice măsură

luată de UE derivă din tratatele care au fost aprobate în mod voluntar și democratic de toate
țările membre.

Tratatul este un acord cu forță juridică obligatorie între statele membre ale UE. El
stabilește obiectivele UE, regulile de funcționare a instituțiilor europene, procedura de luare a
deciziilor și relațiile existente între Uniune și statele membre.

Tratatele sunt modificate pentru a permite creșterea eficienței și transparenței UE,

pentru a pregăti extinderile viitoare și pentru a introduce noi domenii de cooperare - cum ar fi
moneda unică.

În baza tratatelor, instituțiile UE au posibilitatea de a adopta acte legislative, pe care

statele membre le aplică ulterior.

BIBLIOGRAFIE

1. https://www.europarl.europa.eu
2. https://eur-lex.europa.eu
3. Iordan Gheorghe, Bărbulescu- De la Comunitaţile Europene la Uniunea Europeană,
Ed. Trei, Bucureşti, 2001
4. https://www.dw.com/ro/pactul-fiscal-european