MINISTERUL EDUCAȚIEI CULTURII ȘI CERCETĂRII AL

REPUBLICII MOLDOVA
UNIVERSITATEA
FACULTATEA
CATEDRA

tema: Izvoarele dreptului comunitar

A elaborat:
Coordonator științific:

Chișinău 2020
 Cuprins
Introducere..........................................................................................................................................2

1.Clasificarea izvoarelor dreptului comunitar........................................................3

2.Izvoarele primare ale dreptului comunitar..........................................................4

3. Izvoarele dervate ale dreptului comunitar..........................................................6

Concluzii.............................................................................................................11

Bibliografie..........................................................................................................12

2
 Introducere
Actualitatea temei „Dreptul comunitar poate fi definit că fiind ansamblul
normelor juridice prin care se consacră structurile, rolul și funcțiile instituțiilor
europene, precum și raporturile acestora cu instituțiile naționale în îndeplinirea
obiectivelor de progres și dezvoltare ale popoarelor Continentului”.
„Încercând o definire a dreptului instituțional comunitar european reținem că
acesta reprezintă un ansamblu de norme juridice care, conținute în tratate sau elaborate
de instituții, urmăresc că scop principal înfiintarea și bună funcționare a Comunităților
Europene (în prezent Uniunea Europeană)” .
„Dreptul comunitar reprezintă ansamblul de norme juridice care impun statelor
membre reguli de urmat în vederea realizării obiectivelor pe care Comunitățile
Europene le au de îndeplinit. Aceste norme sunt cuprinse în tratate sau sunt emise de
instituții, obiectul lor fiind Comunitățile și exercitarea competențelor lor. Că atare,
dreptul comunitar este un drept supranațional care în toate situațiile are întâietate față
de dreptul național al fiecărei țări membre”.
În ceea ce privește determinarea izvoarelor dreptului comunitar o contribuție
notabilă la definirea acestora au avut-o nu atât textele tratatelor comunitare, cât
doctrina și jurisprudența Curții Europene de Justiție.
Astfel se disting două categorii importante de izvoare ale dreptului comunitar:
- izvoare primare (originare) – tratatele și
- izvoare secundare (derivate) - actele adoptate de către instituțiile comunitare.
Pe lângă acestea în categoria izvoarelor dreptului comunitar au fost incluse:
principiile generale ale dreptului, jurisprudența Curții de Justiție, dreptul rezultat din
relațiile externe ale Comunităților, dreptul complementar rezultând din actele
convenționale încheiate între statele membre în vederea aplicării tratatelor.

3
 1.Clasificarea izvoarelor dreptului comunitar
Izvoarele dreptului comunitar pot fi grupate astfel1:
a) Tratatele originare:
– Tratatul de la Paris din 1951 (CECO);
– Tratatele de la Roma din 1957 (CEE şi CEEA);
b) Tratatele şi actele modificatoare:
– cele două tratate bugetare;
– Actul Unic European şi Tratatul de fuziune din 1967;
– decizia şi actul privind alegerile directe în Parlamentul European din 1976;
– deciziile şi tratatele de aderare;
– Tratatul de la Maastricht;
– Tratatul de la Nisa.
c) izvoare secundare (derivate) sunt acte adoptate de instituţiile comunitare
pentru aplicarea prevederilor tratatelor:
– regulamentele;
– directivele;
– deciziile;
– declaraţiile şi rezoluţiile;
– recomandările şi avizele.
d) principiile generale ale dreptului comunitar:
– principiul proporţionalităţii;
– principiul egalităţii;
– principiul securităţii juridice;
– principiul dreptului la apărare.
e) jurisprudenţa instanţelor comunitare;
f) cutuma

1
Radu Stancu – Drept comunitar, note de curs, "Universitatea Spiru Haret", 2008 – 2009, pag.22.

4
 2.Izvoarele primare ale dreptului comunitar
În vârful ierarhiei se situează izvoarele primare, constituind dreptul originar, care
fundamentează ordinea juridică comunitară şi constituie un veritabil “corpus
constituţional”, beneficiind de o prezumţie absolută de legalitate şi având prioritate
faţă de alte acte comunitare de nivel inferior.
Izvoarele primare sunt tratatele care reglementează organizarea şi funcţionarea
Comunităţii. Ele sunt instrumente internaţionale, reprezentând acordul de voinţă al
statelor membre, ca subiecte suverane de drept internaţional public.
Se disting tratatele originare şi tratatele care le-au modificat pe cele din prima
categorie. Tratatele originare sunt tratatele care au fondat cele trei Comunităţi
Europene.Tratatul de la Paris din 18 aprilie 1951, unde Franţa, Germania, Italia,
Belgia, Olanda şi Luxemburg au semnat Tratatul instituind Comunitatea Europeană a
Cărbunelui şi Oţelului (CECO), tratat care viza „plasarea producţiei franco-germane
de cărbune şi oţel sub o Înaltă autoritate comună, într-un organism deschis participării
celorlalte ţări ale Europei” (Robert Schuman, Declaraţia de la 9 mai 1950).
Cele două Tratate de la Roma din 25 martie 1957, au fondat Comunitatea
Economică Europeană (C.E.E.) şi Comunitatea Europeană a Energiei Atomice
(C.E.E.A.) şi au dotat cele 3 comunităţi (CECO, CEE şi CEEA) cu o Adunare
Parlamentară comună devenită Parlamentul European de astăzi şi o Curte de Justiţie.
Tratatele şi actele complementare reprezintă a doua categorie de izvoare primare,
scopul lor fiind fie acela de a modifica, fie cel de a completa tratatele de bază.
Cele mai importante privite în mod cronologic sunt:
- În 1976 a avut loc prima extindere prin aderarea Regatului Unit al Marii
Britanii, Irlandei şi Danemarcei.
- La 20 septembrie 1976, Consiliul a aprobat condiţiile pentru alegeri directe, în
Parlamentul European, şi s-a semnat Actul privind alegerea reprezentanţilor Adunării
prin sufragiu universal direct. Primele alegeri având loc în iunie 1979.
- În 1981 are loc aderarea Greciei iar apoi, în 1986, a Portugaliei.

5
- În anul 1986, prin Actul Unic European (AUE), care a incorporat Carta Albă, s-a
făcut prima mare reformă a Tratatelor Comunităţilor. AUE a avut ca obiectiv
finalizarea aşanumitei pieţe interne, definită ca „o zonă fără frontiere interne în care
este asigurată libera circulaţie a mărfurilor, persoanelor, serviciilor şi capitalului” şi
intrată în vigoare la 1 ianuarie 1993.
- La 7 februarie 1992 s-a semnat Tratatul de la Maastricht, aprobat în decembrie
1991 şi intrat în vigoare în noiembrie 1993, cunoscut ca Tratatul asupra Uniunii
Europene (TUE). Acesta şi-a definit ca obiective: trecerea la o uniune economică şi
monetară, afirmarea identităţii pe scena internaţională printr-o politică externă şi de
securitate comună, instituirea unei cetăţenii a Uniunii, dezvoltarea unei cooperări mai
strânse în domeniul justiţiei şi afacerilor interne, garantându-se siguranţa şi securitatea
popoarelor în condiţiile unei libere circulaţii a persoanelor şi menţinerea integrală a
acquis-ului comunitar şi dezvoltarea lui în vederea asigurării eficacităţii mecanismelor
şi instituţiilor comunitare.
- În 1995 a avut loc o nouă extindere – Austria, Finlanda şi Suedia. Această
extindere s-a desfăşurat conform practicilor anterioare, prin schimbarea aritmetică a
aranjamentelor instituţionale.
- Semnat la 2 octombrie 1997, Tratatul de la Amsterdam completează şi continuă
acţiunea începută odată cu adoptarea celui de la Maastricht, răspunzând preocupărilor
vizând scopurile comunităţii şi modul de funcţionare a instituţiilor.
- Comisia a adoptat, la 16 iulie 1997, Agenda 2000 urmare a cererilor de aderare
formulate şi alte state printre care şi România (Cehia, Slovacia, Ungaria, Polonia,
Bulgaria, Slovenia, Estonia, Letonia, Lituania).
- O nouă modificare a Tratatului privind Uniunea Europeană, a Tratatelor care
instituie Comunităţile europene şi unele acte asociate a avut loc prin Tratatul de la
Nisa, intrat în vigoare în ianuarie 2003 şi care a avut ca scop crearea unui sistem
funcţional pentru un număr mai mare de membri şi gestionarea unei extinderi fără
precedent. Urmând în continuare şirul evenimentelor importante, care marchează
organizarea şi funcţionarea actuală a Uniunii Europene, Consiliul European din 19-20

6
iunie 2003 a decis convocarea unei conferinţe interguvernamentale (CIG) pentru
adoptarea noului tratat fundamental al Uniunii Europene. La 29 septembrie 2003,
Consiliul de Afaceri Generale şi Relaţii Externe, alcătuit din miniştri de externe ai
statelor membre, a decis convocarea CIG la data de 4 octombrie 2003. România,
Bulgaria şi Turcia au participat cu statut de observator. Datorită divergenţelor apărute
între participanţi proiectul nu a putut fi adoptat. Urmare a unor formule de compromis,
acceptate de toţi participanţii, a fost posibilă încheierea CIG la Consiliul European din
18 iunie 2004, prin adoptarea proiectului de Tratat constituţional, care, din motive
istorice, a fost semnat la Roma, la 29 octombrie 2004. Denumirea completă a
Tratatului este „Tratatul de instituire a unei Constituţii pentru Europa” cunoscut şi sub
denumirea de Constituţia de la Roma2.

3. Izvoarele dervate ale dreptului comunitar

În piramida dreptului comunitar, pe treapta imediat inferioară dreptului originar
se situează dreptul derivat sau secundar. Ca atare, dreptul primar determină condiţiile
de procedură, competenţa şi limitele în care sunt adoptate actele derivate.
Denumirea de drept derivat (legislaţie sau drept secundar) indică atât funcţia pe
care actele o îndeplinesc (de realizare a obiectivelor prevăzute de tratate) cât şi
subordonarea lor în raport cu tratatele. Ca expresie a subordonării menţionate, dreptul
derivat nu poate deroga de la cel originar, iar instituţiile comunitare nu pot adopta
decât actele necesare îndeplinirii misiunii lor.
Izvoarele secundare ale dreptului comunitar sunt compuse din ansamblul actelor
emise în aplicarea sau în executarea tratatelor, astfel instituţiile comunitare adoptă
regulamente şi directive, iau decizii şi formulează recomandări sau avize.
Regulamentele sunt acte normative emise de Consiliul Miniştrilor Uniunii
Europene, acestea fiind considerate regulamente de bază sau de Comisia Europeană,
acestea fiind numite regulamente de executare. Regulamentele de bază sunt emise pe

[On-line]:http://publications.europa.eu/resource/cellar/37cdf413-c6f3-4aa8-a01b-
2

75e060a1bccc.0014.03/DOC_1

7
baza procedurilor legislative prevăzute de tratat. Regulamentele de executare sunt
emise de către Comisie în baza abilitării legislative conferite de Consiliul Miniştrilor
sau sunt emise chiar de către Consiliul Miniştrilor dacă se referă la aplicarea tratatelor
de bază.
Regulamentele sunt în fapt legile comunitare. Se caracterizează prin forţa lor
obligatory şi prin aplicabilitatea directă, nefiind necesară ratificarea în vederea
aplicării lor în dreptul naţional. Ele se aplică direct subiectelor de drept intern din
statele membre şi conţin nu numai obligaţii pentru acestea ci şi drepturi. 3
Regulamentele conţin prevederi care se adresează atât statelor, în raporturile lor
cu comunitatea, cât şi instituţiilor şi persoanelor juridice de drept public sau privat.
Caracterele regulamentului sunt:
1. Regulamentul este un act cu caracter general. El este aplicabil unor categorii
privite abstract şi în ansamblu.
2. Regulamentul este obligatoriu în toate elementele sale. Ca expresie a
caracterului său obligatoriu, regulamentul modifică situaţia juridică a subiecţilor de
drept comunitar şi trebuie să fie aplicat de la intrarea sa în vigoare şi atât timp cât
invaliditatea sa nu a fost constatată. Caracterul obligatoriu al regulamentului operează
pentru toţi subiecţii de drept: persoane fizice sau juridice, state membre, instituţii
comunitare. Autoritatea regulamentului faţă de persoanele fizice şi juridice este
indiscutabilă. Acestea nu dispun de posibilitatea de a ataca regulamentul printr-o
acţiune în anulare, decât în condiţiile în care demonstrează că regulamentul le priveşte
direct şi individual, fiind vorba în realitate de o decizie luată sub forma unui
regulament. Obligaţia de loialitate comunitară prevăzută de articolul 10 din Tratatul
Comunităţii Europene impune statelor nu numai să se abţină de la orice măsură care s-
ar putea opune aplicării regulamentului, dar şi să vegheze la deplina sa eficacitate.
3. Regulamentul este direct aplicabil în toate statele membre. Ca o consecinţă a
aplicabilităţii sale directe, regulamentul îşi ia locul în ordinea juridică a statelor
membre şi modifică de plin drept situaţiile juridice existente. El împiedică aplicarea
3
Vasile Creţu – Drept internaţional public – ediţia a IV-a editura "Fundaţia România de Mâine", 2006

8
oricărei dispoziţii naţionale contrare, indiferent de rangul normei respective (lege sau
regulament în sensul dreptului naţional). Astfel, regulamentul se aplică în calitate de
normă comunitară şi în raport cu modalităţile de intrare în vigoare şi de validitate
definite de dreptul comunitar. Astfel, regulamentele adoptate potrivit procedurii de la
articolul 251 din Tratat sunt semnate de preşedinţii Parlamentului european şi
Consiliului şi publicate în Jurnalul Oficial al Comunităţii. Ele intră în vigoare la data
arătată în act sau, dacă data nu este indicată, în a douăzeci de zile de la publicare. 4
Directiva obligă statele să se conformeze într-un timp determinat. Se poate spune
că în aplicarea ei sunt două momente. Un prim moment este cel până la care statele
trebuie să se conformeze şi până la care cetăţenii nu se pot prevala de prevederile ei.
După acest moment cetăţenii, firmele etc. se pot prevala în mod direct de dispoziţiile
directivei, statul fiind răspunzător pentru neaducerea la îndeplinire. Curtea Europeană
de Justiţie, în cazul Van Duyn nr. 41/74, a decis în favoarea dreptului cetăţenilor
Uniunii de a face uz, în mod direct, de dispoziţiile directivelor, statul fiind considerat
vinovat de neaplicarea în termenul stabilit. Pentru a se conforma directivelor statele
trebuie să adopte actele normative necesare sau să-şi modifice corespunzător legislaţia.
Deci, în cazul directivelor, dreptul comunitar nu mai este direct aplicabil în dreptul
naţional. Directiva este un act obligatoriu, ca şi regulamentul şi decizia şi spre
deosebire de recomandare şi aviz care nu sunt acte obligatorii. Aceasta, la fel ca
decizia individuală şi spre deosebire de regulament, nu obligă decât pe destinatarii pe
care îi desemnează dar poate fi şi un act “general”, fiind considerată astfel în
jurisprudenţa Curţii Europene de Justiţie.
Caracteristica cea mai puţin certă a directivei ţine de intensitatea ei normativă,
astfel spre deosebire de regulament şi decizie, obligatorii în toate elementele lor,
directiva nu creează în sarcina statelor membre decât o obligaţie legată de “rezultatul
ce trebuie atins” lăsând celor din urmă “competenţa în privinţa formei şi mijloacelor”.
Prezentarea formală a directivei este supusă aceloraşi reguli care se aplică şi celorlalte
acte de drept derivat. Ea trebuie să indice dispoziţiile tratatului care constituie baza sa
4
Antonie Iorgovan – Tratat de drept administrativ – ediţia a III-a, volumul I, editura "AllBeck", 2001

9
juridică şi să fie motivată obligaţia de motivare având drept scop – ca şi în cazul
regulamentului – să permită judecătorului comunitar să-şi exercite controlul asupra
validităţii directivelor. În cazul actelor de acest tip motivarea are şi rolul de a permite
statelor membre cunoaşterea obiectivelor şi justificărilor acţiunii instituţiilor
comunitare emitente.
Transpunerea directivei este operaţiunea prin care statul membru destinatar al
unei directive comunitare procedează la adoptarea de măsuri necesare punerii ei în
practică. Statul poate adopta legi sau regulamente, după cum poate fi pus în situaţia de
a abroga sau modifica dispoziţii interne incompatibile cu prevederile directivei.
Judecătorul comunitar (în pofida poziţiilor exprimate în doctrină şi abordării
internaţionale şi politice a directivei) a recunoscut aptitudinea directivelor comunitare
de a produce efecte directe. Pentru a-i fi recunoscut un efect direct, directiva trebuie să
îndeplinească cerinţele clarităţii, preciziei, caracterului necondiţionat şi absenţei unei
interpuneri de măsuri discreţionare a instituţiilor ori statelor membre. Exigenţa
clarităţii şi preciziei trebuie considerată relativă.
Caracterul necondiţionat presupune ca obligaţia să nu fie subordonată nici unei
condiţii şi nici unui termen. Or, prin definiţie directiva comportă un caracter
condiţional, pentru că este însoţită de un interval în care trebuie transpusă, în cursul
căruia obligaţia este oarecum ţinută de adoptarea măsurilor interne cerute. Rezultă de
aici că efectul direct este întotdeauna amânat până la expirarea termenului de
transpunere. Ultimul criteriu constă în absenţa interpunerii unei marje discreţionare a
autorităţilor naţionale. În caz contrar, existenţa unei puteri de apreciere în profitul
statelor membre pune un ecran între directivă şi justiţiabil şi – mai ales – face
imposibilă aplicarea directă a dispoziţiilor directivei de judecător. Există două
concepţii privind directiva, prima consideră directiva un instrument de cooperare şi
apropiere a legislaţiilor statelor membre, apreciind că directiva nu produce efecte
decât prin intermediul normelor naţionale (este abordarea internaţională şi politică) şi
cea de-a doua – concepţia comunitară – aşa cum Curtea a definit-o în mod progresiv în
jurisprudenţa sa, văzând directiva ca pe o formulă de împărţire a sarcinilor şi de

10
colaborare între nivelul comunitar şi cel naţional, mai suplă şi respectând
particularităţile naţionale.
Deciziile se pot emite de Comisie sau Consiliul Miniştrilor U.E. Sunt direct
aplicabile şi obligatorii dar numai pentru anumiţi destinatari, deci au un caracter
individual. Sunt considerate a fi acte administrative. Destinatarii deciziilor pot fi atât
statele, cât şi persoanele fizice sau juridice de drept public sau privat. Decizia nu
prevede numai obiectivul de atins, ci poate să prevadă şi mijloacele, forma juridică de
punere în aplicare în cadrul ordinii de drept naţionale.
Decizia este înainte de toate un act cu caracter individual. Curtea a subliniat în
jurisprudenţa sa că esenţial pentru decizie este că ea nu obligă decât persoanele cărora
le este adresată „pe când regulamentul, cu un caracter esenţial normativ, este aplicabil
nu unor destinatari limitaţi, desemnaţi sau identificabili, ci unor categorii privite
abstract şi în ansamblul lor”. Pentru a califica un act ca decizie, judecătorul comunitar
acordă în primul rând atenţie existenţei unui cerc redus de destinatari identificabili. O
a doua caracteristică a deciziei este obligativitatea sa.Decizia poate să impună nu
numai un obiectiv de atins, ci şi mijloacele ce se vor folosi pentru aducerea sa la
îndeplinire. Deciziile produc un efect direct atunci când sunt adresate unor persoane
fizice sau juridice particulare. În această ipoteză, deciziile modifică prin ele însele
situaţia acestor destinatari. Avizele sunt folosite de către Comisie şi pot fi adresate
statelor membre. Ele nu exprimă, de fapt, decât o opinie. Recomandările şi avizele nu
sunt izvoare de drept în adevăratul sens al cuvântului întrucât nu au forţa de
constrângere, dar reprezintă instrumente foarte utile de orientare a comportamentelor
si legislaţiilor. Declaraţiile şi rezoluţiile nu sunt prevăzute de Tratat, dar sunt folosite
de Consiliul Miniştrilor UE pentru a-şi exprima poziţia cu privire la o anumită
problemă. Au, aparent, o forţă juridică redusă, dar pot să stea la baza unor acte
normative care să fie emise ulterior. Ca şi directivele pot servi la orientare şi
interpretare.5

5
Antonie Iorgovan – Tratat de drept administrativ – ediţia a III-a, volumul I, editura "AllBeck", 2001

11
 Concluzii
Legislația primară reprezintă partea fundamentală a dreptului comunitar și a
sistemului de drept al Uniunii Europene pentru că, pe baza și în acord cu aceste tratate,
sunt generate întreaga legislație secundară, precum și celelalte acte ale Uniunii
Europene. Din acest motiv, legislația primară constituie esență cadrului constituțional
al Uniunii și, alături de principiile de drept, ocupă poziția cea mai importantă în
ierarhia surselor dreptului comunitar.
Dreptul este format dintr-un sistem de norme, care după ce primesc un înveliş
juridic dobândesc acea înfăţişare ce le face posibile de a fi aduse la cunoştinţa unei
populaţii.
Această formă juridică a normelor prin care dreptul este perceput de cei cărora
le este adresat poartă denumirea de izvor al dreptului.
Curtea de Justiţie, fără a avea pretenţia realizării unei ierarhizări absolute, a
stabilit o ordonare logică a sistemului izvoarelor dreptului comunitar în funcţie de
baza juridică a adoptării lor şi de relaţia dintre ele. Sunt, astfel, enumerate următoarele
izvoare:
 tratatele constitutive şi cele subsecvente (dreptul primar), acordurile
internaţionale încheiate de CE,
 dreptul comunitar derivat,
 sursele complementare.
Se poate face de asemenea, o împărțire în surse scrise şi surse nescrise ale
dreptului comunitar. Sursele scrise cuprind, pe de o parte, sursele fundamentale, adică
dreptul comunitar primar şi dreptul comunitar convenţional, şi, pe de altă parte,
dreptul comunitar derivat.

12
 Bibliografie
1. Antonie Iorgovan – Tratat de drept administrativ – ediţia a III-a, volumul I,
editura "AllBeck", 2001
2. Antonie Iorgovan – Tratat de drept administrativ – ediţia a III-a, volumul I,
editura "AllBeck", 2001
3. http://publications.europa.eu/resource/cellar/37cdf413-c6f3-4aa8-a01b-
75e060a1bccc.0014.03/DOC_1
4. Radu Stancu – Drept comunitar, note de curs, "Universitatea Spiru Haret", 2008
– 2009
5. Vasile Creţu – Drept internaţional public – ediţia a IV-a editura "Fundaţia
România de Mâine", 2006

13