INTERVENȚIA ÎN PROCESUL CIVIL

Chișinău 2016
 CUPRINS
Introducere.......................................................................................................................................2
1. Participanţii în procesul civil...................................................................................................3
1.1. Noţiunea şi poziţia părţilor în procesul civil.....................................................................3
1.2. Condiţii pentru a fi parte la procesul civil.........................................................................4
1.3. Condiţii de admisibilitate ale participării terţelor persoane în procesul civil...................5
1.4. Forme de participare a terţelor persoane în procesul civil................................................7
1.4.1. Intervenţia voluntară în procesul civil. Felurile acesteia...........................................7
1.4.2. Intervenţia voluntară principală.................................................................................8
1.4.3. Intervenţia voluntară accesorie................................................................................14
1.4.4. Chemarea în judecată a altor persoane........................................................................18
1.4.5. Chemarea în garanţie...................................................................................................21
1.4.6. Arătarea titularului dreptului.......................................................................................24
2. Introducerea forțată în cauză, din oficiu, a altor persoane. Drept Civil al Romaniei............26
Concluzii generale și recomandări.................................................................................................29
Referințe bibliografice...................................................................................................................30

Introducere
Procesul civil este o activitate desfăşurată de către instanţă, părţi, organe de executare şi
alte persoane sau organe care participă la înfăptuirea de către instanţă a justiţiei în pricinile
civile, în scopul realizării sau stabilirii drepturilor şi intereselor deduse judecăţii şi executarea
silită a hotărârilor judecătoreşti sau a altor titluri executorii conform procedurii prevăzute de lege
Judecata contencioasă spre deosebire de cea necontencioasa sau graţioasa – are, în mod necesar
cel puţin două părţi: “o parte reclamantă” şi “o parte pârâtă”, acestea sunt subiecte principale în
judecată, faţă de terţi, faţă de toţi ceilalţi, străini de judecată, hotărârea instanţei fiind un res inter
alios acta. Terţii se afla în afara raportului procesual şi sunt străini de acesta pînă la momentul
interveției acestora în procesul civil.
În cadrul acestei lucrări vom analiza în detaliu noțiunea de intervenție în procesul civil, a
părților unui proces civil și în special a terților. Tema dată este foarte importanță din motivul
importanței terților în soluționarea proceselor civile în timpul prezent dar și viitor, totodată,
vizînd specialitatea studiată, cunoștiințele căpătate prin studiu efectuat vor fi foarte utile pe plan
profesional, dar și în viața personală, în un orecare mod.
Vom proceda la condițiile de admiterea a ultimilor în procesul civil, și a formelor de
participare a acestora, pe care le vom examina în detaliu. Partea a doua a lucrării va relata cum

2
este tratată introducerea forțată, din oficiul al terților în procesul civil, din perspectiva legislației
Romaniei. Ultima parte a lucrării va prezenta concluziile și recomandările respective.

1. Participanţii în procesul civil

Soluţionarea oricărui proces civil implică, existenţa unor participanţi la activitatea judiciară,
respectiv a unor autorităţi statale şi a unor persoane fizice. Autorităţile şi persoanele care devin
participanţi la activitatea de judecată poartă denumirea de subiecţi procesuali. Un rol promordial
în activitatea judiciară revine instanţei de judecată, care acţionează în cadrul desfăşurării
procesului civil în calitate de autoritate statală specializată în activitatea de distribuirea a justiţiei.
Autoritatea judecătorească îşi desfăşoară prerogativele pe baza unor principii democratice,
precum autonomia acesteia în raport cu alte autorităţi publice, având menirea de a contribui la
înfăptuirea unei justiţii imparţiale. Orice proces implică însă existenţa unor persoane care
datorită nerealizării unor pretenţii pe care le au una împotriva celeilalte pe cale amiabilă, sunt
nevoite să se adreseze instanţei de judecată. Aceste persoane care declanşează un litigiu cu
privire la un drept pentru rezolvarea căruia este necesar să se adreseze instanţei de judecată se
numesc părţi. Orice litigiu, la rindul său presupune, participarea a cel puţin două părţi cu interese
contrarii şi anume: una care formulează pretenţii (reclamantul) şi alta împotriva căreia se
formulează pretenţia (pârâtul). Reclamantul şi pârâtul sunt subiecţi procesuali indispensabili, căci
fără prezenţa lor activitatea judiciară nu este posibilă. În cadrul şi în decursul procedurii de
judecată mai pot interveni, de asemenea, şi alte persoane. Acesta este, în primul rând, cazul
terţilor care pot participa la activitatea judiciară, fie datorită propriei lor iniţiative, fie din
iniţiaţiva părţilor principale. Codul de procedură civilă reglementează 4 forme de participare a
terţilor la judecată: o formă în care terţul intervine de bunăvoie (intervenţie voluntară) şi alte 3
forme în care una dintre părţile din procesul în curs cheamă în judecată o altă persoană străină de
proces (intervenţia forţată: chemarea în judecată a altor persoane, chemarea în garanţie, arătarea
titularului dreptului).
Odată introduse în proces terţele persoane devin părţi ale acestuia. Adeseori, procesul civil
parcurge şi ultima sa fază: executarea silită, caz în care şi organele de executare devin
participanţi la activitatea judiciară.
Instanţa, părţile, terţele persoane şi organele de executare sunt participanţi procesuali
principali, datorită faptului că prin activitatea lor este influenţată direct naşterea, desfăşurarea şi
soarta procesului civil. În procesul civil mai pot participa şi alte persoane, cum ar fi: martorii,
experţii, interpreţii, ș.a.. Aceştia sunt însă participanţi procesuali auxiliari, rolul lor fiind unul
subsidiar, care vizează doar lămurirea unor împrejurări de fapt ale cauzei. O poziţie aparte în
procesul civil revine Ministerului Public. Acesta partcipă la activitatea judiciară atât în calitate de
subiect procesual, cât şi ca organ de stat specializat în asigurarea şi garantarea legalităţii.
1.1. Noţiunea şi poziţia părţilor în procesul civil
Codul de procedură civilă foloseşte deseori noţiunile de parte, reclamant, pârât fără
precizarea unui conţinut exact al acestora. Lipsa unei definiţii legale a generat naşterea unor
controverse în literatura de specialitate, referitoare cel mai adesea la condiţiile ce trebuiesc
îndeplinite pentru a fi parte în procesul civil sau pentru exercitarea acţiunii civile. Astfel, în

3
determinarea noţiunii de parte s-au avut în vedere uneori interesele contrarii ale persoanelor între
care s-a ivit litigiul. În această concepţie părţi în procesul civil devin persoanele care exprimă
interese contrare sau interesele contrare nu pot fi afirmate fără o bază de drept material care să le
justifice pe plan processual. Noţiunea de parte are un caracter complex şi este folosită în
accepţiuni diferite. Ea trebuie cercetată din perspectiva a două accepţiuni: una materială şi alta de
natură procesuală. Prima are conotaţii evidente care ţin de natura dreptul substanţial, în sensul că
în procesul civil părţile litigante sunt şi subiecte ale raportului juridic dedus judecăţii. O a doua
accepţiune este bazată pe faptul că în procesul civil figurează şi persoane care nu au calitatea de
părţi ale raportului juridic de drept substanţial, iar pentru participarea la activitatea judiciară este
necesară doar afirmarea unui interes propriu în confruntarea cu o altă persoană fizică sau
juridică. În forma sa cea mai simplă, procesul civil presupune participarea a cel puţin trei părţi:
instanţa, o persoană care formulează pretenţii şi una care se apără. Poziţia părţilor principale
(reclamantul şi pârâtul) este una de egalitate, în sensul că acestea sunt tratate tot timpul de către
instanţă în acelaşi mod, respectându-se astfel principiul constituţional al egalităţii părţilor în faţa
justiţiei. Desigur, cadrul procesual iniţial poate fi amplificat şi prin atragerea în proces a unor
terţe persoane.
1.2. Condiţii pentru a fi parte la procesul civil
În literatura de specialitate nu există un consens cu privire la condiţiile necesare pentru ca o
persoană să dobândească calitatea de parte în procesul civil. Unii autori consideră că o persoană
poate fi parte a procesului civil dacă îndeplinesc cumulativ următoarele condiţii: capacitate
procesuală, calitate procesuală, afirmarea unui drept şi justificarea unui interes. Alții consideră ca
sunt suficiente doar condiţiile referitoare la capacitate, calitate şi interes. În opinia dominantă,
sunt reţinute patru condiţii de exercitare a acţiunii civile, condiţii care trebuiesc îndeplinite, în
acelaşi timp, şi pentru ca o persoană fizică sau juridică să fie parte a procesului civil: afirmarea
unui drept (sau a unei situaţii juridice protejate de lege), interesul, capacitatea procesuală şi
calitatea procesuală. Afirmarea unui drept rezidă în faptul că pentru declanşarea unui proces civil
este necesară formularea unei pretenţii, lucru afirmat şi de art. 109 alin. (1) Cod de procedură
civilă: ’’ Oricine pretinde un drept împotriva unei alte persoane trebuie să facă o cerere înaintea
instanţei competente’’.
Interesul reprezintă uzul practic urmărit de cel care pune în mişcare acţiunea civilă,
respectiv oricare dintre formele procedurale ce intră în conţinutul acesteia. Interesul poate fi atât
material, cât şi moral.
Capacitatea procesuală este aplicarea pe plan procesual a capacităţii civile. Capacitatea
procesuală de folosinţă constă în aptitudinea unei persoane de a avea drepturi şi obligaţii pe plan
procesual, iar capacitatea procesuală de exerciţiu constă în aptitudinea persoanei de a-şi
valorifica singură drepturile procedurale şi de a-şi îndeplini singură obligaţiile procedurale, deci
de a sta în judecată.
Calitatea procesuală presupune existenţa unei identităţi între persoana reclamantului şi cel
care este titularul dreptului afirmat (calitate procesuală activă), precum şi între persoana chemată
în judecată (pârâtul) şi cel care este subiect pasiv în raportul dedus judecăţii (calitate procesuală

4
pasivă) sau, în alte cuviinte, justificarea dreptului sau a obligaţiei unei persoane de a participa ca
parte într-un proces civil.
1.3. Condiţii de admisibilitate ale participării terţelor persoane în procesul civil.
Conceptul de terţe persoane este folosit destul de frecvent în doctrină şi jurisprudenţă.
Semnificaţia acestei noţiuni este, diferită în dreptul procesual civil faţă de dreptul substanţial.
Codul de procedură civilă se referă la acest concept în cartea a II-a, capitolul III din Titlul I,
intitulat: „Alte persoane care pot lua parte la judecată”. În accepţiunea sa generală, noţiunea de
terţe persoane are în vedere situaţia unor persoane străine de un anumit raport juridic. Într-o
primă perspectivă, prin terţe persoane se desemnează participarea la activitatea judiciară a acelor
persoane care au intervenit sau au fost introduse în proces după promovarea iniţială a actului de
sesizare (caz în care aceştia primesc în momentul introducerii în proces calitatea de părţi). Într-o
altă perspectivă conceptul de terţe persoane desemnează chiar poziţia unor subiecţi de drept până
în momentul introducerii lor în proces. Prin urmare, prin terţe persoane determinăm acei subiecţi
de drept care sunt străini de procesul civil existent între reclamant şi pârât.
Instituţia participării terţelor persoane la procesul civil începe să aibă o importanţă din ce
în ce mai accentuată în societatea contemporană, ea găsindu-şi aplicaţii în cele mai diverse
materii. Hotărârea judecătorească dobândeşte autoritate de lucru judecat numai între părţile care
au participat la soluţionarea litigiului, faţă de alte persoane străine de proces fiind o res inter
allios acta. Pentru ca hotărârea să devină opozabilă şi altor persoane decât cele care au participat
la activitatea judiciară este necesară introducerea acestora în procesul civil. Această necesitate
decurge din faptul că în absenţa terţilor drepturile lor ar putea fi uneori, direct sau indirect,
periclitate în substanţa sau întinderea lor, iar alteori s-ar putea ca interesul uneia dintre părţi să
reclame introducerea unui terţ în proces. În plan procesual, drepturile şi interesele legale ale
terţilor sunt ocrotite nu doar de aplicarea principiului relativităţii lucrului judecat, ci şi printr-un
mijloc procedural cu caracter preventiv. Un astfel de mijloc procedural este reprezentat tocmai
de instituţia participării terţelor persoane la procesul civil.
În cazul introducerii unor terţe persoane într-un proces în curs de desfăşurare, aceștea vor fi
obligați să ia procedura din faza în care se găseşte în momentul introducerii sale în proces,
fiindu-le deci opozabile actele de procedură anterioare intervenţiei, cu toate că acestea nu au fost
îndeplinite în contradictoriu şi cu el, ceea ce poate afecta în oarecare măsură drepturile sale, mai
ales atunci când atragerea terţului la judecată nu se datorează iniţiativei lui ci a reclamantului sau
a pârâtului.
Pentru ca hotărârea civilă să producă efectele şi faţă de alte persoane, este necesară
introducerea acestora în proces. Dreptul de a participa într-un proces civil existent între părţi la
un moment dat este însă condiţionat de anumite cerinţe de fond şi de formă. Şi în cazul terţelor
persoane este necesar, în primul rînd, întrunirea condiţiilor pentru îndeplinirea oricărei activităţi
judiciare: capacitatea de folosinţă, calitate procesuală, afirmarea unui drept şi interesul. De
asemenea, pentru exercitarea formelor de participare a terţelor persoane în procesul civil mai este
necesară şi întrunirea condiţiei capacităţii procesuale de exerciţiu. Pe lânga condiţiile generale de
admisiblitate, participarea terţelor la procesul civil mai impune şi respectarea câtorva condiţii
specifice. Acestea se referă la: existenţa unui proces civil pendent şi existenţa unei legături de

5
conexitate între cererea principală şi cea de participare a terţului la activitatea judiciară. O altă
condiţie este cea a afirmării unui interes în faţa organelor judiciare. Interesul de a fi introdus într-
un proces în curs de desfăşurare, vizează doar interesul pe care trebuie să-l justifice cel care
formulează o cerere de intervenţie în temeiul art. 49 Cod procedură civilă. Cu toate acestea,
interesul de a interveni reprezintă o condiţie, care se impune să fie respectată şi în acele
împrejurări în care terţele persoane sunt introduse în proces ca urmare a iniţiativei părţilor
principale. În atare ipoteză, interesul trebuie justificat de partea care a iniţiat introducerea terţului
în proces. Legea nu poate proteja orice interes. De aceea, este firesc ca şi interesul de a interveni
să fie supus unor anumite cerinţe. Astfel, interesul afirmat trebuie să fie un interes personal. În
cazul intervenţiei principale caracterul personal al interesului rezultă din chiar dispoziţiile legale:
art. 49 alin. (2) Cod procedură civilă „… intervenţia este în interes propriu când cel care
intervine invocă un drept al său”. Interesul propriu al terţului trebuie să existe şi în cazul
intervenţiei accesorii, caz în care interesul poate fi determinat de faptul că neimplicarea lui
directă în proces ar putea provoca o acţiune ulterioară împotriva sa.
Interesul de a fi introdus într-un proces în curs de desfăşurare poate, să aparţină terţului, fie
pentru a-şi valorifica un drept al său, fie pentru a apăra pe una dintre părţile în litigiu cu care se
găseşte în raporturi speciale şi care fac ca hotărârea ce se va pronunţa să fie folosită de parte
pentru a formula pretenţii împotriva terţului, ţinând cont şi de faptul că, uneori interesele legitime
ale unei persoane pot fi afectate, direct sau indirect, de pronunţarea unei hotărâri la care ea nu a
fost parte.
Existenţa unei legături de conexitate implică existenţa unei anumite relaţii între cererea
privind participarea terţilor şi cererea principală, relaţie de aşa natură încât protejarea unui interes
al terţului sau al uneia dintre părţile principale nu s-ar putea realiza fără soluţionarea conexă a
cererilor respective. În cazul conexităţii ne aflăm în prezenţa a două procese civile diferite, care
pentru o mai bună administrare a justiţiei se impun să fie reunite. În cazul participării terţilor în
proces, întervenţia lor vizează un litigiu deja declanşat între părţile principale, într-o asemenea
împrejurare nemaipunându-se problema reunirii mai multor procese în curs de soluţionare. O alta
distincţie se referă la faptul că în materia conexităţii mai este necesar ca între cele două sau mai
multe pricini civile să existe o legătură de obiect şi cauză, pe când în cazul participării terţilor în
proces este necesar uneori ca cererea să se refere chiar la acelaşi obiect ca şi acţiunea principală,
alteori însă obiectul cererii de intervenţie poate fi distinct de obiectul acţiunii principale.
Existenţa unui proces civil în curs de judecată este determinată de caracterul incident al
tuturor formelor de participare a terţelor persoane în procesul civil. În cazul intervenţiei, condiţia
enunţată se poate desprinde din partea finală a art. 49 alin. (1) Cod de procedură civilă, potrivit
căruia intrevenţia se poate promova „… într-o pricină ce se urmează între alte persoane”. În atare
situaţie numai în cadrul unui proces civil în curs de desfăşurare terţul poate promova o cerere de
intervenţie. Aceasta presupune ca terţul să nu fi participat în calitate de reclamat sau de pârât în
procesul civil respectiv. Intervenientul trebuie să fie străin de proces până în momentul
formulării cererii de intervenţie, de aceea s-a statuat în practica judiciară că persoana care a
participat ca reclamant într-un proces nu poate formula o cerere de intervenţie în interes propriu
în acel litigiu. Condiţia trebuie îndeplinită şi în cazul celorlalte forme de participare a terţelor
persoane în procesul civil, pentru motivul că acestea reprezintă mijloace procedurale puse la

6
dispoziţia părţilor principale în scopul apărării drepturilor şi intereselor lor legitime în raport cu
persoanele iniţial străine de litigiul respectiv.
1.4. Forme de participare a terţelor persoane în procesul civil.
Codul de procedură civilă reglementează formele de participare a terţelor persoane la
procesul civil amănunţit în art. 49-66. Aceste dispoziţii legale consacră următoarele forme de
participare a terţilor la activitatea judiciară:
– intervenţia (art. 49-56 Cod proc.civ.);
– chemarea în judecată a altor persoane (art. 57-59 Cod proc. civ.);
– chemarea în garanţie (art. 60-63 Cod proc. civ.);
– arătarea titularului dreptului (art. 64-66 Cod proc. civ.).
Prevederile procedurale în vigoare nu fac însă o distincţie categorică între intervenţia voluntară şi
cea forţată. Această distincţie este facută de literatura de specialitate, si are la bază criteriul
iniţiativei persoanei care solicită lărgirea cadrului procesual cu privire la părţi. Astfel, când
iniţiativa participării la proces aparţine chiar terţului, intervenţia are un caracter voluntar
(intervenţia voluntară mai este denumită uneori şi intervenţie activă, directă sau propriu-zisă).
Dacă participarea terţului în proces este determinată de iniţiativa uneia dintre părţile principale,
intervenţia are un caracter forţat (acest tip de intervenţie cuprinde următoarele forme de
participare a terţilor la proces: chemarea în judecată a altor persoane, chemarea în garanţie,
arătarea titularului dreptului). Este de subliniat faptul că atragerea unui terţ la judecată la
iniţiativa reclamantului sau a pârâtului (intervenţia forţată) nu este permisă decât în cazurile
prevăzute expres de lege. Spre deosebire de dispoziţiile legale care stabilesc dreptul terţelor
persoane de a interveni într-un proces în curs de desfăşurare ori de câte ori au un interes, legea
nu prevede în mod general introducerea în procesul civil, pe calea intervenţiei forţate, a oricărei
persoane ce ar avea vreun interes în legătură cu pricina ce se judecă şi care nu figurează ca pârât
în cererea de chemare în judecată. Aşadar, nu poate fi introdus forţat într-un litigiu orice terţ care
ar avea posibilitatea să intervină voluntar, deoarece intervenientul voluntar îşi apără de bunăvoie
propriile interese, în timp ce intevenientul forţat este chemat fie să recunoască dreptul unei părţi
din proces, fie să se constate că nu are nici un drept asupra părţii care l-a introdus în proces.
1.4.1. Intervenţia voluntară în procesul civil. Felurile acesteia
După cum rezultă din însăşi denumirea acesteia, intervenţia voluntară reprezintă acea
formă de participare a terţelor persoane la judecată, ce constă în introducerea unui terţ, din
propria sa iniţiativă, într-un proces aflat în curs de judecată. Intervenţia poate fi definită astfel ca
fiind: instituţie procesuală care conferă terţului posibilitatea de a participa din proprie iniţiativă
într-un proces în curs de judecată între alte persoane în scopul valorificării unui drept propriu sau
spre a sprijini apărarea reclamantului sau pârâtului.
Intervenţia voluntară prezintă două elemente definitorii, şi anume:
 existenţa unui proces civil în curs de judecată;
 introducerea unui terţ, din iniţiativa acestuia, în procesul respectiv.

7
Având în vedere caracterul ei incidental, intervenţia voluntară este de neconceput dacă nu există
un litigiu sau dacă nu mai există un litigiu pendente. Intervenţia voluntară ar fi inadmisibilă
atunci când, înainte de formularea ei, s-a pronunţat hotărârea în litigiul respectiv sau acesta din
urmă a fost stins ca urmare a unui act procesual de dispoziţia ori a intervenit perimarea. Cererea
de intervenţie voluntară poate fi formulată de către orice terţ care ar putea fi prejudiciat în vreun
fel de hotărârea ce ar urma să se pronunţe într-o pricină sau care pretinde un drept propriu, în
strânsă legătură cu obiectul acelei pricini, nu însă şi de o persoană ce a dobândit deja calitatea de
parte în acel proces. Cu toate acestea, cei care sunt consideraţi a fi reprezentaţi în proces pot
interveni, deoarece, în relitate ei nu sunt părţi, ci numai hotărârea care se va pronunţa le va fi
opozabilă. O altă ipoteză ar fi aceea în care reclamantul îşi formulează pretenţia împotriva mai
multor pârâţi, însă, până a se intra în dezbaterea fondului, renunţă la judecata faţă de unul dintre
pârâţi, atunci acesta va putea să intervină voluntar, deoarece în momentul introducerii cererii de
intervenţie, nu mai are calitatea de parte în procesul respectiv independent de voinţa lui. O altă
persoană care ar putea să formuleze o cerere de intervenţie voluntară (în nume propriu) ar fi
reprezentantul legal sau convenţional al unei părţi, deoarece, neacţionând în nume propriu, este
un terţ faţă de pretenţia supusă judecăţii.
Intervenţia în procesul civil este de două feluri, după cum terţul invocă un drept propriu –
intervenţie voluntară principală –, sau apără drepturile uneia dintre părţi – intervenţie voluntară
accesorie. Din cuprinsul articolului 49 alin. (1) Cod procedură civilă, mai rezultă şi faptul că
terţul trebuie să justifice întotdeauna un inters propriu, indiferent de felul intervenţiei, intersul
fiind o condiţie pentru exercitarea oricărei forme concrete de manifestare a acţiunii civile, deci şi
a intervenţiei voluntare, fie ea principală sau accesorie. În ceea ce priveşte denumirile de „
intervenţie în interes propriu” şi „intervenţie în interesul uneia dintre părţi”, acestea comportă
anumite discuţii în literatura de specialitate, pe motivul că nu sunt exacte, întrucât ceea ce
distinge cele două feluri de intervenţie voluntară nu este interesul, care aparţine terţului
intervenient în toate situaţiile, ci, dreptul invocat, care aparţine terţului în cazul intervenţiei
voluntare principale, respectiv părţii în favoarea căreia s-a intervenit în cazul intervenţiei
voluntare accesorii.
1.4.2. Intervenţia voluntară principală
Conform art. 49 alin.(2) Cod procedură civilă: „ Intervenţia este în interes propriu când cel
care intervine invocă un drept al său”. Intervenţia principală constituie, în primul rând, un
incident procedural de natură a amplifica cadrul iniţial cu privire la părţile din proces. Un
asemenea incident procedural este determinat de iniţiativa unei terţe persoane. Din acest punct de
vedere, un astfel de incident se deosebeşte de celelalte incidente ce pot aduce modificpri în
legătură cu acţiunea sau cu mijloacele de apărare şi care sunt determinate de părţile principale.
Pentru exercitarea intervenţiei principale sunt necesare aceleaşi condiţii ca şi pentru acţiunea
civilă, aceasta deoarece prin intermediul ei terţul urmăreşte valorificarea unui drept propriu.
Intervenţia principală nu poate fi identificată întrutotul cu o acţiune civilă propriu-zisă, între cele
două instituţii existând deosebiri importante determinate şi de cerinţele specifice de exercitare ale
intervenţiei. Caracterul incident al intervenţiei impune asemenea particularităţi. De aceea, s-a
observat că intervenţia principală se înfăţişează şi ca o cerere conexă care se grefează pe acţiunea
reclamantului. În considerarea trăsăturilor prezentate intervenţia principală poate fi definită ca o

8
acţiune prin care terţul intervenient formulează o pretenţie distinctă, dar conexă cu cererea
principală, într-un proces pendent între alte persoane, în scopul obţinerii unei hotărâri
judecătoreşti favorabile.
Domeniul de aplicabilitate a intervenţiei principale
Per general, intervenţia voluntară principală este admisibilă în orice proces civil. Această
constatare este exactă cu precizarea că ne aflăm doar în prezenţa unui principiu în materie, iar
rigoarea unor principii de drept substanţial sau procesual demonstrează şi necesitatea
recunoaşterii unor excepţii de la principiul menţionat1.
Literatura de specialitate precizează însă că, atunci cănd litigiul declanşat printr-o cerere cu
caracter strict personal părţile formulează şi cereri accesorii sau incidentale care nu au un astfel
de caracter, intervenţia voluntară principală devine admisibilă dacă vizează pretenţiile formulate
în cererile accesorii sau incidentale2. Un tip de excepţie admisă se referă la inadmisibilitatea
intervenţiei voluntare principale în cazul litigiilor de muncă (conflicte de drepturi şi conflictele
de interese), întrucât în această materie o altă persoană nu poate cere să i se stabilească drepturi
decurgând dintr-un raport de muncă în care subiect este persoana ce figurează ca parte în cererea
principală, caracterul personal al raportului de muncă impunând o asemenea soluţie.
Procedura intervenţiei principale
Potrivit art. 50 alin. (2) Cod proc. civ., intervenţia voluntară „ se poate face numai în faţa
primei instanţe şi înainte de închiderea dezbaterilor”. Dispoziţia citată are menirea de a asigura
principiul contradictorialităţii şi al dublului grad de jurisdicţie, având valoarea unui principiu
general, în sensul că un atare termen se aplică în orice materie. Raţiunea fixării acestui termen
constă, în primul rând, în faptul că terţul ar putea să afle relativ târziu despre existenţa litigiului
în care ar avea interesul să intervină, cu atât mai mult cu cât declanşarea unui proces civil nu este
supusă unor formalităţi de publicitate, în scopul înştiinţării oricărei persoane interesate, cu
excepţia unor cazuri limitativ prevăzute de lege. Însă, având în vedere că terţul deduce judecăţii
o pretenţie proprie, pentru a nu se răpi părţilor un grad de jurisdicţie, intervenţia voluntară
principală trebuie făcută înaintea primei instanţe, cu excepţia situaţiei prevăzute în art. 50 alin.
(3) Cod proc. civ. Ţinând seama de necesitatea ca rezolvarea cererii incidentale să nu întârzie
soluţionarea cererii principale, legiuitorul a stabilit că închiderea dezbaterilor reprezintă
momentul limită până la care intervenientul principal îşi poate depune cererea. În lipsa unei
anume precizări în cuprinsul art. 50 alin. (2) Cod proc. civ., acest moment se determină conform
art. 150 Cod proc.civ., fiind vorba despre declaraţia pe care o face în acest sens preşedintele.
După concluziile pe fond ale părţilor, dacă instanţa de judecată consideră că este lămurită,
urmează a se retrage în vederea deliberării. După admiterea în principiu a acţiunii de partaj
intervenţia principală este tardivă, întrucât instanţa nu poate reveni prin hotărârea finală asupra
celor statuate prin încheierea pronunţată. Soluţia are un caracter practic şi se întemeiază tocmai
pe imposibilitatea modificării de către instanţă a propriei sale încheieri de admitere în principiu.
1
O excepţie se referă la inadmisibilitatea cererii de intervenţie voluntară în pricinile cu caracter strict personal, cum
ar fi: desfacerea sau desfiinţarea căsătoriei, tăgăduirea paternităţii, punerea sub interdicţie sau ridicarea interdicţiei,
sau acţiunile referitoare la anularea adopţiei, etc.
2
Spre exemplu, dacă într-un proces de divorţ se solicită şi partajarea bunurilor dobândite în timpul căsătoriei, o terţă
persoană ar pute să intervină pentru a-şi valorifica un drept cu privire la un anumit bun supus împărţelii.

9
Dar, aşa cum se precizează şi de către instanţa supremă, opinia promovată de către aceasta este
incidentă doar în măsura în care intervenţia principală se referă la chestiuni asupra cărora s-a
statuat prin încheierea de admiterea în principiu. În caz contrar, intervenţia principală este
admisibilă şi după pronunţarea încheierii de admitere în principiu a acţiunii de partaj.
Art. 50 alin. (3) Cod proc. civ. prevede o excepţie de la regula enunţată, şi anume aceea
conform căreia „cu învoirea părţilor, intervenţia în interes propriu se poate face şi în instanţa de
apel”. În legătură cu această învoire a părţilor, de subliniat este faptul că, dacă la judecata în
primă instanţă au existat mai mult de două părţi, dar numai unele au fost atrase la judecata în
apel, este nevoie doar de acordul acestora din urmă, însă terţul intervenient nu se va putea
prevala de hotărârea pe care o va obţine şi fată de părţile pentru care hotărârea apelată a rămas
definitivă şi irevocabilă. Legea nu prevede şi momentul până la care terţul poate şă intervină în
instanţa de apel, astfel încât urmează a se aplica, în mod corespunzător, dispoziţia legală
referitoare la judecata în primă instanţă, momentul fiind deci acela al închiderii dezbaterilor de
fond înaintea instanţei de apel. Intervenţia voluntară principală este inadmisibilă în recurs,
deoarece, pe de o parte, recursul nu are caracter devolutiv, adică nu antrenează o judecare a
fondului în chiar soluţionarea căii de atac, iar, pe de altă parte, art. 50 alin. 3 Cod proc. civ., ca
orice normă specială, este de strictă interpretare şi aplicare. Un argument în sprijinul acestei
soluţii poate fi desprins şi din art. 51 Cod proc. civ., în sensul că, dacă legiuitorul ar fi intenţionat
să permită formularea cererii de intervenţie voluntară principală şi în recurs, textul nu ar vorbit
numai de intervenţia voluntară accesorie. Terţul nu poate să îşi formuleze pretenţia sa pe cale
incidentală nici în cazul în care recursul s-ar exercita împotriva unei hotărâri care, potrivit legii,
se pronunţă fără drept de apel, întrucât soluţia contrară ar transforma recursul într-un apel, deşi
legiuitorul a suprimat dreptul de apel pentru situaţia respectiva. În ceea ce priveşte
admisibilitatea intervenţiei voluntare principale în cadrul rejudecării fondului după casare, se
disting următoarele situaţii: dacă s-a casat cu reţinere, cererea este inadmisibilă, indiferent că a
fost recurată o hotărâre pronunţată în apel sau o sentinţă nesupusă apelului; în cazul casării cu
trimitere la instanţa de apel care apronunţat hotărârea recurată sau la instanţa de apel competentă,
cererea intervenientului voluntar principal poate fi primită numai cu acordul părţilor, soluţia
justificându-se prin aceea că, într-o astfel de ipoteză, rejudecarea fondului echivalează cu o
judecată în apel, fiind deci guvernată de dispoziţiile legale din materia apelului; în cazul în care
casarea cu trimitere s-a făcut pentru necompetenţa atât a instanţei de apel, cât şi a primei instanţe,
rejudecarea fondului după casare echivalează cu o judecată în primă instanţă, aşa încât cererea de
intervenţie voluntară principală poate fi depusă până la inchiderea dezbaterilor; această din urmă
soluţie îşi găseşte aplicarea şi atunci când s-a casat cu trimitere într-o pricină în care, potrivit
legii, hotărârea primei instanţe nu este supusă apelului. In cazul contestaţiei în anulare,
intervenţia voluntară principală devine admisibilă dacă se rejudecă fondul ca urmare a admiterii
căii extraordinare de atac de retractare şi numai atunci când: contestaţia în anulare de drept
comun a fost exercitată, în condiţiile stabilite de art. 317 alin. final Cod proc.civ, împotriva unei
sentinţe nesupuse apelului sau împotriva unei hotărâri pronunţate în apel 3. Referitor la cealaltă
cale extraordinară de retarctare, problema admisibilităţii cererii intervenientului principal se
pune, de asemenea, numai dacă are loc o rejudecare a fondului, ca urmare a admiterii cererii de
3
În această din urmă situaţie cererea intervenientului principal poate fi primită numai cu acordul părţilor; contestaţia
în anulare specială a fost exercitată împotriva unei hotărâri pronunţate de judecătorie în ultimă instanţă.

10
revizuire. În cazul în care s-a atacat o hotărâre de primă instanţă (rămasă definitivă prin
neapelare), iar cererea de revizuire a fost încuviinţată în principiu, terţul îşi poate formula
pretenţiile până la închiderea dezbaterilor. Dacă s-a admis în principiu cererea de revizuire a
hotărârii pronunţată în apel, cererea terţului poate fi primită pentru a fi judecată numai dacă
părţile convin în acest sens. În situaţia în care s-a cerut revizuirea unei hotărâri pronunţată de o
instanţă în recurs, intervenţia voluntară principală este inadmisibilă. În cazul în care un terţ
formulează o cerere de intervenţie voluntară principală, prima problemă pe care instanţa de
judecată o are de rezolvat este aceea de a stabili dacă această cerere poate fi încuviinţată în
principiu, cu alte cuvinte, dacă pretenţia terţului este susceptibilă de a fi soluţionată în litigiul
pendente. Pentru a fi preîntâmpinată o eventuală surprindere a părţilor între care s-a legat iniţial
raportul juridic procesual, precum şi pentru a se asigura dreptul la apărare a acestora şi
contradictorialitatea, art. 52 alin. (1) Cod proc.civ. prevede că instanţa se va pronunţa asupra
admisibilităţii în principiu a cererii de intervenţie numai după ascultarea părţilor şi a celui care
intervine. Înainte de a decide cu privire la încuviinţarea în principiu a cererii de intervenţie
voluntară principală, instanţa de judecată va trebui să verifice câteva aspecte, cum ar fi: dacă
terţul justifică un interes şi pretinde un drept propriu; dacă există o legătură suficientă între
cererea principală şi cererea de intervenţie, care să justifice soluţionarea împreună a celor două
cereri; dacă terţul a formulat cererea sa înlăuntrul termenului prevăzut de lege, iar, în ipoteza în
care terţul îşi formulează pretenţia în instanţa de apel, instanţa va trebui să verifice dacă părţile
cu privire la care se judecă apelul respectiv sunt de acord cu primirea cererii; dacă, în raport cu
natura litigiului dintre părţile iniţiale, ar fi admisibilă o intervenţie voluntară principală.
Asupra încuviinţării în principiu a intervenţiei voluntare principale, instanţa de judecată se
va pronunţa printr-o încheiere, prin care va admite în principiu cererea terţului sau, după caz, o
va respinge ca fiind inadmisibilă. Încheierea, potrivit art. 52 alin. (2) Cod proc. civ, „nu se poate
ataca decât o dată cu fondul”. Încheierea cu privire la admisibilitatea în principiu a cererii de
intervenţie voluntară principală este supusă acelei căi de atac ce poate fi exercitată împotriva
hotărârii de fond. Întrucât art. 52 alin. (2) Cod proc. civ. nu face nici o deosebire, se desprinde
concluzia că încheierea în discuţie poate fi atacată atât în cazul încuviinţării în principiu a cererii
de intervenţie, cât şi atunci când cererea a fost respinsă ca inadmisibilă. Diferă numai persoana
care ar avea interesul să atace încheierea, aceasta fiind, pentru prima situaţie, pricare dintre
părţile iniţiale, iar, pentru cea de a doua situaţie, terţul care a formulat cererea.Această ipoteză
prezintă particularitatea că se recunoaşte dreptul de a exercita o cale de atac unei persoane care
nu a dobândit calitatea de parte în procesul respectiv, ţinând cont de faptul că terţul intervenient
dobândeşte calitatea de parte numai după încuviinţarea în principiu a cererii sale.
Încheierea de admitere în principiu a cererii de intervenţie voluntară principală are caracter
interlocutoriu, astfel încât instanţa care a pronunţat-o nu mai poate reveni asupra ei. Dacă a
încuviinţat în principiu cererea de intervenţie, instanţa trebuie să o soluţioneze pe fond, chiar şi
atunci când ar constata ulterior că a greşit primind să judece pretenţia terţului pe cale
incidentală4.
4
În cazul neîncuviinţării în principiu a cererii de intervenţie voluntară principală de către instanţă, aceasta
pronunţând deci o încheiere de respingere a cererii ca inadmisibilă, pe lângă posibilitatea de a ataca această
încheiere odată cu hotărârea de fond, terţul va putea să îşi reitereze pretenţia printr-o cerere de chemare în judecată
îndreptată împotriva părţilor din procesul în care a vrut să intervină, neexistând riscul de a i se opune puterea de

11
 Efectele procesuale ale intervenţiei voluntare principale
Efectele introducerii cererii de intervenţie voluntară principală se produc numai dacă
instanţa de judecată pronunţă o încheierea de încuviinţare în principiu, nu însă şi în cazul
respingerii cererii terţului ca inadmisibilă. Aceste efecte sunt: învestirea instanţei cu judecarea
pretenţiei terţului intervenient; prorogarea legală de competenţă, dacă este cazul; terţul devine
parte în proces, cu toate consecinţele care decurg din această calitate 5; dreptul subiectiv pretins
de terţ devine un drept litigios; părţile iniţiale sunt puse în întârziere faţă de terţul intervenient;
întreruperea prescripţiei extinctive. După încuviinţarea în principiu a cererii de intervenţie,
instanţa va dispune comunicarea acesteia către părţile iniţiale şi va fixa termen în care poate fi
depusă întâmpinarea. Totuşi, dacă părţile convin, iar în aceeaşi şedinţă de judecată pot fi
administrate toate probele necesare soluţionării cauzei, instanţa poate trece la judecarea fondului.
Împotriva cererii de intervenţie voluntară principală, oricare dintre părţile principale pot
formula o cerere reconvenţională, deoarece intervenţia voluntară principală este o adevărată
cerere de chemare în judecată, în care poziţia de reclamant este deţinută de terţul intervenient, iar
cea de pârât revine părţilor iniţiale. În ceea ce priveşte termenul în care urmează a se depune
cererea reconvenţională, nu se poate recurge la art. 119 alin. (3) Cod proc. civ., deoarece acest
articol are în vedere situaţia de drept comun, şi anume atunci când cererea reconvenţională este
formulată de către pârât împotriva cererii prin care s-a declanşat procesul civil. De altfel, în cazul
în care terţul ar interveni după prima zi de înfăţişare, acest moment nici nu ar mai putea fi luat în
considerare pentru formularea cererii reconvenţionale. Dintre prevederile art. 119 alin. (3) Cod
proc. civ., vor fi reţinute totuşi acelea conform cărora cererea reconvenţională se depune odată cu
întâmpinarea, astfel încât, în termenul stabilit de instanţă pentru depunerea întâmpinării, cel
interesat poate să formuleze şi o cerere reconvenţională. Părţile pot conveni, făcând în acest sens
aplicarea art. 135 Cod proc. civ., ca şi cererea reconvenţională introdusă după acest termen să fie
judecată împreună cu cererile deja formulate. Intervenţia voluntară principală nu trebuie să
constituie însă un prilej pentru părţile iniţiale de a formula pretenţii una împotriva celeilalte, cu
nerespectarea dispoziţiilor legale în materie, adică după prima zi de înfăţişare reclamantul să îşi
întregească sau să îşi modifice cererea de chemare în judecată fără consimţământul pârâtului, ori
după acelaşi moment procesual pârâtul să depună o cerere reconvenţională împotriva
reclamantului fără consimţământul acestuia. Cu alte cuvinte, prin introducerea unei cereri
reconvenţionale le cererea de intervenţie voluntară principală, partea trebui să tindă la realizarea
unei compensaţii judiciare între creanţa sa şi creanţa pretinsă de terţul intervenient, urmând să
obţină neutraliazrea obligaţiei pretinse de terţ împotriva sa ori atenuarea acestei obligaţii sau,
după caz, condamnarea terţului intervenient faţă de ea.
Din momentul admiterii în principiu a cererii de intervenţie voluntară principală, terţul
devine parte în procesul civil, având în această calitate, în principiu, toate drepturile şi obligaţiile
prevăzute de lege pentru părţile principale. Terţul intervenient se bucură însă şi de o poziţie
independentă faţă de celelalte părţi, fapt pentru care este considerat un veritabil reclamant în
procesul civil. Intervenţia principală reprezintă o veritabilă acţiune civilă. Terţul nu poate să

lucru judecat, întrucât cererea sa de intervenţie nu a fost soluţionată pe fond.

5
În aceste condiţii autoritatea lucrului judecat se va răsfrânge şi asupra intervenientului principal, indiferent dacă
hotărârea pronunţată îi este sau nu favorabilă

12
solicite refacerea unora dintre actele de procedură îndeplinite anterior intervenţiei ori să invoce
unlităţile relative acoperite între timp. Probele aflate la dosar, deşi au fost administrate în
contradictoriu numai cu părţile iniţiale, sunt opozabile terţului intervenient, aşa încât acesta nu va
mai putea solicita readministrarea lor, spre exemplu, reaudierea unui martor, refacerea unei
expertize, etc.
Având în vedere că terţul a dobândit calitatea de parte în proces şi că are poziţia procesuală
de reclamant, se apreciază că acesta poate să introducă o cerere de chemare în judecată a altei
persoane, precum şi o cerere de chemare în garanţie, nu însă şi o cerere de arătare a titularului
dreptului, deoarece acesta din urmă poate fi formulată numai de către pârât. Cererea de
intervenţie voluntară principală se judecă odată cu cererea principală, însă, dacă ar duce la
întârzierea soluţionării acesteia acelaşi art. 55 Cod proc. civ. permite instanţei să dispună
disjungerea. Măsura disjungerii celor două cereri trebuie să fie luată de către instanţă cu multă
precauţie spre a nu lipsi de conţinut şi finalitate o instituţie creată de legiuitor în scopul
soluţionării împreună a unor raporturi juridice conexe. Instanţa trebuie să uzeze cu prudenţă de
prerogativa de a dispune disjungerea, deoarece această măsură afectează soluţionarea unitară a
unor pretenţii între care a existat legătură, cu atât mai mult cu cât însăşi instanţa a apreciat faptul
că este necesar să se rezolve împreună pretenţiile respective. În plus, la soluţionarea pretenţiei
terţului, chiar dacă nu există putere de lucru judecat, instanţa ar putea fi influenţată de hotărârea
deja pronunţată cu privire la cererea de chemare în judecată, iar această împrejurare ar putea fi
determinată de dorinţa de a nu pronunţa o hotărâre care să contrazică, nici măcar parţial, cele
stabilite de aceeaşi instanţă printr-o hotărâre anterioară. Măsura disjungerii se ia printr-o
încheiere care, având caracterul unui act pentru mai buna administrare a justiţiei, nu este supusă
nici unei căi de atac. Pentru situaţia în care s-a dispus disjungerea, deşi legea nu prevede în mod
expres, se apreciază că este necesar să se constituie un dosar separat pentru cererea terţului
intervenient, iar nu să se pronunţe două hotărâri de fond în acelaşi dosar, una cu privire la cererea
principală, iar cealaltă asupra cererii incidentale. Acest din urmă procedeu ar putea duce la
întârzierea judecării eventualei căi de atac exercitate împotriva primei hotărâri, precum şi la alte
neajunsuri în legătură cu activitatea administrativă a instanţei.
În cazul în care cererea de chemare în judecată şi cererea de intervenţie voluntară
principală s-au soluţionat împreună, se pronunţă o singură hotărâre, care va fi opozabilă tuturor
părţilor. Asadar, terţul intervenient se va putea prevala, faţă de părţile iniţiale, de hotărârea ce i-a
dat câştig de cauză. De asemenea, intervenientul voluntar principal va putea să exercite căile de
atac prevăzute de lege, fiind fără relevanţă dacă hotărârea respectivă este sau nu atacată şi de
către una din părţile iniţiale6. Per general se apreciază că instanţa va soluţiona în continuare
cererea intervenientului principal, indiferent de cauza pentru care nu s-a mai judecat pe fond
cererea de chemare în judecată. Această se explică prin faptul că intervenientul principal are o
poziţie independentă în proces, iar cererea de intervenţie voluntară principală are caracter de sine
stătător, fiind o veritabilă cerere de chemare în judecată, existând deci posibilitatea rezolvării ei
independent de cererea introductivă de instanţă.

6
Uneori nu pot fi admise în întregime atât cerea de chemare în judecată cât şi cererea de intervenţie voluntară
principală, dacă acestea au acelaşi obiect şi deci se exclud reciproc. Într-un asemenea caz, s-a conchis că admiterea
în întregime a cererii de chemare în judecată atrage în mod automat respingerea celeilalte cereri şi invers.

13
 1.4.3. Intervenţia voluntară accesorie
Potrivit art. 49 alin. (3) Cod procedură civilă intervenţia „…este în interesul uneia dintre
părţi când sprijină numai apărarea acesteia”. Intervenţia voluntară accesorie este cererea prin
care un terţ care justifică un interes solicită introducerea sa într-un litigiu în curs de desfăşurare,
pentru a apăra drepturile uneia dintre părţile iniţiale. În literatura de specialitate intervenţia
accesorie este denumită şi intervenţie conservatoare sau auxiliară. Denumirea este sugestivă în
ceea ce priveşte exprimarea principiului potrivit căruia terţul nu reclamă un drept propriu în
justiţie, respectiv o pretenţie distinctă de pretenţia părţii în favoarea căreia a intervenit. Aceasta
nu înseamnă totuşi că terţul se transformă într-un simplu apărător al părţii în favoarea căruia a
intervenit, ci el are un interes propriu în participarea la activitatea judiciară, întrucât prin
intervenţia formulată poate evita o acţiune ulterioară împotriva sa. Utilitatea şi importanţa
intervenţiei accesorii rezită tocmai în necesitatea apărării pe această cale a unor interese proprii
ale terţului. Drept mărturie a utilităţii acestei instituţii o constituie şi frecventa sa folosire în
practica judiciară, în cele mai varii materii.
Intervenţia voluntară accesorie are un scop limitat, deoarece terţul nu invocă o pretenţie
proprie şi nu urmăreşte obţinerea unei hotărâri prin care părţile iniţiale să fie condamnate faţă de
el, ci tinde, prin apărările pe care le face, ca instanţa să pronunţe o soluţie în favoarea părţii
pentru care a intervenit. Acesta este o simplă apărare, iar din această calificare decurg consecinţe
practice deosebite în ceea ce priveşte regimul juridic al intervenţiei accesorii. Intervenţia
voluntară accesorie duce la lărgirea cadrului procesual numai sub aspectul părţilor, nu şi al
obiectului litigiului.
Domeniul de aplicabilitate a intervenţiei accesorii
Doctrina juridică consideră în mod constant că intervenţia voluntară accesorie este
admisibilă în orice materie, întrucât nici o dispoziţie procedurală nu o limitează în mod expres 7.
La fel ca in cazul intervenţiei voluntare principale, în pricinile cu caracter strict personal
intervenţia voluntară accesorie este inadmisibila, exceptând situaţia în care o normă juridică
specială ar dispune în sens contrar, precum şi situaţia în care intervenţia ar privi o cerere
accesorie sau incidentală care nu are un astfel de caracter. Intervenientul accesoriu trebuie să
justifice întotdeauna un interes propriu. Chiar daca în cadrul procesului în care intervine nu
pretinde un drept propriu, terţul trebuie să urmărească obţinerea unui folos pentru sine, iar nu
numai pentru partea a cărei poziţie o susţine. S-a arătat că interesul terţului ar fi acela de a
sprijini partea pentru care intervine, faţă de care este legat printr-un interes juridic conex cu
procesul, însă, având în vedere că prin interes se înţelege folosul practic, se poate observa că
afirmaţia nu este completă, deoarece ar putea să creeze impresia că, în procesul respectiv, folosul
practic nu se răsfrânge şi asupra terţului, ci numai asupra părţii în favoarea căreia a intervenit,
ceea ce nu este exact. În realitate, intervenientul accesoriu are un interes personal, distinct de cel
al părţii pe care o apără, iar aceasta se datorează faptului că drepturile sale ar putea să fie afectate
prin pronunţarea unei hotărâri de condamnare a părţii respective. Cu alte cuvinte, susţinând pe
una dintre părţile iniţiale, terţul urmăreşte să preîntămpine pronunţarea unei hotărâri care ar fi

7
Cel mai adesea intervenţia accesorie este folosită în cadrul acţiunilor reale imobiliare, în litigiile locative, în litigiile
succesorale şi chiar în cadrul unor litigii privitoare la stabilirea răspunderii civile delictuale.

14
susceptibilă să creeze o situaţie de natură a compromite propriile sale drepturi. Deşi prejudiciul
pe care l-ar putea suferi terţul nu este decât eventual, grija de a preveni realizarea acestuia
conferă un caracter născut şi actual interesului intervenientului accesoriu. În cazul intervenţiei
voluntare accesorii, este vorba despre un interes actual pentru a preveni un prejudiciu eventual.
Terţul va obţine un folos practic direct şi imediat prin pronunţarea unei hotărâri în favoarea părţii
pe care o apără, deoarece hotărârea respectivă va stabili sau va confirma o situaţie ce conferă
intervenientului accesoriu certitudinea că drepturile sale, conexe cu această situaţie juridică, nu
sunt afectate cu nimic. Interesul intervenientului accesoriu poate să fie nu numai de ordin
patrimonial, ci este suficient şi un interes moral. În ceea ce priveşte sentimentele de afecţiune
faţă de una dintre părţi, acestea nu justifică, prin ele însele, o cerere de intervenţie voluntară
accesorie, aceeaşi fiind soluţia şi atunci când terţul ar urmări doar respectarea unor prevederi
legale în litigiul în care intervine. În privinţa problemei de a şti dacă un interes colectiv ar
justifica o intervenţie voluntară accesorie într-un litigiu în care ar fi vorba despre interese
individuale ale părţilor iniţiale, s-a apreciat că răspunsul este afirmativ, însă numai pentru
situaţiile în care o dispoziţie legală expresă conferă legitimare procesuală grupului, aşa cum se
întâmplă, de exemplu, în cazul sindicatelor, al asociaţiilor pentru protecţia consumatorilor, al
asociaţiilor pentru protecţia mediului.
Procedura intervenţiei voluntare accesorii
Intervenţia voluntară accesorie trebuie să respecte dispoziţiile înscrise în art. 82 alin. (1)
Cod proc. civ. Cererea terţului va trebui să cuprindă totuşi şi menţiuni privitoare la justificarea
interesului de a interveni şi să indice partea în favoarea căreia s-a acţionat. Intervenţia voluntară
accesorie poate fi formulată în orice fază a procesului civil, chiar şi în faţa instanţei de recurs
(art. 51 Cod proc. civ. „Cererea de intervenţie în interesul uneia dintre părţi se poate face chiar
înaintea instanţei de recurs”). Ea poate fi formulată şi în faţa instanţei de apel. Soluţia legislativă
conform căreia intervenţia accesorie poate fi făcută nu numai în faţa primei instanţe, ci în orice
fază a judecăţii, chiar direct în căile de atac, este justificată de natura juridică a acestei forme de
intervenţie voluntară, de faptul că terţul nu supune judecăţii o pretenţie proprie, astfel încât, prin
ipoteză, nu se răpeşte părţilor vreun grad de jurisdicţie. Terţul are posibilitatea să intervină pentru
a apăra pe una din părţi şi în cadrul căilor extraordinare de atac de retractare, întrucât acestea se
judecă potrivit regulilor de la judecata în primă instanţă, în apel sau în recurs, după cum a fost
atacată o sentinţă, o decizie de apel sau o decizie pronunţată în recurs. Prevederile art. 52 şi 53
Cod proc. civ. se aplică şi în cazul intervenţiei voluntare accesorii. Instanţa de judecată va asculta
părţile şi pe cel care intervine, iar după ce va verifica dacă terţul justifică un interes propriu, dacă
există legătură între cererea principală şi cererea terţului şi dacă, în funcţie de natura pricinii,
această din urmă cerere ar fi admisibilă, va hotărî asupra încuviinţării în principiu intervenţiei
voluntare accesorii, printr-o încheiere interlocutorie, care nu poate fi atacată decât odată cu
fondul. În cazul în care încuviinţează în principiu cererea de intervenţie voluntară accesorie,
instanţa va dispune comunicarea acesteia către părţile iniţiale, iar acestea din urmă au
posibilitatea să formuleze întâmpinare, înlăuntrul termenului acordat de instanţă în acest scop. Se
apreciază că întâmpinarea poate fi depusă chiar de către partea în favoarea căreia s-a promovat

15
cererea de intervenţie accesorie8. Părţile iniţiale, nu pot formula însă o cerere reconvenţională
împotriva intervenientului accesoriu. Acest lucru este întemeiat pe faptul că intervenţia accesorie
nu constituie o acţiune civilă propriu-zisă, adică un mijloc procedural apt să conducă în mod
nemijlocit la valorificarea unor pretenţii proprii ale intervenientului. Terţul intervenient va lua
procedura în starea în care aceasta se găseşte în momentul încuviinţării în principiu a cererii sale,
însă actele de procedură ce urmează vor fi îndeplinite şi faţă de el. Legea stabileşte că terţul are o
poziţie procesuală subordonată părţii pe care o apără, dispunând că în intervenţia făcută în
interesul uneia din părţi, cel care intervine poate face orice act de procedură care nu este
potrivnic interesului părţii în folosul căreia intervine. Textul menţionat prevede însă ce sancţiune
intervine în cazul în care terţul ar face un act de procedură potrivnic intereselor părţii a cărei
poziţie o susţine, aşa încât, instanţa de judecată va considera un asemenea act ca şi cum nu ar fi
fost îndeplinit, cu alte cuvinte, ca neavenit. Intervenientul poate să formuleze orice cerere sau
apărare care sprijină în mod obiectiv poziţia procesuală a părţii în favoarea căreia s-a formulat
intervenţia. El va putea invoca orice excepţii care sunt de natură să sprijine apărarea părţii în
favoarea părţii căreia a intervenit. În acest sens prin actul potrivnic intereselor părţii în favoarea
căreia s-a intervenit se înţelege orice act ce ar sprijini poziţia celeilalte părţi şi ar duce la căderea
în pretenţii a părţii apărate de intervenientul accesoriu.
Asadar, principiul limitării activităţii procesuale a intervenientului nu trebuie înţeles într-o
manieră absolută. Terţul intervenient nu este un simplu „asistent” sau „apărător” al părţii în
favoarea căreia a intervenit. Se susţine uneori faptul că intervenientul accesoriu nu ar putea
propune probe noi şi nici nu s-ar putea substitui părţii în favoarea căreia a intervenit pentru a
invoca excepţiile procesuale pe care această parte omite să le opună adversarului. Totuşi, în
cadrul acestei concepţii, intervenţia voluntară accesorie ar deveni aproape inutilă, de vreme ce
terţul ar trebui să se limiteze la actele de procedură îndeplinite de partea pe care o susţine. Mai
mult, soluţia contrară se poate desprinde din chiar conţinutul art. 54 Cod proc. civ., care permite
terţului să îndeplinească „orice act de procedură”, interzicându-i doar actele potrivnice
interesului părţii în favoarea căreia a intervenit. Ergo, în legătură cu pretenţiile supuse judecăţii
de către părţi, dar şi în limitele acestora, intervenientul accesoriu poate să propună probe noi, să
aducă noi argumente, să invoce excepţii procesuale sau alte mijloace de apărare, cu o singură
condiţie, şi anume ca activitatea sa procesuală să profite părţii pe care o apără. Numai atunci
când partea ar aprecia intervenţia voluntară accesorie ca fiind potrivnică intereselor sale, instanţa
poate să încuviinţeze interogatoriul. Pentru situaţia în care ar fi vorba despre fapte în legătură cu
pretenţia supusă judecăţii şi care sunt cunoscute de o persoană, mijlocul procedural nu trebuie să
fie intervenţia voluntară accesorie, ci ascultarea acesteia ca martor. Fiind o simplă apărare în
favoarea uneia dintre părţile între care s-a stabilit raportul juridic procesual iniţial, cererea de
intervenţie voluntară accesorie se judecă întotdeauna împreună cu cererea introductivă de
instanţă. Asupra cererii de intervenţie instanţa trebuie să se pronunţe chiar în dispozitivul
hotărârii. Modul de soluţionare a intervenţiei accesorii este inflenţat în mod semnificativ de
soluţia ce urmează să fie pronunţată în cadrul acţiunii principale, aceasta deoarece această
realitate procesuală este o expresie elocventă a raportului de dependenţă dintre o cerere accesorie

8
Acest lucru s-ar putea produce atunci când partea în favoarea căreia s-a exercitat dreptul de intervenţie apreciază că
o atare cale procedurală este potrivnică intereselor sale.

16
şi una principală. Hotărârea ce se va pronunţa va fi opozabilă tuturor părţilor din proces, deci şi
intervenientului accesoriu.
Soluţia ce se va da cu privire la cererea de intervenţie voluntară accesorie depinde de
soluţia ce se va pronunţa asupra cererii de chemare în judecată, urmând a se distinge după cum
terţul a intervenit în favoarea reclamantului sau a pârâtului. Astfel:
 intervenţia voluntară accesorie în sprijinul pârâtului se va admite dacă se respinge cererea de
chemare în judecată, deoarece pârâtul nu a căzut în pretenţii, aşa încât apărarea terţului
urmează a fi considerată utilă;
 în cazul în care se admite cererea principală, deci atunci când pârâtul cade în pretenţii,
cererea de intervenţie în favoarea acestuia se va respinge;
 intervenţia voluntară accesorie în favoarea reclamantului se va admite în situaţia în care
instanţa admite cererea de chemare în judecată, întrucât reclamantul are câştig de cauză, deci
apărarea terţului i-a profitat;
 dacă însă se respinge cererea principală, va trebui respinsă şi cererea de intervenţie accesorie
în susţinerea reclamantului, apărarea terţului neducând la câştigarea litigiului de către partea
care a intervenit.
Datorită faptului că intervenientul accesoriu nu pretinde un drept propriu, stingerea judecăţii cu
privire la cererea introductivă de instanţă antrenează în mod inevitabil şi stingerea judecăţii cu
privire la cererea de intervenţie voluntară accesorie. Drept consecinţă a acestui fapt distingem
mai multe situaţii:
 dacă reclamantul renunţă la judecată sau la dreptul subiectiv pretins, atunci cererea de
intervenţie
 dacă pârâtul anchiesează la pretenţiile reclamantului, va rămâne lipsită de obiect cererea
prin care terţul a intervenit în apărarea pârâtului;
 dacă părţile iniţiale sting litigiul printr-o tranzacţie judiciară, în regulă generală, terţul nu
va putea să solicite continuarea judecăţii;
 perimarea cererii de chemare în judecată îşi produce efectele şi faţă de cererea de
intervenţie voluntară accesorie.
În ceea ce priveşte suportarea cheltuielilor de judecată, s-a precizat că interveninetul accesoriu nu
poate fi obligat la plata acestora. Având în vedere împrejurarea că terţul are o poziţie dependentă
de cea a părţii pe care o apără, apelul sau recursul făcut de cel care intervine în interesul uneia
dintre părţi se socoteşte neavenit, dacă partea pentru care a intervenit nu a făcut ea însăşi apel sau
recurs.
Efectele procesuale ale intervenţiei voluntare accesorii
Acestea sunt mai puţin energice decât cele ale intervenţiei principale. În primul rând, terţul
dobândeşte calitatea de parte în proces, iar hotărârea ce se va pronunţa îi va fi şi lui opozabilă.
Prin urmare, terţul nu se va mai afla la adăpostul marelui principiu al relativităţii lucrului judecat.
Intervenţia voluntară accesorie nu produce unele din efectele pe care le determină intervenţia
principală, cum ar fi întreruperea prescripţiei dreptului la acţiune sau punerea în întârziere a
debitorului.

17
 1.4.4. Chemarea în judecată a altor persoane
Acesta este reglementată de către Codul de procedură civilă în art. 57 – 59. Oricare din
părţi poate să cheme în judecată o altă persoană care ar putea să pretindă aceleaşi drepturi ca şi
reclamantul. Chemarea în judecată a altor persoane poate fi definită ca fiind acea formă de
participare a terţilor la activitatea judiciară care conferă părţilor principale, în scopul
preîntâmpinării unui litigiu viitor, posibilitatea de a solicita introducerea în proces a acelor
persoane care ar putea pretinde aceleaşi drepturi ca şi reclamantul.
Elementele definitorii:
 terţul este introdus în proces nu la cererea sa, ca în cazul intervenţiei voluntare, ci la
cererea uneia dintre persoanele care au deja calitatea de parte în procesul respectiv;
 poate fi atrasă la judecată, prin intermediul acestei forme intervenţie forţată, numai
persoana care ar fi în măsură să invoce aceleaşi drepturi subiective civile ca şi
reclamantul.
Instituţia chemării în judecată a altor persoane conduce la soluţionarea unor raporturi juridice
conexe în unul şi acelaşi cadru procesual, contribuind în acest mod la o mai bună administrare a
justiţiei. Acesta constituie practic şi interesul părţii de a formula o cerere de chemare în judecată
a altei persoane. De cele mai multe ori, interesul de a formula o cerere de chemare în judecată a
altor persoane care pot pretinde aceleaşi drepturi ca şi reclamantul aparţine pârâtului.
Reclamantul, are posibilitatea să formuleze cererea de chemare în judecată (cererea introductivă
de instanţă) împotriva oricărei persoane care ar avea legătură cu raportul juridic substanţial dedus
judecăţii şi căreia vrea să îi facă opozabilă hotărârea. Există posibilitatea ca reclamantul să afle
despre existenţa unui terţ care ar fi în măsură să pretindă aceleaşi drepturi ca şi el după
declanşarea procesului, fie din susţinerile pârâtului, fie din probele administrate în cauză. Tocmai
de accea, legea acordă şi reclamantului dreptul de a introduce o cerere întemeiată pe dispoziţiile
art. 57 Cod proc. civ., însă, terţul atras la judecată pe această cale nu va dobândi calitatea de
pârât, pe care ar fi avut-o în cazul în care cererea de chemare în judecată ar fi fost formulată şi
împotriva lui, ci va dobândi calitatea respectiva.
Condiţiile chemării în judecată a altor persoane
Chemarea în judecată a altor persoane poate fi exercitată cu respectarea tuturor condiţiilor
necesare pentru participarea terţelor persoane la activitatea judiciară. Legea mai impune însă şi o
condiţie particulară deosebit de importantă, şi anume aceea ca terţul introdus în proces să poată
pretinde la aceleaşi drepturi ca şi reclamantul cee ace reprezintă domeniul de aplicabilitate al
instituţiei. Din punctul de vedere al formei legea procesuală se limitează la precizarea potrivit
căreia cererea de chemare în judecată a altor persoane va fi motivată şi se va comunica atât celui
chemat, cât şi părţii potrivinice. Respectiv, chiar dacă, prin intermediul cererii de chemare în
judecată a altor persoane una dintre părţile principale urmăreşte soluţionarea definitivă a unor
raporturi juridice pe baza cărora terţul ar putea pretinde aceleaşi drepturi ca şi reclamantul, pe de
altă parte terţul dobândeşte poziţia procesuală de reclamant, ceea ce îi conferă posibilitatea de a-
şi valorifica pretenţii proprii în faţa instanţei, iar sub aspect procesual, cererea întemeiată pe
dispoziţiile art. 57 Cod proc. civ. este asimilată cererii de intervenţie voluntară principală, care,

18
la rândul ei, în ceea ce priveşte natrura juridică, reprezintă o veritabilă cerere de chemare în
judecată. Cererea de chemare în judecată a altei persoane ce ar putea să pretindă aceleaşi drepturi
ca şi reclamantul se comunică atât terţului introdus în proces, cât şi părţii adverse. La exemplarul
destinat terţului, se vor alătura copii de pe cererea de chemare în judecată, dacă este cazul şi de
pe alte acte de procedură ce au aceeaşi natură juridică, de pe întâmpinare, precum şi de pe
înscrisurile aflate la dosar.
Procedura chemării în judecată a altor persoane
Cererea de chemare în judecată a altor persoane poate fi promovată numai în faţa primei instanţe.
Această soluţie legislativă se întemeiază pe necesitatea respectării principiului celor două grade
de jurisdicţie. Termenul în care se poate depune cererea de chemare în judecată a altor persoane
ce ar putea să invoce aceleaşi drepturi ca şi reclamantul diferă după cum cererea este introdusă
de către pârât sau de către reclamant. CCererea făcută de pârât se depune o dată cu întâmpinarea.
Când întâmpinarea nu este obligatorie, cererea se va depune cel mai târziu la prima zi de
înfăţişare”, iar, Cererea făcută de reclamant se depune cel mai târziu până la închiderea
dezbaterilor înaintea primei instanţe9. În schimb, pentru reclamant nu s-a prevăzut ca termen
limită pentru introducerea cererii prima zi de înfăţişare, întrucât, de cele mai multe ori, el ia
cunoştinţă în cursul judecăţii de împrejurarea că terţe persoane ar putea să pretindă aceleaşi
drepturi. Cod proc. civ. îi conferă reclamantului dreptul de a-şi modifica sau întregi cererea de
chemare în judecată până la prima zi de înfăţişare ori înlăuntrul termenului încuviinţat de către
instanţă în acest scop la prima zi de înfăţişare, iar, sub unele aspecte, este preferabil pentru
reclamant să recurgă la modificarea sau întregirea cererii de chemare în judecată, ceea ce
înseamnă că textul de lege ar fi devenit inaplicabil în practică dacă ar fi stabilit că şi reclamantul
trebuie să depună cererea până la prima zi de înfăţişare. Dacă terţul ar fi în măsură să invoce
aceleaşi drepturi precum cele pretinse prin cererea reconvenţională, se consideră că termenul
pentru depunerea cererii întemeiate pe dispoziţiile art. 57 Cod proc. civ. se determină prin
raportarea la cererea reconvenţională, deci reclamantul din această urmă cerere (pârâtul din
cererea principală) ar putea să cheme în judecată o altă persoană până la împlinirea termenului
acordat de instanţă, potrivit art. 132 alin. final Cod proc. civ., spre a depune întâmpinarea la
cererea reconvenţională. În situaţia în care terţul ar fi în măsură să invoce aceleaşi drepturi ca şi
cele pretinse prin cererea de chemare în judecată, termenul de introducere a acestuia în proces se
stabileşte prin raportarea la calitatea iniţială a părţilor dobândită ca urmare a cererii prin care s-a
declanşat litigiul respectiv.
Deşi termenul de depunere a cererii de chemare în judecată a altei persoane este un termen
legal peremptoriu, nerespectarea lui nu atrage sancţiunea decăderii, deoarece art. 135 Cod proc.
civ. stabileşte o sancţiune specifică, şi anume: „ Cererea reconvenţională şi introducerea unei alte
persoane în judecată, care nu se vor fi făcut înlăuntrul termenului prevăzut de lege, se vor judeca
deosebit, afară de cazul când amândouă părţile consimt să se judece împreună”. Părţile pot
conveni ca numai cererea formulată de către pârât să fie primită după împlinirea termenului, nu

9
Justificarea acestor dispoziţii legale constă în aceea că pârâtul este în măsură să cunoască persoanele ce pot
pretinde aceleaşi drepturi ca şi reclamantul imediat după ce i s-a comunicat cererea de chemare în judecată, aşa
încât, pentru a preîntâmpina posibilitatea folosirii acestei forme de intervenţie forţată cu scopul de a întârzia judecata
pe fond, legiuitorul a stabilit că pârâtul trebuie să depună cererea in limitele respective.

19
însă si cea făcută de reclamant, întrucât, într-o asemenea ipoteză, ar însemna să se permită
reclamantului să introducă un terţ în proces direct în apel. Ergo, dacă pârâtul depune cererea de
chemare în judecată a altei persoane după depunerea întâmpinării, sau dacă întâmpinarea nu este
obligatorie, după prima zi de înfăţişare, însă mai înainte de închiderea dezabterilor înaintea
primei instanţe, judecătorul îl va întreba pe reclamant dacă este de acord cu primirea cererii, iar
în situaţia în care acesta răspunde negativ, cererea va fi judecată separat, fiind necesar să se
constituie un dosar distinct. Cererea întemeiată pe prevederile art. 57 cod proc. civ. este
admisibilă şi în cadrul rejudecării fondului cu casare după trimitere, dar numai dacă recursul a
fost exercitat împotriva unei sentinţe care, potrivit legii, se pronunţă fără drept de apel ori dacă s-
a casat pentru necompetenţa atât a instanţei de apel, cât şi a primei instanţe, trimiţându-se pricina
la instanţa competentă să judece în primă instanţă. După înregistrarea cererii instanţa va dispune
comunicarea acesteia terţului şi părţii potrivnice. O dată cu cererea vor fi comunicate terţului şi
copii după cererea principală, după întâmpinare şi după înscrisurile de la dosar.
Spre deosebire de intervenţia voluntară, legea nu mai prevede că instanţa ar trebui să se
pronunţe asupra admisibilităţii în principiu a cererii de chemare în judecată a altei persoane ce ar
putea să pretindă aceleaşi drepturi ca şi reclamantul, ceea ce înseamnă că instanţa va lua act de
depunerea cererii, iar apoi o va soluţiona pe fond, odată cu cererea principală. Hotărârea ce se va
pronunţa va trebui să cuprindă soluţii atât cu privire la cererea de chemare în judecată a altor
persoane, cât şi cu privire la acţiunea principală. Dacă cererea de chemare în judecată a altor
persoane determină întârzierea soluţionării litigiului instanţa va putea dispune disjungerea ei de
acţiunea principală. Atunci când cererea nu poate fi primită, instanţa va pronunţa o încheiere de
respingere a cererii ca inadmisibilă. În ambele cazuri, încheierea nu poate fi atacată decât odată
cu hotărârea pronunţată asupra fondului pretenţiei formulate de reclamant prin cererea de
declanşare a procesului respectiv.
Efectele cererii de chemare în judecată a altor persoane
Introducerea unui terţ în proces în temeiul art. 57 Cod proc. civ. determină efecte
procesuale importante. Un prim efect este cel al dobândirii de către terţ a calităţii de intervenient
în interes propriu, aşa încât el se bucură de independenţă procesuală, având, în principiu, aceleaşi
drepturi ca şi intervenientul principal. Pe cale de consecinţă, el poate beneficia de toate drepturile
procedurale recunoscute de lege părţilor, inclusiv de dreptul de a încheia acte procesuale de
dispoziţie. Terţul poate uza de toate drepturile procesuale, inclusiv de dreptul de a renunţa la
judecată, la dreptul subiectiv de a pune capăt procesului printr-o tranzacţie. În principiu, din
momentul introducerii sale în proces, terţul dobândeşte independenţă procesuală, poziţie care îi
conferă posibilitatea de a renunţa la acţiune sau la dreptul pretins. Renunţarea părţii principale la
cererea de introducere a terţului în proces, devine ineficientă tocmai datorită poziţiei
independente dobândite de către acesta din urmă. Soluţia se întemeiază pe caracterul preventiv al
acestei instituţii. Valorificarea unui drept propriu de către un terţ nu poate depinde exclusiv de
voinţa părţii care a solicitat introducerea în cauză. Din momentul introducerii terţului în proces
acesta va trebui să ia procedura în starea în care ea se află în momentul intervenţiei, actele de
procedură îndeplinite anterior intrării sale în judecată fiindu-i opozabile. Alte efecte produse: are
loc o prorogare legală a competenţei, dacă este cazul; hotărârea ce se va pronunţa va avea putere

20
de lucru judecat şi faţă de terţ; terţul chemat în judecată poate exercita căile de atac prevăzute de
lege, indiferent dacă părţile iniţiale au atacat sau nu hotărârea.
1.4.5. Chemarea în garanţie
Chemarea în garanţie este reglementată de art. 60 – 63 din Codul de procedură civilă.
Chemarea în garanţie poate fi definită ca fiind acea formă de participare a terţilor la activitatea
judiciară care conferă uneia dintre părţi posibilitatea de a solicita introducerea în proces a acelor
persoane ce ar avea obligaţia de garanţie sau despăgubire în ipoteza în care partea respectivă ar
pierde procesul. Instituţia chemării în garanţie se întemeiază pe existenţa unei obligaţii de
garanţie sau de despăgubire. Prin chemarea în garanţie se urmăreşte tocmai realizarea unei
asemenea obligaţii în cadrul procesului în care cel garantat este ameninţat în dreptul său de către
o altă persoană. În principiu, obligaţia de garanţie revine tuturor acelora care transmit altora un
drept subiectiv, dacă o astfel de transmisiune se face cu titlu oneros. În actele cu titlu gratuit
obligaţia de garanţie există doar în mod excepţional. Chemarea în garanţie se poate realiza fie pe
cale principală, adică într-un proces distinct, fie pe cale incidentală. Garanţia este numită
principală dacă beneficiarul acesteia a aşteptat sfârşitul procesului în care este parte, iar, în
măsura în care a căzut în pretenţii, îl cheamă în judecată pe garant prin intermediul unei cereri
principale, declanşând un proces distinct. Garanţia este numită incidentală dacă, fără a aştepta
sfârşitul procesului dirijat împotriva sa, beneficiarul garanţiei îl introduce în procesul respectiv
pe garantul său, astfel încât cererea principală şi cererea de chemare în garanţie sunt soluţionate
prin aceeaşi hotărâre. Din punctul de vedere al atragerii terţilor la judecată, este preferabilă
garanţia incidentală, datorită avantajelor pe care le oferă: chemarea în garanţie pe cale
incidentală constituie o simplă facultate a părţilor, iar nu o obligaţie. În anumite cazuri arătate de
lege, dacă nu alege calea incidentală, garantatul se expune riscului de a nu mai putea să-şi
valorifice ulterior pretenţiile împotriva garantului. Chemarea în garanţie pe cale incidentală este
preferabilă introducerii unei cereri principale în garanţie sau în despăgubire, deoarece, în primul
rând, oferă posibilitatea chematului în garanţie, devenit parte în proces, să admistreze probele
necesare şi să facă toate apărările în sprijinul părţii pe care o garantează, ceea ce înseamnă că
obligaţia de garanţie devine activă şi se traduce în fapt, iar, în al doilea rând, în cazul în care cel
garantat pierde procesul, prin aceeaşi hotărâre se va admite şi cererea de chemare în garanţie,
dacă instanţa o găseşte întemeiată, evitându-se astfel un proces ulterior.
Domeniul de aplicabilitate al chemării în garanţie
Dispoziţiile procedurale în vigoare nu limitează posibilitatea chemării în garanţie doar la
anumite materii. Dimpotrivă, art. 60 Cod proc. civ. oferă temeiul recunoaşterii principiului
potrivit căruia această instituţie procesuală poate fi utilizată ori de câte ori partea ar putea să se
îndrepte, în situaţia în care ar pierde procesul, împotriva unei alte persoane cu o cerere în
garanţie sau în despăgubire. Cel mai adesea chemarea în garanţie este folosită în materie
contractuală. Acest lucru este pe deplin explicabil, întrucât obligaţia de despăgubire este cuprinsă
de drept în contractele de vânzare – cumpărare. Obligaţia de garanţie este incidentă însă în cazul
tuturor contractelor cu titlu oneros. Prin urmare, în asemenea contracte transmiţătorul unui bun
poate fi introdus în procesul dintre dobânditor şi un terţ care l-a acţionat în justiţie pe acesta din

21
urmă în vederea apărării intereselor dobânditorului şi pentru a evita, în acet mod, un proces
ulterior între garant şi garantat.
În practica judiciară chemarea în garanţie este folosită frecvent şi în cadrul acţiunilor în
revendicare, a litigiilor privitoare la sistarea stării de indiviziune, în litigiile locative şi chiar în
litigiile având ca obiect realizarea unei obligaţii de despăgubire. Aceasta înseamnă că ori de câte
ori partea are la dispoziţie o acţiune în regres împotriva unui terţ ea poate solicita introducerea
acestuia în litigiu, pe calea procesuală a chemării în garanţie, spre a fi despăgubită în ipoteza în
care va cădea în pretenţii. Cererea de chemare în garanţie poate fi formulată împotriva
garantului, precum şi a succesorilor universali sau cu titlu universal ai acestuia, nu însă şi
împotriva dobânditorului cu titlu particular. Deşi, în cele mai multe cazuri cererea de chemare în
garanţie este formulată de către pârât, din o asemenea cerere incidentală poate fi introdusă şi de
către reclamant. Cererea de chemare în garanţie poate fi formulată şi de intervenientul voluntar
principal, precum şi de terţul chemat în judecată întrucât ar putea să pretindă aceleaşi drepturi ca
şi reclamantul. De asemenea, art. 60 alin. (2) Cod proc. civ. permite terţului chemat în garanţie să
cheme, la rândul său, o altă persoană. Se consideră că posibilitatea chemărilor în garanţie în lanţ
este limitată la două, adică prima chemare făcută de una din părţile iniţiale şi a doua cerere făcută
de cel astfel chemat în garanţie, aşa încât cel de al doilea chemat în garanţie nu ar putea, la
rândul lui, să mai cheme în garanţie o altă persoană, ci ar trebui să îşi valorifice pretenţiile pe
cale principală. Deşi, în principiu, chemarea în garanţie este una din formele prin care terţii sunt
atraşi la judecata unui proces pendente, ar fi totuşi posibil să nu se ajungă la o lărgire a cadrului
procesual din punctul de vedere al părţilor între care se stabilesc raporturi procesual, anume
atunci când cererea de chemare în garanţie este îndreptată împotriva unei persoane care are deja
calitatea de parte în procesul respectiv.
Condiţiile chemării în garanţie
Chemarea în garanţie trebuie să îndeplinească toate condiţiile unei cereri de chemare în
judecată. Aceasta deoarece chemarea în garanţie constituie, astfel cum este recunoscut unanim în
literatura de specialitate, o veritabilă acţiune civilă, având natura juridică a unei chemări în
judecată. O altă condiţie de admisibilitate se referă la existenţa unei legături suficiente între
cererea principală şi cererea de chemare în garanţie, în sensul că trebuie să fie o legătură de
dependenţă şi de subordonare între cele două cereri, aşa încât soluţia ce se va da cu privire la
cerererea principală să poată influenţa soluţia ce se va pronunţa asupra cererii de chemare în
garanţie. Chemarea în garanţie presupune, cu necesitate, existenţa unui proces civil aflat în faza
judecăţii în primă instanţă. Pentru promovarea chemării în garanţie partea interesată trebuie să
afirme existenţa unei obligaţii legale sau convenţionale de garanţie, ori a unei obligaţii de
despăgubire. Această din urmă cerinţă rezultă implicit din dispoziţiile art. 60 Cod proc. civ., care
cuprinde o formulare largă ce permite promovarea chemării în garanţie în toate împrejurările în
care există o obligaţie de garanţie sau când partea ar putea să se îndrepte cu o cerere în
despăgubire împotriva terţului.
Procedura chemării în garanţie
Cererea de chemare în garanţie trebuie formulată de către reclamant până la închiderea
dezbaterilor, înaintea primei instanţe, iar de către pârât o dată cu întâmpinarea; când

22
întâmpinarea nu este obligatorie, cererea se va depune cel mai târziu la prima zi de înfăţişare.
Stabilirea a două termene diferite se justifică pe considerentul că, încă de la comunicarea cererii
de chemare în judecată, pârâtul, cunoscând pretenţiile reclamantului, ştie dacă este sau nu cazul
să cheme în garanţie un terţ, însă, pentru reclamant, necesitatea chemării unei terţe persoane în
garanţie poate să rezulte ca urmare a susţinerilor pârâtului, făcute prin întâmpinare, prin cerere
reconvenţională sau chiar în cursul judecăţii. Termenele sunt determinate de lege în considerarea
naturii chemării în garanţie, anume aceea de a constitui o veritabilă acţiune civilă 10.
Nedepunerea cererii de chemare în garanţie în termenul prevăzut de lege nu atrage sancţiunea
decăderii părţii respective din dreptul de a-l acţiona în judecată pe garant, ci, cererea de chemare
în garanţie tardiv formulată se va judeca separat de cererea principală (aşadar, instanţa nu poate
refuza soluţionarea unei cereri de chemare în garanţie depusă peste termenul prevăzut de lege,
îndrumând partea să introducă o cerere separată), afară de cazul în care reclamantul şi pârâtul
consimt ca aceste cereri să se judece împreună (această precizare referindu-se doar la cererea de
chemare în garanţie depusă de către părât). Părţile nu ar putea conveni judecarea împreună cu
cererea principală a cererii de chemare în garanţie depusă tardiv de către reclamant, deoarece, în
caz contrar, ar însemna să se permită reclamantului să cheme un terţ în garanţie direct în apel.
Cererea de chemare în garanţie poate fi primită, în măsura în care nu s-ar încălca principiul
dublului grad de jurisdicţie în fond, cu ocazia rejudecării fondului după casarea cu trimitere (ceea
ce presupune că recursul a fost exercitat într-o materie în care dreptul la apel este suprimat de
lege, ori că s-a casat pe motiv de necompetenţă atât hotărârea instanţei de apel, cât şi hotărârea
primei instanţe). După depunerea cererii de chemare în garanţie instanţa va dispune, comunicarea
acesteia terţului şi va fixa un termen în care acesta din urmă poate să depună întâmpinarea.
Terţul va trebui să depună întâmpinarea până la prima zi de înfăţişare ulterioară introducerii sale
în cauză. Întâmpinarea se depune la dosar cu cel puţin 5 zile înaintea termenului de judecată.
Nefiind necesar să se discute admisibilitatea în principiu a cererii de chemare în garanţie, rezultă
că instanţa va lua act, prin încheiere, de formularea unei astfel de cereri, iar din acel moment
terţul devine parte în proces. Soluţiile pe care le poate pronunţa instanţa asupra chemării în
garanţie sunt dependente de caracterul incident al acesteia faţă de cererea principală. Este necesar
să distingem după cum cererea de chemare în garanţie este formulată de către pârât sau de către
reclamant. În cazul în care cererea principală este admisă, înseamnă că pârâtul a căzut în
pretenţii, astfel încât se va admite cererea de chemare în garanţie formulată de pârât, dacă este
întemeiată. Terţul chemat în garanţie nu poate fi însă obilgat direct faţă de reclamant, deoarece,
pe de o parte, între ei nu există nici un raport juridic procesual, iar pe de altă parte, eventuala
insolvabilitate a terţului chemat în garanţie nu trebuie să fie suportată de către reclamant, ci de
către pârât. În alte cuvinte, instanţa va trebui să soluţioneze litigiul în două etape, pronunţându-se
mai întâi asupra raportului juridic dintre reclamant şi pârât, iar apoi asupra raportului juridic
dintre pârât şi terţul chemat în garanţie. Când cererea principală se respinge, înseamnă că pârâtul
nu a pierdut procesul, aşa încât cererea prin care acesta a chemat în un terţ garanţie se va
respinge ca lipsită de obiect sau de interes. Împrejurarea că soluţia din cererea de chemare în
garanţie depinde de soluţia din cererea principală influenţează şi exercitarea, precum şi
soluţionarea căilor de atac sau judecata în fond după casare.
10
Dacă s-ar permite formularea cererii de chemare în garanţie în faţa instanţei de control judiciar, părţile ar fi private
de beneficiul unui grad de jurisdicţie.

23
 Efectele chemării în garanţie
Unul dintre cele mai importante efecte juridice ale cererii de chemare în garanţie îl
constituie dobândirea de către terţul chemat în garanţie a calităţii de parte în procesul în care este
formulată o asemenea cerere. Din momentul introducerii sale în proces, terţul chemat în garanţie
se bucură de aceleaşi drepturi şi îi incumbă aceleaşi obligaţii ca şi părţile principale. În aceste
condiţii terţul va avea posibilitatea de a îndeplini orice acte procedurale ce ar fi necesare pentru
apărarea sa faţă de cel garantat şi faţă de pretenţiile principale. Chemarea în garanţie are şi
scopul evident de a realiza o apărare comună cu cel garantat împotriva pretenţiilor invocate de
partea adversă. De aceea i se recunoaşte dreptul de a se folosi de toate mijloacele procedurale pe
care le are la dispoziţie şi partea garantată. Mai mult, se consideră că terţul se poate substitui în
toate drepturile procedurale ale părţii care a formulat cererea de chemare în garanţie. Acest lucru
îi oferă terţului posibilitatea de a opune pretenţiilor principale orice apărări sau excepţii, chiar
dacă acestea nu au fost ridicate de către cel garantat sau chiar şi în ipoteza în care s-ar opune. În
schimb, garantul nu va putea invoca acele excepţii care au fost acoperite în momentul
introducerii sale în proces, întrucât şi el este obligat să ia procedura în starea în care se află în
momentul intervenţiei sale. Garantul va putea invoca însă toate acele excepţii care se întemeiază
pe nesocotirea unor norme de ordine publică, cum ar fi necompetenţa, prescripţia dreptului la
acţiune, puterea lucrului judecat, etc. Terţul introdus în cauză dobândeşte o poziţie procesuală
independentă. O astfel de poziţie procesuală este o consecinţă firească a considerării cererii de
chemării în garanţie ca o veritabilă acţiune civilă. Tot datorită acestui considerent, chemarea în
garanţie produce efecte similare cu cele ale unei intervenţii principale. De aceea ea produce şi
unele efecte energice, cum ar fi: întreruperea prescripţiei dreptului la acţiune, punerea în
întârziere a debitorului. Fiind o cerere incidentă chemarea în garanţie determină şi prorogarea de
competenţă a instanţei sesizate cu cererea principală asupra cererii de chemare în garanţie.
Prorogarea de competenţă nu poate opera însă împotriva regulilor de ordine publică privitoare la
atribuţiile instanţelor judecătoreşti.
1.4.6. Arătarea titularului dreptului
Definirea şi importanţa instituţiei. Arătarea titularului dreptului este reglementată în art. 64
– 66 Cod proc. civ. Pârâtul care deţine un lucru pentru altul sau care exercită în numele altuia un
drept asupra unui lucru va putea arăta pe acela în numele căruia deţine lucrul sau exercită
dreptul, dacă a fost chemat în judecată de o persoană care pretinde un drept real asupa lucrului.
Semnificaţia instituţiei rezidă în posibilitatea indicării titularului dreptului în cadrul unei acţiuni
reale şi, în mod deosebit, în posibilitatea scoaterii din cauză a pârâtului. Într-o asemenea
împrejurare procesul va continua numai între reclamant şi cel arătat ca titular al dreptului. Legea
noastră procesuală nu impune însă pârâtului obligaţia de a indica pe adevăratul titular al
dreptului.
Condiţiile arătării titularului dreptului
Din dispoziţiile art. 64 Cod proc. civ. rezultă că arătarea titularului dreptului poate fi făcută:

24
  numai de către pârât, care deţine cu titlu precar un bun sau care exercită un drept asupra
lucrului respectiv;
 numai în cazul cererilor prin care se urmăreşte valorificarea unui drept real.
Prima condiţie are în vedere două ipoteze distincte:
 deţinerea de către pârât a unui lucru ce aparţine altei persoane;
 exercitarea de către pârât a unui drept asupra acelui lucru.
În aceste condiţii se poate observa că cererea privind arătarea titularului dreptului poate fi
formulată şi de către chiriaş, depozitar, posesor, etc. În ceea ce priveşte ultima condiţie,
necesitatea acesteia rezultă chiar din dispoziţiile art. 64 Cod proc. civ., partea finală, care
limitează aplicabilitatea acestei forme de intervenţie forţată numai la acţiunile (cererile) reale.
Aşadar, folosirea acestei instituţii este exclusă în cazul cererilor prin care se urmăreşte
valorificarea unui drept de creanţă (personal), în litigiile de muncă sau în litigiile privitoare la
starea şi capacitatea persoanei.
Procedura arătării titularului dreptului
Pârâtul poate face arătarea titularului dreptului printr-o cerere motivată, care se va depune o dată
cu întâmpinarea, iar dacă aceasta nu este obligatorie, cel mai târziu la prima zi de înfăţişare.
Legea nu cuprinde precizări privitoare la forma cererii, ea referindu-se doar la simpla formalitate
a motivării cererii. Cu toate acestea, cererea de arătare a titularului dreptului va trebui să
îndeplinească deci, în afara cerinţelor comune tuturor formelor de participare a terţilor la
judecată, şi următoarele cerinţe specifice:
 prin cererea introductivă de instanţă, reclamantul să urmărească valorificarea unui drept
real;
 pârâtul să deţină cu titlu precar sau să exercite în numele altuia un drept asupra lucrului
care formează obiectul dreptului real invocat de reclamant;
 pârâtul să îl indice pe titularul dreptului.
După primirea cererii, instanţa va lua măsuri pentru comunicare acesteia terţului arătat ca titular
al dreptului. La cerere se va alătura şi o copie după cererea de chemare în judecată şi după
înscrisurile de la dosar. Deşi legea nu prevede în mod expres, se apreciază că cererea de arătare a
titularului dreptului ar trebui comunicată şi reclamantului, printre altele şi în considerarea
faptului că scoaterea din proces a pârâtului, poate avea loc numai cu consimţământul
reclamantului. Terţul arătat ca titular al dreptului are posibilitatea de a formula întâmpinare
împotriva cererii de introducere a sa în proces. Prin întâmpinare terţul ar avea chiar posibilitatea
de a se apăra, în sensul că nu este titularului dreptului dedus la judecată. Formularea întâmpinării
ar fi utilă şi în cazul substituirii procesuale a pârâtului, într-o asemenea împrejurare terţul
dobândind calitatea de pârât, iar în această calitate putându-şi formula apărarea faţă de
reclamant. După introducereea terţului în proces se va proceda la soluţionarea cererii formulate
de către pârât. Cererea privind indicarea titularului dreptului nu se soluţionează întotdeauna
împreună cu cererea principală. Se are în vedere în acest sens ipoteza scoaterii din cauză a
pârâtului, când se va soluţiona în continuare doar cererea privind arătarea titularului dreptului.
Totuşi, în ipoteza în care terţul neagă arătările pârâtului, sau reclamantul nu este de acord cu

25
substituirea procesuală a acestuia din urmă, litigiul se va soluţiona în continuare cu privire la
ambele cereri. Instanţa va pronunţa soluţii cu privire atât la cererea principală, cât şi la cererea de
arătare a titularului dreptului.
Efectele arătării titularului dreptului
Cererea privind arătarea titularului dreptului produce efecte procedurale importante. Unele
efecte sunt comune oricărei forme de participare a terţilor la judecată, cum sunt prorogarea de
competenţă sau obligativitatea luării procedurii în starea în care se află aceasta, iar altele sunt
specifice acesteia. Efectele specifice ale instituţiei sunt precizare de art. 66 Cod proc. civ. Acest
text vizează două situaţii procesuale distincte, care sunt determinate, în esenţă, de atitudinea
terţului. Dacă cel arătat ca titular al dreptului recunoaşte susţinerile pârâtului şi reclamantul
consimte, el va lua locul pârâtului, care va fi scos din judecată. Respectiv, introducerea terţului în
proces produce efectul scoaterii din cauză a pârâtului. Acordul reclamantului este necesar pentru
a se respecta principiul disponibilităţii procesuale, întrucât acesta nu poate fi obligat să se judece
cu o altă persoană decât aceea pe care el o consideră că i-ar fi încălcat sau nesocotit dreptul
subiectiv. După scoaterea din cauză a pârâtului procesul se va soluţiona în continuare numai între
reclamant şi cel arătat ca titular al dreptului. Acesta din urmă având în continuare calitatea
procesuală de pârât. Art. 66 alin. (2) Cod proc. civ. precizează: „când cel chemat nu se
înfăţişează sau tăgăduieşte arătările pârâtului, se vor aplica dispoziţiile art. 58”. Textul de lege la
care face trimitere art. 66 alin. (2) Cod proc. civ., se referă la siutaţia celui introdus în proces în
temeiul art. 57 Cod proc. civ. şi dispune că: „cel chemat în judecată dobândeşte calitatea de
intervenient în interes propriu, iar hotărârea îi va fi opozabilă”. Pe baza acestor dispoziţii
procedurale s-a susţinut că terţul introdus în cauză, dobândeştea calitatea de intervenient în
interes propriu. Aşadar, în această situaţie, judecata va continua între reclamant, pârât şi terţul
indicat ca titular al dreptului real.

2. Introducerea forțată în cauză, din oficiu, a altor persoane. Drept Civil al

Romaniei
Institutia procesuala a introducerii fortate in cauza, din oficiu, a altor persoane a fost
consacrata in oranduirea Noul Cod de Procedura Civila al Romaniei (NCPC) si deroga de la
principiul disponibilitatii partilor in procesul civil, gasindu-si aplicare numai in ipotezele
limitativ prevazute de lege. Scopul pentru care a fost reglementat dreptul judecatorului de a
dispune introducerea in cauza a unor terte persoane a fost unul de preventie, in sensul evitarii
aparitiei de procese ulterioare, in contradictoriu cu aceia ce ar fi trebuit sa participe la judecata si
care puteau sa invoce inopozabilitatea hotararilor fata de acestia. Avand in vedere ca hotararile
civile, cu unele exceptii, au efect relativ (fiind opozabile numai partilor), apare ca evident
interesul pentru care se urmareste inscrierea in sfera procesului civil a tertilor legati prin
respectivul raport juridic ori interesati in rezolvarea acestuia, in caz contrar aducandu-se
incalcare principiilor contradictorialitatii si al dreptului la aparare. Aceasta largire a sferei
procesuale se realizeaza fie pe calea interventiei voluntare, fie prin formele celei fortate 11. S-a
aratat ca oranduirea procesuala anterioara (art. 129 alin. 4 C. proc. civ. 1865) deschidea pentru
11
Institutia tratata aici nu reprezinta o inovatie in dreptul procesual european, fiind retinute dispozitii similare ale
Codului de procedura italian sau ale Noului Cod de procedura francez.

26
judecator posibilitatea de a pune in discutia partilor inclusiv posibilitatea introducerii altor
persoane in proces („sa puna in dezbaterea lor orice imprejurari de fapt sau de drept”), ca
expresie a exercitarii rolului sau activ. Cu toate acestea, rolul magistratului era marginit (la nivel
consultativ), acesta neputand impune largirea cadrului procesual. Ca o evolutie fireasca, institutia
introducerii fortate in cauza, din oficiu, „s-a impus din necesitati practice”.
Potrivit alin. (1) si (2) ale art. 78 NCPC sunt identificate trei ipoteze in care judecatorul, in
virtutea rolului activ, fie dispune, fie doar pune in discutia partilor necesitatea introducerii in
cauza a altor persoane:
3. In cazurile expres prevazute de lege (cand poate sa dispuna masura din oficiu);
4. In cadrul procedurii gratioase (instanta avand aceeasi posibilitate) si
5. In materie contencioasa, cand magistratul apreciaza ca particularitatea obiectului judecatii o
impune (in aceasta situatie, pune in discutia partilor necesitatea introducerii unor terti in
proces).
Doctrina a identificat situatiile expres prevazute de lege, la care face referire art. 78 alin. (1)
NCPC, respectiv:
a) Art. 33 din O.G. nr. 2/2001 privind regimul juridic al contraventiilor;
b) Art. 4 alin. (2) din Legea nr. 554/2004 a contenciosului administrativ;
c) Art. 54 alin. (1) din Legea nr. 136/1995 privind asigurarile si reasigurarile[7];
d) Potrivit art. 436 NCC, atunci cand parintii si copilul sunt citati in toate cauzele privitoare la
filiatie, chiar si atunci cand nu au calitatea de reclamant sau de parat;
e) Potrivit art. 439 NCC, in situatia in care actiunea referitoare la filiatie este formulata in caz
de mostenire vacanta, citarea in proces a renuntatorilor, daca exista, este obligatorie;
f) Potrivit art. 155 alin. (2) NCC, pentru solutionarea plangerii privind actele sau faptele
tutorelui, pagubitoare pentru minor, instanta de tutela citeaza partile si membrii consiliului
de familie.
In materie contencioasa, in celelalte cazuri in afara celor expres prevazute de lege, partile
au dreptul de a decide daca sunt sau nu de acord sa se judece in contradictoriu si cu persoana
indicata de instanta. Cu toate acestea, factorul coercitiv al reglementarii este incontestabil (chiar
daca intr-o mai mica masura decat in situatiile expuse la alin. (1) intrucat, in imprejurarea in care
niciuna dintre parti nu solicita introducerea tertului in proces, iar judecatorul apreciaza ca, prin
aceasta, nu poate solutiona pricina, va respinge cererea fara a se pronunta pe fond. Actiunea va fi
respinsa ca inadmisibila, raportat la necesitatea ca aceasta trebuie sa fie solutionata intr-un cadru
procesual anume definit (cu participarea anumitor persoane).
Textul art. 78 alin. (2) NCPC a fost interpretat in sensul ca este suficient acordul uneia
dintre parti (indiferent de calitatea sa procesuala) in privinta introducerii tertului in cauza,
neimpunandu-se un acord de vointa a tuturor partilor initiale. S-a argumentat ca dispozitia
judecatorului in sensul largirii cadrului procesual (inclusiv in contextul in care partile se
impotrivesc) nu reprezinta un demers discretionar, intrucat aceasta intervine numai in conditiile
in care legea prevede expres respectiva masura ori in care litisconsortiul este necesar bunei
solutionari a procesului. Prin introducerea tertilor in proces, cadrul procesual este largit numai cu
privire la parti, judecatorul fiind tinut sa pastreze limitele obiectului dedus judecatii (sa se

27
pronunte omnia petita, in sensul de a nu face cereri noi), cu respectarea dispozitiilor art. 22 alin.
(6) NCPC. Art. 78 alin. (3) NCPC instituie un termen limita pentru introducerea altor persoane in
cauza, respectiv pana la terminarea cercetarii procesului inaintea primei instante. Introducerea
tertilor in proces trebuie dispusa numai inaintea instantei de fond, altminteri fiind nesocotite
prevederile art. 478 alin. (1) NCPC si ale art. 494 NCPC si, implicit, si regula neincalcarii
gradelor de jurisdictie prevazute de lege. Daca necesitatea introducerii tertilor in cauza se
constata dupa ramanerea in pronuntare, cu ocazia deliberarii, instanta repune cauza pe rol si
dispune citarea partilor (art. 78 alin. 4 NCPC).
Hotararea prin care cererea a fost respinsa, in conditiile alin. (2) al art. 78 este supusa
numai apelului. Omisiunea judecatorului, de a dispune din oficiu introducerea in cauza a altor
persoane, in conditiile art. 78 alin. (1), poate fi invocata atat de parti, in motivarea cailor de atac,
cat si de catre instanta de control judiciar. În contrar, in situatia oranduita de art. 78 alin. (2),
primeaza principiul disponibilitatii, in scopul asigurarii solutionarii procesului intr-un termen
optim si previzibil, astfel incat nici partile si nici instanta de judecata nu se pot prevala de
neintroducerea tertului in cauza.
Art. 79 NCPC reglementeaza procedura de judecata, ulterior introducerii tertului in proces.
Astfel, partea introdusa in proces este citata, comunicandu-i-se odata cu citatia:
a) incheierea prin care a fost dispusa introducerea sa in cauza,
b) cererea de chemare in judecata, intampinarea, precum si inscrisurile atasate la acestea.
Citatia va cuprinde precizari referitoare la termenul pana la care pot invoca exceptiile, dovezile si
celelalte mijloace de aparare de care intelege sa se foloseasca. Termenul mentionat nu poate
depasi termenul de judecata acordat in cauza.
Tertul intervenient ia procedura in starea in care se afla in momentul incuviintarii largirii
cadrului procesual. In aceasta privinta, doctrina a exprimat temerea ca pot fi afectate drepturile
tertului, dat fiind ca ii sunt opozabile actele procedurale indeplinite anterior introducerii in cauza,
cu toate ca nu au fost indeplinite in contradictoriu cu acesta. Sunt lasate la aprecierea instantei de
judecata incuviintarea administrarii de noi probe ori readministrarea acestora, la solicitarea partii
respective. Din momentul dobandirii calitatii procesuale, tertul intervenient beneficiaza de
libertate procesuala, putand indeplini acte procesuale recunoscute partilor, cum ar fi: dreptul de a
fi citat, de a solicita un termen in vederea pregatirii apararii, dreptul de a invoca exceptii
procesuale, de a solicita recuzarea, stramutarea, suspendarea judecarii cauzei, etc.
Pe de alta parte, tertul intervenient fortat nu poate:
a) sa formuleze cerere reconventionala – motivat prin aceea ca scopul introducerii sale in litigiu
il constituie opozabilitatea hotararii judecatoresti ce va fi pronuntata in cauza;
Dacă însa are pretentii proprii impotriva partilor initiale, tertul poate inregistra o cerere de
interventie principala, in contradictoriu cu acestea.
b) nici sa formuleze cerere de chemare in garantie, dat fiind ca nu exista plauzibilitatea
respingerii vreunei pretentii (deoarece nu a formulat nicio cerere) si nici nu poate fi obligat la

28
plata de despagubiri (intrucat a fost introdus in cauza exclusiv pentru a suporta efectele hotararii
pronuntate).
S-a apreciat ca tertul intervenient poate fi supus interogatoriului din momentul dobandirii calitatii
de parte in proces. Pe de alta parte, incepand cu acelasi moment procesual, acesta nu mai poate fi
audiat ca martor.

Concluzii generale și recomandări

Participarea terţelor persoane la activitatea judiciară contribuie într-o manieră considerabilă
şi la o mai bună administrare a justiţiei. Un asemenea deziderat se concretizează practic în
posibilitatea soluţionării, într-un singur cadru procesual, a unor raporturi juridice conexe, adică
pe lângă soluţionarea raporturilor litigioase dintre părţile principale, se pot soluţiona şi
raporturile dintre una din părţile principale, pe de o parte şi terţele persoane, pe de altă parte.
Soluţionarea unor raporturi ligioase într-un asemenea cadru procesual prezintă şi alte avantaje,
cum ar fi: evitarea posibilităţii pronunţării unor hotărâri judecătoreşti contradictorii; realizarea
unei economii de cheltuieli şi de timp. Introducerea unor terţe persoane într-un proces în curs de
desfăşurare are însă şi unele inconveniente, fiindcă poate întârzia soluţionarea cererii principale
sau poate ridica anumite probleme în ceea ce priveşte competenţa. Intervenţia în procesul civil
este de două feluri, după cum terţul invocă un drept propriu – intervenţie voluntară principală –,
sau apără drepturile uneia dintre părţi – intervenţie voluntară accesorie. Intervenţia voluntară
reprezintă acea formă de participare a terţelor persoane la judecată, ce constă în introducerea
unui terţ, din propria sa iniţiativă, într-un proces aflat în curs de judecată. În cazul acestei
intervenţiei voluntare accesorie, terţul nu invocă o pretenţie proprie şi nu urmăreşte obţinerea
unei hotărâri prin care părţile iniţiale să fie condamnate faţă de el. Acest terţ, care intervine
printr-o asemenea cerere, doreşte să apere drepturile uneia dintre părţile iniţiale, iar instanţa să
pronunţe o soluţie în favoarea părţii pentru care a intervenit. Terţul intervenient nu este un
simplu „asistent” sau „apărător” al părţii în favoarea căreia a intervenit.
Chemarea în garanţie conferă uneia dintre părţi posibilitatea de a solicita introducerea în
proces a acelor persoane ce ar avea obligaţia de garanţie sau despăgubire în ipoteza în care partea
respectivă ar pierde procesul. Pe lângă faptul că asigură o apărare completă garantatului,
chemarea în garanţie prezintă avantajul de a contribui la soluţionarea unitară a litigiului,
înlăturând posibilitatea pronunţării unor hotărâri contradictorii şi ducând la realizarea unor
economii de timp şi cheltuieli, deci la o mai bună administrare a justiţiei.
Chemarea în judecată a altor persoane este o formă de participare a terţilor la activitatea
judiciară care conferă părţilor principale, posibilitatea de a solicita introducerea în proces a
acelor persoane care ar putea pretinde aceleaşi drepturi ca şi reclamantul. Indiferent dacă terţul
este chemat în judecată de reclamant sau de pârât acesta dobândeşte calitate de intervenient în
interes propriu, iar hotărârea îi va fi opozabilă. Deja terțul dobîndește calitatea de intervenient în
interes propriu, având, aceleaşi drepturi ca şi intervenientul principal.
Arătarea titularului dreptului este o formă de intervenţie forţată poate fi făcută numai de
către pârât şi numai în cazul cererilor prin care se urmăreşte valorificarea unui drept real, în

29
măsura în care între pârât şi terţul arătat ca titular al dreptului real există un raport juridic cu
privire la lucrul de formează obiectul cererii.
Per general, există diferite tipuri de terți, respectiv intervența în procesul civil și în
dependență de caz, aceștea pot avea diferite interese și calități în procesul civiv. Deasemenea în
dependență de caz, aceștia capătă diferite drepturi și obligațiuni. Este important de a cunoaște
prevederile legale privind chemarea, drepturile și obligațiunile fiecărui tip de terț. Codul de
procedură civilă are prevedări exprese care reglementează respectivele.
După cum am văzut în capitolul doi, Noul Cod de Procedură Civilă a Romaniei,
reglementează similar cazul de introducere forțată a terților în procesul civil. Continuînd acestă
direcție, ca recomandare generală pentru legislatori, căci doar aceștea înfăpuiesc și modifică
actele legislative în domeniu, sugerăm colectarea și analizarea celor mai bune practici din
domeniul dat de peste hotare și implementarea acestora în țara noastră

Referințe bibliografice
Andreea Deea, Participarea tertilor in procesul civil 2015, disponibil la
http://www.academia.edu/10177101/Participarea_tertilor_in_procesul_civil 25.11.2016
COD Nr. 225 din 30.05.2003 de procedură civilă al Republicii Moldova, disponibil la
http://lex.justice.md/index.php?action=view&view=doc&id=348338 25.11.2016
Cristina Elena Dan, Tertii in procesul civil 2015, disponibil la
http://documents.tips/documents/tertii-in-procesul-civil-refacut.html 25.11.2016
Drept MD, articolul Terţele persoane în procesul civil, 2016
https://dreptmd.wordpress.com/teze-de-an-licenta/tertele-persoane-in-procesul-civil/
25.11.2016
Noul Cod de Procedura Civila al Romaniei, republicat in Monitorul Oficial, Partea I nr. 247 din
10 aprilie 2015, disponibil la
http://www.dreptonline.ro/legislatie/codul_de_procedura_civila_noul_cod_de_procedura_civila_
legea_134_2010.php 25.11.2016
Referate Ok, articolul Participarea tertilor în procesul civil, disponibil la
http://www.referateok.ro/referate/818_1259843110.pdf 25.11.2016
Regie Live, articolul Tertii in dreptul civil, 2015, disponibil la
http://biblioteca.regielive.ro/licente/drept-civil/tertii-in-dreptul-civil-336989.html 25.11.2016
Tiberiu Patancius, Introducerea forțată în cauză, din oficiu, a altor persoane, Romania, 2014,
disponibi la http://www.juridice.ro/332253/introducerea-fortata-in-cauza-din-oficiu-a-altor-
persoane.html 25.11.2016

30