Sunteți pe pagina 1din 68

LUCRARE DE

LICENŢĂ

DISCIPLINA:

DREPT PROCESUAL CIVIL


TEMA:

TERŢELE PERSOANE ÎN
PROCESUL CIVIL
CUPRINS
I. Consideraţii generale
1. Aspecte generale referitoare la participanţii în procesul civil ...................................3
2. Părţile în procesul civil ............................................................................................4
a. – Noţiunea şi poziţia părţilor în procesul civil ........................................4
b. – Condiţii pentru a fi parte la procesul civil ............................................5

II. Terţele persoane în procesul civil


1. Aspecte generale şi condiţii de admisibilitate ale participării terţelor persoane în
procesul civil .....................................................................................................................7
2. Forme de participare a terţelor persoane în procesul civil
...................................13
a. Intervenţia ....................................................................................14
a.1. ► Noţiune. Feluri. ...............................................................14
a.2. ► Intervenţia voluntară principală .......................................16
- Noţiunea şi trăsăturile intervenţiei voluntare principale .....16
- Sfera de aplicare a intervenţiei voluntare principale..........17
- Procedura intervenţiei voluntare principale......................19
- Efectele introducerii cererii de intervenţie voluntară
principală ........................................................................................................................24
a.3. ► Intervenţia voluntară accesorie .......................................30
- Noţiunea şi importanţa intervenţiei voluntare accesorii......30
- Domeniul de aplicabilitate al intervenţiei accesorii ...........31
- Procedura intervenţiei voluntare accesorii ........................33
- Efectele procesuale ale intervenţiei voluntare accesorii....38

b. Chemarea în judecată a altor persoane .....................................39


- Definirea şi importanţa instituţiei .......................................39
- Condiţiile chemării în judecată a altor persoane ...............41
- Procedura chemării în judecată a altor persoane .............42
- Efectele cererii de chemare în judecată a altor persoane 46

c. Chemarea în garanţie ..................................................................48


- Definirea şi importanţa instituţiei .......................................48
- Domeniul de aplicabilitate al chemării în garanţie .............49
- Condiţiile chemării în garanţie ...........................................54
- Procedura chemării în garanţie .........................................54
- Efectele chemării în garanţie .............................................60

d. Arătarea titularului dreptului .........................................................62


- Definirea şi importanţa instituţiei .......................................62
- Condiţiile arătării titularului dreptului .................................62
- Procedura arătării titularului dreptului ...............................63
- Efectele arătării titularului dreptului .................................. 64

IV. Bibliografie ..............................................................................................................65

2
"Oricine are interes poate interveni
într-o pricină ce se urmează între
alte persoane".
[art. 49 alin. (1) Codul de procedură civilă]

I. CONSIDERAŢII GENERALE

1. Aspecte generale referitoare la participanţii în procesul civil.

Întreaga soluţionare a procesului civil implică, cu necesitate,


existenţa unor participanţi la activitatea judiciară, respectiv a unor autorităţi
statale şi a unor persoane fizice. Autorităţile şi persoanele care devin
participanţi la activitatea de judecată poartă denumirea de subiecţi
procesuali.
Un rol promordial în activitatea judiciară revine instanţei de
judecată, care acţionează în cadrul desfăşurării procesului civil în calitate
de autoritate statală specializată în activitatea de distribuirea a justiţiei.
Autoritatea judecătorească îşi desfăşoară prerogativele pe baza unor
principii democratice, precum autonomia acesteia în raport cu alte autorităţi
publice, având menirea de a contribui la înfăptuirea unei justiţii imparţiale.
Naşterea oricărui proces implică însă existenţa unor persoane
care datorită nerealizării unor pretenţii pe care le au una împotriva celeilalte
pe cale amiabilă, trebuie să se adreseze instanţei de judecată. Aceste
persoane care declanşează un litigiu cu privire la un drept pentru
rezolvarea căruia este necesar să se adreseze instanţei de judecată se
numesc părţi. Orice litigiu presupune, aşadar, participarea a cel puţin două
părţi cu interese contrarii şi anume: una care formulează pretenţii
(reclamantul) şi alta împotriva căreia se formulează pretenţia (pârâtul).
Reclamantul şi pârâtul sunt subiecţi procesuali indispensabili, căci fără
prezenţa lor activitatea judiciară nu este posibilă.
În cadrul şi în cursul procedurii de judecată mai pot interveni, de
asemenea, şi alte persoane. Acesta este, în primul rând, cazul terţilor care
pot participa la activitatea judiciară, fie datorită propriei lor iniţiative, fie din
iniţiaţiva părţilor principale. Odată introduse în proces terţele persoane
devin părţi ale acestuia.

3
Adeseori, procesul civil parcurge şi ultima sa fază: executarea
silită, caz în care şi organele de executare devin participanţi la activitatea
judiciară.
Instanţa, părţile, terţele persoane şi organele de executare sunt
participanţi procesuali principali, datorită faptului că prin activitatea lor este
influenţată direct naşterea, desfăşurarea şi soarta procesului civil.
În procesul civil mai pot participa şi alte persoane, cum ar fi:
martorii, experţii, interpreţii, etc. Aceştia sunt însă participanţi procesuali
auxiliari, rolul lor fiind unul subsidiar, care vizează doar lămurirea unor
împrejurări de fapt ale cauzei.
O poziţie aparte în procesul civil revine Ministerului Public.
Acesta partcipă la activitatea judiciară atât în calitate de subiect procesual,
cât şi ca organ de stat specializat în asigurarea şi garantarea legalităţii.

2. Părţile în procesul civil

a. – Noţiunea şi poziţia părţilor în procesul civil


Codul de procedură civilă foloseşte deseori noţiunile de parte,
reclamant, pârât fără precizarea unui conţinut exact al acestora. Lipsa unei
definiţii legale a generat naşterea unor controverse în literatura de
specialitate, referitoare cel mai adesea la condiţiile ce trebuiesc îndeplinite
pentru a fi parte în procesul civil sau pentru exercitarea acţiunii civile.
Astfel, în determinarea noţiunii de parte s-au avut în vedere
uneori interesele contrarii ale persoanelor între care s-a ivit litigiul1. În
această concepţie părţi în procesul civil devin persoanele care exprimă
interese contrare, în sensul că cel puţin una dintre ele ’’...pretinde că are de
realizat un drept împotriva celeilalte sau celorlalte, care au nesocotit acest
drept’’2. Într-o altă opinie s-a susţinut că ’’interesele contrare’’ nu pot fi
afirmate ’’fără o bază de drept material care să le justifice pe plan
procesual’’ 3.
Noţiunea de parte are un caracter complex şi este folosită în
accepţiuni diferite. Ea trebuie cercetată din perspectiva a două accepţiuni:
una materială şi alta de natură procesuală.4 Prima are conotaţii evidente
care ţin de natura dreptul substanţial, în sensul că în procesul civil părţile
litigante sunt şi subiecte ale raportului juridic dedus judecăţii. O a doua
accepţiune este bazată pe faptul că în procesul civil figurează şi persoane
care nu au calitatea de părţi ale raportului juridic de drept substanţial, iar
1
Concepţie exprimată în literatura de specialitate de către A. Hilsenrad şi I. Stoenescu, în lucrarea
’’Procesul civil în R.P.R’’, Editura Ştinţifică, Bucureşti, 1957, pag. 66;
2
A. Hilsenrad şi I. Stoenescu, în lucrarea ’’Procesul civil în R.P.R’’, Editura Ştinţifică, Bucureşti, 1957, pag.
66;
3
D. Radu, ’’Acţiunea în procesul civil. Partea generală’’, Editura Junimea, Iaşi, 1974, p.111-113;
4
I. Leş, ’’Tratat de drept procesual civil’’, ediţia a II-a, Editura All Beck, Bucureşti, 2002, pag.73;

4
pentru participarea la activitatea judiciară este necesară doar afirmarea
unui interes propriu în confruntarea cu o altă persoană fizică sau juridică.1
Această ultimă opinie este apreciată ca fiind cea mai elocventă,
atât în doctrina noastră, cât şi în literatura de specialitate din alte ţări. Astfel,
literatura juridică italiană remarcă distincţia dintre raportul de drept
substanţial, care este considerat de către judecător ca ’’obiect al judecăţii’’,
şi dreptul procesual, care este definit ca fiind o ’’normă de conduită pentru
toţi subiecţii procesului’’2. Tot la această opinie anchiesează şi alţi autori
străini, printre care: J. Goldschmidt, Leo Rosenberg, etc.
Însă, în forma sa cea mai simplă, procesul civil presupune
participarea a cel puţin trei părţi: instanţa, o persoană care formulează
pretenţii şi una care se apără. Poziţia părţilor principale (reclamantul şi
pârâtul) este una de egalitate, în sensul că acestea sunt tratate tot timpul
de către instanţă în acelaşi mod, respectându-se astfel principiul
constituţional al egalităţii părţilor în faţa justiţiei. Desigur, cadrul procesual
iniţial poate fi amplificat şi prin atragerea în proces a unor terţe persoane.

b. – Condiţii pentru a fi parte la procesul civil


În literatura noastră de specialitate nu există un consens cu
privire la condiţiile necesare pentru ca o persoană să dobândească
calitatea de parte în procesul civil. Unii autori3consideră că o persoană
poate fi parte a procesului civil dacă îndeplinesc cumulativ următoarele
condiţii: capacitate procesuală, calitate procesuală, afirmarea unui drept şi
justificarea unui interes. Într-o altă opinie4 sunt considerate ca suficiente
doar condiţiile referitoare la capacitate, calitate şi interes. În opinia
dominantă5, sunt reţinute patru condiţii de exercitare a acţiunii civile, condiţii
care trebuiesc îndeplinite, în acelaşi timp, şi pentru ca o persoană fizică sau
juridică să fie parte a procesului civil: afirmarea unui drept (sau a unei
situaţii juridice protejate de lege), interesul, capacitatea procesuală şi
calitatea procesuală. 6
1
Graţian Porumb, în ‘’Drept procesual civil român’’, de I. Stoenescu şi Gr. Porumb, Editura Didactică şi
Pedagocică, Bucureşti, 1966, pag. 125, ‘’…Pentru a determina cine este reclamant şi cine este pârât, nu
trebuie cercetat fondul dreptului, ci numai aspectul procesual’’.
2
Această opinie este susţinută de Piero Calamandrei, în lucrarea ’’Instituciones de Derecho Procesual’’, şi
împărtăşită de renumitul profesor Ioan Leş, în ’’Tratat de drept procesual civil’’, ediţia a II-a, Editura All
Beck, Bucureşti, 2002, pag.74;
3
V. M. Ciobanu, în lucrarea ‘’Tratat teoretic şi practic de procedură civilă. Teoria generală’’, Editura
Naţional, Bucureşti, 1996, vol. I, pag. 319-320;
4
V. Negru şi D. Radu, în ’’Drepr procesual civil’’, Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1972, pag.
44;
5
V.M.Ciobanu ’’Tratat teoretic şi practic de procedură civilă. Teoria generală’’; Gabriel Boroi, ‘’Codul de
procedură civilă comentat şi adnotat’’, vol. I, Editura All Beck, Bucureşti, 2001, pag.167;
6
Într-o altă concepţie, cea a profesorului Ioan Leş ( ’’Tratat de drept procesual civil’’, ediţia a II-a, Editura
All Beck, Bucureşti, 2002, pag.174) se susţine că nu există suprapunere perfectă intre condiţiile pentru a fi
parte în procesul civil şi în condiţiile pentru exercitarea acţiunii civile (condiţiile pentru a fi parte în proces
ar fi in acest sens: capacitatea procesuală de folosinţă, calitatea procesuală şi interesul, iar condiţiile

5
Afirmarea unui drept rezidă în faptul că pentru declanşarea unui
proces civil este necesară formularea unei pretenţii, lucru afirmat şi de art.
109 alin. (1) Cod de procedură civilă: ’’ Oricine pretinde un drept împotriva
unei alte persoane trebuie să facă o cerere înaintea instanţei competente’’.
Interesul reprezintă folosul practic urmărit de cel care pune în
mişcare acţiunea civilă, respectiv oricare dintre formele procedurale ce intră
în conţinutul acesteia. Interesul poate fi atât material, cât şi moral.
Capacitatea procesuală este aplicarea pe plan procesual a
capacităţii civile. Capacitatea procesuală de folosinţă constă în aptitudinea
unei persoane de a avea drepturi şi obligaţii pe plan procesual, iar
capacitatea procesuală de exerciţiu constă în aptitudinea persoanei de a-şi
valorifica singură drepturile procedurale şi de a-şi îndeplini singură
obligaţiile procedurale, deci de a sta în judecată.
Calitatea procesuală presupune existenţa unei identităţi între
persoana reclamantului şi cel care este titularul dreptului afirmat (calitate
procesuală activă), precum şi între persoana chemată în judecată (pârâtul)
şi cel care este subiect pasiv în raportul dedus judecăţii (calitate procesuală
pasivă)1 sau, altfel spus, justificarea dreptului sau a obligaţiei unei persoane
de a participa ca parte într-un proces civil2.

II. TERŢELE PERSOANE ÎN PROCESUL CIVIL


pentru exercitarea acţiunii civile: capacitatea procesuală de folosinţă şi de exerciţiu, afirmarea unui drept,
calitatea procesuală şi interesul);
1
V.M. Ciobanu şi Gabriel Boroi, ’’Drept procesual civil. Curs selectiv’’, ediţia a III-a, Editura All Beck,
Bucureşti, 2005, pag. 7;
2
Ioan Leş, op.cit., pag. 82;

6
1. Aspecte generale şi condiţii de admisibilitate ale participării
terţelor persoane în procesul civil.

Conceptul de terţe persoane este folosit destul de frecvent în


doctrină şi jurisprudenţă. Semnificaţia acestei noţiuni este, în mod evident,
diferită în dreptul procesual civil faţă de dreptul substanţial. Codul de
procedură civilă se referă la acest concept în cartea a II-a, capitolul III din
Titlul I, intitulat: „Alte persoane care pot lua parte la judecată”.
În accepţiunea sa obişnuită, noţiunea de terţe persoane are în
vedere situaţia unor persoane străine de un anumit raport juridic. Într-o
primă perspectivă, prin terţe persoane se desemnează participarea la
activitatea judiciară a acelor persoane care au intervenit sau au fost
introduse în proces după promovarea iniţială a actului de sesizare (caz în
care aceştia primesc în momentul introducerii în proces calitatea de părţi).
Într-o altă perspectivă conceptul de terţe persoane desemnează chiar
poziţia unor subiecţi de drept până în momentul introducerii lor în proces.
Prin urmare, stricto sensu, prin terţe persoane determinăm acei subiecţi de
drept care sunt străini de procesul civil existent între reclamant şi pârât.
Instituţia participării terţelor persoane în procesul civil îşi are
originea în dreptul roman.1Procedura romană cunoştea două forme de
participare a terţilor în proces: intervenţia în interes propriu şi intervenţia
alăturată. Intervenţia terţilor din dreptul roman a fost preluată în 1667 de
Ordonanţa franceză, devenită celebră în acest sens, care pe lângă cele
două forme de intervenţie ale dreptului roman, mai prevedea şi o a treia, şi
anume intervenţia forţată.2 Codul de procedură civilă francez nu a preluat
însă dispoziţiile Ordonanţei din anul 1667 în această materie, însă
legiuitorul român a consacrat în Codul de procedură civilă intervenţia
principală, iar chemarea în garanţie doar ca o excepţie dilatorie.
Cu ocazia modificării Codului de procedură civilă român din
anul 1990, a fost introdusă şi intervenţia accesorie, ulterior instituţia
participării terţelor persoane fiind reglementată şi prin legile de organizarea
judecătorească din anii 1925, 1929 şi 1943.3
Instituţia participării terţelor persoane la procesul civil începe să
aibă o importanţă din ce în ce mai accentuată în societatea contemporană,
ea găsindu-şi aplicaţii în cele mai diverse materii. Hotărârea judecătorească
dobândeşte autoritate de lucru judecat numai între părţile care au participat
la soluţionarea litigiului, faţă de alte persoane străine de proces fiind o res
inter allios acta. Pentru ca hotărârea să devină opozabilă şi altor persoane
1
Murzea Cristinel, „Drept roman”, Ed. Romprint”, 2005. pag. 100;
2
I.Leş, „Participarea părţilor în procesul civil”, Ed. All Beck, 2002, pag. 91-93
3
I. Leş, „Tratat de drept procesual civil”, p. 92.

7
decât cele care au participat la activitatea judiciară este necesară
introducerea acestora în procesul civil. Această necesitate decurge din
faptul că în absenţa terţilor drepturile lor ar putea fi uneori, direct sau
indirect, periclitate în substanţa sau întinderea lor, iar alteori s-ar putea ca
interesul uneia dintre părţi să reclame introducerea unui terţ în proces.
În plan procesual, drepturile şi interesele legale ale terţilor sunt
ocrotite nu doar de aplicarea principiului relativităţii lucrului judecat, ci şi
printr-un mijloc procedural cu caracter preventiv. Un astfel de mijloc
procedural este reprezentat tocmai de instituţia participării terţelor persoane
la procesul civil.
Participarea terţelor persoane la activitatea judiciară contribuie
într-o manieră considerabilă şi la o mai bună administrare a justiţiei. Un
asemenea deziderat se concretizează practic în posibilitatea soluţionării,
într-un singur cadru procesual, a unor raporturi juridice conexe, adică pe
lângă soluţionarea raporturilor litigioase dintre părţile principale, se pot
soluţiona şi raporturile dintre una din părţile principale, pe de o parte şi
terţele persoane, pe de altă parte. Soluţionarea unor raporturi ligioase într-
un asemenea cadru procesual prezintă şi alte avantaje, cum ar fi: evitarea
posibilităţii pronunţării unor hotărâri judecătoreşti contradictorii; realizarea
unei economii de cheltuieli şi de timp. Introducerea unor terţe persoane într-
un proces în curs de desfăşurare are însă şi unele inconveniente, deoarece
poate întârzia soluţionarea cererii principale sau poate ridica anumite
probleme în ceea ce priveşte competenţa1. Terţul este obligat să ia
procedura din faza în care se găseşte în momentul introducerii sale în
proces, fiindu-i deci opozabile actele de procedură anterioare intervenţiei,
cu toate că acestea nu au fost îndeplinite în contradictoriu şi cu el, ceea ce
poate afecta în oarecare măsură drepturile sale, mai ales atunci când
atragerea terţului la judecată nu se datorează iniţiativei lui (caz în care el
însuşi şi-ar asuma riscul opozabilităţii actelor de procedură deja efectuate),
ci a reclamantului sau a pârâtului.

Condiţiile generale de admisibilitate ale participării terţelor


persoane la procesul civil.
Pentru ca hotărârea civilă să îşi producă efectele şi faţă de alte
persoane, este necesară introducerea acestora în proces. Dreptul de a
participa într-un proces civil existent între părţi la un moment dat este însă
condiţionat de anumite cerinţe de fond şi de formă. Şi în cazul terţelor
persoane este necesar, în primul rînd, întrunirea condiţiilor pentru
îndeplinirea oricărei activităţi judiciare: capacitatea de folosinţă, calitate
procesuală, afirmarea unui drept şi interesul. De asemenea, pentru
1
Viorel Mihai Ciobanu, Gabriel Boroi, „Drept procesual civil. Curs selectiv. Teste grilă”, ediţia a III-a,
Editura All Beck, Bucureşti 2005, pag.59;

8
exercitarea formelor de participare a terţelor persoane în procesul civil mai
este necesară şi întrunirea condiţiei capacităţii procesuale de exerciţiu.
Pe lânga condiţiile generale de admisiblitate, participarea
terţelor la procesul civil mai impune şi respectarea câtorva condiţii specifice.
Acestea se referă la: existenţa unui proces civil pendent şi existenţa unei
legături de conexitate între cererea principală şi cea de participare a terţului
la activitatea judiciară. O altă condiţie este cea a afirmării unui interes în
faţa organelor judiciare.1
Interesul de a fi introdus într-un proces în curs de desfăşurare,
stricto sensu, vizează doar interesul pe care trebuie să-l justifice cel care
formulează o cerere de intervenţie în temeiul art. 49 Cod procedură civilă.
Cu toate acestea, interesul de a interveni reprezintă o condiţie sine qua
non, care se impune să fie respectată şi în acele împrejurări în care terţele
persoane sunt introduse în proces ca urmare a iniţiativei părţilor principale.
În atare ipoteză, interesul trebuie justificat de partea care a iniţiat
introducerea terţului în proces.
Interesul de a interveni în procesul civil reprezintă un interes
special în raport cu interesul de a acţiona.2 El presupune nu numai
justificarea unui folos material sau moral de pe urma activităţii judiciare,
fiind necesară justificarea interesului de a participa la procesul declanşat
între alte persoane.
Legea nu poate proteja orice interes. De aceea, este firesc ca şi
interesul de a interveni să fie supus unor anumite cerinţe. Astfel, interesul
afirmat trebuie să fie un interes personal. În cazul intervenţiei principale
caracterul personal al interesului rezultă din chiar dispoziţiile legale: art. 49
alin. (2) Cod procedură civilă „... intervenţia este în interes propriu când cel
care intervine invocă un drept al său”. Interesul propriu al terţului trebuie să
existe şi în cazul intervenţiei accesorii, caz în care interesul poate fi
determinat de faptul că neimplicarea lui directă în proces ar putea provoca
o acţiune ulterioară împotriva sa.
În literatura juridică de specialitate din perioada antebelică s-au
purtat discuţii în privinţa caracterului născut şi actual al interesului. Opiniile
exprimate atunci3 s-au întemeiat şi pe un text lipsit de echivoc, respectiv pe
art. 247 Cod de procedură civilă care dispunea că poate interveni „... acela
care are un interes legitim, născut şi actual”. În urma modificării Codului de
procedură civilă, în anul 1948, legiuitorul nu a mai reiterat condiţia
interesului născut şi actual în materia intervenţiei.

1
I. Leş, „Tratat de drept procesual civil”, p. 93.
2
I. Leş, „Tratat de drept procesual civil”, p. 94.
3
E. Dan, “ Codul de procedură civilă adnotat”, Bucureşti, 1914, pag. 334-335; P. Vasilescu “ Tratat teoretic
şi practic de procedură civilă”, Iaşi, 1943, vol. III, p.296.

9
Interesul de a fi introdus într-un proces în curs de desfăşurare
poate, aşadar, să aparţină terţului, fie pentru a-şi valorifica un drept al său,
fie pentru a apăra pe una dintre părţile în litigiu cu care se găseşte în
raporturi speciale şi care fac ca hotărârea ce se va pronunţa să fie folosită
de parte pentru a formula pretenţii împotriva terţului, ţinând cont şi de faptul
că, uneori interesele legitime ale unei persoane pot fi afectate, direct sau
indirect, de pronunţarea unei hotărâri la care ea nu a fost parte. Cu titlu de
exemplu: într-un litigiu care are ca obiect revendicarea unui imobil,
creditorul ipotecar al pârâtului are interesul de a interveni la judecată,
pentru a dovedi că imobilul este proprietatea pârâtului, având în vedere că,
în cazul în care reclamantul ar câştiga, urmează a se aplica principiul
resoluto iure dantis, resolvitul ius accipientis; creditorii chirografari pot
interveni într-un litigiu în care debitorul lor este parte, fie pentru a împiedica
o fraudare a intereselor lor, evitând astfel un proces ulterior în care ar trebui
să invoce dispoziţiile art. 975 Cod civil (creditorii „pot de asemenea, in
numele lor personal, sa atace actele viclene, facute de debitor in prejudiciul
drepturilor lor”), fie pentru a-l ajuta pe debitorul lor să câştige, în
considerearea împrejurării că orice fluctuaţii ale patrimoniului debitorului
(mărirea sau diminuarea activului patrimonial) influenţează posibilitatea
creditorilor chirografari de a-şi satisface creanţele, art. 1718 Cod civil
nerecunoscându-le decât un drept de gaj general asupra patrimoniului
debitorului, luat în universalitatea sa (de altfel, pentru situaţia când debitorul
ar fi reclamat, iar pricina nu ar avea caracter personal, creditorii chirografari
ar fi putut şi ei să declanşeze procesul civil, în temeiul art. 974 Cod civil)1;
cel care are obligaţia de a garanta pe una dintre părţile din proces nu este
obligat să aştepte ca acesta să formuleze o cerere prin care să-şi valorifice
obligaţia de garanţie pe cale incidentală sau principală, ci poate să se
alăture părţii respective, sprijinindu-i pretenţiile sau apărările, cu scopul de
a câştiga împreună, astfel încât garantatul să nu se mai îndrepte împotriva
garantului, etc.
În anumite cazuri, expres prevăzute de lege, terţii sunt practic
obligaţi să intervină într-un proces în curs de judecată, sub sancţiunea de a
nu-şi mai putea valorifica ulterior drepturile sau interesele lor. Un exemplu
în acest sens este cel dat de art. 785 Cod civil, din care se desprinde
concluzia că, în cazul partajului succesoral, creditorii unui coindivizar sunt
obligaţi să intervină în procesul respectiv, deoarece ei nu vor mai putea
ataca împărţeala pe calea prevăzută în art. 975 C.civ., chiar dacă aceasta a
fost făcută cu fraudarea drepturilor lor; un alt exemplu se referă la urmărirea
silită imobiliară, cei care au un drept de privilegiu sau ipotecă asupra
imobilului ce formează obiectul executării silite sunt obligaţi să intervină,
întrucât actul de adjudecare prezintă un efect purgic.
1
Viorel Mihai Ciobanu, Gabriel Boroi, „Drept procesual civil. Curs selectiv. Teste grilă”, pag. 58-59;

10
Existenţa unei legături de conexitate implică existenţa unei
anumite relaţii între cererea privind participarea terţilor şi cererea principală,
relaţie de aşa natură încât protejarea unui interes al terţului sau al uneia
dintre părţile principale nu s-ar putea realiza fără soluţionarea conexă a
cererilor respective. Această condiţie este destul de sumar analizată în
literatura de specialitate1, nici o dispoziţie procedurală neprevăzând-o în
mod expres. Condiţia legăturii de conexitate dintre cererea principală şi
cererea de intervenţie a terţului nu trebuie confundată cu excepţia de
conexitate reglementată de art. 164 Cod procedură civilă, care se referă la
întrunirea a două sau mai multe acţiuni civile distincte, în curs de
soluţionare, la aceeaşi instanţă sau la instanţe diferite, acţiuni cu care
instanţele au fost sesizate separat. Ergo, în cazul conexităţii ne aflăm în
prezenţa a două procese civile diferite, care pentru o mai bună administrare
a justiţiei se impun să fie reunite. În cazul participării terţilor în proces,
întervenţia lor vizează un litigiu deja declanşat între părţile principale, într-o
asemenea împrejurare nemaipunându-se problema reunirii mai multor
procese în curs de soluţionare.
O alta distincţie se referă la faptul că în materia conexităţii mai
este necesar ca între cele două sau mai multe pricini civile să existe o
legătură de obiect şi cauză, pe când în cazul participării terţilor în proces
este necesar uneori ca cererea să se refere chiar la acelaşi obiect ca şi
acţiunea principală (în ipoteza în care terţul pretinde aceleaşi drepturi ca şi
reclamantul), alteori însă obiectul cererii de intervenţie poate fi distinct de
obiectul acţiunii principale.

Existenţa unui proces civil în curs de judecată este


determinată de caracterul incident al tuturor formelor de participare a
terţelor persoane în procesul civil. În cazul intervenţiei, condiţia enunţată se
poate desprinde din partea finală a art. 49 alin. (1) Cod de procedură civilă,
potrivit căruia intrevenţia se poate promova „... într-o pricină ce se urmează
între alte persoane”.
În atare situaţie numai în cadrul unui proces civil în curs de
desfăşurare terţul poate promova o cerere de intervenţie. Aceasta
presupune ca terţul să nu fi participat în calitate de reclamat sau de pârât în
procesul civil respectiv2. Intervenientul trebuie să fie străin de proces până
în momentul formulării cererii de intervenţie, de aceea s-a statuat în

1
Gr. Porumb, „Codul de procedură civilă comentat şi adnotat”, vol. I, pag. 155; P. Vasilescu “ Tratat
teoretic şi practic de procedură civilă”, Iaşi, 1943, vol. III, p.296;
2
Ioan Leş, notă la sentinţa civilă nr. 4691/1975 a Jud. Sibiu, în Ioan Leş „Tratat de drept procesual civil”,
p. 93.

11
practica judiciară că persoana care a participat ca reclamant într-un proces
nu poate formula o cerere de intervenţie în interes propriu în acel litigiu3.
Condiţia trebuie îndeplinită şi în cazul celorlalte forme de
participare a terţelor persoane în procesul civil, pentru motivul că acestea
reprezintă mijloace procedurale puse la dispoziţia părţilor principale în
scopul apărării drepturilor şi intereselor lor legitime în raport cu persoanele
iniţial străine de litigiul respectiv.

2. Forme de participare a terţelor persoane în procesul civil.

Codul de procedură civilă reglementează formele de participare


a terţelor persoane la procesul civil amănunţit în art. 49-66. Aceste dispoziţii
3
Tribunalul reg. Bacău, decizia nr. 1799/1956, în Ioan Leş „Tratat de drept procesual civil”, p. 93.

12
legale consacră următoarele forme de participare a terţilor la activitatea
judiciară:
- intervenţia (art. 49-56 Cod proc.civ.);
- chemarea în judecată a altor persoane (art. 57-59 Cod proc.
civ.);
- chemarea în garanţie (art. 60-63 Cod proc. civ.);
- arătarea titularului dreptului (art. 64-66 Cod proc. civ.).
Prevederile procedurale în vigoare nu fac însă o distincţie
categorică între intervenţia voluntară şi cea forţată. Această distincţie este
facută de literatura de specialitate, si are la bază criteriul iniţiativei
persoanei care solicită lărgirea cadrului procesual cu privire la părţi. Astfel,
când iniţiativa participării la proces aparţine chiar terţului, intervenţia are un
caracter voluntar (intervenţia voluntară mai este denumită uneori şi
intervenţie activă, directă sau propriu-zisă). Dacă participarea terţului în
proces este determinată de iniţiativa uneia dintre părţile principale,
intervenţia are un caracter forţat (acest tip de intervenţie cuprinde
următoarele forme de participare a terţilor la proces: chemarea în judecată
a altor persoane, chemarea în garanţie, arătarea titularului dreptului). Este
de subliniat faptul că atragerea unui terţ la judecată la iniţiativa
reclamantului sau a pârâtului (intervenţia forţată) nu este permisă decât în
cazurile prevăzute expres de lege. Spre deosebire de dispoziţiile legale
care stabilesc dreptul terţelor persoane de a interveni într-un proces în curs
de desfăşurare ori de câte ori au un interes, legea nu prevede în mod
general introducerea în procesul civil, pe calea intervenţiei forţate, a oricărei
persoane ce ar avea vreun interes în legătură cu pricina ce se judecă şi
care nu figurează ca pârât în cererea de chemare în judecată. Aşadar, nu
poate fi introdus forţat într-un litigiu orice terţ care ar avea posibilitatea să
intervină voluntar, deoarece intervenientul voluntar îşi apără de bunăvoie
propriile interese, în timp ce intevenientul forţat este chemat fie să
recunoască dreptul unei părţi din proces, fie să se constate că nu are nici
un drept asupra părţii care l-a introdus în proces.

a. INTERVENŢIA ÎN PROCESUL CIVIL

Noţiune. Felurile intervenţiei.

13
După cum rezultă din însăşi denumirea acesteia, intervenţia
voluntară reprezintă acea formă de participare a terţelor persoane la
judecată, ce constă în introducerea unui terţ, din propria sa iniţiativă, într-un
proces aflat în curs de judecată. Intervenţia poate fi definită astfel ca fiind:
„acea instituţie procesuală care conferă terţului posibilitatea de a participa
din proprie iniţiativă într-un proces în curs de judecată între alte persoane în
scopul valorificării unui drept propriu sau spre a sprijini apărarea
reclamantului sau pârâtului”1.
Asadar, intervenţia voluntară prezintă două elemente definitorii,
şi anume:
- existenţa unui proces civil în curs de judecată;
- introducerea unui terţ, din iniţiativa acestuia, în procesul respectiv.
Având în vedere caracterul ei incidental, intervenţia voluntară
este de neconceput dacă nu există un litigiu sau dacă nu mai există un
litigiu pendente. Intervenţia voluntară ar fi inadmisibilă atunci când, înainte
de formularea ei, s-a pronunţat hotărârea în litigiul respectiv sau acesta din
urmă a fost stins ca urmare a unui act procesual de dispoziţia (desistarea
reclamantului, anchiesarea pârâtului la toate pretenţiile reclamantului,
încheierea unei tranzacţii judiciare) ori a intervenit perimarea.
Cererea de intervenţie voluntară poate fi formulată de către
orice terţ care ar putea fi prejudiciat în vreun fel de hotărârea ce ar urma să
se pronunţe într-o pricină sau care pretinde un drept propriu, în strânsă
legătură cu obiectul acelei pricini, nu însă şi de o persoană ce a dobândit
deja calitatea de parte în acel proces. Cu toate acestea, cei care sunt
consideraţi a fi reprezentaţi în proces (de exemplu, creditorii chirografari ai
părţilor) pot interveni, deoarece, în relitate ei nu sunt părţi, ci numai
hotărârea care se va pronunţa le va fi opozabilă2.
Există totuşi anumite situaţii3 în care s-ar putea discuta în ceea
ce priveşte admisibilitatea intervenţiei voluntare formulată de către o
persoană ce este ori a fost parte în procesul respectiv. Astfel: dacă se
revendică un bun şi pârâtul cheamă în garanţie persoana ce i-a vândut
bunul respectiv, iar aceasta din urmă doreşte să obţină pentru sine bunul ce
formează obiectul litigiului, invocând rezoluţiunea sau nulitatea contractului
pe care l-a încheiat cu pârâtul, trebuie să i se recunoască dreptul de a
introduce o cerere de intervenţie voluntară principală, având în vedere că
între reclamant şi terţul chemat în garanţie de către pârât nu se stabilesc
raporturi procesuale directe (dacă nu se admite această soluţie, atunci ar
trebui să se accepte că terţul chemat în garanţie poate formula o cerere

1
Ioan Leş, „Tratat de drept procesual civil”, p. 96.
2
Viorel Mihai Ciobanu, Gabriel Boroi, „Drept procesual civil. Curs selectiv. Teste grilă”, pag. 61
3
Viorel Mihai Ciobanu, Gabriel Boroi, „Drept procesual civil. Curs selectiv. Teste grilă”, pag. 61

14
reconvenţională nu numai împotriva părţii ce l-a chemat în garanţie, ci şi
împotriva adversarului acesteia din cererea de chemare în judecată).1
O altă ipoteză ar fi aceea în care reclamantul îşi formulează
pretenţia împotriva mai multor pârâţi, însă, până a se intra în dezbaterea
fondului, renunţă la judecata faţă de unul dintre pârâţi, atunci acesta va
putea să intervină voluntar, deoarece în momentul introducerii cererii de
intervenţie, nu mai are calitatea de parte în procesul respectiv independent
de voinţa lui.2
O altă persoană care ar putea să formuleze o cerere de
intervenţie voluntară (în nume propriu) ar fi reprezentantul legal sau
convenţional al unei părţi, deoarece, neacţionând în nume propriu, este un
terţ faţă de pretenţia supusă judecăţii.
Articolul 49 Cod procedură civilă, după ce prevede, în primul
alineat, că: „ oricine are un interes poate interveni într-o pricină ce se
urmează între alte persoane”, dispune în alineatul (2) că: „ intervenţia este
în interes propriu când cel care intervine invocă un drept al său”, iar în
alineatul ultim, că intervenţia „este în interesul uneia dintre părţi când
sprijină numai apărarea acesteia”.
Rezultă, aşadar, că intervenţia în procesul civil este de două
feluri, după cum terţul invocă un drept propriu – intervenţie voluntară
principală –, sau apără drepturile uneia dintre părţi – intervenţie voluntară
accesorie.
Din cuprinsul aceluiaşi articol 49 alin. (1) Cod procedură civilă,
mai rezultă şi faptul că terţul trebuie să justifice întotdeauna un inters
propriu, indiferent de felul intervenţiei, intersul fiind o condiţie sine qua non
pentru exercitarea oricărei forme concrete de manifestare a acţiunii civile,
deci şi a intervenţiei voluntare, fie ea principală sau accesorie.
În ceea ce priveşte denumirile de „ intervenţie în interes
propriu” şi „intervenţie în interesul uneia dintre părţi”, acestea comportă
anumite discuţii în literatura de specialitate3, pe motivul că nu sunt exacte,
întrucât ceea ce distinge cele două feluri de intervenţie voluntară nu este
interesul, care aparţine terţului intervenient în toate situaţiile, ci, aşa cum se
desprinde din cuprinsul art. 49 Cod proc. civ. , dreptul invocat, care aparţine

1
Viorel Mihai Ciobanu, Gabriel Boroi, „Drept procesual civil. Curs selectiv. Teste grilă”, pag. 61
2
Idem, pag.61; aceeaşi autori conchid că „în schimb, dacă procesul continuă fără una dintre părţi datorită
atitudinii acesteia (de exemplu, unul dintre pârâţi a anchiesat la pretenţiile reclamantului, o parte a
anchiesat la hotărâre sau nu a exercitat şi ea calea de atac în termenul prevăzut de lege), intervenţia
volunatră a persoanei respective este inadmisibilă, soluţia contară echivalând cu o revocare a unui act
unilateral sau, după caz, cu o revenire unialterală aspura unei convenţii sinalagmatice (cum ar fi:
tranzacţia judiciară încheiată numai de unele părţi, fără încălcarea intereselor celorlalte părţi), ori cu o
eludare a anumitor dispoziţii legale imperative (cum ar fi: cele referitoare la termenul în care poate fi
exercitat apelul)”;
3
Ioan Leş, „Tratat de drept procesual civil”, p. 96; V. M. Ciobanu, în lucrarea ‘’Tratat teoretic şi practic de
procedură civilă. Teoria generală’’, Editura Naţional, Bucureşti, 1996, vol. I, pag. 333.

15
terţului în cazul intervenţiei voluntare principale, respectiv părţii în favoarea
căreia s-a intervenit în cazul intervenţiei voluntare accesorii.1

Intervenţia voluntară principală

Noţiunea şi trăsăturile intervenţiei principale. În conformitate


cu art. 49 alin.(2) Cod procedură civilă: „ Intervenţia este în interes propriu
când cel care intervine invocă un drept al său”. Intervenţia principală
constituie, în primul rând, un incident procedural de natură a amplifica
cadrul iniţial cu privire la părţile din proces. Un asemenea incident
procedural este determinat de iniţiativa unei terţe persoane. Din acest punct
de vedere, un astfel de incident se deosebeşte de celelalte incidente ce pot
aduce modificpri în legătură cu acţiunea sau cu mijloacele de apărare şi
care sunt determinate de părţile principale.
Din perspectiva conţinutului său, intervenţia principală se
constituie ca o veritabilă acţiune2 civilă, întrucât prin intermediul ei se
urmăreşte valorificarea unui drept subiectiv. Pentru exercitarea intervenţiei
principale sunt necesare aceleaşi condiţii ca şi pentru acţiunea civilă,
aceasta deoarece prin intermediul ei terţul urmăreşte valorificarea unui
drept propriu.
Considerarea intervenţiei principale ca o acţiune derivă şi din
faptul că, din punct de vedere formal, potrivit art. 50 alin. (1) Cod proc. civ. „
Cererea de intervenţie în interes propriu va fi făcută în forma prevăzută
pentru cererea de chemare în judecată”.
Literatura de specialitate 3 consimte însă, că intervenţia
principală nu poate fi identificată întrutotul cu o acţiune civilă propriu-zisă,
între cele două instituţii existând deosebiri importante determinate şi de
cerinţele specifice de exercitare ale intervenţiei. Caracterul incident al
intervenţiei impune asemenea particularităţi. De aceea, s-a observat că
intervenţia principală se înfăţişează şi ca o cerere conexă care se grefează

1
Sub acest aspect, este de remarcat că dispoziţiile corespunzătoare din reglementarea anterioară anului
1948 aveau o redactare superioară. Astfel, vechiul articol 247 alin. (2) Cod procedură civilă, prevedea că
„intervenţia se va putea face fie pentru recunoaşterea drepturilor intervenientului, fie pentru apărarea
drepturilor uneia dintre prigonitoarele părţi”. O altă menţiune ar fi aceea că în Noul Cod de procedură civilă
francez, după ce se precizează că intervenţia voluntară poate fi principală sau accesorie (în art. 328), se
dispune că intervenţia este principală atunci când se formulează o pretenţie în profitul intervenientului (art.
329 alin. (1) şi este accesorie în cazul în care sprijină pretenţiile unei părţi, aceasta din urmă fiind
admisibilă dacă autorul ei are interesul, pentru a-şi conserva drepturile sale, să susţină partea respectivă
[art. 330 alin. (1) şi (2)];
2
Gr. Porumb, „Codul de procedură civilă comentat şi adnotat”, vol. I, pag. 155; Ion Deleanu, „ Tratat de
procedură civilă”, Editura Servo-Sat, vol. II, Bucureşti, 2000, pag. 131; G. Boroi, „Codul de procedură
civilă comentat şi adnotat”, vol. I, pag. 190
3
I. Stoenescu, S. Zilberstein, „Tratat de drept procesual civil”, Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti,
1977, vol.I, pag. 304; V.M. Ciobanu, „Tratat teoretic şi practic de procedură civilă”, vol. I, Ed. Naţional,
Bucureşti, 1996, pag. 325.

16
pe acţiunea reclamantului. Aşa fiind se poate afirma că intervenţia
principală constituie o acţiune civilă specială1. În considerarea trăsăturilor
prezentate intervenţia principală poate fi definită ca o acţiune prin care
terţul intervenient formulează o pretenţie distinctă, dar conexă cu cererea
principală, într-un proces pendent între alte persoane, în scopul obţinerii
unei hotărâri judecătoreşti favorabile2.

Sfera de aplicare a intervenţiei voluntare principale. Se


observă în acest sens că legea nu limitează formularea cererii la anumite
materii. Ar rezulta că, în regulă generală, intervenţia voluntară principală
este admisibilă în orice proces civil.3 Această constatare este exactă cu
precizarea că ne aflăm doar în prezenţa unui principiu în materie, iar
rigoarea unor principii de drept substanţial sau procesual demonstrează şi
necesitatea recunoaşterii unor excepţii de la principiul menţionat4.
O primă excepţie se referă la inadmisibilitatea cererii de
intervenţie voluntară în pricinile cu caracter strict personal, cum ar fi:
desfacerea sau desfiinţarea căsătoriei, tăgăduirea paternităţii5, punerea sub
interdicţie sau ridicarea interdicţiei, sau acţiunile referitoare la anularea
adopţiei, etc. Această excepţie se sprijină pe faptul că în acest domeniu
acţiunile au un caracter strict personal şi ca atare pot fi exercitate numai de
către titularul dreptului subiectiv. Cu alte cuvinte, terţul nu ar putea să
invoce acelaşi drept ca şi reclamatul, deoarece este necesară existenţa
unei idenţităţi de obiect între cele două cereri. Astfel, pe de o parte, ca
rezultat al caracterului strict personal, în litigiile respective trebuie să
participe numai anumite persoane, iar pe de altă parte, nu ar exista o
legătură suficientă care să justifice întârzierea soluţionării pricinii cu
caracter strict personal, între pretenţia formulată de către terţ şi cea din
cererea introductivă de instanţă.
Literatura de specialitate 6 precizează însă că, atunci cănd litigiul
declanşat printr-o cerere cu caracter strict personal părţile formulează şi
cereri accesorii sau incidentale care nu au un astfel de caracter, intervenţia
voluntară principală devine admisibilă dacă vizează pretenţiile formulate în
cererile accesorii sau incidentale. Spre exemplu, dacă într-un proces de
divorţ se solicită şi partajarea bunurilor dobândite în timpul căsătoriei, o

1
Ioan Leş, „Participarea părţilor în procesul civil”, pag. 111;
2
Ioan Leş, „Participarea părţilor în procesul civil”, pag. 111-112;
3
G. Boroi, „„Codul de procedură civilă comentat şi adnotat”, vol. I, pag. 191; V.M.Ciobanu şi Gabriel Boroi,
„Drept procesual civil. Curs selectiv. Teste grilă”, pag. 63;
4
Ioan Leş, „Tratat de drept procesual civil”, ediţia a II-a, pag. 98;
5
V.M. Ciobanu, „Notă critică la sentinţa civilă nr. 6583/1987 a Judecătoriei Braşov, în lucrarea „Drept
procesual civil. Curs selectiv. Teste grilă” de V.M.Ciobanu şi Gabriel Boroi, , pag. 63;
6
G. Boroi, „Codul de procedură civilă comentat şi adnotat”, vol. I, pag. 192; V.M. Ciobanu, „Tratat teoretic
şi practic de procedură civilă”, vol. I, pag. 326;

17
terţă persoană ar pute să intervină pentru a-şi valorifica un drept cu privire
la un anumit bun supus împărţelii.
O altă excepţie admisă se referă la inadmisibilitatea intervenţiei
voluntare principale în cazul litigiilor de muncă (conflicte de drepturi şi
conflictele de interese), întrucât în această materie o altă persoană nu
poate cere să i se stabilească drepturi decurgând dintr-un raport de muncă
în care subiect este persoana ce figurează ca parte în cererea principală,
caracterul personal al raportului de muncă impunând o asemenea soluţie.
Se consideră1 însă că soluţia urmează a fi nuanţată, în sensul că ea
priveşte numai litigiile individuale de muncă. Pentru litigiile colective de
muncă , în cazul în care unitatea cere nu numai declararea grevei ca
nelegală, ci şi despăgubiri, o terţă persoană poate să solicite şi ea
despăgubiri pentru pagubele ce i-au fost cauzate de greva respectivă.
Aceasta deoarece judecarea conflictelor colective de muncă se face în
conformitate cu prevederile Codului de procedură civilă, în măsura în care
legea nu dispune altfel, iar argumentul care justifică inadmisibilitatea
intervenţiei principale în litigiile individuale de muncă nu ar mai putea fi
folosit2. Chiar şi în litigiile referitoare la executarea, modificarea
suspendarea sau încetarea contractului colectiv de muncă pot exista
situaţii când ar fi admisibilă o intervenţie voluntară principală, de exemplu,
cererea formulată de salariaţii care nu sunt membrii ai sindicatului ce este
parte în proces, desigur prin reprezentanţi aleşi de către aceştia. Se
apreciază că art. 239 din Codul muncii, potrivit căruia, prevederile
contractului colectiv de muncă produc efecte pentru toţi salariaţii din unitate,
indiferent de data angajării sau afilierea lor la o organizaţie sindicală nu
constituie un argument suficient pentru a justifica în toate cazurile
extinderea efectelor hotărârii judecătoreşti în privinţa salariaţilor ce nu pot fi
consideraţi că au fost reprezentaţi de sindicat în procesul respectiv.3
1
V.M.Ciobanu şi Gabriel Boroi, „Drept procesual civil. Curs selectiv. Teste grilă”, pag. 63;
2
T. Pop, „ Opinii în legătură cu unele aspecte jurisprudenţiale actuale în domeniul dreptului procesual”, în
Revista „Dreptul”, nr. 12/1994, pag. 19-20;
3
T. Pop, în „ Opinii în legătură cu unele aspecte jurisprudenţiale actuale în domeniul dreptului procesual”,
în Revista „Dreptul”, nr. 12/1994, nr. 12/1994, pag. 19-20: pornindu-se de la o situaţie particulară ivită în
practica instanţei supreme, s-a arătat că „intervenţia în nume propriu” ar fi admisibilă şi în instanţa de
strămutare, ca de altfel şi „intervenţia în interesul uneia dintre părţi”; în speţa ce a prilejuit formularea
acestui punct de vedere, s-a solicitat strămutarea judecării unui recurs, dar, fiind de rea-credinţă, partea a
indicat în cererea de strămutare o altă persoană decât aceea care îi era adversar în litigiul de fond.
Aceasta din urmă, aflând de cererea de strămutare, a introdus o cerere de intervenţie voluntară principală,
încuviinţată în principiu de instanţa supremă, care apoi a respins ca neîntemeiată cererea de strămutare
(C.S.J., secţia comercială, încheierea nr. 326/21.06.1994, citată de T. Pop în acelaşi articol din revista
„Dreptul” nr. 12/1994, pag. 19-20). V.M.Ciobanu şi Gabriel Boroi, „Drept procesual civil. Curs selectiv.
Teste grilă”, pag. 64, nota de sobsol nr. 1, conchid următoarele: „Este însă discutabilă calificarea cererii
respective ca fiind o intervenţie voluntară principală. Strămutarea constituie un incident procedural în
legătură cu judecarea unei pricini, care nu pune în discuţie pretenţia dedusă judecăţii şi care, deşi este de
competenţa unei alte instanţe, nu duce la un proces distinct, astfel încât părţi în instanţa de strămutare
trebuie să fie părţile din pricina a cărei strămutare se solicită. Aşadar, cererea formulată în speţă nu era
altceva decât o simplă cerere prin care cel interesat menţiona adevăratele părţi din proces, învederând

18
Unii autori 1 au susţinut faptul că în materia conteciosului
administativ obiectiv2, dintre posibilele consecinţe procedurale ale formulării
unei intervenţii voluntare principale, ar putea fi admisă numai întreruperea
prescripţiei dreptului la acţiune. Pe de altă parte, se apreciază că teza
inadmisibilităţii de plano a intervenţiei voluntare principale este discutabilă
în privinţa litigiilor de contecios administrativ obiectiv3, argumentându-se în
acest sens că, existenţa unei cereri principale ce are ca finalitate apărarea
interesului general ar fi ireconciliabilă cu intervenţia unei terţe persoane
care urmăreşte realizarea unui interes individual.

Procedura intervenţiei principale. În conformitate cu


dispoziţiile art. 50 alin. (1) Cod proc. civ. „Cererea de intervenţie în interes
propriu va fi făcută în forma prevăzută pentru cererea de chemare în
judecată”. Textul menţionat face trimitere la art. 112 Cod proc. civ., care
reglementează cuprinsul cererii de chemare în judecată. De asemenea,
fiind vorba despre o cerere incidentală, conţinutul acesteia trebuie să se
refere şi la cererea principală.
Potrivit art. 50 alin. (2) Cod proc. civ., intervenţia voluntară „ se
poate face numai în faţa primei instanţe şi înainte de închiderea
dezbaterilor”. Dispoziţia citată are menirea de a asigura principiul
contradictorialităţii şi al dublului grad de jurisdicţie, având valoarea unui
principiu general, în sensul că un atare termen se aplică în orice materie.
Raţiunea fixării acestui termen constă, în primul rând, în faptul că terţul ar
putea să afle relativ târziu despre existenţa litigiului în care ar avea interesul
să intervină, cu atât mai mult cu cât declanşarea unui proces civil nu este
supusă unor formalităţi de publicitate, în scopul înştiinţării oricărei persoane
interesate, cu excepţia unor cazuri limitativ prevăzute de lege. Însă, având
instanţei de strămutare reaua-credinţă a părţii care a solicitat strămutarea. În urma unei asemenea cereri
preşedintele instanţei va cere dosarul pricinii [art. 40 alin. (2) teza I C. proc. civ. ] şi va dispune citarea
adevăratelor părţi pentru rezolvarea cererii de strămutare. În plus, intervenţia voluntară principală
presupune invocarea unui drept subiectiv civil, însă, în instanţa de strămutare nu se discută niciodată
fondul”. Soluţia (pe care autorii menţionaţi nu o împărtăşesc) „duce la un cerc vicios, deoarece ar trebui
să se admită că pe calea intervenţiei voluntare principale s-ar putea invoca nu numai un drept subiectiv
civil, ci şi un drept procedural, dar drepturile procedurale (cu excepţia dreptului de a sesiza instanţa) nu
pot fi exercitate decât de părţile din proces, iar terţul intervenient devine parte în proces numai după
încuviinţarea în principiu a cererii sale. În consecinţă, intervenţia voluntară principală este inadmisibilă
dacă este făcută cu ocazia şi în vedrea rezolvării unor incidente procedurale, precum: strămutarea;
recuzarea tuturor judecătorilor de la o instanţă sau când, datorită recuzării, nu se poate alcătui completul
de judecată; cererea de perimare; un conflict de competenţă, etc.”
1
E. Popa „Discuţii în legătură cu intervenţia în interes propriu în cazul contenciosului administrativ”, în
Revista „Dreptul” nr. 1/1995, pag. 70-71;
2
Expresia de „contecios administrativ obiectiv” este folosită de unii autori pentru a desemna acel
contecios administrativ care îşi are izvorul normativ în prevederile înscrise în art. 122 alin. (5) din
Constituţie şi în Legea nr. 215/2001 privind administraţia publică locală, deci atunci când prefectul exercită
atribuţiile de tutelă administrativă, prin atacarea actelor autorităţilor administraţiei publice locale în faţa
instanţei de contecios administrativ.
3
V.M. Ciobanu, „Tratat teoretic şi practic de procedură civilă”, vol. I, pag. 328;

19
în vedere că terţul deduce judecăţii o pretenţie proprie, pentru a nu se răpi
părţilor un grad de jurisdicţie, intervenţia voluntară principală trebuie făcută
înaintea primei instanţe, cu excepţia situaţiei prevăzute în art. 50 alin. (3)
Cod proc. civ. Ţinând seama de necesitatea ca rezolvarea cererii
incidentale să nu întârzie soluţionarea cererii principale, legiuitorul a stabilit
că închiderea dezbaterilor reprezintă momentul limită până la care
intervenientul principal îşi poate depune cererea. În lipsa unei anume
precizări în cuprinsul art. 50 alin. (2) Cod proc. civ., acest moment se
determină conform art. 150 Cod proc.civ., fiind vorba despre declaraţia pe
care o face în acest sens preşedintele. După concluziile pe fond ale părţilor,
dacă instanţa de judecată consideră că este lămurită, urmează a se retrage
în vederea deliberării.
Jurisprudenţa mai veche a decis că în materie de partaj
intervenţia principală nu poate fi formulată decât anterior admiterii în
principiu a acţiunii principale1. Instanţa supremă a statuat ulterior că
sintagma „înainte de închiderea dezbaterilor”, folosită de srt. 50 alin. (2)
Cod proc. civ., „... se referă la dezbaterile care precedează hotărârea finală
a procesului şi nu la dezabaterile anterioare hotărârilor ce se iau prin
încheieri interlocutorii, textul nefăcând nici o distincţie, sub acest aspect,
după natura litigiului”2. Ulterior, instanţa supremă a revenit asupra acestei
practici şi a decis că intervenţia principală, în măsura în care se referă la
chestiuni asupra cărora s-a statuat prin încheierea de admitere în principiu,
nu mai poate fi formulată după închiderea dezbaterilor privind admiterea în
principiu a acţiunii.3
Pentru a ajunge la această soluţie instanţa supremă a apreciat
că în materie de partaj, încheierea de admitere în principiu „are caracterul
unei hotărâri de fond, deoarece prin ea se statuează asupra unor chestiuni
esenţiale legate de fondul pricinii, cum sunt calitatea de copărtaşi a părţilor,
cotele ce le revin şi masa bunurilor supuse împărţelii”4. Cu această
motivare se ajunge la concluzia potrivit căreia după admiterea în principiu a
acţiunii de partaj intervenţia principală este tardivă, întrucât instanţa nu
poate reveni prin hotărârea finală asupra celor statuate prin încheierea
pronunţată. Soluţia are, în considerarea opiniei majorităţii autorilor de
jurisprudenţa5, un caracter practic şi se întemeiază tocmai pe
imposibilitatea modificării de către instanţă a propriei sale încheieri de
admitere în principiu. Dar, aşa cum se precizează şi de către instanţa
1
Ioan Leş, „Tratat de drept procesual civil”, ediţia a II-a, pag. 98, nota de subsol nr. 8;
2
Tribunalul Suprem, colegiul civil, Decizia nr. 1357/1967 în Culegerea de Decizii ale Tribunalului Suprem
1967, pag. 285;
3
C.S.J., secţia civilă, Decizia nr. 1212/1991, în „Probleme de drept din Deciziile Curţii Supreme de Justiţie
(1990-1992), Editura Orizonturi, Bucureşti, 1993, pag. 246;
4
Ibidem, pag. 247-248;
5
Ioan Leş, „Tratat de drept procesual civil”, ediţia a II-a, pag. 98; V.M.Ciobanu şi Gabriel Boroi, „Drept
procesual civil. Curs selectiv. Teste grilă”, pag. 67;

20
supremă, opinia promovată de către aceasta este incidentă doar în măsura
în care intervenţia principală se referă la chestiuni asupra cărora s-a statuat
prin încheierea de admiterea în principiu. În caz contrar, intervenţia
principală este admisibilă şi după pronunţarea încheierii de admitere în
principiu a acţiunii de partaj.1
Art. 50 alin. (3) Cod proc. civ. prevede o excepţie de la regula
enunţată, şi anume aceea conform căreia „cu învoirea părţilor, intervenţia în
interes propriu se poate face şi în instanţa de apel”. În legătură cu această
învoire a părţilor, de subliniat este faptul că, dacă la judecata în primă
instanţă au existat mai mult de două părţi, dar numai unele au fost atrase la
judecata în apel, este nevoie doar de acordul acestora din urmă, însă terţul
intervenient nu se va putea prevala de hotărârea pe care o va obţine şi fată
de părţile pentru care hotărârea apelată a rămas definitivă şi irevocabilă.
Legea nu prevede şi momentul până la care terţul poate şă
intervină în instanţa de apel, astfel încât urmează a se aplica, în mod
corespunzător, dispoziţia legală referitoare la judecata în primă instanţă,
momentul fiind deci acela al închiderii dezbaterilor de fond înaintea instanţei
de apel.
Intervenţia voluntară principală este inadmisibilă în recurs,
deoarece, pe de o parte, recursul nu are caracter devolutiv, adică nu
antrenează o judecare a fondului în chiar soluţionarea căii de atac, iar, pe
de altă parte, art. 50 alin. 3 Cod proc. civ., ca orice normă specială, este de
strictă interpretare şi aplicare. Un argument în sprijinul acestei soluţii poate
fi desprins şi din art. 51 Cod proc. civ., în sensul că, dacă legiuitorul ar fi
intenţionat să permită formularea cererii de intervenţie voluntară principală
şi în recurs, textul nu ar vorbit numai de intervenţia voluntară accesorie.
Terţul nu poate să îşi formuleze pretenţia sa pe cale incidentală nici în cazul
în care recursul s-ar exercita împotriva unei hotărâri care, potrivit legii, se
pronunţă fără drept de apel, întrucât soluţia contrară ar transforma recursul
într-un apel, deşi legiuitorul a suprimat dreptul de apel pentru situaţia
respectivă.2
În ceea ce priveşte admisibilitatea intervenţiei voluntare
principale în cadrul rejudecării fondului după casare, se disting următoarele
situaţii: dacă s-a casat cu reţinere, cererea este inadmisibilă, indiferent că a
fost recurată o hotărâre pronunţată în apel sau o sentinţă nesupusă
apelului; în cazul casării cu trimitere la instanţa de apel care apronunţat
hotărârea recurată sau la instanţa de apel competentă, cererea
intervenientului voluntar principal poate fi primită numai cu acordul părţilor,
soluţia justificându-se prin aceea că, într-o astfel de ipoteză, rejudecarea
1
De precizat este faptul că, în acest context, noua reglementare a partajului judiciar nu consacră, în mod
expres, necesitatea pronunţării unei încheieri de admitere în principiu.
2
G. Boroi, „Codul de procedură civilă comentat şi adnotat”, vol. I, pag. 196;

21
fondului echivalează cu o judecată în apel, fiind deci guvernată de
dispoziţiile legale din materia apelului; în cazul în care casarea cu trimitere
s-a făcut pentru necompetenţa atât a instanţei de apel, cât şi a primei
instanţe, rejudecarea fondului după casare echivalează cu o judecată în
primă instanţă, aşa încât cererea de intervenţie voluntară principală poate fi
depusă până la inchiderea dezbaterilor; această din urmă soluţie îşi
găseşte aplicarea şi atunci când s-a casat cu trimitere într-o pricină în care,
potrivit legii, hotărârea primei instanţe nu este supusă apelului.1
În cazul contestaţiei în anulare, intervenţia voluntară principală
devine admisibilă dacă se rejudecă fondul ca urmare a admiterii căii
extraordinare de atac de retractare şi numai atunci când: contestaţia în
anulare de drept comun a fost exercitată, în condiţiile stabilite de art. 317
alin. final Cod proc.civ, împotriva unei sentinţe nesupuse apelului sau
împotriva unei hotărâri pronunţate în apel, însă, în această din urmă situaţie
cererea intervenientului principal poate fi primită numai cu acordul părţilor;
contestaţia în anulare specială a fost exercitată împotriva unei hotărâri
pronunţate de judecătorie în ultimă instanţă2.
Referitor la cealaltă cale extraordinară de retarctare, problema
admisibilităţii cererii intervenientului principal se pune, de asemenea, numai
dacă are loc o rejudecare a fondului, ca urmare a admiterii cererii de
revizuire3. În cazul în care s-a atacat o hotărâre de primă instanţă (rămasă
definitivă prin neapelare), iar cererea de revizuire a fost încuviinţată în
principiu, terţul îşi poate formula pretenţiile până la închiderea dezbaterilor.
Dacă s-a admis în principiu cererea de revizuire a hotărârii pronunţată în
apel, cererea terţului poate fi primită pentru a fi judecată numai dacă părţile
convin în acest sens. În situaţia în care s-a cerut revizuirea unei hotărâri
pronunţată de o instanţă în recurs, intervenţia voluntară principală este
inadmisibilă.
În cazul în care un terţ formulează o cerere de intervenţie
voluntară principală, prima problemă pe care instanţa de judecată o are de
rezolvat este aceea de a stabili dacă această cerere poate fi încuviinţată în
principiu, cu alte cuvinte, dacă pretenţia terţului este susceptibilă de a fi
soluţionată în litigiul pendente. Pentru a fi preîntâmpinată o eventuală
surprindere a părţilor între care s-a legat iniţial raportul juridic procesual,
precum şi pentru a se asigura dreptul la apărare a acestora şi
contradictorialitatea, art. 52 alin. (1) Cod proc.civ. prevede că instanţa se va
1
V.M.Ciobanu şi Gabriel Boroi, „Drept procesual civil. Curs selectiv. Teste grilă”, pag. 68
2
G. Boroi, „Codul de procedură civilă comentat şi adnotat”, vol. I, pag. 197;
3
Este însă posibil să nu existe o rejudecare a fondului, deşi cererea de revizuire s-a admis, spre exemplu,
în cazul motivului prevăzut de art. 322 pct. 7 Cod proc.civ. – contrarietatea de hotărâri; într-o atare
situaţie, terţul are deschisă numai calea unei cereri principale - V.M.Ciobanu şi Gabriel Boroi, „Drept
procesual civil. Curs selectiv. Teste grilă”, pag. 68;

22
pronunţa asupra admisibilităţii în principiu a cererii de intervenţie numai
după ascultarea părţilor şi a celui care intervine. Înainte de a decide cu
privire la încuviinţarea în principiu a cererii de intervenţie voluntară
principală, instanţa de judecată va trebui să verifice câteva aspecte, cum ar
fi: dacă terţul justifică un interes şi pretinde un drept propriu; dacă există o
legătură suficientă între cererea principală şi cererea de intervenţie, care să
justifice soluţionarea împreună a celor două cereri; dacă terţul a formulat
cererea sa înlăuntrul termenului prevăzut de lege, iar, în ipoteza în care
terţul îşi formulează pretenţia în instanţa de apel, instanţa va trebui să
verifice dacă părţile cu privire la care se judecă apelul respectiv sunt de
acord cu primirea cererii; dacă, în raport cu natura litigiului dintre părţile
iniţiale, ar fi admisibilă o intervenţie voluntară principală.
Asupra încuviinţării în principiu a intervenţiei voluntare
principale, instanţa de judecată se va pronunţa printr-o încheiere, prin care
va admite în principiu cererea terţului sau, după caz, o va respinge ca fiind
inadmisibilă. Încheierea, potrivit art. 52 alin. (2) Cod proc. civ, „nu se poate
ataca decât o dată cu fondul”. Făcând aplicarea principiului accesorium
sequitur principale, rezultă că încheierea cu privire la admisibilitatea în
principiu a cererii de intervenţie voluntară principală este supusă acelei căi
de atac ce poate fi exercitată împotriva hotărârii de fond, numai după
pronunţarea acesteia din urmă, desigur.
Întrucât art. 52 alin. (2) Cod proc. civ. nu face nici o deosebire,
se desprinde concluzia că încheierea în discuţie poate fi atacată atât în
cazul încuviinţării în principiu a cererii de intervenţie, cât şi atunci când
cererea a fost respinsă ca inadmisibilă. Diferă numai persoana care ar avea
interesul să atace încheierea, aceasta fiind, pentru prima situaţie, pricare
dintre părţile iniţiale, iar, pentru cea de a doua situaţie, terţul care a formulat
cererea. Această ipoteză prezintă particularitatea că se recunoaşte dreptul
de a exercita o cale de atac unei persoane care nu a dobândit calitatea de
parte în procesul respectiv, ţinând cont de faptul că terţul intervenient
dobândeşte calitatea de parte numai după încuviinţarea în principiu a cererii
sale1.
Încheierea de admitere în principiu a cererii de intervenţie
voluntară principală are caracter interlocutoriu, astfel încât instanţa care a
pronunţat-o nu mai poate reveni asupra ei. Dacă a încuviinţat în principiu
cererea de intervenţie, instanţa trebuie să o soluţioneze pe fond, chiar şi

1
“Intervenientul căruia în primă instanţă nu i s-a admis în principiu cererea de intervenţie, considerând că
acesta nu justifică un interes legitim, nu poate formula în apel alte motive decât cele referitoare la soluţia
dată cererii sale, deci nu poate critica pe fond soluţia dată acţiunii principale” – Curtea de Apel Bucureşti,
secţia a IV-a civilă, decizia nr. 2075/1998, în „Culegere de practică judiciară civilă 1998”, pag. 206, citată
de V.M.Ciobanu şi Gabriel Boroi, „Drept procesual civil. Curs selectiv. Teste grilă”, pag. 69, nota de subsol
nr.1;

23
atunci când ar constata ulterior că a greşit primind să judece pretenţia
terţului pe cale incidentală.
În cazul neîncuviinţării în principiu a cererii de intervenţie
voluntară principală de către instanţă, aceasta pronunţând deci o încheiere
de respingere a cererii ca inadmisibilă, pe lângă posibilitatea de a ataca
această încheiere odată cu hotărârea de fond, terţul va putea să îşi
reitereze pretenţia printr-o cerere de chemare în judecată îndreptată
împotriva părţilor din procesul în care a vrut să intervină, neexistând riscul
de a i se opune puterea de lucru judecat, întrucât cererea sa de intervenţie
nu a fost soluţionată pe fond1.

Efectele introducerii cererii de intervenţie voluntară


principală se produc numai dacă instanţa de judecată pronunţă o
încheierea de încuviinţare în principiu, nu însă şi în cazul respingerii cererii
terţului ca inadmisibilă. Aceste efecte sunt: învestirea instanţei cu judecarea
pretenţiei terţului intervenient; prorogarea legală de competenţă, dacă este
cazul (art. 17 Cod proc. civ.: „cererile accesorii şi incidentale sunt în
căderea instanţei competente să judece cererea principală”); terţul devine
parte în proces, cu toate consecinţele care decurg din această calitate (în
aceste condiţii autoritatea lucrului judecat se va răsfrânge şi asupra
intervenientului principal, indiferent dacă hotărârea pronunţată îi este sau
nu favorabilă)2; dreptul subiectiv pretins de terţ devine un drept litigios;
părţile iniţiale sunt puse în întârziere faţă de terţul intervenient; întreruperea
prescripţiei extinctive3.
După încuviinţarea în principiu a cererii de intervenţie, instanţa
va dispune comunicarea acesteia către părţile iniţiale şi va fixa termen în
care poate fi depusă întâmpinarea [art. 52 alin. (3) Cod proc. civ. : „După
încuviinţarea în principiu, instanţa va dispune comunicarea intervenţiei şi, în
cazurile în care întâmpinarea este obligatorie, va fixa termenul în care
aceasta va trebui depusă”]. Totuşi, dacă părţile convin, iar în aceeaşi
şedinţă de judecată pot fi administrate toate probele necesare soluţionării
cauzei, instanţa poate trece la judecarea fondului.
Împotriva cererii de intervenţie voluntară principală, oricare
dintre părţile principale pot formula o cerere reconvenţională4, deoarece
1
G. Boroi, „„Codul de procedură civilă comentat şi adnotat”, vol. I, pag. 199;
2
Ioan Leş, „Tratat de drept procesual civil”, ediţia a II-a, pag. 101;
3
Prescripţia se întrerupe de la data introducerii cererii de intervenţie voluntară principală, nu de la data
pronunţării încheierii de încuviinţare în principiu a cererii. De asemenea, întreruperea este numai
provizorie şi condiţionată, în sensul că prescripţia se consideră a nu fi întreruptă în cazul în care cererea
de intervenţie voluntară este respinsă, anulată, se perimă sau terţul intervenient renunţă la judecată -
V.M.Ciobanu şi Gabriel Boroi, „Drept procesual civil. Curs selectiv. Teste grilă”, pag. 70;
4
Gr. Porumb, „ Codul de procedură civilă comentat şi adnotat”, vol. I, pag. 156; P. Vasilescu, „“ Tratat
teoretic şi practic de procedură civilă”, vol. III, pag. 297; Ioan Leş, „ Tratat de drept procesual civil”, pag.

24
intervenţia voluntară principală este o adevărată cerere de chemare în
judecată, în care poziţia de reclamant este deţinută de terţul intervenient,
iar cea de pârât revine părţilor iniţiale. În ceea ce priveşte termenul în care
urmează a se depune cererea reconvenţională, se observă1 că nu se poate
recurge la art. 119 alin. (3) Cod proc. civ., deoarece acest articol are în
vedere situaţia de drept comun, şi anume atunci când cererea
reconvenţională este formulată de către pârât împotriva cererii prin care s-a
declanşat procesul civil. De altfel, în cazul în care terţul ar interveni după
prima zi de înfăţişare, acest moment nici nu ar mai putea fi luat în
considerare pentru formularea cererii reconvenţionale. Dintre prevederile
art. 119 alin. (3) Cod proc. civ., vor fi reţinute totuşi acelea conform cărora
cererea reconvenţională se depune odată cu întâmpinarea, astfel încât, în
termenul stabilit de instanţă pentru depunerea întâmpinării, cel interesat
poate să formuleze şi o cerere reconvenţională. Părţile pot conveni, făcând
în acest sens aplicarea art. 135 Cod proc. civ., ca şi cererea
reconvenţională introdusă după acest termen să fie judecată împreună cu
cererile deja formulate (cererea de chemare în judecată şi cererea de
intervenţie voluntară principală).
Intervenţia voluntară principală nu trebuie să constituie însă un
prilej pentru părţile iniţiale de a formula pretenţii una împotriva celeilalte, cu
nerespectarea dispoziţiilor legale în materie, adică după prima zi de
înfăţişare reclamantul să îşi întregească sau să îşi modifice cererea de
chemare în judecată fără consimţământul pârâtului, ori după acelaşi
moment procesual pârâtul să depună o cerere reconvenţională împotriva
reclamantului fără consimţământul acestuia. Cu alte cuvinte, prin
introducerea unei cereri reconvenţionale le cererea de intervenţie voluntară
principală, partea trebui să tindă la realizarea unei compensaţii judiciare
între creanţa sa şi creanţa pretinsă de terţul intervenient, urmând să obţină
neutraliazrea obligaţiei pretinse de terţ împotriva sa ori atenuarea acestei
obligaţii sau, după caz, condamnarea terţului intervenient faţă de ea2.
Din momentul admiterii în principiu a cererii de intervenţie
voluntară principală, terţul devine parte în procesul civil, având în această
calitate, în principiu, toate drepturile şi obligaţiile prevăzute de lege pentru
părţile principale. Terţul intervenient se bucură însă şi de o poziţie
independentă faţă de celelalte părţi, fapt pentru care este considerat un
veritabil reclamant în procesul civil3. Această independenţă procesuală se
reflectă şi în raport de unele acte de dispoziţie ale părţilor principale. Totuşi,

100; V.M.Ciobanu şi Gabriel Boroi, „Drept procesual civil. Curs selectiv. Teste grilă”, pag. 70;
1
V.M.Ciobanu şi Gabriel Boroi, „Drept procesual civil. Curs selectiv. Teste grilă”, pag. 70; P. Vasilescu, „“
Tratat teoretic şi practic de procedură civilă”, vol. III, pag. 297;
2
V.M.Ciobanu şi Gabriel Boroi, „Drept procesual civil. Curs selectiv. Teste grilă”, pag. 70;
3
P. Vasilescu, „“ Tratat teoretic şi practic de procedură civilă”, vol. III, pag. 297;

25
în practica judiciară1 s-a decis uneori că în ipoteza renunţării reclamantului
la judecată sau la dreptul pretins o atare împrejurare se răsfrânge şi asupra
intervenţiei principale, chiar dacă aceasta a fost admisă în principiu. În
rezolvarea unor asemenea incidente esenţial este doar momentul în care
intervin actele de dispoziţie. Astfel, dacă aceste incidente intervin anterior
admiterii în principiu a cererii de intervenţie în interes propriu desistarea
reclamantului principal determină şi inadmisibilitatea soluţionării în
continuare a intervenţiei. Soluţia este pe deplin justificată, căci intervenţia
principală reprezintă o veritabilă acţiune civilă2.
Conform art. 53 Cod proc. civ. „cel care intervine va lua
procedura în starea în care se află în momentul admiterii intervenţiei”,
totuşi, pe viitor, toate actele de procedură se vor îndeplini şi faţă de el.
După cum s-a subliniat în literatura de specialitate3, textul de lege
menţionat este expresia caracterului incidental al cererii de intervenţie.
Terţul nu ar mai putea să solicite refacerea unora dintre actele de procedură
îndeplinite anterior intervenţiei ori să invoce unlităţile relative acoperite între
timp. Probele aflate la dosar, deşi au fost administrate în contradictoriu
numai cu părţile iniţiale, sunt opozabile terţului intervenient, aşa încât
acesta nu va mai putea solicita readministrarea lor, spre exemplu,
reaudierea unui martor, refacerea unei expertize, etc.
Legea nu prevede obligativitatea comunicării către terţul
intervenient a unor copii de pe actele aflate la dosar (cererea de chemare în
judecată, întâmpinarea, înscrisurile depuse de părţile iniţiale, etc.), ceea ce
înseamnă că terţul trebuie să şi le procure singur. Mai mult, dacă nu ar
exista motive pentru amânarea judecării cererii principale, terţul nu poate
obţine un termen spre a lua cunoştinţă de actele dosarului, deoarece s-ar
întârzia soluţionarea cererii de chemare în judecată.
S-a pus problema de a şti dacă intervenientul principal are
posibilitatea de a cere introducerea în cauză şi a altor persoane, cărora
hotărârea ce se va pronunţa să le fie opozabilă4. Având în vedere că terţul a
dobândit calitatea de parte în proces şi că are poziţia procesuală de
reclamant, se apreciază5 că acesta poate să introducă o cerere de chemare
în judecată a altei persoane (art. 57 Cod proc. civ.), precum şi o cerere de
chemare în garanţie, nu însă şi o cerere de arătare a titularului dreptului,
deoarece acesta din urmă poate fi formulată numai de către pârât.

1
Ioan Leş, „ Tratat de drept procesual civil”, pag. 100, nota de subsol nr. 6, în care autorul citează
Sentinţa civilă nr. 4691/1975 a Judecătoriei Sibiu, în „Revista Română de Drept” nr. 6/1978, pag. 47-48;
2
Ioan Leş, „ Tratat de drept procesual civil”, pag. 101;
3
V.M.Ciobanu, „Tratat teoretic şi practic de procedură civilă”, vol. I, Ed. Naţional, Bucureşti 1997, pag.
330;
4
G. Boroi, „Codul de procedură civilă comentat şi adnotat”, vol. I, pag. 195; V.M. Ciobanu, „Tratat teoretic
şi practic de procedură civilă”, vol. I, pag. 330;
5
Idem;

26
Cererea de intervenţie voluntară principală se judecă odată cu
cererea principală (art. 55 Cod proc. civ. „intervenţia se judecă o dată cu
cererea principală”), însă, dacă ar duce la întârzierea soluţionării acesteia
acelaşi art. 55 Cod proc. civ. permite instanţei să dispună disjungerea ( art.
55 Cod proc. civ. „...Când însă judecarea cererii ar fi întârziată prin
intervenţia în interes propriu, instanţa poate hotârî despărţirea ei spre a fi
judecată deosebit”). Măsura disjungerii celor două cereri trebuie să fie luată
de către instanţă cu multă precauţie spre a nu lipsi de conţinut şi finalitate o
instituţie creată de legiuitor în scopul soluţionării împreună a unor raporturi
juridice conexe. Instanţa trebuie să uzeze cu prudenţă de prerogativa de a
dispune disjungerea, deoarece această măsură afectează soluţionarea
unitară a unor pretenţii între care a existat legătură, cu atât mai mult cu cât
însăşi instanţa a apreciat faptul că este necesar să se rezolve împreună
pretenţiile respective. În plus, la soluţionarea pretenţiei terţului, chiar dacă
nu există putere de lucru judecat, instanţa ar putea fi influenţată de
hotărârea deja pronunţată cu privire la cererea de chemare în judecată, iar
această împrejurare ar putea fi determinată de dorinţa de a nu pronunţa o
hotărâre care să contrazică, nici măcar parţial, cele stabilite de aceeaşi
instanţă printr-o hotărâre anterioară.
Măsura disjungerii se ia printr-o încheiere care, având
caracterul unui act pentru mai buna administrare a justiţiei, nu este supusă
nici unei căi de atac. Acest lucru este pe deplin justificat prin aceea că, pe
de o parte, un act administrativ al instanţei poate forma obiectul unei căi de
atac numai dacă există o prevedere legală expresă în acest sens, ceea ce
nu este cazul pentru încheierea respectivă, iar, pe de altă parte, din modul
în care este redactat art. 55 Cod proc. civ. , rezultă că măsura disjungerii
este lăsată de către legiuitor la aprecierea suverană a instanţei.
Pentru situaţia în care s-a dispus disjungerea, deşi legea nu
prevede în mod expres, se apreciază1 că este necesar să se constituie un
dosar separat pentru cererea terţului intervenient, iar nu să se pronunţe
două hotărâri de fond în acelaşi dosar, una cu privire la cererea principală,
iar cealaltă asupra cererii incidentale. Acest din urmă procedeu ar putea
duce la întârzierea judecării eventualei căi de atac exercitate împotriva
primei hotărâri, precum şi la alte neajunsuri în legătură cu activitatea
administrativă a instanţei2.
Tot pentru ipoteza în care se dispune disjungerea, trebuie
reţinut că instanţa nu îşi va declina competenţa, deoarece efectul prorogării

1
P. Vasilescu, „“ Tratat teoretic şi practic de procedură civilă”, vol. III, pag. 297-298;
2
Conform autorului P. Vasilescu, op.cit., împrejurarea că la întocmirea celui de al doilea dosar trebuie
făcute copii de pe unele acte de procedură (cele care ar interesa şi soluţionarea pretenţiei terţului) nu
reprezintă un incovenient atât de important încât să determine adoptarea unei soluţii care, practic, nu ar
echivala cu o veritabilă judecare separată a celor două cereri, ci doar pronunţarea a două hotărâri;

27
de competenţă (în temeiul art. 17 Cod proc. civ.) subzistă chiar şi atunci
când cele două cereri nu mai sunt soluţionate prin aceeaşi hotărâre.
În cazul în care cererea de chemare în judecată şi cererea de
intervenţie voluntară principală s-au soluţionat împreună, se pronunţă o
singură hotărâre, care va fi opozabilă tuturor părţilor. Asadar, terţul
intervenient se va putea prevala, faţă de părţile iniţiale, de hotărârea ce i-a
dat câştig de cauză, de exemplu, solicitând punerea acesteia în executare
silită, după cum hotărârea defavorabilă terţului intervenient îi va putea fi
opusă de oricare dintre părţile iniţiale. De asemenea, intervenientul voluntar
principal va putea să exercite căile de atac prevăzute de lege, fiind fără
relevanţă dacă hotărârea respectivă este sau nu atacată şi de către una din
părţile iniţiale.
S-a precizat în literatura de specialitate 1 că nu pot fi admise în
întregime atât cerea de chemare în judecată cât şi cererea de intervenţie
voluntară principală, dacă acestea au acelaşi obiect şi deci se exclud
reciproc. Într-un asemenea caz, s-a conchis că admiterea în întregime a
cererii de chemare în judecată atrage în mod automat respingerea celeilalte
cereri şi invers.2
S-a pus problema în literatura de specialitate de a şti care este
soarta cererii de intervenţie voluntară principală în ipoteza când, după
încuviinţarea acesteia în principiu, s-ar stinge judecata referitoare la
pretenţia din cererea introductivă de instanţă fără a se pronunţa o hotărâre
de fond.3
Într-o primă opinie 4, se consideră că, datorită caracterului
incidental al intervenţiei voluntare principale, precum şi a strânsei legături
dintre cele două cereri, nu s-ar mai putea continua judecarea pretenţiei

1
G. Boroi, „Codul de procedură civilă comentat şi adnotat”, vol. I, pag. 197; V.M. Ciobanu, „Tratat teoretic
şi practic de procedură civilă”, vol. I, pag. 331;
2
Potrivit autorilor V.M.Ciobanu şi Gabriel Boroi, „Drept procesual civil. Curs selectiv. Teste grilă”, pag. 72:
„Este însă posibil ca ambele cereri să fie respinse, iar în această situaţie pârâtul din cererea introductivă
de instanţă este cel care a câştigat procesul, aşa încât el are dreptul la acoperirea cheltuielilor de
judecată avansate, care vor fi recuperate atât de la reclamant, cât şi de la terţul intervenient. De
asemenea, este posibil ca ambele cereri să fie admise numai în parte sau ca una din cereri să fie admisă
în parte, iar cealaltă respinsă, în ambele situaţii cheltuielile de judecată urmând a fi suportate de toate
părţile. Daca identitatea de obiect este numai parţială, soluţiile pot fi următoarele: respingerea ambelor
cereri; admiterea în parte atât a cererii de chemare în judecată, cât şi a cererii de intervenţie voluntară
principală; respingerea unei cereri şi admiterea integrală sau în parte a celeilalte cereri; admiterea în
întregime a unei cereri şi admiterea în parte a celeilalte cereri. La aceste soluţii se mai adaugă şi
admiterea în întregime atât a cererii de chemare în judecată, cât şi a cererii de intervenţie voluntară
principală, însă numai pentru situaţia în care pretenţia reclamantului iniţial şi cea a terţului intervenient
există doar o legătură de conexitate, fără a exista şi identitate de obiect, nici măcar parţială”.
3
P. Vasilescu, „“ Tratat teoretic şi practic de procedură civilă”, vol. III, pag. 297-298; Gr. Porumb, „Codul
de procedură civilă comentat şi adnotat”, vol. I, pag. 353-354; V.M.Ciobanu şi Gabriel Boroi, „Drept
procesual civil. Curs selectiv. Teste grilă”, pag. 73;
4
P. Vasilescu, „“ Tratat teoretic şi practic de procedură civilă”, vol. III, pag. 297-298;

28
terţului, ci acesta trebuie să o reitereze pe cale principală la instanţa
competentă.
Într-o a doua opinie1, se distinge după cum judecata cererii
principale s-ar stinge, pe de o parte, datorită unei cauze ulterioare
introducerii acestei cereri, situaţie în care instanţa va continua să judece
cererea terţului intervenient, iar, pe de altă parte, datorită unei cauze
existente în momentul introducerii cererii de chemare în judecată, situaţie în
care continuarea judecării cererii incidentale nu s-ar mai justifica. În cadrul
acestei concepţii, actele procedurale de dispoziţie ale părţilor iniţiale
(desigur, în privinţa cererii principale) nu ar afecta cu nimic cererea de
intervenţie voluntară principală, însă, judecata acesteia din urmă nu ar mai
continua în cazul anulării cererii introductive de instanţă, al respingerii ei ca
fiind introdusă de o persoană fără calitate procesuală activă2, ca lipsită de
interes, ca prescrisă, etc.
În opinia majoritară3 se apreciază că instanţa va soluţiona în
continuare cererea intervenientului principal, indiferent de cauza pentru
care nu s-a mai judecat pe fond cererea de chemare în judecată4. Această
soluţie se explică prin aceea că intervenientul principal are o poziţie
independentă în proces, iar cererea de intervenţie voluntară principală are
caracter de sine stătător, fiind o veritabilă cerere de chemare în judecată,
existând deci posibilitatea rezolvării ei independent de cererea introductivă
de instanţă.
Se mai precizează, în susţinerea acestei ultime opinii, că şi
atunci când s-ar stinge judecata cererii principale subzistă, în privinţa cererii
de intervenţie voluntară principală, efectul prorogării legale de competenţă.
În ceea ce priveşte cauzele de stingere ce existau la data introducerii cererii
de chemare în judecată, se observă5 faptul că şi în cazul acestora sunt
incidente dispoziţiile art. 17 Cod proc. civ., în sensul că instanţa a devenit
competentă să judece cererea de intervenţie, deoarece era competentă să

1
Gr. Porumb, „Codul de procedură civilă comentat şi adnotat”, vol. I, pag. 356;
2
Acest exemplu duce la concluzia, greu de acceptat că, în cazul acţiunilor (cererilor) reale nu ar putea fi
formulată o intervenţie voluntară principală, dacă terţul ar pretinde acelaşi drept real ca şi reclamantul,
deoarece nu ar fi posibil ca terţul intervenient să obţină o hotărâre de fond favorabilă, întrucât, dacă
reclamantul nu este titularul dreptului real, înseamnă că el nu are calitate procesuală activă, cererea sa
urmând a fi respinsă ca atare, iar, conform opiniei în cauză, judecarea cererii incidentale nu ar mai putea
continua.
3
V.M.Ciobanu şi Gabriel Boroi, „Drept procesual civil. Curs selectiv. Teste grilă”, pag. 73;
4
Potrivit V.M.Ciobanu şi Gabriel Boroi, „Drept procesual civil. Curs selectiv. Teste grilă”, pag. 73, nota de
subsol nr. 2, unde este citată Decizia civilă nr. 529/1995 a Curţii de Apel Galaţi, în Sinteza practicii
judiciare 1995, pag. 134: „Este nelegală soluţia instanţei prin care se ia act de renunţarea reclamantului la
judecată, fără a pune în discuţie şi a se pronunţa asupra cererii de intervenţie voluntară principală
formulată în cauză”;
5
V.M.Ciobanu şi Gabriel Boroi, op.cit., pag. 74;

29
judece cererea principală, chiar dacă aceasta din urmă nu a mai ajuns să
fie soluţionată pe fond.1

Intervenţia voluntară accesorie

Noţiunea şi importanţa intervenţiei accesorii. Potrivit art. 49


alin. (3) Cod procedură civilă intervenţia „...este în interesul uneia dintre
părţi când sprijină numai apărarea acesteia”. Din textul de lege se poate
desprinde concluzia că intervenţia voluntară accesorie este cererea prin
care un terţ care justifică un interes solicită introducerea sa într-un litigiu în
curs de desfăşurare, pentru a apăra drepturile uneia dintre părţile iniţiale2.
În literatura de specialitate intervenţia accesorie este denumită
şi intervenţie conservatoare sau auxiliară. Denumirea este sugestivă în
ceea ce priveşte exprimarea principiului potrivit căruia terţul nu reclamă un
drept propriu în justiţie, respectiv o pretenţie distinctă de pretenţia părţii în
favoarea căreia a intervenit. Aceasta nu înseamnă totuşi că terţul se
transformă într-un simplu apărător al părţii în favoarea căruia a intervenit3,
ci el are un interes propriu în participarea la activitatea judiciară, întrucât
prin intervenţia formulată poate evita o acţiune ulterioară împotriva sa.
Utilitatea şi importanţa intervenţiei accesorii rezită tocmai în necesitatea
apărării pe această cale a unor interese proprii ale terţului. Drept mărturie a
utilităţii acestei instituţii o constituie şi frecventa sa folosire în practica
judiciară, în cele mai varii materii.
Intervenţia voluntară accesorie are un scop limitat, deoarece
terţul nu invocă o pretenţie proprie şi nu urmăreşte obţinerea unei hotărâri
prin care părţile iniţiale să fie condamnate faţă de el, ci tinde, prin apărările
pe care le face, ca instanţa să pronunţe o soluţie în favoarea părţii pentru
care a intervenit.
Ca natură juridică, intervenţia voluntară accesorie este o simplă
apărare, iar din această calificare decurg consecinţe practice deosebite în
ceea ce priveşte regimul juridic al intervenţiei accesorii.
Constituind o cerere incidentală prin care terţul nu invocă un
drept propriu, ci doar sprijină pe reclamant, sau pe pârât, după caz,
intervenţia voluntară accesorie duce la lărgirea cadrului procesual numai
sub aspectul părţilor, nu şi al obiectului litigiului.
1
Idem; o rezervă trebuie făcută pentru situaţia în care cererea principală este respinsă ca inadmisibilă pe
motiv că ar fi de competenţa unui organ fără activitatea jurisdicţională sau este respinsă ca nefiind de
competenţa instanţelor române, deoarece, nefiind competentă să judece cererea principală, instanţa nu
devine competentă nici în privinţa cererii incidentale.
2
V.M.Ciobanu şi Gabriel Boroi, op.cit., pag. 74;
3
Cu toate acestea, potrivit Codului de procedură civilă portughez, în art. 335 terţul este denumit „asistent
al părţii”;

30
Domeniul de aplicabilitate a intervenţiei accesorii. Doctrina
1
juridică consideră în mod constant că intervenţia voluntară accesorie este
admisibilă în orice materie, întrucât nici o dispoziţie procedurală nu o
limitează în mod expres. Spre exemplu, s-a decis că intervenţia accesorie
este admisibilă şi într-o contestaţie la executare2. Instanţa supremă a mai
stabilit că, în litigiile individuale de muncă (conflicte de drepturi), se poate
formula o cerere de intervenţie accesorie, dup cum urmează: dacă se
contestă decizia de desfacere a contractului de muncă, intervenient poate fi
cel care a luat această măsură; în litigiile pentru stabilirea despăgubirilor,
poate interveni salariatul care a înlesnit producerea pagubei; când s-a făcut
o plată nelegală, intervenient poate fi cel care a dispus plata respectivă, iar,
aceste ipoteze se mai adaugă şi posibilitatea sindicatului de a interveni
pentru a apăra drepturile unui membru al său3. Cel mai adesea intervenţia
accesorie este folosită în cadrul acţiunilor reale imobiliare, în litigiile
locative, în litigiile succesorale şi chiar în cadrul unor litigii privitoare la
stabilirea răspunderii civile delictuale.
Totuşi, ca şi în cazul intervenţiei voluntare principale, în pricinile
cu caracter strict personal intervenţia voluntară accesorie este inadmisibila,
exceptând situaţia în care o normă juridică specială ar dispune în sens
contrar, precum şi situaţia în care intervenţia ar privi o cerere accesorie sau
incidentală care nu are un astfel de caracter (de exemplu, dacă într-un
proces de divorţ s-a cerut şi partajarea bunurilor comune).
Intervenientul accesoriu trebuie să justifice întotdeauna un
interes propriu. Chiar daca în cadrul procesului în care intervine nu pretinde
un drept propriu, terţul trebuie să urmărească obţinerea unui folos pentru
sine, iar nu numai pentru partea a cărei poziţie o susţine. S-a arătat că
interesul terţului ar fi acela de a sprijini partea pentru care intervine, faţă de
care este legat printr-un interes juridic conex cu procesul4, însă, având în
vedere că prin interes se înţelege folosul practic, se poate observa că
afirmaţia nu este completă5, deoarece ar putea să creeze impresia că, în
procesul respectiv, folosul practic nu se răsfrânge şi asupra terţului, ci
numai asupra părţii în favoarea căreia a intervenit, ceea ce nu este exact.
În realitate, intervenientul accesoriu are un interes personal, distinct de cel
al părţii pe care o apără, iar aceasta se datorează faptului că drepturile sale
ar putea să fie afectate prin pronunţarea unei hotărâri de condamnare a
1
Gr. Porumb, „Codul de procedură civilă comentat şi adnotat”, vol. I, pag. 156; G. Boroi, „ Codul de
procedură civilă comentat şi adnotat”, vol. I, pag. 202;
2
Tribunalul Suprem, secţia civilă, decizia nr. 647/1969, în „Culegere de decizii ale Tribunalului Suprem”
1969, pag. 251, citată de Ioan Leş, „ Tratat de drept procesual civil”, pag. 102, nota de subsol nr. 2.;
3
Ioan Leş, „ Tratat de drept procesual civil”, pag. 102;
4
Gr. Porumb, „Codul de procedură civilă comentat şi adnotat”, vol. I, pag. 153;
5
V.M. Ciobanu, G. Boroi, op.cit., pag.75;

31
părţii respective. Cu alte cuvinte, susţinând pe una dintre părţile iniţiale,
terţul urmăreşte să preîntămpine pronunţarea unei hotărâri care ar fi
susceptibilă să creeze o situaţie de natură a compromite propriile sale
drepturi.
Din cele mai sus menţionate, rezultă că nu sunt exacte nici
susţinerile conform cărora nu ar trebui ca interesul intervenientului
accesoriu să fie născut şi actual ori că ar fi suficient un interes eventual sau
condiţional1. Deşi prejudiciul pe care l-ar putea suferi terţul nu este decât
eventual, grija de a preveni realizarea acestuia conferă un caracter născut
şi actual interesului intervenientului accesoriu. Ergo, în cazul intervenţiei
voluntare accesorii, este vorba despre un interes actual pentru a preveni un
prejudiciu eventual. Terţul va obţine un folos practic direct şi imediat prin
pronunţarea unei hotărâri în favoarea părţii pe care o apără, deoarece
hotărârea respectivă va stabili sau va confirma o situaţie ce conferă
intervenientului accesoriu certitudinea că drepturile sale, conexe cu această
situaţie juridică, nu sunt afectate cu nimic.
Interesul intervenientului accesoriu poate să fie nu numai de
ordin patrimonial, ci este suficient şi un interes moral. În ceea ce priveşte
sentimentele de afecţiune faţă de una dintre părţi, acestea nu justifică, prin
ele însele, o cerere de intervenţie voluntară accesorie, aceeaşi fiind soluţia
şi atunci când terţul ar urmări doar respectarea unor prevederi legale în
litigiul în care intervine. Nu ar fi suficient nici un interes de principiu, spre
exemplu, cererea de intervenţie voluntară accesorie este inadmisibilă dacă
ar avea ca scop determinarea unei jurisprudenţe pe care terţul ar putea să
o invoce într-un viitor proces al sau. În privinţa problemei de a şti dacă un
interes colectiv ar justifica o intervenţie voluntară accesorie într-un litigiu în
care ar fi vorba despre interese individuale ale părţilor iniţiale, s-a apreciat2
că răspunsul este afirmativ, însă numai pentru situaţiile în care o dispoziţie
legală expresă conferă legitimare procesuală grupului, aşa cum se
întâmplă, de exemplu, în cazul sindicatelor, al asociaţiilor pentru protecţia
consumatorilor, al asociaţiilor pentru protecţia mediului.

Procedura intervenţiei voluntare accesorii. Intervenţia


voluntară accesorie se înfăţişează, din punct de vedere al formei, ca o
simplă cerere, iar nu ca o acţiune de sine stătătoare3, tocmai de aceea este
suficient să respecte dispoziţiile înscrise în art. 82 alin. (1) Cod proc. civ.
Cererea terţului va trebui să cuprindă totuşi şi menţiuni privitoare la

1
P. Vasilescu, op.cit., vol. III, pag. 298;
2
G. Boroi, „Codul de procedură civilă comentat şi adnotat”, vol. I, pag. 199; V.M. Ciobanu, „Tratat teoretic
şi practic de procedură civilă”, vol. I, pag. 333;
3
I. Stoenescu, S. Zilberstein, „Drept procesual civil. Teoria generală. Judecata la prima instanţă.
Hotărârea.”, ediţia a II-a, Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti ,1983 pag. 304-305;

32
justificarea interesului de a interveni şi să indice partea în favoarea căreia
s-a acţionat.
Intervenţia voluntară accesorie poate fi formulată în orice fază a
procesului civil, chiar şi în faţa instanţei de recurs (art. 51 Cod proc. civ.
„Cererea de intervenţie în interesul uneia dintre părţi se poate face chiar
înaintea instanţei de recurs”). A fortiori, ea poate fi formulată şi în faţa
instanţei de apel. Soluţia legislativă conform căreia intervenţia accesorie
poate fi făcută nu numai în faţa primei instanţe, ci în orice fază a judecăţii,
chiar direct în căile de atac, este justificată de natura juridică a acestei
forme de intervenţie voluntară, de faptul că terţul nu supune judecăţii o
pretenţie proprie, astfel încât, prin ipoteză, nu se răpeşte părţilor vreun grad
de jurisdicţie1. Terţul are posibilitatea să intervină pentru a apăra pe una din
părţi şi în cadrul căilor extraordinare de atac de retractare, întrucât acestea
se judecă potrivit regulilor de la judecata în primă instanţă, în apel sau în
recurs, după cum a fost atacată o sentinţă, o decizie de apel sau o decizie
pronunţată în recurs.2
Prevederile art. 52 şi 53 Cod proc. civ. se aplică şi în cazul
intervenţiei voluntare accesorii. Ergo, instanţa de judecată va asculta părţile
şi pe cel care intervine, iar după ce va verifica dacă terţul justifică un interes
propriu, dacă există legătură între cererea principală şi cererea terţului şi
dacă, în funcţie de natura pricinii, această din urmă cerere ar fi admisibilă,
va hotărî asupra încuviinţării în principiu intervenţiei voluntare accesorii,
printr-o încheiere interlocutorie, care nu poate fi atacată decât odată cu
fondul.
În cazul în care încuviinţează în principiu cererea de intervenţie
voluntară accesorie, instanţa va dispune comunicarea acesteia către părţile
iniţiale, iar acestea din urmă au posibilitatea să formuleze întâmpinare,
înlăuntrul termenului acordat de instanţă în acest scop. Se apreciază că
întâmpinarea poate fi depusă chiar de către partea în favoarea căreia s-a
promovat cererea de intervenţie accesorie. Acest lucru s-ar putea produce

1
Ioan Leş, „ Tratat de drept procesual civil”, pag. 102; V.M. Ciobanu, G. Boroi, op.cit., pag.76;
2
Se precizează în literatura juridică (Ioan Leş, „ Tratat de drept procesual civil”, nota de subsol nr. 5, pag.
102; V.M. Ciobanu, G. Boroi, op.cit., nota de subsol nr. 1, pag.76) cât şi în practica judiciară [Tribunalul
Suprem, completul a 7 judecători, decizia nr. 24/1974, pronunţată în compunerea prevăzută de art. 39
alin. (2) şi (3) din fosta Lege pentru organizarea judecătorească, în „Culegere de Decizii ale Tribunalului
Suprem” 1975, pag. 227] că, în conformitate cu reglementarea anterioară, s-a decis că intervenţia
voluntară accesorie este admisibilă şi atunci când cauza este pendente în faţa instanţei de recurs
extraordinar. Deşi recursul extraordinar nu mai există, problema poate fi actualizată, în sensul că ea s-ar
pune în ceea ce priveşte recursul în interesul legii. Cu toate acestea se apreciază (V.M. Ciobanu, „Tratat
teoretic şi practic de procedură civilă”, vol. I, pag. 326-327), că în cazul recursului în interesul legii,
intervenţia voluntară accesorie este inadmisibilă, deoarece, pe de o parte, hotărârea ce se va pronunţa va
produce efecte faţă de părţile din proces, care, de altfel, nici nu trebuie citate, iar, pe de altă parte,
interesul de a determina o jurisprudenţă favorabilă nu este suficient pentru a justifica o intervenţie
voluntară accesorie.

33
atunci când partea în favoarea căreia s-a exercitat dreptul de intervenţie
apreciază că o atare cale procedurală este potrivnică intereselor sale1.
Părţile iniţiale, nu pot formula însă o cerere reconvenţională
împotriva intervenientului accesoriu. Acest lucru este întemeiat pe faptul că
intervenţia accesorie nu constituie o acţiune civilă propriu-zisă, adică un
mijloc procedural apt să conducă în mod nemijlocit la valorificarea unor
pretenţii proprii ale intervenientului.
Terţul intervenient va lua procedura în starea în care aceasta se
găseşte în momentul încuviinţării în principiu a cererii sale, însă actele de
procedură ce urmează vor fi îndeplinite şi faţă de el (art. 53 Cod proc. civ.).
Având în vedere natura juridică a intervenţiei voluntare accesorii, legea
stabileşte că terţul are o poziţie procesuală subordonată părţii pe care o
apără, art. 54 Cod proc. civ. dispunând că „în intervenţia făcută în interesul
uneia din părţi, cel care intervine poate face orice act de procedură care nu
este potrivnic interesului părţii în folosul căreia intervine”. Textul menţionat
prevede însă ce sancţiune intervine în cazul în care terţul ar face un act de
procedură potrivnic intereselor părţii a cărei poziţie o susţine, aşa încât,
instanţa de judecată va considera un asemenea act ca şi cum nu ar fi fost
îndeplinit, cu alte cuvinte, ca neavenit.
Sintagma folosită de legiuitor ridică probleme de interpretare
legate de conţinutul conceptului de act potrivnic. În literatura de specialiate
s-a acreditat opinia, aprobată de marea majoritate a jurisprudenţei, potrivit
căreia natura actelor procesuale potrivnice trebuie să fie apreciată în mod
obiectiv2. În acest sens s-a subliniat că „...interesul la care face referire
textul este acela de a respinge pretenţiile adversarului şi de a câştiga
procesul”3. Intervenientul poate să formuleze orice cerere sau apărare care
sprijină în mod obiectiv poziţia procesuală a părţii în favoarea căreia s-a
formulat intervenţia. El va putea invoca orice excepţii care sunt de natură să
sprijine apărarea părţii în favoarea părţii căreia a intervenit. În acest sens
prin actul potrivnic intereselor părţii în favoarea căreia s-a intervenit se
înţelege orice act ce ar sprijini poziţia celeilalte părţi şi ar duce la căderea în
pretenţii a părţii apărate de intervenientul accesoriu.
Asadar, principiul limitării activităţii procesuale a intervenientului
nu trebuie înţeles într-o manieră absolută. Terţul intervenient nu este un
simplu „asistent” sau „apărător” al părţii în favoarea căreia a intervenit. În
nici un moment nu trebuie ignorat faptul că şi intervenţia voluntară
accesorie a fost reglementată de lege în vederea ocrotirii unor interese ale

1
Ioan Leş, „ Tratat de drept procesual civil”, pag. 102; V.M. Ciobanu, G. Boroi, op.cit., pag.77;
2
M. Gheciu, „Efectele juridice ale intervenţiei terţelor persoane în procesul civil socialist român”, Curtea
Supremă de Justiţie nr. 2/19687, pag. 255, lucrare citată de I. Leş, op. cit., pag. 103, nota subsol 1;
3
Idem;

34
terţilor, interese ce se pot afirma şi realiza deopotrivă prin sprijinirea poziţiei
procesuale a părţilor principale.
Se susţine uneori faptul că intervenientul accesoriu nu ar putea
propune probe noi şi nici nu s-ar putea substitui părţii în favoarea căreia a
intervenit pentru a invoca excepţiile procesuale pe care această parte omite
să le opună adversarului. Totuşi, în cadrul acestei concepţii, intervenţia
voluntară accesorie ar deveni aproape inutilă, de vreme ce terţul ar trebui
să se limiteze la actele de procedură îndeplinite de partea pe care o
susţine. Mai mult, soluţia contrară se poate desprinde din chiar conţinutul
art. 54 Cod proc. civ., care permite terţului să îndeplinească „orice act de
procedură”, interzicându-i doar actele potrivnice interesului părţii în
favoarea căreia a intervenit. Ergo, în legătură cu pretenţiile supuse judecăţii
de către părţi, dar şi în limitele acestora, intervenientul accesoriu poate să
propună probe noi, să aducă noi argumente, să invoce excepţii procesuale
sau alte mijloace de apărare, cu o singură condiţie, şi anume ca activitatea
sa procesuală să profite părţii pe care o apără.
S-a pus problema în literatura de specialitate de a şti dacă
intervenientului accesoriu i se poate lua interogatoriu de către partea în
beneficiul căreia a intervenit1 şi s-a răspuns afirmativ, arătându-se că legea
nu exclude o atare posibilitate şi că partea respectivă ar putea să considere
că intervenţia accesorie este potrivnică intereselor sale2. Referitor la
această soluţie s-au formulat unele rezerve3, susţinute prin aceea că,
deoarece scopul interogatoriului este obţinerea mărturisirii (recunoaşterii),
care, ca mijloc de probă, aşa cum prevede art. 1204 Cod civil, se poate
opune părţii ce a făcut-o, deci nu şi altei părţi din procesul respectiv.
Rezultă că numai atunci când partea ar aprecia intervenţia voluntară
accesorie ca fiind potrivnică intereselor sale, instanţa poate să încuviinţeze
interogatoriul. De asemenea, s-a mai pus problema dacă interogatoriul
poate fi luat în cazul în care partea ar dori să probeze un fapt care priveşte
exclusiv raporturile juridice dintre ea şi intervenient4, răspunzându-se
negativ, având în vedere că acel fapt nu ar ajuta la soluţionarea pretenţiei
ce formează obiectul litigiului. Pentru situaţia în care ar fi vorba despre
fapte în legătură cu pretenţia supusă judecăţii şi care sunt cunoscute de o

1
O. Ungureanu, „Actele de procedură în procesul civil (la instanţa de fond)”, Ed. Press Mihaela, Bucureşti,
1997, pag. 139-140;
2
Idem, pag. 139-140. Autorul adaugă faptul că, în majoritatea cazurilor, atunci când partea în favoarea
căreia s-a intervenit recurge la interogarea terţului intervenient o face pro causa, fiind deci un interogatoriu
de favoare, iar efectele acestuia vor putea fi înlăturate uşor de instanţă, în contextul întregului material
probator de la dosar, precum şi pentru confuziunea de interese, declarată, care există de regulă între cele
două părţi;
3
V.M. Ciobanu, G. Boroi, op.cit., pag. 78;
4
V.M. Ciobanu, G. Boroi, op.cit., pag. 78;

35
persoană, mijlocul procedural nu trebuie să fie intervenţia voluntară
accesorie, ci ascultarea acesteia ca martor1.
Fiind o simplă apărare în favoarea uneia dintre părţile între care
s-a stabilit raportul juridic procesual iniţial, cererea de intervenţie voluntară
accesorie se judecă întotdeauna împreună cu cererea introductivă de
instanţă. Această concluzie se desprinde şi din interpretarea per a contrario
a art. 55 teza a II-a Cod procedură civilă, care se referă numai la
disjungerea de cerere de chemare în judecată a cererii de intervenţie
voluntară principală.
Asupra cererii de intervenţie instanţa trebuie să se pronunţe
chiar în dispozitivul hotărârii2. Această soluţie poate fi dedusă chiar din
dispoziţiile art. 55 Cod procedură civilă, text aplicabil şi intervenţiei accesorii
şi potrivit căruia „intervenţia se judecă odată cu cererea principală”, lucru
care semnifică cu necesitate şi o statuare în cuprinsul dispozitivului a
modului de soluţionare a cererii de intervenţie voluntară accesorie.
Modul de soluţionare a intervenţiei accesorii este inflenţat în
mod semnificativ de soluţia ce urmează să fie pronunţată în cadrul acţiunii
principale, aceasta deoarece această realitate procesuală este o expresie
elocventă a raportului de dependenţă dintre o cerere accesorie şi una
principală. Hotărârea ce se va pronunţa va fi opozabilă tuturor părţilor din
proces, deci şi intervenientului accesoriu.
Aşadar, referitor la soluţia ce se va da cu privire la cererea de
intervenţie voluntară accesorie, aceasta depinde de soluţia ce se va
pronunţa asupra cererii de chemare în judecată, urmând a se distinge după
cum terţul a intervenit în favoarea reclamantului sau a pârâtului. Astfel:
- intervenţia voluntară accesorie în sprijinul pârâtului se va admite dacă
se respinge cererea de chemare în judecată, deoarece pârâtul nu a căzut
în pretenţii, aşa încât apărarea terţului urmează a fi considerată utilă;
- în cazul în care se admite cererea principală, deci atunci când pârâtul
cade în pretenţii, cererea de intervenţie în favoarea acestuia se va
respinge;
- intervenţia voluntară accesorie în favoarea reclamantului se va admite
în situaţia în care instanţa admite cererea de chemare în judecată, întrucât
reclamantul are câştig de cauză, deci apărarea terţului i-a profitat;
- dacă însă se respinge cererea principală, va trebui respinsă şi cererea
de intervenţie accesorie în susţinerea reclamantului, apărarea terţului
neducând la câştigarea litigiului de către partea care a intervenit.

Intervenţia accesorie
1
Idem;
2
M. Gheciu, „Efectele juridice ale intervenţiei terţelor persoane în procesul civil socialist român”, Curtea
Supremă de Justiţie nr. 2/19687, pag. 255, lucrare citată de I. Leş, op. cit., pag. 103, nota subsol 1;

36
În favoarea pârâtului În favoarea reclamantului
S-a admis cererea Se respinge cererea S-a admis cererea Se admite cererea
principală de intervenţie principală de intervenţie
voluntară accesorie voluntară accesorie
S-a respins cerea Se admite cererea de S-a respins cerea Se respinge cererea
principală intervenţie voluntară principală de intervenţie
accesorie voluntară accesorie

Datorită faptului că intervenientul accesoriu nu pretinde un


drept propriu, stingerea judecăţii cu privire la cererea introductivă de
instanţă antrenează în mod inevitabil şi stingerea judecăţii cu privire la
cererea de intervenţie voluntară accesorie. Drept consecinţă a acestui fapt
distingem mai multe situaţii:
- dacă reclamantul renunţă la judecată sau la dreptul subiectiv pretins,
atunci cererea de intervenţie făcută în favoarea sa rămâne lipsită de obiect;
- dacă pârâtul anchiesează la pretenţiile reclamantului, va rămâne lipsită
de obiect cererea prin care terţul a intervenit în apărarea pârâtului1;
- dacă părţile iniţiale sting litigiul printr-o tranzacţie judiciară, în regulă
generală, terţul nu va putea să solicite continuarea judecăţii2;
- perimarea cererii de chemare în judecată îşi produce efectele şi faţă de
cererea de intervenţie voluntară accesorie.3
În ceea ce priveşte suportarea cheltuielilor de judecată, s-a
precizat că interveninetul accesoriu nu poate fi obligat la plata acestora4.
Aserţiunea trebuie înţeleasă5 în sensul că, dacă partea pentru care a
intervenit cade în pretenţii, numai aceasta va suporta cheltuielile de
judecată avansate de adversar. Se apreciază însă6 că, în cazul în care
partea ce a avut câştig de cauză a făcut o serie de cheltuieli numai pentru a
combate susţinerile intervenientului accesoriu, acesta din urmă va fi obligat
la plata cheltuielilor respectiv. De asemenea, se admite că intervenientul
accesoriu trebuie să suporte întotdeauna cheltuielile propriei cereri,
indiferent dacă hotărârea s-a pronunţat ori nu împotriva părţii pentru care a
intervenit, această soluţie fiind argumentată pe faptul că intervenţia
voluntară accesorie nu trebuie să aibă drept consecinţă augmentarea
1
În ambele cazuri, nu va mai fi soluţionată nici eventuala cerere de intervenţie accesorie în favoarea părţii
de la care provine actul de dispoziţie;
2
Totuşi, dacă este cazul, terţul ar putea să învedereze istanţei împrejurarea că părţile iniţiale au încheiat
tranzacţia respectivă pentru a îi frauda interesele, ipoteză în care instanţa va refuza să ia act de tranzacţia
intervenită între părţile iniţiale şi va continua judecata pe fond (V.M. Ciobanu, G. Boroi, op.cit., pag. 79);
3
Dacă recursul urmează a se respinge ca tardiv introdus, atunci cererea de intervenţie accesorie făcută în
favoarea recurentului înaintea instanţei de recurs nu mai poate fi examinată datorită dependenţei
procesuale a intervenientului faţă de partea pentru care a intervenit – Curtea de Apel Braşov, decizia civilă
nr. 709/1998, în „Culegere de practică judiciară 1994-1998”, pag. 108;
4
P. Vasilescu, “ Tratat teoretic şi practic de procedură civilă”, vol. III, pag. 299;
5
Idem;
6
Ioan Leş, „ Tratat de drept procesual civil”, pag. 104; V.M. Ciobanu, G. Boroi, op.cit., pag.79;

37
cheltuielilor de judecată pe care le va suporta partea care va cădea în
pretenţii.
Practica judiciară demonstrează că pot exista situaţii în care
terţul să determine prin activitatea sa o sporire a cheltuielilor de judecată,
apreciindu-se însă că acesta ar putea fi obligat la plata cheltuielor de
judecată chiar faţă de partea în folosul căreia a intervenit1.
Având în vedere împrejurarea că terţul are o poziţie dependentă
de cea a părţii pe care o apără, art. 56 Cod proc. civ. prevede că „apelul
sau recursul făcut de cel care intervine în interesul uneia dintre părţi se
socoteşte neavenit, dacă partea pentru care a intervenit nu a făcut ea
însăşi apel sau recurs”. În baza acestui text de lege, s-a decis că recursul
(sau, după caz, apelul) intervenientului accesoriu devine inadmisibil şi
atunci când recursul (apelul) părţii a fost respins ca tardiv 2, anulat ca
netimbrat3, precum şi atunci când partea în favoarea căreia s-a intervenit şi-
a retras apelul (sau, după caz, recursul)4.

Efectele procesuale ale intervenţiei voluntare accesorii sunt


mai puţin energice decât cele ale intervenţiei principale. În primul rând,
terţul dobândeşte calitatea de parte în proces, iar hotărârea ce se va
pronunţa îi va fi şi lui opozabilă. Prin urmare, terţul nu se va mai afla la
adăpostul marelui principiu al relativităţii lucrului judecat. Intervenţia
voluntară accesorie nu produce unele din efectele pe care le determină
intervenţia principală, cum ar fi întreruperea prescripţiei dreptului la acţiune
sau punerea în întârziere a debitorului.

b. CHEMAREA ÎN JUDECATĂ A ALTOR PERSOANE

Definirea şi importanţa instituţiei. Domeniul de aplicare.


Chemarea în judecată a altor persoane este reglementată de către Codul
de procedură civilă în art. 57 – 59. Potrivit art. 57 alin. (1) Cod. proc. civ.
„Oricare din părţi poate să cheme în judecată o altă persoană care ar putea

1
Ioan Leş, „ Tratat de drept procesual civil”, pag. 104; O atare posibilitate este certă, de exemplu, în cazul
în care terţul a promovat calea ordinaă de atac a apelului sau a recursului, în pofida neexercitării unei
asemenea căi de atac de către partea principală în favoarea căreia s-a formulat cererea de intervenţie.
2
Curtea de Apel Iaşi, decizia civilă nr. 534/2000, în „Jurisprudenţa 2000” pag. 237, citată de V.M. Ciobanu,
G. Boroi, op.cit., pag.79, nota de subsol nr. 3;
3
Tribunalul judeţului Braşov, decizia civilă nr. 1177/1985, în Revista Română de Drept nr. 8/1996, pag. 77
citată de V.M. Ciobanu, G. Boroi, op.cit., pag.79, nota de subsol nr. 4;
4
Curtea Supremă de Justiţie, secţia de contecios administrativ, decizia nr. 875/1995, în Buletinul
Jurisprudenţei 1995, pag. 618 citată de V.M. Ciobanu, G. Boroi, op.cit., pag.79, nota de subsol nr. 4;
Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, decizia nr. 429/1998, în Culegere de practică judiciară civilă
1993-1998, pag. 295; Curtea de Apel Braşov, decizia civilă nr. 655/1998, în Culegere de practică judiciară
1994-1998;

38
să pretindă aceleaşi drepturi ca şi reclamantul”. În considerarea acestor
prevederi procedurale chemarea în judecată1 a altor persoane poate fi
definită ca fiind acea formă de participare a terţilor la activitatea judiciară
care conferă părţilor principale, în scopul preîntâmpinării unui litigiu viitor,
posibilitatea de a solicita introducerea în proces a acelor persoane care ar
putea pretinde aceleaşi drepturi ca şi reclamantul2.
Elementele definitorii ale acestei forme de atragere a terţilor la
judecată sunt desprinse din chiar art. 57 alin. (1), fiind următoarele:
- terţul este introdus în proces nu la cererea sa, ca în cazul intervenţiei
voluntare, ci la cererea uneia dintre persoanele care au deja calitatea de
parte în procesul respectiv;
- poate fi atrasă la judecată, prin intermediul acestei forme intervenţie
forţată, numai persoana care ar fi în măsură să invoce aceleaşi drepturi
subiective civile ca şi reclamantul.
Instituţia chemării în judecată a altor persoane conduce la
soluţionarea unor raporturi juridice conexe în unul şi acelaşi cadru
procesual, contribuind în acest mod la o mai bună administrare a justiţiei.
Acesta constituie practic şi interesul părţii de a formula o cerere de
chemare în judecată a altei persoane. De cele mai multe ori, interesul de a
formula o cerere de chemare în judecată a altor persoane care pot pretinde
aceleaşi drepturi ca şi reclamantul aparţine pârâtului. Astfel, de exemplu3: în
cazul raporturilor juridice obligaţionale cu pluralitate de creditori, dacă
debitorul, care este acţionat în judecată numai de către unul dintre creditori,
are motive să refuze plata, invocând anularea sau rezoluţiunea contractului,
stingerea creanţei etc., atunci el va solicita introducerea în proces şi a
celorlalţi creditori, pentru a obţine o singură hotărâre, opozabilă tuturor
creditorilor respectivi; în cazul cesiunii de creanţă, atunci când debitorul
cedat este chemat în judecată de către creditorul cedent, deşi un terţ i-a
notificat cesiunea de creanţă, pentru a evita riscul unei plăţi nevalabile,
debitorul va trebui să formuleze o cerere de introducere în proces a
creditorului cesionar; tot în cazul cesiunii de creanţă, dacă vechiul creditor
i-a notificat debitorului că nu recunoaşte ca valabilă cesiunea şi i-a cerut să
nu facă plata, iar după aceea creditorul cesionar îl acţionează în judecată
pe debitorul cedat, acesta din urmă are interesul de a-l introduce în cauză
pe creditorul cedent; în situaţia în care posesorul unui imobil se vede
1
Unii autori denumesc chemarea în judecată a altor persoane şi intervenţie forţată (Gr. Porumb, „Codul
de procedură civilă comentat şi adnotat”, vol. I, pag. 158), deşi aceasta din urmă are o sferă mai largă,
deoarece şi terţul chemat în garanţie, precum şi cel arătat ca titular al dreptului real sunt atraşi la judecată
tot la cererea părţilor iniţiale;
2
Ioan Leş, „ Tratat de drept procesual civil”, pag. 104; V.M.Ciobanu şi Gabriel Boroi, „Drept procesual
civil. Curs selectiv. Teste grilă”, pag. 80;
3
Ioan Leş, „ Tratat de drept procesual civil”, pag. 104-105; P. Vasilescu, “ Tratat teoretic şi practic de
procedură civilă”, vol. III, pag. 300; G. Boroi, „Codul de procedură civilă comentat şi adnotat”, vol. I, pag.
200-201; V.M. Ciobanu, „Tratat teoretic şi practic de procedură civilă”, vol. I, pag. 334-335;

39
chemat în judecată de o persoană ce invocă titlul de moştenitor, el poate să
introducă în proces şi pe ceilalţi moştenitori, pentru a obţine o hotărâre
opozabilă tuturor acestora; dacă reclamantul revendică un bun de la pârât,
acesta din urmă poate să introducă în proces pe terţul care, de asemenea,
pretinde că este proprietarul acelui bun, etc.
S-a concluzionat însă1, că nu este suficient ca pârâtul să
inventeze o ipoteză nesprijinită pe nici o probă, pentru ca instanţa să
dispună introducerea unui terţ în proces, atunci când raporturile dintre părţi
sunt clare, iar pârâtul nu justifică temerea unui litigiu ulterior. Soluţia dată îşi
găseşte motivarea şi în privinţa cererii prin care reclamantul solicită
chemarea în judecată a altei persoane, dar în majoritatea cazurilor, pârâtul
este cel care procedează într-un asemenea mod, spre a tergiversa
judecata.
În ceea ce îl priveşte pe reclamant, acesta are posibilitatea să
formuleze cererea de chemare în judecată (cererea introductivă de
instanţă) împotriva oricărei persoane care ar avea legătură cu raportul
juridic substanţial dedus judecăţii şi căreia vrea să îi facă opozabilă
hotărârea. Există posibilitatea ca reclamantul să afle despre existenţa unui
terţ care ar fi în măsură să pretindă aceleaşi drepturi ca şi el după
declanşarea procesului, fie din susţinerile pârâtului, fie din probele
administrate în cauză. Tocmai de accea, legea acordă şi reclamantului
dreptul de a introduce o cerere întemeiată pe dispoziţiile art. 57 Cod proc.
civ., însă, terţul atras la judecată pe această cale nu va dobândi calitatea de
pârât, pe care ar fi avut-o în cazul în care cererea de chemare în judecată
ar fi fost formulată şi împotriva lui, ci va dobândi calitatea indicată de art. 58
Cod proc. civ. („Cel chemat în judecată dobândeşte calitatea de
intervenient în interes propriu, iar hotărârea îi va fi opozabilă”). Astfel, în
ipoteza în care creditorul cesionar îl acţionează în judecată pe debitorul
cedat, iar acesta se apără invocând interdicţia de a plăti pe care i-a
notificat-o creditorul cedent, reclamantul are intersul să îl introducă în cauză
pe creditorul cedent; atunci când creditorul pretinde plata creanţei sale, iar
debitorul se apără arătând că i s-a notificat de către un terţ cesiunea
creanţei respective, reclamantul justifică şi el interesul de a-l atrage la
judecată pe cel despre care se afirmă că ar fi un creditor cesionar; dacă se
revendică un bun, iar pârâtul indică un terţ ca fiind proprietarul acelui bun,
fără însă a formula o cerere bazată pe dispoziţiile art. 64 Cod procedură
civilă, reclamantul poate să solicite introducerea în proces a terţului
respectiv; în cazul în care pârâtul arată că stăpâneşte imobilul revendicat în
indiviziune cu alte persoane, se apreciază că reclamantul poate să solicite

1
V.M.Ciobanu şi Gabriel Boroi, „Drept procesual civil. Curs selectiv. Teste grilă”, pag. 81;

40
introducerea acestora în proces, deoarece obiectul litigiului îl reprezintă
dreptul de proprietate asupra acelui imobil, etc.1

Condiţiile chemării în judecată a altor persoane. Chemarea


în judecată a altor persoane poate fi exercitată cu respectarea tuturor
condiţiilor necesare pentru participarea terţelor persoane la activitatea
judiciară. Legea mai impune însă şi o condiţie particulară deosebit de
importantă, şi anume aceea ca terţul introdus în proces să poată pretinde
„...aceleaşi drepturi ca şi reclamantul” [art. 57 alin. (1)]. Cerinţa este
importantă din perspectiva faptului că circumscrie şi domeniul de
aplicabilitate al instituţiei.
Uneori, în jurisprudenţa noastră, s-a dat o interpretare
extensivă a art. 57 Cod proc. civ., apreciindu-se că pe baza acestor
dispoziţii legale pot fi introduse în proces terţe persoane nu numai în
calitate de reclamante, ci şi de pârâte2. Alte instanţe au promovat chiar şi
punctul de vedere potrivit căruia art. 57 Cod procedură civilă ar justifica
introducerea unui terţ în proces din oficiu3.
O parte a doctrinei a anchiesat la opinia potrivit căreia art. 57
Cod proc. civ. permite introducerea unui terţ în proces în calitate de pârât. 4
Această opinie a fost criricată în literatura noastră de specialitate, întrucât
instituţia cercetată nu poate fi utilizată de către părţile principale, decât
atunci când terţul introdus în proces ar putea pretinde aceleaşi drepturi ca
şi reclamantul5. Deşi art. 57 Cod proc. civ. sugerează posibilitatea
introducerii unui terţ în proces ca pârât, în realitate legea permite doar
introducerea unei persoane în procedura judiciară în calitate de reclamant6.

1
Exemplele au provenit din următoarele surse: Ioan Leş, „ Tratat de drept procesual civil”, pag. 104-105;
P. Vasilescu, “ Tratat teoretic şi practic de procedură civilă”, vol. III, pag. 300; G. Boroi, „Codul de
procedură civilă comentat şi adnotat”, vol. I, pag. 200-201; V.M. Ciobanu, „Tratat teoretic şi practic de
procedură civilă”, vol. I, pag. 334-335;
2
Ioan Leş, „Participarea părţilor în procesul civil”, pag. 153, în nota de subsol nr. 1, redă două exemple de
decizii în acest sens: Tribunalul regional Craiova, decizia civilă nr. 3455/1958 cu o notă aprobativă de M.
Ştefănescu, în Revista „Legalitatea Populară” nr. 1/1960, pag. 96; Tribunalul regional Dobrogea, decizia
civilă nr. 666/1963, cu o notă crirică de M. Ionescu, în Revista „Justiţia Nouă” nr. 6/1965, pag. 125-128;
3
Tribunalul jud. Harghita, decizia civilă nr. 575/1978, în „ Revista Română de Drept” nr. 12/1979, pag. 41-
42, citată de Ioan Leş, în lucrarea „Participarea părţilor în procesul civil”, pag. 153, în nota de subsol nr. 2;
4
M. Ştefănescu, notă aprobativă la decizia civilă nr. 3455/1958 a Tribunalului regional Craiova în Revista
„Legalitatea Populară” nr. 1/1960, pag. 97;
5
I. Stoenescu, S. Zilberstein, „Drept procesual civil. Teoria generală. Judecata la prima instanţă.
Hotărârea.”, ediţia a II-a, Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti ,1983 pag. 307; reputatul profesor Ilie
Stoenescu remarca în acest sens că instituţia analizată nu poate fi utilizată „... în acele cazuri în care, în
cursul judecăţii, se consideră, fie că reclamantul a ales greşit persoana pârâtului, pentru că în realitate
trebuia să-şi valorifice pretenţia faţă de un alt pârât – cu care are raportul juridic – fie că alături de pârâtul
iniţial ar putea să-şi îndrepte pretenţia faţă de un altul”.
6
I. Deleanu, „Tratat de procedură civilă”, Editura Servo Sat, 2000, vol. II, pag. 151, opinia fiind împărtăşită
şi de practica instanţei noastre supreme, citată de autor, şi anume Tribunalul Suprem, colegiul civil,
decizia nr. 150/1962, în Culegere de Decizii ale Tribunalului Suprem 1962, pag. 305;

41
Calitatea procesuală de reclamant a terţului introdus în litigiu
rezultă şi din dispoziţiile art. 58 Cod procedură civilă. Potrivit acestui text:
„Cel chemat în judecată dobândeşte calitatea de intervenient în interes
propriu, iar hotărârea îi va fi opozabilă”. Ori, calitatea de intervenient în
interes propriu nu este altceva decât o varietate a calităţii de reclamant1.
Din punctul de vedere al formei legea procesuală se limitează
la precizarea potrivit căreia cererea de chemare în judecată a altor
persoane „... va fi motivată şi se va comunica atât celui chemat, cât şi părţii
potrivinice” [art. 57 alin. (4) Cod proc. civ.]. Dispoziţiile legale menţionate nu
trebuiesc însă interpretate într-un context izolat, ci în concordanţă cu toate
normele care reglementează această instituţie. Astfel, chiar dacă, prin
intermediul cererii de chemare în judecată a altor persoane una dintre
părţile principale urmăreşte soluţionarea definitivă a unor raporturi juridice
pe baza cărora terţul ar putea pretinde aceleaşi drepturi ca şi reclamantul,
pe de altă parte terţul dobândeşte poziţia procesuală de reclamant, ceea ce
îi conferă posibilitatea de a-şi valorifica pretenţii proprii în faţa instanţei, iar
sub aspect procesual, cererea întemeiată pe dispoziţiile art. 57 Cod proc.
civ. este asimilată cererii de intervenţie voluntară principală, care, la rândul
ei, în ceea ce priveşte natrura juridică, reprezintă o veritabilă cerere de
chemare în judecată. În consecinţă, se apreciază2 că cererea de chemare
în judecată a altor persoane trebuie să îndeplinească toate condiţiile
prevăzute de art. 112 Cod proc. civ. pentru cererea de chemare în judecată,
iar în plus, va cuprinde şi menţiunile referitoare la individualizarea
procesului în care se formulează. Cererea de chemare în judecată a altei
persoane ce ar putea să pretindă aceleaşi drepturi ca şi reclamantul se
comunică atât terţului introdus în proces, cât şi părţii adverse. La
exemplarul destinat terţului, se vor alătura copii de pe cererea de chemare
în judecată, dacă este cazul şi de pe alte acte de procedură ce au aceeaşi
natură juridică, de pe întâmpinare, precum şi de pe înscrisurile aflate la
dosar [art. 57 alin. (4) Cod proc. civ.]

Procedura chemării în judecată a altor persoane. Cererea


de chemare în judecată a altor persoane poate fi promovată numai în faţa
primei instanţe. Această soluţie legislativă se întemeiază pe necesitatea
respectării principiului celor două grade de jurisdicţie.
Termenul în care se poate depune cererea de chemare în
judecată a altor persoane ce ar putea să invoce aceleaşi drepturi ca şi
reclamantul diferă după cum cererea este introdusă de către pârât sau de
către reclamant. Potrivit art. 57 alin. (2) Cod proc. civ. „Cererea făcută de
1
Ioan Leş, „Participarea părţilor în procesul civil”, pag. 153;
2
Ioan Leş, „ Tratat de drept procesual civil”, pag. 105-106; V.M.Ciobanu şi Gabriel Boroi, „Drept procesual
civil. Curs selectiv. Teste grilă”, pag. 83;

42
pârât se depune o dată cu întâmpinarea. Când întâmpinarea nu este
obligatorie, cererea se va depune cel mai târziu la prima zi de înfăţişare”,
iar, conform art. 57 alin. (3) Cod proc. civ. „Cererea făcută de reclamant se
depune cel mai târziu până la închiderea dezbaterilor înaintea primei
instanţe”. Justificarea acestor dispoziţii legale constă în aceea că pârâtul
este în măsură să cunoască persoanele ce pot pretinde aceleaşi drepturi ca
şi reclamantul imediat după ce i s-a comunicat cererea de chemare în
judecată, aşa încât, pentru a preîntâmpina posibilitatea folosirii acestei
forme de intervenţie forţată cu scopul de a întârzia judecata pe fond,
legiuitorul a stabilit că pârâtul trebuie să depună cererea in limine litis. În
schimb, pentru reclamant nu s-a prevăzut ca termen limită pentru
introducerea cererii prima zi de înfăţişare, întrucât, de cele mai multe ori, el
ia cunoştinţă în cursul judecăţii de împrejurarea că terţe persoane ar putea
să pretindă aceleaşi drepturi. De altfel, art. 132 alin. (1) Cod proc. civ. îi
conferă reclamantului dreptul de a-şi modifica sau întregi cererea de
chemare în judecată până la prima zi de înfăţişare ori înlăuntrul termenului
încuviinţat de către instanţă în acest scop la prima zi de înfăţişare, iar, sub
unele aspecte, este preferabil pentru reclamant să recurgă la modificarea
sau întregirea cererii de chemare în judecată (de exemplu, terţul ar dobândi
calitatea de pârât, iar nu de intervenient principal; taxele de timbru, etc.),
ceea ce înseamnă că textul de lege ar fi devenit inaplicabil în practică dacă
ar fi stabilit că şi reclamantul trebuie să depună cererea întemeiată pe art.
57 Cod proc. civ. până la prima zi de înfăţişare.1
În legătură cu termenul de depunere a cererii de chemare în
judecată a altor persoană, unele dificultăţi se ivesc în cazul în care este
deja formulată o cerere reconvenţională sau o cerere de intervenţie
voluntară principală, deoarece în litigiul respectiv, o parte poate deţine atât
calitatea de reclamant, cât şi calitatea de pârât.
Astfel, dacă terţul ar fi în măsură să invoce aceleaşi drepturi
precum cele pretinse prin cererea reconvenţională, se consideră2 că
termenul pentru depunerea cererii întemeiate pe dispoziţiile art. 57 Cod
proc. civ. se determină prin raportarea la cererea reconvenţională, deci
reclamantul din această urmă cerere (pârâtul din cererea principală) ar
putea să cheme în judecată o altă persoană până la împlinirea termenului
acordat de instanţă, potrivit art. 132 alin. final Cod proc. civ., spre a depune
întâmpinarea la cererea reconvenţională. În situaţia în care terţul ar fi în
măsură să invoce aceleaşi drepturi ca şi cele pretinse prin cererea de
chemare în judecată, termenul de introducere a acestuia în proces se
stabileşte prin raportarea la calitatea iniţială a părţilor dobândită ca urmare
a cererii prin care s-a declanşat litigiul respectiv.
1
V.M.Ciobanu şi Gabriel Boroi, „Drept procesual civil. Curs selectiv. Teste grilă”, pag. 82;
2
G. Boroi, „Codul de procedură civilă comentat şi adnotat”, vol. I, pag. 203;

43
Dacă a fost formulată o cerere de intervenţie voluntară
principală, se apreciază1 că trebuie să se distingă după cum există
identitate între obiectul cererii de chemare în judecată şi obiectul cererii de
intervenţie voluntară principală sau numai olegătură de conexitate. În primul
caz, reclamantul din cererea introductivă de instanţă, cât şi intervenientul
voluntar principal pot chema în judecată alte persoane până la închiderea
dezbaterilor, deoarece ambii deţin calitatea de reclamant, iar pârâtul din
cererea principală, care rămâne cu această calitate şi în cererea de
intervenţie voluntară principală, poate solicita introducerea unei alte
persoane în proces odată cu întâmpinarea la cererea introductivă de
instanţă sau, după caz, până la prima zi de înfăţişare, fiind nerelevant faptul
că intervenţia voluntară principală a fost făcută după acest moment. În cel
de-al doilea caz, dacă terţul ar fi în măsură să invoce aceleaşi drepturi ca şi
intervenientul principal, acesta din urmă îl poate chema în judecată până la
închiderea dezbaterilor, iar părţile iniţiale (reclamantul şi pârâtul din cererea
principală) îl pot introduce pe terţ în proces până la împlinirea termenului
acordat de instanţă în vederea depunerii întâmpinării la cererea de
intervenţie voluntară principală.
Deşi termenul de depunere a cererii de chemare în judecată a
altei persoane este un termen legal peremptoriu, nerespectarea lui nu
atrage sancţiunea decăderii, deoarece art. 135 Cod proc. civ. stabileşte o
sancţiune specifică, şi anume: „ Cererea reconvenţională şi introducerea
unei alte persoane în judecată, care nu se vor fi făcut înlăuntrul termenului
prevăzut de lege, se vor judeca deosebit, afară de cazul când amândouă
părţile consimt să se judece împreună”. Părţile pot conveni ca numai
cererea formulată de către pârât să fie primită după împlinirea termenului,
nu însă si cea făcută de reclamant, întrucât, într-o asemenea ipoteză, ar
însemna să se permită reclamantului să introducă un terţ în proces direct în
apel, cu toate că art. 294 alin. (1) Cod proc. civ. interzice cererile noi în
apel2. Cu toate că art. 135 Cod proc. civ nu distinge după cum cererea de
intervenţie forţată este formulată de pârât sau de reclamant, trebuie totuşi
observat că acest articol se află situat sub titlul consacrat procedurii
înaintea primei instanţe, iar art. 298 Cod proc. civ. stabileşte că dispoziţiile
privind judecata în primă instanţă se aplică şi în instanţa de apel numai în
măsura în care nu sunt potrivnice dispoziţiilor care reglementează apelul3.
Ergo, dacă pârâtul depune cererea de chemare în judecată a altei persoane
după depunerea întâmpinării, sau dacă întâmpinarea nu este obligatorie,
după prima zi de înfăţişare, însă mai înainte de închiderea dezabterilor

1
V.M. Ciobanu, „Tratat teoretic şi practic de procedură civilă”, vol. I, pag. 336;
2
G. Boroi, „Codul de procedură civilă comentat şi adnotat”, vol. I, pag. 203; V.M. Ciobanu, „Tratat teoretic
şi practic de procedură civilă”, vol. I, pag. 336;
3
V.M.Ciobanu şi Gabriel Boroi, „Drept procesual civil. Curs selectiv. Teste grilă”, pag. 83;

44
înaintea primei instanţe, judecătorul îl va întreba pe reclamant dacă este de
acord cu primirea cererii, iar în situaţia în care acesta răspunde negativ,
cererea va fi judecată separat, fiind necesar să se constituie un dosar
distinct.
Corespunzător reglementării anterioare, s-a decis că se poate
formula o cerere întemeiată pe prevederile art. 57 Cod proc. civ. şi cu
ocazia rejudecării fondului după casarea cu trimitere1. Faţă de stadiul actual
al reglementării, soluţia trebuie nuanţată, în sensul că este necesar să se
asigure parcurgerea a două grade de jurisdicţie în fond2. Astfel, cererea
întemeiată pe prevederile art. 57 cod proc. civ. este admisibilă şi în cadrul
rejudecării fondului cu casare după trimitere, dar numai dacă recursul a fost
exercitat împotriva unei sentinţe care, potrivit legii, se pronunţă fără drept
de apel ori dacă s-a casat pentru necompetenţa atât a instanţei de apel, cât
şi a primei instanţe, trimiţându-se pricina la instanţa competentă să judece
în primă instanţă.3
După înregistrarea cererii instanţa va dispune comunicarea
acesteia terţului şi părţii potrivnice. O dată cu cererea vor fi comunicate
terţului şi copii după cererea principală, după întâmpinare şi după
înscrisurile de la dosar.
Spre deosebire de intervenţia voluntară, legea nu mai prevede
că instanţa ar trebui să se pronunţe asupra admisibilităţii în principiu a
cererii de chemare în judecată a altei persoane ce ar putea să pretindă
aceleaşi drepturi ca şi reclamantul, ceea ce înseamnă că instanţa va lua act
de depunerea cererii, iar apoi o va soluţiona pe fond, odată cu cererea
principală. Hotărârea ce se va pronunţa va trebui să cuprindă soluţii atât cu
privire la cererea de chemare în judecată a altor persoane, cât şi cu privire
la acţiunea principală. Dacă cererea de chemare în judecată a altor
persoane determină întârzierea soluţionării litigiului instanţa va putea
dispune disjungerea ei de acţiunea principală4. Atunci când cererea nu
poate fi primită (de exemplu, dacă se urmăreşte introducerea în proces pe
aceast cale a unui nou pârât), instanţa va pronunţa o încheiere de
respingere a cererii ca inadmisibilă5. În ambele cazuri, încheierea nu poate
fi atacată decât odată cu hotărârea pronunţată asupra fondului pretenţiei
formulate de reclamant prin cererea de declanşare a procesului respectiv.

Efectele cererii de chemare în judecată a altor persoane.


Introducerea unui terţ în proces în temeiul art. 57 Cod proc. civ. determină
1
Tribunalul regional Craiova III, decizia civilă nr. 3455/1958, în Revista „Legalitatea Populară”, nr. 1/1960
citată de Ioan Leş, „Participarea părţilor în procesul civil”, pag. 154;
2
Ioan Leş, „Participarea părţilor în procesul civil”, pag. 154;
3
Idem;
4
Gr. Porumb, „Codul de procedură civilă comentat şi adnotat”, vol. I, pag. 159;
5
Gr. Porumb, „Codul de procedură civilă comentat şi adnotat”, vol. I, pag. 159;

45
efecte procesuale importante. Un prim efect este cel al dobândirii de către
terţ a calităţii de intervenient în interes propriu, aşa încât el se bucură de
independenţă procesuală, având, în principiu, aceleaşi drepturi ca şi
intervenientul principal. Pe cale de consecinţă, el poate beneficia de toate
drepturile procedurale recunoscute de lege părţilor, inclusiv de dreptul de a
încheia acte procesuale de dispoziţie. Literatura de specialitate1 a fost
confruntată cu problema determinării eficienţei actelor de dispoziţie ale
terţului intervenient. S-a opinat în acest sens că terţul poate uza de toate
drepturile procesuale, inclusiv de dreptul de a renunţa la judecată, la dreptul
subiectiv de a pune capăt procesului printr-o tranzacţie2. În principiu, din
momentul introducerii sale în proces, terţul dobândeşte independenţă
procesuală, poziţie care îi conferă posibilitatea de a renunţa la acţiune sau
la dreptul pretins. Se precizează3 însă, că renunţarea părţii principale la
cererea de introducere a terţului în proces, devine ineficientă tocmai
datorită poziţiei independente dobândite de către acesta din urmă. Soluţia
se întemeiază pe caracterul preventiv al acestei instituţii. Pe de altă parte,
valorificarea unui drept propriu de către un terţ nu poate depinde exclusiv
de voinţa părţii care a solicitat introducerea în cauză4.
Din momentul introducerii terţului în proces acesta va trebui să
ia procedura în starea în care ea se află în momentul intervenţiei, actele de
procedură îndeplinite anterior intrării sale în judecată fiindu-i opozabile.
Acest efect nu este consacrat în mod expres de lege pentru această,
soluţia reieşind din coroborarea art. 58 Cod proc. civ., cu dispoziţiile art. 53
Cod proc. civ., la care face indirect trimitere şi art. 58 Cod. proc. civ.5 Alte
efecte produse: are loc o prorogare legală a competenţei, dacă este cazul;
hotărârea ce se va pronunţa va avea putere de lucru judecat şi faţă de terţ;
terţul chemat în judecată poate exercita căile de atac prevăzute de lege,
indiferent dacă părţile iniţiale au atacat sau nu hotărârea.
Instituţia chemării în judecată a altor persoane produce, în
anumite circumstanţe, şi un efect specific. Potrivit art. 59 Cod proc. civ., în
ipoteza în care „pârâtul chemat în judecată pentru o datorie bănească
recunoaşte şi declară că voieşte să o execute faţă de cel care îşi va stabili
judecătoreşte dreptul, el va fi scos din judecată dacă depune suma
datorată”. Prin urmare, în prezenţa condiţiilor evocate în textul de lege citat,
1
M. Gheciu, „Efectele juridice ale intervenţiei terţelor persoane în procesul civil socialist român”, Curtea
Supremă de Justiţie nr. 2/19687, pag. 253, lucrare citată de I. Leş, „ Tratat de drept procesual civil”, pag.
106, nota subsol nr. 2;
2
Idem;
3
Ioan Leş, „ Tratat de drept procesual civil”, pag. 106; V.M.Ciobanu şi Gabriel Boroi, „Drept procesual
civil. Curs selectiv. Teste grilă”, pag. 84;
4
Ioan Leş, „Participarea părţilor în procesul civil”, pag. 159;
5
M. Gheciu, „Efectele juridice ale intervenţiei terţelor persoane în procesul civil socialist român”, Curtea
Supremă de Justiţie nr. 2/19687, pag. 255, lucrare citată de I. Leş, „ Tratat de drept procesual civil”, pag.
106, nota subsol nr. 5;

46
pârâtul urmează să fie scos din cauză. Scoaterea din cauză a pârâtului se
dispune de către instanţă printr-o încheiere. Într-o asemenea ipoteză,
procesul va continua între reclamant şi terţul chemat în judecată în temeiul
art. 57 Cod proc. civ.
Art. 59 Cod proc. civ. reprezintă o normă specială, astfel încât
nu îşi găseşte aplicarea decât în cazul în care litigiul are ca obiect plata
unei sume de bani1. Dispoziţiile legale menţionate prezintă o deosebită
importanţă practică, întrucât permit scoaterea din cauză a pârâtului de
bună-credinţă. Tocmai de aceea, doctrina consideră2 că această dispoziţie
procedurală ar putea fi extinsă şi la cazurile în care litigiul are un alt obiect
decât acela privitor la datorii băneşti.

c. CHEMAREA ÎN GARANŢIE

Definirea şi importanţa instituţiei. Chemarea în garanţie este


reglementată de art. 60 – 63 din Codul de procedură civilă. Potrivit art. 60
Cod proc. civ.: „Partea poate să cheme o altă persoană împotriva căreia ar
putea să se îndrepte, în cazul când ar cădea în pretenţii cu o cerere în
garanţie sau în despăgubire”. Prin urmare, chemarea în garanţie poate fi
definită ca fiind acea formă de participare a terţilor la activitatea judiciară
1
V.M.Ciobanu şi Gabriel Boroi, „Drept procesual civil. Curs selectiv. Teste grilă”, pag. 84;
2
Ioan Leş, „ Tratat de drept procesual civil”, pag. 107; Ioan Leş, „Participarea părţilor în procesul civil”,
pag. 160;

47
care conferă uneia dintre părţi posibilitatea de a solicita introducerea în
proces a acelor persoane ce ar avea obligaţia de garanţie sau despăgubire
în ipoteza în care partea respectivă ar pierde procesul1.
Instituţia chemării în garanţie se întemeiază pe existenţa unei
obligaţii de garanţie sau de despăgubire. Prin chemarea în garanţie se
urmăreşte tocmai realizarea unei asemenea obligaţii în cadrul procesului în
care cel garantat este ameninţat în dreptul său de către o altă persoană. În
principiu, obligaţia de garanţie revine tuturor acelora care transmit altora un
drept subiectiv, dacă o astfel de transmisiune se face cu titlu oneros. În
actele cu titlu gratuit obligaţia de garanţie există doar în mod excepţional.
Chemarea în garanţie se poate realiza fie pe cale principală,
adică într-un proces distinct, fie pe cale incidentală2. Garanţia este numită
principală dacă beneficiarul acesteia a aşteptat sfârşitul procesului în care
este parte, iar, în măsura în care a căzut în pretenţii, îl cheamă în judecată
pe garant prin intermediul unei cereri principale, declanşând un proces
distinct. Garanţia este numită incidentală dacă, fără a aştepta sfârşitul
procesului dirijat împotriva sa, beneficiarul garanţiei îl introduce în procesul
respectiv pe garantul său, astfel încât cererea principală şi cererea de
chemare în garanţie sunt soluţionate prin aceeaşi hotărâre. Din punctul de
vedere al atragerii terţilor la judecată, este preferabilă garanţia incidentală3,
datorită avantajelor pe care le oferă: chemarea în garanţie pe cale
incidentală constituie o simplă facultate a părţilor, iar nu o obligaţie4. În
anumite cazuri arătate de lege, dacă nu alege calea incidentală, garantatul
se expune riscului de a nu mai putea să-şi valorifice ulterior pretenţiile
împotriva garantului. Astfel, cu titlu de exemplu5: potrivit art. 1351 Cod civil,
în cazul în care cumpărătorul s-a judecat cu evingătorul său fară să-l
cheme în garanţie pe vânzător şi a pierdut procesul, iar apoi îl acţionează
pe vânzător spre a răspunde de evicţiune, acesta din urmă invocând
exceptio mali processus, scapă de obligaţia de garanţie dacă dovedeşte că
ar fi avut mijloace suficiente cu care, paticipând la judecată în primul
proces, ar fi putut obţine respingerea cererii formulate de terţ împotriva
cumpărătorului şi deci culpa aparţine beneficiarului garanţiei de evicţiune,
care nu i-a dat posibilitatea să îl apere; conform art. 1672 alin. (2) Cod civil,

1
I. Stoenescu, Gr. Porumb, „Drept procesual civil român”, Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti,
1966, pag. 136; Gr. Porumb, „Codul de procedură civilă comentat şi adnotat”, vol. I, pag. 360; P.Vasilescu,
„ Tratat teoretic şi practic de procedură civilă”, vol. III, pag.308; Ioan Leş, „ Tratat de drept procesual civil”,
pag. 107; Ioan Leş, „Participarea părţilor în procesul civil”, pag. 161;
2
P.Vasilescu, „ Tratat teoretic şi practic de procedură civilă”, vol. III, pag.308; Ioan Leş, „ Tratat de drept
procesual civil”, pag. 107;
3
Ioan Leş, „ Tratat de drept procesual civil”, pag. 107; V.M.Ciobanu şi Gabriel Boroi, „Drept procesual
civil. Curs selectiv. Teste grilă”, pag. 87;
4
Tribunalul Suprem, secţia civilă, decizia nr. 762/1978, în Culegere de Decizii ale Tribunalul Suprem, pag.
59, citată de Ioan Leş, „ Tratat de drept procesual civil”, pag. 107;
5
V.M.Ciobanu şi Gabriel Boroi, „Drept procesual civil. Curs selectiv. Teste grilă”, pag. 88;

48
fidejusorul ce a plătit fără a-l înştiinţa pe debitorul principal nu are regres
împotriva acestuia, dacă în timpul plăţii debitorul ar fi avut mijloacele de a
declara stinsă datoria sa, ci va trebui să îl acţioneze pe creditor pentru a
obţine înapoierea sumei plătite.
Chemarea în garanţie pe cale incidentală este preferabilă
introducerii unei cereri principale în garanţie sau în despăgubire, deoarece,
în primul rând, oferă posibilitatea chematului în garanţie, devenit parte în
proces, să admistreze probele necesare şi să facă toate apărările în
sprijinul părţii pe care o garantează, ceea ce înseamnă că obligaţia de
garanţie devine activă şi se traduce în fapt, iar, în al doilea rând, în cazul în
care cel garantat pierde procesul, prin aceeaşi hotărâre se va admite şi
cererea de chemare în garanţie, dacă instanţa o găseşte întemeiată,
evitându-se astfel un proces ulterior.1 Aşadar, pe lângă faptul că asigură o
apărare completă garantatului, chemarea în garanţie prezintă avantajul de
a contribui la soluţionarea unitară a litigiului, înlăturând posibilitatea
pronunţării unor hotărâri contradictorii şi ducând la realizarea unor economii
de timp şi cheltuieli, deci la o mai bună administrare a justiţiei.

Domeniul de aplicabilitate al chemării în garanţie.


Dispoziţiile procedurale în vigoare nu limitează posibilitatea chemării în
garanţie doar la anumite materii. Dimpotrivă, art. 60 Cod proc. civ. oferă
temeiul recunoaşterii principiului potrivit căruia această instituţie procesuală
poate fi utilizată ori de câte ori partea ar putea să se îndrepte, în situaţia în
care ar pierde procesul, împotriva unei alte persoane cu o cerere în
garanţie sau în despăgubire. De exemplu: comitentul, chemat în judecată
pentru fapta culpabilă a prepusului său, poate să îl cheme în garanţie pe
prepus, spre a fi obligat să plătească, la rândul lui, comitentului suma pe
care acesta din urmă va trebui să o plătească reclamantului; în cazul în
care creditorul cheamă în judecată numai pe unul dintre debitorii ce s-au
obligat în solidar, pârâtul poate să cheme în garanţie pe ceilalţi codebitori,
pentru ca fiecare dintre ei să îi plătească partea corespunzătoare din
datoria comună2; în situaţia în care mandatarul încheie un act cu depăşirea
împuternicirilor primite, iar terţul îl cheamă în judecată pe mandant, pe
temeiul gestiunii de afaceri, al îmbogăţirii fără just temei sau al mandatului
1
Ioan Leş, „ Tratat de drept procesual civil”, pag. 107; P.Vasilescu, „ Tratat teoretic şi practic de procedură
civilă”, vol. III, pag.308;
2
V.M.Ciobanu şi Gabriel Boroi, „Drept procesual civil. Curs selectiv. Teste grilă”, pag. 85: în cazul
obligaţiilor indivizibile, dacă numai unul dintre codebitori este chemat în judecată, art. 1065 Cod civil
permite acestuia să solicite un termen pentru a fi introduşi în cauză şi ceilalţi codebitori, astfel încât
condamnarea tuturor codebitorilor la executarea obligaţiei indivizibile să se facă printr-o singură hotărâre.
Autorii subliniază faptul că nu este vorba de o chemare în garanţie sau de o altă formă de atragere a
terţilor la judecată reglementată de Codul de procedură civilă, ci de o formă specifică, întrucât debitorul
chemat la judecată introduce în cauză pe ceilalţi codebitori pentru a fi obligaţi împreună la executarea
prestaţiei datorate, deci codebitorii introduşi în cauză devin pârâţi;

49
aparent, mandantul îl poate chema în garanţie pe mandatar, pentru a fi
obligat să îl despăgubească; fidejusorul, acţionat în judecată pentru a plăti
datoria pe care debitorul principal nu înţelege să o achite de bunăvoie,
poate să îl cheme în garanţie pe acesta din urmă, etc.1
Cel mai adesea chemarea în garanţie este folosită în materie
contractuală. Acest lucru este pe deplin explicabil, întrucât obligaţia de
despăgubire este cuprinsă de drept în contractele de vânzare – cumpărare.
Potrivit art. 1336 Cod civil vânzătorul este răspunzător faţă de cumpărător
de „liniştita posesiune a lucrului” şi de „ viciile aceluiaşi lucru”. La rândul
său, art. 1338 Cod civil statuează că vânzătorul „este de drept obligat, după
natura contractului de vânzare, a răspunde către cumpărător de evicţiunea
totală sau parţială a lucrului vândut, sau de sarcinile la care s-ar pretinde
supus acel obiect şi care n-ar fi declarate la facerea contractului”.
Obligaţia de garanţie este incidentă însă în cazul tuturor
contractelor cu titlu oneros2. Prin urmare, în asemenea contracte
transmiţătorul unui bun poate fi introdus în procesul dintre dobânditor şi un
terţ care l-a acţionat în justiţie pe acesta din urmă în vederea apărării
intereselor dobânditorului şi pentru a evita, în acet mod, un proces ulterior
între garant şi garantat.
În practica judiciară chemarea în garanţie este folosită frecvent
şi în cadrul acţiunilor în revendicare, a litigiilor privitoare la sistarea stării de
indiviziune, în litigiile locative şi chiar în litigiile având ca obiect realizarea
unei obligaţii de despăgubire3. Aceasta înseamnă că ori de câte ori partea
are la dispoziţie o acţiune în regres împotriva unui terţ ea poate solicita
introducerea acestuia în litigiu, pe calea procesuală a chemării în garanţie,
spre a fi despăgubită în ipoteza în care va cădea în pretenţii (amploarea
raporturilor dintre comitenţi şi prepuşi constituie adeseori temeiul unor
asemenea cereri de chemare în garanţie).
Doctrina şi jurisprudenţa noastră a fost confruntată şi cu
problema de a cunoaşte dacă chemarea în garanţie este admisibilă în
cadrul unor proceduri speciale având un caracter sumar, cum este cazul
cererilor de ordonanţă preşedinţială şi al acţiunilor posesorii4. S-a
considerat că, chemarea în garanţie este inadmisibilă în cadrul procedurii
1
V.M.Ciobanu şi Gabriel Boroi, „Drept procesual civil. Curs selectiv. Teste grilă”, pag. 85: acest din urmă
exemplu ne demonstrează că, uneori, noţiunea de garanţie poate primi în dreptul civil o accepţiune care,
sub aspect procesual, este relativ improprie, anume atunci când se spune că fidejusorul garantează
obligaţia debitorului principal, deoarece, după cum se observă, fidejusorul este cel ce poate să îl cheme în
garanţie pe debitorul principal, iar nu invers. De altfel, în literatura de specialitate (P.Vasilescu, „ Tratat
teoretic şi practic de procedură civilă”, vol. III, pag.308;) s-a arătat că, în cazul fidejusiunii, din punctul de
vedere al obiectului, garant este fidejusorul, iar garantat este debitorul principal, însă, din punctul de
vedere al procedurii de chemare în garanţie, garant este debitorul principal, iar garantat este fidejusorul;
2
I. Stoenescu, S. Zilberstein, „Drept procesual civil. Teoria generală. Judecata la prima instanţă.
Hotărârea.”, ediţia a II-a, Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti ,1983 pag. 309; Ioan Leş,
„Participarea părţilor în procesul civil”, pag. 200;
3
Ioan Leş, „ Tratat de drept procesual civil”, pag. 108;

50
ordonanţei preşedinţiale1. Soluţia se bazează pe caracterul fundamental
diferit al celor două cereri: ordonanţa preşedinţială are ca scop doar luarea
unor măsuri vremelnice în cazuri urgente, iar chemarea în garanţie este
legată exclusiv de fondul dreptului.
S-a opinat că, chemarea în garanţie nu poate fi promovată cu
succes nici în cadrul acţiunilor posesorii2. Soluţia se întemeiază pe
considerente similare cu cele evocate în cazul ordonanţei preşedinţiale, nici
în cadrul acţiunilor posesorii nesoluţionându-se fondul litigiului dintre părţi.
De altfel, aceste soluţii se bazează şi pe incompatibilitatea existentă între
procedurile sumare menţionate şi cadrul procesual în care se impune
soluţionarea unei cereri de chemare în garanţie, care în principiu trebuie să
fie acela al unui proces de drept comun.
Chemarea în garanţie, conform opiniei majorităţii jurisprudenţei,
nu poate fi folosită nici în cadrul acţiunilor personal nepatrimoniale şi nici
chiar în litigiile de muncă3. O situaţie particulară este întâlnită în litigiile de
contecios administrativ4. Actuala reglementare, respectiv Legea
conteciosului administrativ nr. 554/2004, în vigoare din 6 ianuarie 2005,
consacră în mod expres posibilitatea chemării în garanţie. Astfel, după ce
art. 16 alin. (1) din Legea nr. 554/2004 se referă la posibilitatea promovării
acţiunii, în această materie, direct împotriva funcţionarului, dispune în
alineatul următor că „ persoana acţionată astfel în justiţie îl poate chema în
garanţie pe superiorul său ierarhic, de la care a primit ordin scris să
elaboreze sau să nu elaboreze actul” [art. 16 alin. (2) din Legea nr.
554/20041]. Legea menţionată oferă şi temeiul unei chemări în garanţie
formulate de organul administrativ împotriva funcţionarului vinovat de
emiterea actului administrativ5, sau chiar de către acesta din urmă împotriva
autorităţii administrative.
Deosebit de semnificative sunt în acest sens, chiar dispoziţiile
art. 16 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, şi anume: „ Cererile în justiţie
prevăzute de prezenta lege vor putea fi formulate şi personal împotriva
persoanei fizice care a elaborat, a emis sau a încheiat actul, ori, după caz,
care se face vinovată de refuzul de a rezolva cererea referitoare la un drept
subiectiv sau la un interes legitim, dacă se solicită plata unor despăgubiri
pentru prejudiciul cauzat ori pentru întârziere. În cazul în care acţiunea se
admite, persoana respectivă va putea fi obligată la plata despăgubirilor,
4
C. Crişu, „Ordonanţa preşedinţială”, editura Academiei R.S.R. Bucureşti, 1976, pag. 210-211; I. Deleanu,
„Tratat de procedură civilă”, vol. II, Editura All Beck, Bucureşti 2005, pag. 157;
1
C. Crişu, „Ordonanţa preşedinţială”, pag. 211(unde autorul citează în acest sens decizia nr. 444/1966 a
Tribunalului Suprem, colegiul civil, în Culegere de Decizii ale Tribunalului Suprem, pag. 277-278);
2
Ioan Leş, „ Tratat de drept procesual civil”, pag. 109;
3
Ioan Leş, „Participarea părţilor în procesul civil”, pag. 201;
4
Sub imperiul vechilor reglementări s-a considerat că promovarea unei cereri de chemare în garanţie în
această materie este inadmisibilă (Ioan Leş, „Participarea părţilor în procesul civil”, pag. 201);
5
I. Deleanu, „Tratat de procedură civilă”, vol. II, Editura All Beck, Bucureşti 2005, pag. 158;

51
solidar cu autoritatea publică respectivă”. Cu deosebire, ultima precizare a
textului citat evocă cu evidenţă interesul formulării unei cereri de chemare
în garanţie. Ea este foarte utilă pentru soluţionarea tuturor raporturilor
conexe şi mai cu seamă pentru obţinerea unui titlu executoriu care să facă
eficientă răspunderea solidară instituită de textul menţionat. Pe de altă
parte, de observat este faptul că, în sistemul Legii nr. 554/2004, acţiunea
poate fi promovată nu numai împotriva organului administrativ, ci şi direct
împotriva funcţionarului care a emis actul pretins ilegal. Drept urmare,
funcţionarul introdus în proces prin cererea de chemare în judecată va avea
interes să cheme în garanţie organul administrativ, după cum şi acesta din
urmă, dacă a fost iniţial acţionat, va putea solicita introducerea în proces a
funcţionarului pe cale a acţiunii în garanţie.

Cererea de chemare în garanţie poate fi formulată împotriva


garantului, precum şi a succesorilor universali sau cu titlu universal ai
acestuia, nu însă şi împotriva dobânditorului cu titlu particular1. Spre
exemplu, dacă o persoană vinde acelaşi imobil, succesiv, la două
persoane, iar formalităţile de publicitate imobiliară au fost îndeplinite, mai
întâi, de către cel de al doilea cumpărător, acesta din urmă nu va prelua şi
obligaţia de a-l garanta pe primul cumpărător.
Cererea de chemare în garanţie poate fi formulată de către
garantat, dar şi de către succesorii universali, ori cu titlu universal ai
acestuia, precum şi de către dobânditorul cu titlu particular. În privinţa
acestuia din urmă, de menţionat este faptul că nu prezintă relevanţă faptul
că el a dobândit dreptul respectiv cu titlu oneros sau cu titlu gratuit de la cel
căruia i se datora garanţia de către o altă persoană2.
Deşi, în cele mai multe cazuri cererea de chemare în garanţie
este formulată de către pârât, din dispoziţiile art. 60 alin. (1) şi (2) Cod proc.
civ., rezultă că o asemenea cerere incidentală poate fi introdusă şi de către
reclamant.3
1
V.M.Ciobanu şi Gabriel Boroi, „Drept procesual civil. Curs selectiv. Teste grilă”, pag. 85;
2
Idem, autorii oferă şi un exemplu în acest sens: Dacă Primus îi vinde un imobil lui Secundus, iar
Secundus înstrăinează acel imobil lui Tertius, acesta din urmă are dreptul de a fi garantat de către Primus,
indiferent dacă el a dobândit imobilul de la Secundus cu titlu oneros sau cu titlu gratuit, deoarece, odată
cu dreptul de proprietate asupra imobilului, Secundus i-a transmis lui Tertius şi dreptul său de a fi garantat
de către Primus. Tertius ar putea să îl acţionze în garanţie şi pe Secundus, însă, în principiu, numai dacă
transmisiunea a fost cu titlu oneros.
3
În literatura de specialitate s-a susţinut şi punctul de vedere potrivit căruia cererea de chemare în
garanţie ar fi un mijloc procesual pus la îndemâna pârâtului, apărând ca o manifestare de voinţă
provocată, însă dacă reclamantul cheamă un terţ în judecată, pentru a discuta şi lichida cu acesta o
obligaţie de garanţie, sub aspect procedural, nu ar fi vorba de o chemare în garanţie propriu-zisă, ci de o
modificare sau completare a cererii principale (E. Herovanu, „Principiile procedurei judiciare”, Bucureşti,
1932, pag. 143, lucrare citată de către V.M.Ciobanu şi Gabriel Boroi, „Drept procesual civil. Curs selectiv.
Teste grilă”, pag. 86; totuşi, regimul procedural al cererii de chemare în garanţie diferă de cel al cererii
principale, cu atât mai mult cu cât însăşi soluţia pronunţată cu privire la cererea de chemare în garanţie
depinde de soluţia dată asupra cererii principale;

52
Cererea de chemare în garanţie poate fi formulată şi de
intervenientul voluntar principal, precum şi de terţul chemat în judecată
întrucât ar putea să pretindă aceleaşi drepturi ca şi reclamantul.
De asemenea, art. 60 alin. (2) Cod proc. civ. permite terţului
chemat în garanţie să cheme, la rândul său, o altă persoană. Se consideră
că posibilitatea chemărilor în garanţie în lanţ este limitată la două, adică
prima chemare făcută de una din părţile iniţiale şi a doua cerere făcută de
cel astfel chemat în garanţie, aşa încât cel de al doilea chemat în garanţie
nu ar putea, la rândul lui, să mai cheme în garanţie o altă persoană, ci ar
trebui să îşi valorifice pretenţiile pe cale principală.1
Deşi, în principiu, chemarea în garanţie este una din formele
prin care terţii sunt atraşi la judecata unui proces pendente, ar fi totuşi
posibil să nu se ajungă la o lărgire a cadrului procesual din punctul de
vedere al părţilor între care se stabilesc raporturi procesual, anume atunci
când cererea de chemare în garanţie este îndreptată împotriva unei
persoane care are deja calitatea de parte în procesul respectiv2. De
exemplu3: reclamantul cheamă în judecată doi pârâţi, iar unul dintre aceştia
formulează o cerere de chemare în garanţie împotriva celuilalt pârât; după
încuviinţarea în principiu a unei cereri de intervenţie voluntară principală
sau accesorie, una din părţile iniţiale formulează o cerere de chemare în
garanţie împotriva terţului intervenient, reclamantul formulează o cerere de
chemare în garanţie a terţului deja chemat în garanţie de către pârât
(ipoteză întâlnită în cazul în care terţul respectiv a înstrăinat acelaşi bun,
succesiv, mai multor persoane), etc.

Condiţiile chemării în garanţie. Chemarea în garanţie trebuie


să îndeplinească toate condiţiile unei cereri de chemare în judecată.
Aceasta deoarece chemarea în garanţie constituie, astfel cum este
recunoscut unanim în literatura de specialitate4, o veritabilă acţiune civilă,
având natura juridică a unei chemări în judecată. Tocmai de aceea, potrivit
art. 61 alin. (1) Cod proc. civ. cererea de chemare în garanţie se face „în
condiţiile de formă pentru cererea de chemare în judecată”.
1
Gr. Porumb, „Codul de procedură civilă comentat şi adnotat”, vol. I, pag. 162; Ioan Leş, „ Tratat de drept
procesual civil”, pag. 111; o altă părere exprimată este aceea a autorilor V.M.Ciobanu şi Gabriel Boroi,
„Drept procesual civil. Curs selectiv. Teste grilă”, pag. 86, care susţin faptul că o asemenea soluţie,
constituind o îngrădire a unui drept procedural, ar trebui să fie expres prevăzută de lege, iar nu dedusă pe
cale de interpretare. Ea urmăreşte să înlăture posibilitatea tergiversării judecăţii, dar acest lucru se poate
realiza şi prin disjungerii cererii de chemare în garanţie de cererea principală sau, după caz, de cererea
de chemare în garanţie anterioară.
2
V.M.Ciobanu şi Gabriel Boroi, „Drept procesual civil. Curs selectiv. Teste grilă”, pag. 87;
3
Idem;
4
I. Stoenescu, S. Zilberstein, „Drept procesual civil. Teoria generală. Judecata la prima instanţă.
Hotărârea.”, ediţia a II-a, Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti ,1983 pag. 309; P.Vasilescu, „ Tratat
teoretic şi practic de procedură civilă”, vol. III, pag.314; I. Deleanu, „Tratat de procedură civilă”, vol. II,
Editura All Beck, Bucureşti 2005, pag. 159; Ioan Leş, „ Tratat de drept procesual civil”, pag. 108;

53
O altă condiţie de admisibilitate se referă la existenţa unei
legături suficiente între cererea principală şi cererea de chemare în
garanţie, în sensul că trebuie să fie o legătură de dependenţă şi de
subordonare între cele două cereri, aşa încât soluţia ce se va da cu privire
la cerererea principală să poată influenţa soluţia ce se va pronunţa asupra
cererii de chemare în garanţie.
Chemarea în garanţie presupune, cu necesitate, existenţa unui
proces civil aflat în faza judecăţii în primă instanţă.
Pentru promovarea chemării în garanţie partea interesată
trebuie să afirme existenţa unei obligaţii legale sau convenţionale de
garanţie, ori a unei obligaţii de despăgubire. Această din urmă cerinţă
rezultă implicit din dispoziţiile art. 60 Cod proc. civ., care cuprinde o
formulare largă ce permite promovarea chemării în garanţie în toate
împrejurările în care există o obligaţie de garanţie sau când partea ar putea
să se îndrepte cu o cerere în despăgubire împotriva terţului.

Procedura chemării în garanţie. Cererea de chemare în


garanţie trebuie formulată de către reclamant „până la închiderea
dezbaterilor, înaintea primei instanţe” [art. 61 alin. (2)], iar de către pârât „o
dată cu întâmpinarea; când întâmpinarea nu este obligatorie, cererea se va
depune cel mai târziu la prima zi de înfăţişare” [art. 61 alin.(1)]. Stabilirea a
două termene diferite se justifică pe considerentul că, încă de la
comunicarea cererii de chemare în judecată, pârâtul, cunoscând pretenţiile
reclamantului, ştie dacă este sau nu cazul să cheme în garanţie un terţ,
însă, pentru reclamant, necesitatea chemării unei terţe persoane în garanţie
poate să rezulte ca urmare a susţinerilor pârâtului, făcute prin întâmpinare,
prin cerere reconvenţională sau chiar în cursul judecăţii. Termenele sunt
determinate de lege în considerarea naturii chemării în garanţie, anume
aceea de a constitui o veritabilă acţiune civilă. Dacă s-ar permite formularea
cererii de chemare în garanţie în faţa instanţei de control judiciar, părţile ar
fi private de beneficiul unui grad de jurisdicţie1.
Nedepunerea cererii de chemare în garanţie în termenul
prevăzut de lege nu atrage sancţiunea decăderii părţii respective din dreptul
de a-l acţiona în judecată pe garant, ci, potrivit art. 135 Cod proc. civ.,
cererea de chemare în garanţie tardiv formulată se va judeca separat de
cererea principală (aşadar, instanţa nu poate refuza soluţionarea unei cereri
de chemare în garanţie depusă peste termenul prevăzut de lege,
îndrumând partea să introducă o cerere separată), afară de cazul în care
reclamantul şi pârâtul consimt ca aceste cereri să se judece împreună
(această precizare referindu-se doar la cererea de chemare în garanţie
depusă de către părât). Părţile nu ar putea conveni judecarea împreună cu
1
Ioan Leş, „ Tratat de drept procesual civil”, pag. 110;

54
cererea principală a cererii de chemare în garanţie depusă tardiv de către
reclamant, deoarece, în caz contrar, ar însemna să se permită
reclamantului să cheme un terţ în garanţie direct în apel, încălcându-se
astfel dispoziţiile art. 294 alin. (1) Cod proc. civ1.
Dacă reclamantul şi-a modificat sau întregit cererea de
chemare în judecată, în condiţiile prevăzute de art. 132 alin. (1) Cod proc.
civ., în funcţie de siutaţia concretă din speţă, pârâtul va putea să formuleze
o cerere de chemare în garanţie până la termenul de judecată următor.
Soluţia se desprinde din combinarea art. 132 alin. (1) teza finală Cod proc.
civ. cu art. 61 alin. (1) teza a II-a Cod. proc. civ., primul text de lege
menţionat acordând pârâtului dreptul de a depune întâmpinare la cererea
întregită sau modificată, iar cel de-al doilea dispunând că pârâtul, odată cu
întâmpinarea poate formula şi o cerere de chemare în garanţie2.
Cererea de chemare în garanţie poate fi primită, în măsura în
care nu s-ar încălca principiul dublului grad de jurisdicţie în fond, cu ocazia
rejudecării fondului după casarea cu trimitere (ceea ce presupune că
recursul a fost exercitat într-o materie în care dreptul la apel este suprimat
de lege, ori că s-a casat pe motiv de necompetenţă atât hotărârea instanţei
de apel, cât şi hotărârea primei instanţe)3.
După depunerea cererii de chemare în garanţie instanţa va
dispune, potrivit art. 62 Cod proc. civ. comunicarea acesteia terţului şi va
fixa un termen în care acesta din urmă poate să depună întâmpinarea
(neexistând nici un text de lege care că prevadă că instanţa trebuie să se
pronunţe asupra încuviinţării în principiu a cererii de chemare în garanţie).
Terţul va trebui să depună întâmpinarea până la prima zi de înfăţişare
ulterioară introducerii sale în cauză. Chematului în garanţie îi sunt aplicabile
şi dispoziţiile art. 114 Cod proc. civ., potrivit cărora întâmpinarea se depune
la dosar cu cel puţin 5 zile înaintea termenului de judecată.
Fiind o adevărată acţiune, cererii de chemare în garanţie îi sunt
aplicabile şi dispoziţiile art. 112 Cod proc. civ. Prin urmare, cererea de
chemare în garanţie trebuie să cuprindă elementele prevăzute de lege
pentru cererea principală. La cererea de chemare în garanţie se vor alătura
atâtea exemplare câţi pârâţi sunt, plus un exemplar pentru instanţă. De
asemenea, la cerere se vor alătura şi copii de pe înscrisurile de care
înţelege să se servească cel garantat. O dată cu cererea de chemare în
garanţie trebuie să se comunice terţului şi o copie după cererea de
chemare în judecată. La această soluţie se poate ajunge prin interpretarea
art. 61 Cod proc. civ., text care determină aplicabilitatea dispoziţiilor art. 112

1
G. Boroi, „Codul de procedură civilă comentat şi adnotat”, vol. I, pag. 209;
2
V.M. Ciobanu, „Tratat teoretic şi practic de procedură civilă”, vol. I, pag. 339; G. Boroi, „Codul de
procedură civilă comentat şi adnotat”, vol. I, pag. 209;
3
V.M.Ciobanu şi Gabriel Boroi, „Drept procesual civil. Curs selectiv. Teste grilă”, pag. 89;

55
Cod proc. civ. şi chemării în garanţie. De altfel, numai în aceste condiţii
terţul îşi poate exercita în mod plenar dreptul la apărare, poate cunoaşte
mijloacele de apărare şi pretenţiile invocate de partea adversă, având
totodată posibilitatea de a contribui la realizarea unei apărări comune şi
eficiente faţă de pretenţiile invocate.
Nefiind deci necesar să se discute admisibilitatea în principiu a
cererii de chemare în garanţie, rezultă că instanţa va lua act, prin încheiere,
de formularea unei astfel de cereri, iar din acel moment terţul devine parte
în proces.
Potrivit art. 63 alin. (1) Cod proc. civ. „cererea de chemare în
garanţie se judecă o dată cu cererea principală”, iar potrivit alin. (2) al
aceluiaş articol „când judecarea cererii principale ar fi întârziată prin
chemarea în garanţie, instanţa poate dispune despărţirea ei spre a fi
judecate deosebit”1, ipoteză în care se va constitui un dosar distinct2. În
doctrină se precizează şi faptul că efectul unei eventuale prorogări de
competenţă în privinţa soluţionării cererii de chemare în garanţie subzistă şi
după ce s-a dispus disjungerea, astfel încât nu se poate declina
competenţa3. Deasemenea, pentru situaţia în care s-a dispus disjungerea,
judecarea cererii de chemare în garanţie poate fi suspendată până la
rezolvarea cererii principale, în temeiul art. 244 alin. (1) pct. 1 Cod proc. civ.
Soluţiile pe care le poate pronunţa instanţa asupra chemării în
garanţie sunt dependente de caracterul incident al acesteia faţă de cererea
principală. Astfel , potrivit art. 60 alin. (1) Cod proc. civ., soluţia ce se va da
asupra cererii de chemare în garanţie depinde de soluţia ce se va pronunţa
cu privire la cererea principală. Este necesar să distingem după cum
cererea de chemare în garanţie este formulată de către pârât sau de către
reclamant.
În cazul în care cererea principală este admisă, înseamnă că
pârâtul a căzut în pretenţii, astfel încât se va admite cererea de chemare în
garanţie formulată de pârât, dacă este întemeiată. Terţul chemat în garanţie
nu poate fi însă obilgat direct faţă de reclamant4, deoarece, pe de o parte,
între ei nu există nici un raport juridic procesual, iar pe de altă parte,
eventuala insolvabilitate a terţului chemat în garanţie nu trebuie să fie
1
Se admite că instanţa de fond este în drept să aprecieze şi să decidă dacă o cerere de chemare în
garanţie, care este de natură să intârzie soluţionarea cererii principale, urmează să fie judecată împreună
sau separat de aceasta, cu singura obligaţie de a motiva hotărârea sa, deci că încheierea prin care s-a
dispus disjungerea nu este supusă vreunei căi de atac
2
În sensul că ar urma să se pronunţe două hotărâri de fond în acelaşi dosar, una cu privire la cererea de
chemare în judecată, iar cealaltă cu privire la cererea de chemare în garanţie - I. Stoenescu, S.
Zilberstein, „Drept procesual civil. Teoria generală. Judecata la prima instanţă. Hotărârea.”, pag. 510.
3
Tribunalul Suprem, secţia cicilă, decizia nr. 623/E/1988, în Revista Română de Drept nr. 10/1988, pag.
63, citată de V.M.Ciobanu şi Gabriel Boroi, „Drept procesual civil. Curs selectiv. Teste grilă”, pag. 90;
4
Tribunalul reg. Argeş, decizia civilă nr. 621/1967, în Revista Română de Drept, nr. 3/1968, pag. 121,
citată de V.M.Ciobanu şi Gabriel Boroi, „Drept procesual civil. Curs selectiv. Teste grilă”, pag. 91, nota de
subsol nr. 1,

56
suportată de către reclamant, ci de către pârât. Cu alte cuvinte, instanţa va
trebui să soluţioneze litigiul în două etape, pronunţându-se mai întâi asupra
raportului juridic dintre reclamant şi pârât, iar apoi asupra raportului juridic
dintre pârât şi terţul chemat în garanţie. Când cererea principală se
respinge, înseamnă că pârâtul nu a pierdut procesul, aşa încât cererea prin
care acesta a chemat în un terţ garanţie se va respinge ca lipsită de obiect
sau de interes1.
Cererea de chemare în garanţie formulată de către reclamant,
în măsura în care este întemeiată, se va admite dacă se respinge cererea
de chemare în judecată, deoarece reclamantul este cel care a pierdut
procesul, având astfel dreptul să se îndrepte împotriva celui pe care l-a
chemat în garanţie. Dacă însă cererea de chemare în judecată se admite,
atunci cererea de chemare în garanţie formulată de către reclamant se va
respinge ca lipsită de obiect sau interes.

Cerere de chemare în garanţie Cerere de chemare în garanţie


formulată de către pârât formulată de către reclamant
Cererea Se admite cererea de Cererea Se respinge cererea de
principală a chemare în garanţie principală a chemare în garanţie, ca
fost admisă formulată de către pârât, fost admisă lipsită de obiect sau de
dacă este întemeiată. interes.
Cererea Cererea de chemare în Cererea Se admite cererea de
principală se garanţie se respinge ca principală se chemare în garanţie,
lipsită de obiect sau de dacă este întemeiată.
respinge respinge
interes.
Împrejurarea că soluţia din cererea de chemare în garanţie
depinde de soluţia din cererea principală influenţează şi exercitarea,
precum şi soluţionarea căilor de atac sau judecata în fond după casare.
Astfel, în ceea ce priveşte exercitarea apelului, dacă pârâtul a
introdus o cerere de chemare în garanţie, iar prima instanţă a admis atât
cererea de chemare în judecată, cât şi cererea de chemare în garanţie,
pârâtul poate declara apel împotriva reclamantului2, iar chematul în garanţie
să poate intenta apel contra pârâtului (invocând inexistenţa obligaţiei sale
de garanţie sau faptul că pârâtul nu avea dreptul să se îndrepte împotriva
sa cu o cerere de despăgubire), dar şi contra reclamantului (deşi între ei nu
există raporturi de drept substanţial), invocând netemeinicia cererii de
chemare în judecată şi, pe cale de consecinţă, lipsa de obiect a cererii de
chemare în garanţie3. În cazul în care prima instanţă a admis cererea de
chemare în judecată şi a respins cererea de chemare în garanţie formulată
1
Ioan Leş, „ Tratat de drept procesual civil”, pag. 112; V.M.Ciobanu şi Gabriel Boroi, „Drept procesual civil.
Curs selectiv. Teste grilă”, pag. 91;
2
Acest apel nefiind condiţionat de faptul ca şi chematul în garanţie să introducă apel împotriva pârâtului;
3
Ioan Leş, „ Tratat de drept procesual civil”, pag. 112; V.M.Ciobanu şi Gabriel Boroi, „Drept procesual civil.
Curs selectiv. Teste grilă”, pag. 91;

57
de către pârât, acesta din urmă are interes să declare apel fie contra
reclamantului, fie împotriva chematului în garanţie, fie împotriva ambilor.
Dacă ambele cereri au fost respinse (cea de chemare în judecată ca
nefondată, iar cea de chemare în garanţie ca lipsită de obiect sau de
interes), reclamantul va introduce apel împotriva pârâtului, nu şi a
chematului în garanţie, întrucât între ei nu există raporturi juridice
substanţiale; însă, reclamantul poate introduce apel atât împotriva pârâtului,
cât şi a chematului în garanţie, dacă respingerea cererii de chemare în
judecată este urmarea apărărilor formulate de terţ în favoarea pârâtului.
Pentru această situaţie apar două probleme: aceea a mijlocului prin care se
reia în discuţie cererea de chemare în garanţie, precum şi dacă terţul
chemat în garanţie poate face apel împotriva reclamantului1.
În ceea ce priveşte prima problemă, răspunsul este oferit chiar
de către art. 2931 Cod proc. civ. astfel, în cazul în care prima instanţă a
respins atât cererea de chemare în judecată, cât şi cererea de chemare în
garanţie formulată de pârât, împotriva acestei hotărâri pârâtul nu are
interesul să declare un apel contra chematului în garanţie, deoarece nu a
căzut în pretenţii, dar, dacă reclamantul face apel, pârâtul-intimat ar
dobândi interesul de a introduce un apel provocat, pentru a repune în
discuţie şi cererea de chemare în garanţie. Acelaşi este interesul şi în cazul
în care reclamantul formulase o cerere de chemare în garanţie, respinsă de
prima instanţă ca lipsită de obiect, deoarece s-a admis cererea de chemare
în judecată, iar hotărârea respectivă este apelată de către pârât.2
În privinţa celei de a doua probleme, s-a subliniat că legislaţia
noastră nu oferă decât intimatului posibilitatea aderării la apel, nu şi celor
care nu au avut calitatea de parte la judecata în primă instanţă, dar care nu
au fost atraşi la judecata în apel, în calitate de intimaţi. Astfel, dacă
apelantul îşi îndreaptă apelul numai împotriva adversarului său, nu şi contra
terţului chemat în garanţie de acesta din urmă, iar intimatul nu formulează
un apel provocat contra terţului chemat în garanţie la prima instanţă, acesta
din urmă se găseşte într-o poziţie mai puţin favorabilă decât aceea pe care
a avut-o ca urmare a hotărârii primei instanţe, întrucât partea care îl
chemase în garanţie la judecata în primă instanţă, în măsura în care va
pierde în instanţa de apel, poate declanşa un proces distinct împotriva
terţului; întrucât nu poate recurge la instituţia apelului provocat, el ar urma
să introducă o cerere de intervenţie accesorie, astfel încât garantul poate
să facă orice apărare contra apelantului, deci obligaţia de garanţie devine
efectivă.3
1
V.M. Ciobanu, „Tratat teoretic şi practic de procedură civilă”, vol. I, pag. 340;
2
V.M. Ciobanu, „Tratat teoretic şi practic de procedură civilă”, vol. I, pag. 340; V.M.Ciobanu şi Gabriel
Boroi, „Drept procesual civil. Curs selectiv. Teste grilă”, pag. 92;
3
V.M. Ciobanu, „Tratat teoretic şi practic de procedură civilă”, vol. I, pag. 340; V.M.Ciobanu şi Gabriel
Boroi, „Drept procesual civil. Curs selectiv. Teste grilă”, pag. 93;

58
În cazul în care prima instanţă a respins cererea de chemare în
judecată şi a admis cererea de chemare în garanţie formulată de reclamant,
reclamantul poate declara apel împotriva pârâtului, cât şi a celui chemat în
garanţie. Dacă prima instanţă a admis cererea de chemare în judecată şi a
respins cererea de chemare în garanţie formulată de reclamant (ca lipsită
de obiect sau de interes), hotărârea poate fi apelată de pârât, care îşi va
îndrepta cererea de apel împotriva reclamantului, iar, uneori chiar şi a
chematului în garanţie, dacă soluţia referitoare la cererea de chemare în
judecată este rezultatul activităţii procesuale a terţului, în sprijinul părţii
garantate.1
În privinţa exercitării recursului, dacă instanţa de apel (sau
prima instanţă într-o materie în care hotărârea nu este supusă apelului) a
admis atât cererea principală, cât şi cererea de chemare în garanţie
formulată de pârâtul de la prima instanţă, recursul chematului în garanţie,
dacă nu priveşte exclusiv raportul de garanţie, va repune în discuţie şi
cererea principală, astfel încât efectele admiterii lui se vor extinde şi faţă de
cel ce a formulat cererea de chemare în garanţie, chiar dacă acesta nu a
declarat recurs. De asemenea, dacă, în urma admiterii recursului celui care
a formulat cererea de chemare în garanţie, se va respinge cererea
principală, efectele admiterii recursului se vor extinde şi asupra chematului
în garanţie, chiar dacă acesta din urmă nu a declarat recurs. Dacă însă,
iniţial, instanţa de apel a respins cererea principală, şi pe cale de
consecinţă, cererea de chemare în garanţie a pârâtului de la prima instanţă
a fost respinsă ca lipsită de obiect sau de interes, iar recursul reclamantului
de la prima instanţă se admite, cu ocazia judecării fondului după casare,
instanţa trebui să repună în discuţie şi cererea de chemare în garanţie [un
argument de text în sprijinul acestei soluţii l-ar constitui art. 315 alin. (3)
Cod proc. civ., care dispune că, după casare, instanţa de fond va judeca din
nou, ţinând seama de toate motivele invocate înaintea instanţei a cărei
hotărâre a fost casată]2.
În cazul în care cerere de chemare în garanţie a fost formulată
de către reclamantul de la judecata în primă instanţă, iar în apel s-a admis
cererea principală şi s-a respins ca lipsită de obiect sau de interes cererea
de chemare în garanţie, la judecarea fondului ce urmează admiterii
recursului pârâtului de la prima instanţă, se va repune în discuţie şi cererea
de chemare în garanţie. Dacă însă cererea principală a fost respinsă, iar
chemarea în garanţie admisă, recursul terţului chemat în garanţie de către
reclamant repune în discuţie şi cererea principală, cu excepţia cazului în
care vizează exclusiv raportul de garanţie. De asemenea, dacă în urma
1
Ioan Leş, „ Tratat de drept procesual civil”, pag. 112; V.M.Ciobanu şi Gabriel Boroi, „Drept procesual civil.
Curs selectiv. Teste grilă”, pag. 93;
2
V.M.Ciobanu şi Gabriel Boroi, „Drept procesual civil. Curs selectiv. Teste grilă”, pag. 93;

59
admiterii recursului celui care a formulat cererea de chemare în garanţie,
instanţa ce judecă fondul după casare admite cererea principală, atunci va
trebui să constate ca rămasă fără obiect cererea de chemare în garanţie.

Efectele chemării în garanţie. Unul dintre cele mai importante


efecte juridice ale cererii de chemare în garanţie îl constituie dobândirea de
către terţul chemat în garanţie a calităţii de parte în procesul în care este
formulată o asemenea cerere. Din momentul introducerii sale în proces,
terţul chemat în garanţie se bucură de aceleaşi drepturi şi îi incumbă
aceleaşi obligaţii ca şi părţile principale1. În aceste condiţii terţul va avea
posibilitatea de a îndeplini orice acte procedurale ce ar fi necesare pentru
apărarea sa faţă de cel garantat şi faţă de pretenţiile principale. Chemarea
în garanţie are şi scopul evident de a realiza o apărare comună cu cel
garantat împotriva pretenţiilor invocate de partea adversă. De aceea i se
recunoaşte dreptul de a se folosi de toate mijloacele procedurale pe care le
are la dispoziţie şi partea garantată. Mai mult, se consideră2 că terţul se
poate substitui în toate drepturile procedurale ale părţii care a formulat
cererea de chemare în garanţie. Acest lucru îi oferă terţului posibilitatea de
a opune pretenţiilor principale orice apărări sau excepţii, chiar dacă acestea
nu au fost ridicate de către cel garantat sau chiar şi în ipoteza în care s-ar
opune. În schimb, garantul nu va putea invoca acele excepţii care au fost
acoperite în momentul introducerii sale în proces, întrucât şi el este obligat
să ia procedura în starea în care se află în momentul intervenţiei sale3.
Garantul va putea invoca însă toate acele excepţii care se întemeiază pe
nesocotirea unor norme de ordine publică, cum ar fi necompetenţa,
prescripţia dreptului la acţiune, puterea lucrului judecat, etc.
Terţul introdus în cauză dobândeşte o poziţie procesuală
independentă. O astfel de poziţie procesuală este o consecinţă firească a
considerării cererii de chemării în garanţie ca o veritabilă acţiune civilă. Tot
datorită acestui considerent, chemarea în garanţie produce efecte similare
cu cele ale unei intervenţii principale. De aceea ea produce şi unele efecte
energice, cum ar fi: întreruperea prescripţiei dreptului la acţiune, punerea în
întârziere a debitorului.

1
Gr. Porumb, „Codul de procedură civilă comentat şi adnotat”, vol. I, pag. 163; I. Deleanu, „Tratat de
procedură civilă”, vol. II, Editura All Beck, Bucureşti 2005, pag. 161; Ioan Leş, „ Tratat de drept procesual
civil”, pag. 110;
2
Gr. Porumb, „Codul de procedură civilă comentat şi adnotat”, vol. I, pag. 163; Ioan Leş, „ Tratat de drept
procesual civil”, pag. 110; V.M.Ciobanu şi Gabriel Boroi, „Drept procesual civil. Curs selectiv. Teste grilă”,
pag. 90;
3
Gr. Porumb, „Codul de procedură civilă comentat şi adnotat”, vol. I, pag. 163; Ioan Leş, „ Tratat de drept
procesual civil”, pag. 111; V.M.Ciobanu şi Gabriel Boroi, „Drept procesual civil. Curs selectiv. Teste grilă”,
pag. 90;

60
Fiind o cerere incidentă chemarea în garanţie determină şi
prorogarea de competenţă a instanţei sesizate cu cererea principală asupra
cererii de chemare în garanţie. Prorogarea de competenţă nu poate opera
însă împotriva regulilor de ordine publică privitoare la atribuţiile instanţelor
judecătoreşti1.

d. ARĂTAREA TITULARULUI DREPTULUI

Definirea şi importanţa instituţiei. Arătarea titularului dreptului


este reglementată în art. 64 – 66 Cod proc. civ. Potrivit art. 64 Cod proc.
civ.: „Pârâtul care deţine un lucru pentru altul sau care exercită în numele
altuia un drept asupra unui lucru va putea arăta pe acela în numele căruia
deţine lucrul sau exercită dreptul, dacă a fost chemat în judecată de o
persoană care pretinde un drept real asupa lucrului”. Definţia dată de către
legiuitor este cuprinzătoare. Ea are şi semnificaţia de a circumscrie
domeniul de aplicabilitate al acestei forme a intervenţiei forţate.
Semnificţia instituţiei rezidă în posibilitatea indicării titularului
dreptului în cadrul unei acţiuni reale şi, în mod deosebit, în posibilitatea
scoaterii din cauză a pârâtului. Într-o asemenea împrejurare procesul va
continua numai între reclamant şi cel arătat ca titular al dreptului. Legea
noastră procesuală nu impune însă pârâtului obligaţia de a indica pe
adevăratul titular al dreptului2.
1
Gr. Porumb, „Codul de procedură civilă comentat şi adnotat”, vol. I, pag. 163; I. Deleanu, „Tratat de
procedură civilă”, vol. II, Editura All Beck, Bucureşti 2005, pag. 162; Ioan Leş, „Participarea părţilor în
procesul civil”, pag. 174;

2
Ioan Leş, „ Tratat de drept procesual civil”, pag. 113;

61
Condiţiile arătării titularului dreptului. Din dispoziţiile art. 64
Cod proc. civ. rezultă că arătarea titularului dreptului poate fi făcută:
- numai de către pârât, care deţine cu titlu precar un bun sau care
exercită un drept asupra lucrului respectiv;
- numai în cazul cererilor prin care se urmăreşte valorificarea unui
drept real.
Prima condiţie are în vedere două ipoteze distincte:
- deţinerea de către pârât a unui lucru ce aparţine altei persoane;
- exercitarea de către pârât a unui drept asupra acelui lucru.
În aceste condiţii se poate observa că cererea privind arătarea
titularului dreptului poate fi formulată şi de către chiriaş, depozitar, posesor,
etc.
În ceea ce priveşte ultima condiţie, necesitatea acesteia rezultă
chiar din dispoziţiile art. 64 Cod proc. civ., partea finală, care limitează
aplicabilitatea acestei forme de intervenţie forţată numai la acţiunile
(cererile) reale. Aşadar, folosirea acestei instituţii este exclusă în cazul
cererilor prin care se urmăreşte valorificarea unui drept de creanţă
(personal), în litigiile de muncă sau în litigiile privitoare la starea şi
capacitatea persoanei1.

Procedura arătării titularului dreptului. Potrivit art. 65 alin. (1)


Cod proc. civ., pârâtul poate face arătarea titularului dreptului printr-o
cerere motivată, care „se va depune o dată cu întâmpinarea, iar dacă
aceasta nu este obligatorie, cel mai târziu la prima zi de înfăţişare”.
Legea nu cuprinde precizări privitoare la forma cererii, ea
referindu-se doar la simpla formalitate a motivării cererii. Cu toate acestea,
cererea de arătare a titularului dreptului va trebui să îndeplinească deci, în
afara cerinţelor comune tuturor formelor de participare a terţilor la judecată,
şi următoarele cerinţe specifice:
- prin cererea introductivă de instanţă, reclamantul să urmărească
valorificarea unui drept real;
- pârâtul să deţină cu titlu precar sau să exercite în numele altuia un
drept asupra lucrului care formează obiectul dreptului real invocat de
reclamant;
- pârâtul să îl indice pe titularul dreptului.

1
În mod întemeiat jurisprudenţa noastră a statuat că arătarea titularului dreptului nu poate fi formulată nici
în materia răspunderii civile delictuale, adică într-o acţiune în despăgubiri – Tribunalul reg. Satu Mare,
decizia civilă nr. 108/1968, în Revista Romănă de Drept nr. 11/1969, pag. 143, soluţie citată de Ioan Leş, „
Tratat de drept procesual civil”, pag. 114, nota de subsol nr. 1;

62
După primirea cererii, potrivit art. 65 alin. (2) Cod proc. civ.,
instanţa va lua măsuri pentru comunicare acesteia terţului arătat ca titular al
dreptului. La cerere se va alătura şi o copie după cererea de chemare în
judecată şi după înscrisurile de la dosar. Deşi legea nu prevede în mod
expres, se apreciază1 că cererea de arătare a titularului dreptului ar trebui
comunicată şi reclamantului, printre altele şi în considerarea faptului că
scoaterea din proces a pârâtului, la care se referă art. 66 alin. (1) Cod proc.
civ., poate avea loc numai cu consimţământul reclamantului.
Terţul arătat ca titular al dreptului are posibilitatea de a formula
întâmpinare împotriva cererii de introducere a sa în proces. Prin
întâmpinare terţul ar avea chiar posibilitatea de a se apăra, în sensul că nu
este titularului dreptului dedus la judecată. Formularea întâmpinării ar fi utilă
şi în cazul substituirii procesuale a pârâtului2, într-o asemenea împrejurare
terţul dobândind calitatea de pârât, iar în această calitate putându-şi
formula apărarea faţă de reclamant.
După introducereea terţului în proces se va proceda la
soluţionarea cererii formulate de către pârât. Cererea privind indicarea
titularului dreptului nu se soluţionează întotdeauna împreună cu cererea
principală. Se are în vedere în acest sens ipoteza scoaterii din cauză a
pârâtului, când se va soluţiona în continuare doar cererea privind arătarea
titularului dreptului. Totuşi, în ipoteza în care terţul neagă arătările pârâtului,
sau reclamantul nu este de acord cu substituirea procesuală a acestuia din
urmă, litigiul se va soluţiona în continuare cu privire la ambele cereri.
Instanţa va pronunţa soluţii cu privire atât la cererea principală, cât şi la
cererea de arătare a titularului dreptului.

Efectele arătării titularului dreptului. Cererea privind arătarea


titularului dreptului produce efecte procedurale importante. Unele efecte
sunt comune oricărei forme de participare a terţilor la judecată, cum sunt
prorogarea de competenţă sau obligativitatea luării procedurii în starea în
care se află aceasta, iar altele sunt specifice acesteia.
Efectele specifice ale instituţiei sunt precizare de art. 66 Cod
proc. civ. Acest text vizează două situaţii procesuale distincte, care sunt
determinate, în esenţă, de atitudinea terţului.
În prima ipoteză, art. 66 alin. (1) Cod proc. civ. precizează:
„dacă cel arătat ca titular al dreptului recunoaşte susţinerile pârâtului şi
reclamantul consimte, el va lua locul pârâtului, care va fi scos din judecată”.
Prin urmare, în condiţiile determinate de textul citat, introducerea terţului în
proces produce efectul scoaterii din cauză a pârâtului. Acordul
1
Ioan Leş, „ Tratat de drept procesual civil”, pag. 114; V.M.Ciobanu şi Gabriel Boroi, „Drept procesual civil.
Curs selectiv. Teste grilă”, pag. 94;
2
Ioan Leş, „ Tratat de drept procesual civil”, pag. 114;

63
reclamantului este necesar pentru a se respecta principiul disponibilităţii
procesuale, întrucât acesta nu poate fi obligat să se judece cu o altă
persoană decât aceea pe care el o consideră că i-ar fi încălcat sau
nesocotit dreptul subiectiv.
După scoaterea din cauză a pârâtului procesul se va soluţiona
în continuare numai între reclamant şi cel arătat ca titular al dreptului.
Acesta din urmă având în continuare calitatea procesuală de pârât.
În cea de a doua ipoteză, art. 66 alin. (2) Cod proc. civ.
precizează: „când cel chemat nu se înfăţişează sau tăgăduieşte arătările
pârâtului, se vor aplica dispoziţiile art. 58”. Textul de lege la care face
trimitere art. 66 alin. (2) Cod proc. civ., se referă la siutaţia celui introdus în
proces în temeiul art. 57 Cod proc. civ. şi dispune că: „cel chemat în
judecată dobândeşte calitatea de intervenient în interes propriu, iar
hotărârea îi va fi opozabilă”. Pe baza acestor dispoziţii procedurale s-a
susţinut că terţul introdus în cauză, în temeiul art. 66 alin. (2) Cod proc. civ.,
dobândeştea calitatea de intervenient în interes propriu1. Aşadar, în această
situaţie, judecata va continua între reclamant, pârât şi terţul indicat ca titular
al dreptului real.
Legea nu acoperă însă situaţia în care cel arătat al dreptului
real se înfăţişează şi recunoaşte susţinerile pârâtului, dar reclamantul nu
este de acord cu înlocuirea acestuia din urmă. În literatura de specialitate,
într-o primă opinie2, s-a arătat că se impune soluţia ca şi în acest caz terţul
arătat ca titular al dreptului real să rămână în proces, în calitate de
intervenient principal, iar, într-o altă opinie3, s-a apreciat că judecata va
continua fără să se modifice raportul procesual stabilit prin cererea de
chemare în judecată, iar dacă se va stabili, în urma dezbaterilor, că titularul
dreptului este terţul indicat, se va respinge cererea ca greşit îndreptată, mai

1
I. Stoenescu, S. Zilberstein, „Drept procesual civil. Teoria generală. Judecata la prima instanţă.
Hotărârea.”, pag. 311; V.M. Ciobanu, „Tratat teoretic şi practic de procedură civilă”, vol. I, pag. 336; G.
Boroi, „Codul de procedură civilă comentat şi adnotat”, vol. I, pag. 219; În literatura de specialitate s-a
exprimat şi opinia potrivit căreia „terţul arătat ca titular al dreptului nu poate dobândi, în împrejurarea
determinată de art. 66 alin. (2) Cod proc. civ., calitatea de interveient principal pentru simplu motiv al
neexercitării de către acesta a unei cereri prin care să urmărească valorificarea unui drept propriu în
justiţie. Dimpotrivă, terţul neagă tocmai calitatea de titular al dreptului subiectiv” (Ioan Leş, „ Tratat de
drept procesual civil”, pag. 115); deasemenea s-a mai susţinut că „în ipoteza prevăzută de art. 66 alin. (2)
Cod proc. civ., terţul arătat ca titular al dreptului ar dobândi calitatea de intervenient forţat şi nu cea de
intervenient principal, deoarece prin trimiterea la art. 58 Cod proc. civ. s-a urmărit să se precizeze doar că
terţul indicat ca titular al dreptului real va avea aceleaşi drepturi şi obligaţii ca şi terţul chemat în judecată
în temeiul art. 57 Cod proc. civ. (Gr. Porumb, „Codul de procedură civilă comentat şi adnotat”, vol. I, pag.
167);
2
D. Florescu, Notă la decizia civilă nr. 106/1968 a Tribunalului jud. Satu Mare, în Revista Română de
Drept nr. 11/1969, pag. 146, citată de V.M. Ciobanu, „Tratat teoretic şi practic de procedură civilă”, vol. I,
pag. 336, nota de subsol nr. 1;
3
A. Sitaru, Notă la decizia civilă nr. 173/1972 a Tribunalului jud. Mehedinţi, în Revista Română de Drept
nr. 3/1974, pag. 111 citată de V.M.Ciobanu şi Gabriel Boroi, „Drept procesual civil. Curs selectiv. Teste
grilă”, pag. 95, nota de subsol nr. 2;

64
exact, ca fiind introdusă împotriva unei persoane lipsite de calitate
procesuală pasivă.

BIBLIOGRAFIE

 CODUL DE PROCEDURĂ CIVILĂ;

 IOAN LEŞ, ’’Tratat de drept procesual civil’’, ediţia a II-a, Editura


All Beck, Bucureşti, 2002;

 IOAN LEŞ, „Participarea părţilor în procesul civil”, Ed. All Beck,


2002;

65
 V.M.CIOBANU, „Tratat teoretic şi practic de procedură civilă.
Teoria generală’’, Editura Naţional, Bucureşti, 1996, vol. I;

 GABRIEL BOROI, „Codul de procedură civilă comentat şi


adnotat”, vol. I, Editura All Beck, Bucureşti, 2001;

 V.M. CIOBANU şi GABRIEL BOROI, „Drept procesual civil. Curs


selectiv. Teste grilă.’’, ediţia a III-a, Editura All Beck, Bucureşti,
2005;

 P. VASILESCU „Tratat teoretic şi practic de procedură civilă”, Iaşi,


1943, vol. III;

 GR. PORUMB, „Codul de procedură civilă comentat şi adnotat”,


Editura Ştiinţifică, Bucureşti, 1960;

 GRAŢIAN PORUMB, în „Drept procesual civil român’’, de I.


STOENESCU şi GRAŢIAN PORUMB, Editura Didactică şi
Pedagocică, Bucureşti, 1966;

 I. STOENESCU, S. ZILBERSTEIN, „Tratat de drept procesual


civil”, Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1977, vol.I;

 I. STOENESCU, S. ZILBERSTEIN, „Drept procesual civil. Teoria


generală. Judecata la prima instanţă. Hotărârea.”, ediţia a II-a,
Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti ,1983;

 ION DELEANU, „Tratat de procedură civilă”, Editura Servo-Sat,


vol. II, Bucureşti, 2000;

 O. UNGUREANU, „Actele de procedură în procesul civil (la


instanţa de fond)”, Ed. Press Mihaela, Bucureşti, 1997;

 C. CRIŞU, „Ordonanţa preşedinţială”, editura Academiei R.S.R.


Bucureşti, 1976;

 A. HILSENRAD şi I. STOENESCU, ’’Procesul civil în R.P.R’’,


Editura Ştinţifică, Bucureşti, 1957;

 D. RADU, ’’Acţiunea în procesul civil. Partea generală’’, Editura


Junimea, Iaşi, 1974;

66
 V. NEGRU şi D. RADU, ’’Drept procesual civil’’, Editura Didactică şi
Pedagogică, Bucureşti, 1972;

 E. DAN, „Codul de procedură civilă adnotat”, Bucureşti, 1914;

 T. POP, „ Opinii în legătură cu unele aspecte jurisprudenţiale


actuale în domeniul dreptului procesual”, în Revista „Dreptul”, nr.
12/1994;

 E. POPA, „Discuţii în legătură cu intervenţia în interes propriu în


cazul contenciosului administrativ”, în Revista „Dreptul” nr. 1/1995.

SOLUŢII PRONUNŢATE DE INSTANŢELE JUDECĂTOREŞTI CITATE ÎN


CUPRINSUL LUCRĂRII

 Tribunalul Suprem, colegiul civil, decizia nr. 1357/1967 în Culegerea


de Decizii ale Tribunalului Suprem 1967, pag. 285;

 C.S.J., secţia civilă, decizia nr. 1212/1991, în Probleme de drept din


Deciziile Curţii Supreme de Justiţie (1990-1992), Editura Orizonturi,
Bucureşti, 1993, pag. 246;

 Curtea de Apel Braşov, decizia civilă nr. 709/1998, în „Culegere de


practică judiciară 1994-1998”, pag. 108;

 Curtea de Apel Braşov, decizia civilă nr. 655/1998, în Culegere de


practică judiciară 1994-1998;

 Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, decizia nr. 429/1998, în


Culegere de practică judiciară civilă 1993-1998, pag. 295;

 Ioan Leş, notă la sentinţa civilă nr. 4691/1975 a Jud. Sibiu, în Ioan
Leş „Tratat de drept procesual civil”, p. 93;

 Tribunalul reg. Bacău, decizia nr. 1799/1956, în Ioan Leş „Tratat de


drept procesual civil”, p. 93;

 Tribunalul Suprem, secţia civilă, decizia nr. 647/1969, în „Culegere de


decizii ale Tribunalului Suprem” 1969, pag. 251, citată de Ioan Leş,
„ Tratat de drept procesual civil”, pag. 102, nota de subsol nr. 2.;

67
 Curtea de Apel Iaşi, decizia civilă nr. 534/2000, în „Jurisprudenţa
2000” pag. 237, citată de V.M. Ciobanu, G. Boroi, op.cit., pag.79, nota
de subsol nr. 3;

 Tribunalul judeţului Braşov, decizia civilă nr. 1177/1985, în Revista


Română de Drept nr. 8/1996, pag. 77 citată de V.M. Ciobanu, G.
Boroi, op.cit., pag.79, nota de subsol nr. 4;

 Curtea Supremă de Justiţie, secţia de contecios administrativ, decizia


nr. 875/1995, în Buletinul Jurisprudenţei 1995, pag. 618 citată de V.M.
Ciobanu, G. Boroi, op.cit., pag.79, nota de subsol nr. 4;

68