Exceptiile Procesuale in Procesul Civil

UNIVERSITATEA „NICOLAE TITULESCU”
FACULTATEA DE DREPT
PROGRAMUL DE STUDII: DREPT
LUCRARE DE LICENŢĂ
Coordonator ştiinţific
lector univ. dr. Ion Dragne
Student
Sebastian Marcu
Bucureşti
2015
1
2
UNIVERSITATEA „NICOLAE TITULESCU”
FACULTATEA DE DREPT
PROGRAMUL DE STUDII: DREPT
LUCRARE DE LICENŢĂ
DISCIPLINA DREPT PROCESUAL CIVIL
TEMA EXCEPȚIILE PROCESUALE IN PROCESUL CIVIL
Coordonator ştiinţific
lector univ. dr. Ion Dragne
Student
Sebastian Marcu
Bucureşti
2015
3
CUPRINS
CUPRINS..............................................................................................................................4
ABREVIERI.........................................................................................................................6
SECŢIUNEA I......................................................................................................................8
ASPECTE GENERALE PRIVIND EXCEPȚIILE PROCESUALE..............................8
§1. Excepția procesuală – formă a apărării....................................................................8
1.1. Noțiunea de excepție procesuală..........................................................................................................8
1.2. Asemănări și deosebiri între excepțiile procesuale și apărările de fond.............................................10
1.3. Clasificarea excepțiilor procesuale.....................................................................................................12
§3. Procedura de soluționare.........................................................................................16
3.1. Invocarea mai multor excepții simultan.............................................................................................17
3.2. Unirea excepțiilor cu administrarea probelor respectiv cu fondul cauzei..........................................17
SECŢIUNEA A II-A..........................................................................................................18
ANALIZA PRINCIPALELOR EXCEPȚII PROCESUALE........................................18
§1. Excepțiile de procedură............................................................................................18
1.1. Excepția de necompetență..................................................................................................................18
1.2. Excepția nelegalei compuneri a completului sau constituiri a instanței de judecată..........................22
1.3. Excepția de incompatibilitate.............................................................................................................25
1.4. Excepția nulității actelor de procedură...............................................................................................28
1.5. Excepția netimbrării sau a timbrării insuficiente...............................................................................32
1.6. Excepția lipsei calității de reprezentant și excepția lipsei dovezii calității de reprezentant...............35
1.7. Excepția perimării..............................................................................................................................38
1.8. Excepția de litispendență....................................................................................................................42
1.9. Excepția de conexitate........................................................................................................................44
1.10. Excepția tardivității..........................................................................................................................46
§2. Excepțiile de fond......................................................................................................49
2.1. Excepția lipsei capacității procesuale de folosință.............................................................................49
2.2. Excepția lipsei capacității procesuale de exercițiu.............................................................................51
2.3. Excepția lipsei calității procesuale.....................................................................................................53
2.4. Excepția lipsei de interes....................................................................................................................54
2.5. Excepția prematurității.......................................................................................................................56
2.6. Excepția prescripției dreptului la acțiune...........................................................................................58
2.7. Excepția autorității de lucru judecat...................................................................................................60
SECŢIUNEA A III-A.........................................................................................................62
ASPECTE DE NOUTATE PRIVIND EXCEPȚIILE PROCESUALE ÎN LUMINA
ACTUALEI REGLEMENTĂRI......................................................................................62
CONCLUZII.......................................................................................................................66
BIBLIOGRAFIE................................................................................................................69
Legislaţie..........................................................................................................................71
4
Practică judiciară...............................................................................................................72
5
ABREVIERI
Titluri de periodice
B.J. Buletinul Jurisprudenței
C.P.J.C. Culegere de practică judiciară în materie civilă
M. Of. Monitorul Oficial al României
R.R.D. Revista Română de Drept
R.R.D.P. Revista Română de Drept Privat
Referiri la denumiri de acte normative, instanţe, hotărâri judecătoreşti.

c. complet
C. Ap. Curtea de Apel
C. civ. Codul civil
C. civ. 1864 Codul civil din 1864
C.proc.civ. Codul de procedură civilă
C.proc.civ 1865 Codul de procedură civilă din 1865
CCR Curtea Constituțională a României
CEDO Curtea Europeană a Drepturilor Omului
CSJ Curtea Supremă de Justiție
CSM Consiliul Superior al Magistraturii
dec. Decizia
dec. civ. decizie civilă
ÎCCJ Înalta Curte de Casație și Justiție
ÎCCJ, c.5 Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Completul de 5 judecători
înch. încheierea
L. Legea
NCPC noul Cod de procedură civilă
PÎCCJ Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție
s. secția
s.civ. secția civilă
s. civ. min. și fam. secția civilă pentru cauze cu minori și familie
s. civ. mun. si asig. soc. secția civilă privind litigii de muncă și asigurări sociale
s. cont. adm. și fisc. secția de contencios administrativ și fiscal
sent. sentința
6
Trib. Tribunal
Trib. Gr. Tribunalul Giurgiu
Trib. Suprem Tribunalul Suprem
Alte abrevieri
alin. alineat
art. articol
cf. conform
coord. coordonator
Ed. editură
ed. ediție
ex. exemplu
lit. Litera
n. n. nota noastră
nr. numărul
p. pagina
par. paragraful
pct. punctul
ş. a. şi alţii
s. n. sublinierea noastră
urm. următoarele
vol. volum
SECŢIUNEA I
ASPECTE GENERALE PRIVIND EXCEPȚIILE PROCESUALE
§1. Excepția procesuală – formă a apărării

1.1. Noțiunea de excepție procesuală
Excepția procesuală reprezintă o instituție fundamentală a dreptului procesual civil, un
important mijloc de asigurare a respectării legii în procesul civil […]1, aceasta constituind
1
Andreea Vasile, Excepțiile procesuale in noul cod de procedură civilă, Ed. Hamangiu, București, 2013 (citat în
continuare Excepțiile procesuale), p. 1.
7
totodată un mijloc de apărare prin care, de regulă, pârâtul urmărește, fără a nega existența
dreptului subiectiv, întârzierea judecății sau respingerea acțiunii ca inadmisibilă (s. n.)2.
Termenul provine din limba latină , de la verbul excipiore, ulterior exceptio, și inseamnă a
,,împuțina, a anihila”. În plan juridic, noțiunea a fost folosită încă din dreptul roman, spre a
defini mijlocul prin care pârâtul urmărea să evite condamnarea sa, ori să obțină o amânare a
judecății.3
Așa cum se poate observa, noțiunea de excepție procesuală are o legătură indisolubilă
cu aceea de apărare4, putând fi înglobată în aceasta din urmă, excepțiile procesuale
reprezentând veritabile apărări procedurale. Literatura de specialitate 5 înțelege prin apărări
lato sensu totalitatea mijloacelor procesuale folosite pentru respingerea pretenţiilor
reclamantului, acestea putand fi de fond sau procedurale, asa cum reiese din dispozițiile art.
31 C.proc.civ. Stricto sensu, apărararea vizează numai acele mijloace prin care se invocă
obiecțiuni împotriva fondului pretenției deduse judecății, tinzând la respingerea cererii de
chemare în judecată.6
Cu aspect de noutate, actuala reglementare instituie o definiție legală a excepției
procesuale, aceasta regăsindu-se în art. 245 C.proc.civ. ce statuează:
,,Excepţia procesuală este mijlocul prin care, în condiţiile legii, partea interesată, procurorul sau
instanţa, invocă, fără să pună în discuţie fondul dreptului, neregularităţi procedurale privitoare la
compunerea completului sau constituirea instanţei, competenţa instanţei ori la procedura de judecată
sau lipsuri referitoare la dreptul de acţiune urmărind, după caz, declinarea competenţei, amânarea
judecăţii, refacerea unor acte ori anularea, respingerea sau perimarea cererii.”
Din cele expuse anterior, precum și din definiția legală a excepției procesuale, reies
anumite caracteristici ale acesteia, ca instituție a dreptului procesual civil:
 excepțiile procesuale reprezintă mijloace de apărare;
2
A se vedea: Alexandru Suciu Excepțiile procesuale in noul Cod de procedură civilă, ed. a 2-a, Ed. Universul
Juridic, București, 2014 (citat în continuare Excepțiile procesuale 2014), p. 18; M. N. Costin, I. Leș, M. S.
Minea, D. Radu, Dicționar de drept procesual civil, Ed. Științifică și Enciclopedică, București, 1983, (citat în
continuare Dicționar), p. 60.
3
A. Suciu, Excepțiile procesuale 2014, p. 19.
4
A. Vasile, Excepțiile procesuale, p. 1.
5
Viorel Mihai Ciobanu, Traian Cornel Briciu, Claudiu Constantin Dinu, Drept Procesual Civil Drept
Execuțional Civil Arbitraj Drept Notarial Curs de bază pentru licență și masterat, seminare și examene, Ed.
Național, București, 2013 (citat în continuare Drept Procesual Civil), p. 285.
6
Gabriel Boroi, Mirela Stancu, Drept procesual civil, Ed. Hamangiu, București, 2015 (citat în continuare Drept
procesual civil), p. 393.
8
 faptul că excepția procesuală este un ,,mijloc” prin care se invocă neregularități
procedurale în legătură cu aspectele arătate în art. 245 C.proc.civ. exprimă
ideea că excepția procesuală constituie un element al acțiunii civile7;
 excepția procesuală presupune existența unui proces civil în curs;
 excepția procesuală nu pune în discuție fondul pretenției formulate, cum ar fi
de ex. existența sau inexistența dreptului;
 excepția procesuală poate reprezenta o modalitate de soluționare cu celeritate
a procesului civil, putând conduce la soluții precum anularea cererii, stingerea
procesului, respingerea cererii ca prematură, prescrisă, inadmisibilă etc., nu
însă ca nefondată8, nemaifiind necesar a se cerceta fondul pricinii însă, poate
duce totodată la întârzierea judecății, situație indezirabilă de altfel, motiv
pentru care legiuitorul a prevăzut în mod expres în art. 247 alin. (3) C.proc.civ.
că părțile au obligația de a invoca toate mijloacele de apărare și toate excepțiile
procesuale de îndată […], putând fi angajată în caz contrar culpa procesuală a
părții de rea-credință care a urmărit tergiversarea procesului, aplicându-se în
acest sens dispozițiile din titlul al VI-lea din cartea I C.proc.civ. privind
amenzile judiciare și despăgubirile;
 prin intermediul excepției procesuale sunt invocate aspecte de ordin
procedural, de regulă, privitoare la neregularități ale uneia sau mai multor
componente ale acțiunii civile;
 în principiu, admiterea excepției procesuale nu afectează însuși dreptul
subiectiv dedus judecății9, o nouă acțiune privind valorificarea aceluiași drept
putând fi introdusă după înlăturarea neregularităților ce au dus anterior la
admiterea excepției;
 ca regulă, hotărârea pronunțată prin admiterea unei excepții procesuale nu are
autoritate de lucru judecat asupra fondului dreptului (s. n.)10. Ar putea exista
însă anumite ocurențe procesuale, în care, pronunțarea unei hotărâri în sensul
7
Mihaela Tăbârcă, Drept procesual civil, vol. II – Procedura contencioasă în fața primei instanțe. Procedura
necontencioasă judiciară. Proceduri speciale, Ed. Universul Juridic, București, 2013 (citat în continuare Drept
procesual civil, vol. II), p. 249.
8
G. Boroi, M. Stancu, Drept procesual civil, p. 393.
9
M. Tăbârcă, Drept procesual civil, vol.II, p. 250.
10
ibidem, p. 251.
9
admiterii unei excepții cum ar fi cea a prescripției dreptului material la acțiune,
să facă imposibilă formularea unei noi cereri de același fel, datorită autorității
de lucru judecat a celei dintâi hotărâri.
1.2. Asemănări și deosebiri între excepțiile procesuale și apărările de fond

Din punct de vedere al asemănării, atât apărările de fond cât și excepțiile procesuale,
fac parte din instituția ,,mijloacelor de apărare” ale părții. Pentru a exercita oricare dintre
mijloacele de apărare, trebuie îndeplinite toate condițiile cerute de lege pentru exercitarea
acțiunii civile: afirmarea unui drept, interesul, calitatea procesuală și capacitatea procesuală
(s.n.).11
Principala deosebire dintre apărările de fond și excepțiile procesuale se referă la faptul
că excepțiile procesuale – chiar atunci când tind la respingerea sau anularea cererii – nu pun în
discuție fondul dreptului, în timp ce apărările de fond presupun abordarea acestuia, în fapt și
în drept12. Deosebirile dintre cele două instituții apar cu precădere între apărările de fond
propriu-zise și excepțiile procesuale de fond. În legătură cu excepțiile de procedură, putem
afirma că acestea sunt o categorie aparte a mijloacelor de apărare, deosebirile dintre ele și
apărările de fond propriu-zise fiind evidente, neexistând în acest sens riscul de confuzie.
Principalele criterii în funcție de care se pot face deosebirile între apărarile de fond propriu-
zise și excepțiile procesuale sunt urmatoarele:
 în ceea ce privește scopul urmărit de către cel ce o invocă, apărarea de fond
propriu-zisă tinde la soluționarea litigiului prin administrarea de probe în
cursul cercetării procesului și obținerea unei hotărâri definitive ce va avea
autoritate de lucru judecat, o nouă cerere având identitate de obiect, cauză și
părți, nemaiputând fi admisă. Prin ridicarea excepției de fond, de regulă, nu se
urmărește soluționarea definitivă a pricinii deduse judecății, ,,pipăindu-se”
numai, fără a fi pus în discuție, fondul cauzei, urmărindu-se doar obținerea unei
soluții prejudiciale asupra dreptului litigios (n. n.)13. Cu toate acestea, cu titlu
de excepție, în cazul admiterii excepției autorității de lucru judecat ori a
11
12
V. M. Ciobanu, T. C. Briciu, C. C. Dinu, Drept procesual civil, p. 286.
13
10
prescripției dreptului la acțiune, hotărârea pronunțată în cauză va avea
autoritate de lucru judecat asupra dreptului litigios.
 din punct de vedere al modalității de invocare și soluționare, unii autori14
afirmă că apărările de fond propriu-zise pot fi invocate în tot cursul procesului,
însă numai de către pârât, acesta putând să invoce anumite apărări cu ocazia
acordării cuvântului în fond, fără a fi constrâns de un anume termen. În cazul
excepțiilor, pot fi ridicate atât de pârât cât și de reclamant, cele mai multe
dintre ele având un anume termen înăuntrul căruia trebuie invocate sub
sancțiunea decăderii, de regulă in limine litis, odată cu întâmpinarea sau cel
mai târziu la primul termen de judecată după săvârșirea neregularității
procedurale, în etapa cercetării procesului și înainte de a se pune concluzii pe
fond, afară de excepțiile absolute15, care pot fi invocate de regulă oricând.
 în fine, în ceea ce privește efectul produs, admiterea unei apărări de fond poate
duce la respingerea sau anularea cererii, în timp ce în cazul excepțiilor, acest
efect se va produce numai în ceea ce privește excepțiile peremptorii16. De
asemenea și soluționarea diferă, instanța pronunțându-se printr-o sentință sau
decizie atunci când litigiul este soluționat în cazul apărărarilor de fond, iar în
ceea ce privește excepțiile, se va pronunța după caz, printr-o încheiere, de
regulă interlocutorie (ce leagă instanța care nu mai poate reveni asupra soluției)
atunci când respinge excepția și printr-o sentință sau decizie atunci când o
admite.
În ceea ce privește noțiunea de excepție procesuală, aceasta este folosită în dreptul
substanțial atât pentru a desemna apărări de fond [de ex., art. 1448, 2288, 1095 alin. (3), 1319
C.proc.civ. etc] cât și excepții procesuale, deci noțiunea de excepție lato sensu, pe când
legislația dreptului procesual are în vedere numai întelesul restrâns al excepției procesuale.
1.3. Clasificarea excepțiilor procesuale

Excepțiile procesuale sunt clasificate de către legiuitor în cuprinsul art. 246 C.proc.civ.
în excepții absolute și excepții relative, în funcție de interesul (general sau particular) ocrotit
14
ibidem.
15
A se vedea, Subsecțiunea 2.3. Excepții absolute și excepții relative.
16
A se vedea, Subsecțiunea 2.2. Excepții dilatorii și excepții peremptorii.
11
de norma juridică a cărei încălcări se invocă. Aceasta este, de altfel, singura clasificare a
excepțiilor procesuale prevăzută in mod expres de către legiuitor.
Doctrina17 însă, mai oferă și alte clasificări, în funcție de trei criterii: obiectul lor,
efectul pe care tind să îl realizeze și caracterul de ordine publică sau de ordine privată al
normei juridice încălcate antemenționat cu prilejul expunerii clasificării făcute de legiuitor.
1.3.1. Excepții de fond și excepții de procedură

În funcție de obiectul lor, excepțiile procesuale se clasifică în excepții de fond și
excepții de procedură.
Excepțiile de procedură sunt cele prin care se invocă nereguli procedurale, fiind avută
în vedere în acest sens și clasificarea normelor procedurale în norme de organizare
judecătorească, norme de competență și norme de procedură propriu-zise 18. Astfel, putem
considera că prin excepțiile de procedură se invocă neregularități procedurale privitoare la
compunerea sau constituirea completului/instanței, competența instanței ori procedura de
judecată19. Excepţiile procedurale apar, de regulă, în cursul procesului civil, urmând a fi
soluţionate de către instanţă, în majoritatea situaţiilor, înainte de abordarea fondului
litigiului.20
Astfel, sunt excepții de procedură excepția de necompetență, excepția nelegalei
compuneri sau constituiri a completului de judecată, excepția lipsei procedurii de citare,
excepția lipsei dovezii calității de reprezentant, excepția litispendenței, a conexității, excepția
perimării, excepția tardivității, excepția netimbrării sau a timbrării insuficiente etc.
Prin excepţiile de fond, sunt sesizate neregularităţi ale dreptului la acţiune sau cele
strâns legate de componentele dreptului la acţiune21. Potrivit art. 32 alin. (1) C.proc.civ.,
condițiile de exercitare a acțiunii civile sunt: capacitatea procesuală, calitatea procesuală,
formularea unei pretenții și justificarea unui interes. Condițiile de exercitare a acțiunii civile
trebuie îndeplinite nu numai la declanșarea acțiunii civile prin sesizarea instanței cu cererea de
chemare în judecată, ci și pentru punerea în mișcare a oricăreia dintre formele sale procesuale
17
18
19
M. Tăbârcă, Drept procesual civil, vol.II, p. 252.
20
Ion Deleanu, Tratat de procedură civilă, Vol. I, Ed. Universul Juridic, București 2013 (citat în continuare
Tratat 2013), p. 283.
21
Veronica Dănăilă, în Gabriel Boroi, ș. a., Noul Cod de procedură civilă, Comentariu pe articole, Vol. I. Art. 1-
526, Ed. Hamangiu, 2013 (citat in continuare Noul Cod, vol. I), p. 246.
12
ce intră în conținutul acțiunii civile22, art. 32 alin. (2) C.proc.civ. dispunând în mod expres că
aceste condiții trebuie îndeplinite și în cazul apărărilor (atât de fond, cât și de procedură) 23. Pe
lângă acestea, dreptul la acțiune poate fi condiționat de parcurgerea unei proceduri prealabile
atunci când legea o prevede în mod expres (art. 193 NCPC) (n. n.). […] Neîndeplinirea unor
condiții prealabile sesizării instanței (lipsa procedurii prealabile în materiile în care legea
prevede necesitatea acesteia) se încadrează tot în categoria excepțiilor de fond, întrucât
vizează cerințe speciale ce privesc exercitarea dreptului la acțiune 24. De asemenea, tot din
categoria excepțiilor de fond mai fac parte și excepția lipsei capacității procesuale de
folosință, excepția lipsei capacității procesuale de exercițiu, excepția lipsei de interes, excepția
prescripției dreptului la acțiune, excepția prematurității, excepția lipsei calității procesuale etc.
1.3.2. Excepții dilatorii și excepții peremptorii

Această clasificare se face în funcție de efectul pe care tind să il producă excepțiile
prin admiterea lor, clasificând-se astfel în excepții dilatorii și excepții peremptorii (dirimante).
Excepțiile dilatorii sunt acelea care tind la întârzierea judecății pe fond (amânarea
judecății, refacerea unor acte de procedură, declinarea competenței, trimiterea dosarului de la
un complet de judecată la altul etc.)25. Amintim din această categorie excepția nelegalei
compuneri a completului sau constituirii instanței, excepția nelegalei citări, excepția
litispendenței, excepția conexității etc.
Excepțiile peremptorii (dirimante) sunt acelea care tind la împiedicarea judecății pe
fond […]26, prin anularea cererii, respingerea acesteia ca inadmisibilă, prematură, ca lipsită de
interes, ca fiind introdusă de o persoană fără calitate procesuală activă sau împotriva unei
persoane fără calitate procesuală pasivă etc., perimarea cererii, stingerea procesului. Amintim
dintre excepțiile dirimante excepția prescripției dreptului la acțiune, excepția autorității de
lucru judecat, excepția perimării, excepția tardivității, excepția lipsei capacității procesuale,
excepția lipsei calității procesuale etc. Literatura de specialitate27 consideră că ar exista o
asemănare a excepțiilor din această categorie cu excepțiile de fond, din punct de vedere al
22
V. M. Ciobanu, în Viorel Mihai Ciobanu, Marian Nicolae (coord.), ș. a., Noul Cod de procedură civilă
comentat și adnotat, vol. I, Ed. Universul Juridic, București, 2013 (citat in continuare Noul Cod, vol. I), p. 114.
23
24
25
26
ibidem.
27
ibidem.
13
efectului produs atunci când sunt admise, de regulă, ambele ducând la anularea sau
respingerea cererii.
Există excepții peremptorii, care au inițial un efect dilatoriu atunci când sunt ridicate în
fața instanței, aceasta putând să acorde un termen pentru complinirea neregularităților, iar în
ipoteza în care neregularitățile nu vor fi înlăturate sau nu vor fi înlăturate în termenul acordat
în acest sens, se va produce efectul peremptoriu prin anularea cererii. Sunt astfel de excepții
excepția lipsei dovezii calității de reprezentant, excepția lipsei capacității de exercițiu,
excepția netimbrării sau a timbrării insuficiente atunci când părții nu i-a fost comunicat
cuantumul taxei judiciare de timbru sau timbru judiciar 28, excepția lipsei semnăturii (dacă
partea nu este prezentă la termenul când se invocă această excepție)29.
Opinia unor autori30 este că pe lângă categoriile de excepții amintite anterior (excepții
dilatorii și excepții peremptorii), ar mai exista în cadrul clasificării după efectul produs și o a
treia categorie de excepții, cele declinatorii. Despre excepțiile declinatorii s-a opinat că, prin
admiterea lor conduc la trimiterea pricinii către o altă instanță. Au fost incluse în această
categorie excepția de necompetență, excepția de litispendență și excepția de conexitate. Cu
toate acestea, alți autori31 sunt de părere că această categorie a excepțiilor declinatorii tind la
întârzierea judecății cu privire la fondul pretenției, având astfel un efect dilatoriu, iar despre
excepțiile litispendenței și conexității s-a opinat că nu presupun în mod obligatoriu ca pricinile
să se afle înaintea unor instanțe diferite, astfel încât să nu aibe loc o trimitere a dosarului de la
o instanță la alta, ci doar de la un complet de judecată la un altul, în cadrul aceleiași instanțe.
În fine, privitor la excepția de necompetență, s-a afirmat că aceasta poate avea uneori și un
efect peremptoriu.
În ceea ce ne privește, mai apropiată ne este cea de-a doua opinie deoarece, din
rațiunea de a simplifica, nu considerăm oportun a mai introduce și o a treia categorie de
excepții, putând include astfel excepțiile declinatorii în rândul celor dilatorii, iar în ceea ce
28
A se vedea, Legea 146/1997 privind taxele judiciare de timbru, publicată în M. Of. nr. 173 din iulie 1997
29
30
A se vedea: Grațian Porumb, Codul de procedură civilă comentat și adnotat, vol. I, Ed. Științifică, București,
1960 (citat în continuare Codul comentat, vol. I), p. 345; Ioan Leș, Codul de procedură civilă. Comentariu pe
articole, ed. a 3-a, Ed. C.H. Beck, București, 2007 (citat în continuare Codul 2007), p. 433-434 ; Alexandru
Bacaci, Excepțiile de procedură în procesul civil, Ed. Dacia, Cluj-Napoca, 1983 (citat în continuare Excepțiile de
procedură), p. 19-20, A. Suciu, Excepțiile procesuale 2014, p. 29.
31
A se vedea: G. Boroi, M. Stancu, Drept procesual civil, p. 396; Gabriel Boroi, Codul de procedură civilă
comentat și adnotat, vol. I, Ed. All Beck, 2001 (citat în continuare Codul 2001), p. 347; Viorel Mihai Ciobanu,
Gabriel Boroi, Traian Cornel Briciu, Drept procesual civil, Curs selectiv, Teste grilă, ed. a 5-a, Ed. C.H. Beck,
București, 2011 (citat în continuare Curs selectiv 2011), p. 241.
14
privește excepția necompetenței, ne vom limita la a-i recunoaște ambele valențe, atât de
excepție dilatorie, cât și de excepție peremptorie.
1.3.3. Excepții absolute și excepții relative

În raport de caracterul de ordine publică (absolut) sau de ordine privată (relativ) al
normei a cărei încălcare se invocă prin intermediul excepției, excepțiile procesuale pot fi
absolute sau relative, clasificare de altfel, consacrată și legislativ în dispozițiile art. 246
C.proc.civ.
Excepțiile absolute vizează normele de ordine publică și pot fi invocate de orice parte
interesată, de procuror sau de instanță din oficiu, în orice moment al procesului, dacă legea nu
prevede în mod expres altfel, în timp ce excepțiile relative vizează normele care ocrotesc cu
precădere interesele părților și pot fi invocate numai de partea interesată, intr-un anumit
termen (art. 246-247 NCPC)32. Cu toate acestea, în ceea ce privește excepțiile absolute (s. n.),
potrivit art. 247 alin. (1) teza a II-a C.proc.civ., excepțiile procesuale pot fi ridicate înaintea
instanței de recurs numai dacă, pentru soluționarea lor, nu este necesară administrarea altor
dovezi în afara înscrisurilor noi33. În ceea ce privește momentul procesual până la care pot fi
invocate excepțiile relative, potrivit art. 247 alin. (2) C.proc.civ., acestea pot fi ridicate de
partea interesată cel mai târziu la primul termen de judecată după săvârşirea neregularităţii
procedurale, în etapa cercetării procesului şi înainte de a se pune concluzii pe fond, aceste
prevederi, trebuind a fi corelate de asemenea, cu dispozițiile art. 178 alin. (3) și alin. (5)
C.proc.civ. în ceea ce privește invocarea nulității.
§3. Procedura de soluționare

Procedura de soluționare a excepțiilor procesuale este reglementată în principal de art.
248 C.proc.civ., ce statuează:
,,(1) Instanța se va pronunța mai întâi asupra excepțiilor de procedură, precum și asupra celor
de fond care fac inutilă, în tot sau în parte, administrarea de probe ori, după caz, cercetarea în fond a
cauzei.
(2) În cazul în care s-au invocat simultan mai multe excepții, instanța va determina ordinea de
soluționare în funcție de efectele pe care acestea le produc.
32
V. M. Ciobanu, T. C. Briciu, C. C. Dinu, op. cit., p. 287.
33
A se vedea, G. Boroi, M. Stancu, Drept procesual civil, p. 397; ibidem., nota ².
15
(3) Dacă instanța nu se poate pronunța de îndată asupra excepției invocate, va amâna
judecata și va stabili un termen scurt în vederea soluționării excepției.
(4) Excepțiile vor putea fi unite cu administrarea probelor, respectiv cu fondul cauzei numai
dacă pentru judecarea lor este necesar să se administreze aceleași dovezi ca și pentru finalizarea etapei
cercetării procesului sau, după caz, pentru soluționarea fondului.
(5) Încheierea prin care s-a respins excepția, precum și cea prin care, după administrarea
excepției, instanța a rămas în continuare învestită pot fi atacate numai odată cu fondul, dacă legea nu
dispune altfel.”
De regulă, excepțiile se soluționează înainte de cercetarea în fond a cauzei,
preîntâmpinându-se astfel a se stărui într-o judecată lipsită de sens și care ar implica timp
irosit și cheltuieli redundante. Pot fi încadrate în această regulă acele excepții care, în ipoteza
admiterii s-ar produce efectul peremptoriu, făcând inutilă administrarea de probe, ori
cercetarea în fond a temeiniciei cererii. De asemenea, pot aparține regulii mai sus menționate
și unele excepții dilatorii, cum ar fi excepția de necompetență, care, în cazul în care s-ar
admite, actele îndeplinite în cauză vor fi nule și, de asemenea, ar face inutilă analiza pe fond a
pricinii. Mai amintim tot aici, că este datoria instanței ce a fost învestită cu soluționarea unei
,,excepții” să stabilească dacă excepția invocată de parte în apărarea sa este într-adevăr o
excepție procesuală or, pur și simplu partea a denumit astfel o apărare de fond, instanța
trebuind să califice astfel natura apărării iar, în atare circumstanțe, neaflându-se în discuție o
excepție propriu-zisă ci o apărare de fond, nu își va găsi aplicare art. 248 C.proc.civ.
Referitor la procedura de soluționare, potrivit art. 14 alin. (5) NCPC, instanța este
obligată, în orice proces, să pună în discuția părților, în contradictoriu, toate cererile,
excepțiile și împrejurările de fapt și de drept invocate, astfel că va da cuvântul autorului
excepției, adversarului său procesual și procurorului, în cazul participării sale în proces, iar în
cazul excepției invocate din oficiu punerea în discuție se va face în ordinea firească.34
3.1. Invocarea mai multor excepții simultan

În situația invocării simultane a mai multor excepții, ordinea de soluționare a acestora
va fi determinată de către instanță, în funcție de efectul pe care acestea le produc în cazul
admiterii. Deci, primul criteriu de soluționare este cel al efectului produs de fiecare excepție în
parte în cazul admiterii, iar în opinia unor autori 35 un al doilea criteriu l-ar putea constitui, nu
34
V. Dănăilă, în G. Boroi ș. a., Noul Cod, vol. I, p. 554.
35
A se vedea: M. Tăbârcă, în V. M. Ciobanu, M. Nicolae (coord.) ș. a., Noul Cod, vol. I, p. 651; ibidem, nota ¹.
16
în mod imperativ, cel sugerat în primul alineat al art. 248 C.proc.civ., soluționându-se mai
întâi cele de procedură și apoi cele de fond, în cazul invocării simultane a mai multor excepții
din fiecare categorie. ,,Invocarea simultană” a excepțiilor procesuale trebuie înțeleasă în
sensul că instanța este pusă în situația de a se pronunța la același termen asupra mai multor
excepții36, chiar dacă acestea au fost invocate în momente diferite ale procesului, de aceeași
parte sau de către părți diferite, iar instanța le analizează la același termen.
Alți autori37 opinează că un al doilea criteriu l-ar constitui, în cazul în care excepțiile
produc același efect, ordinea de prioritate a unei excepții față de alta, lăsată la aprecierea
instanței în funcție de modul în care efectul celei dintâi se poate repercuta asupra alteia,
ulterioare, apreciind cazual.
3.2. Unirea excepțiilor cu administrarea probelor respectiv cu fondul cauzei

Există posibilitatea unirii excepției cu administrarea probelor în etapa de cercetare a
procesului atunci când, atât pentru terminarea acestei etape, care se apreciază prin raportare la
oricare dintre actele menționate în art. 237 alin. (2) C.proc.civ., cât și pentru soluționarea
excepției este necesar să se administreze aceleași dovezi.38
De asemenea, în etapa dezbaterilor excepția poate fi unită și cu fondul cauzei, atunci
când, în condițiile art. 391 C.proc.civ. instanța va proceda la completarea ori refacerea unor
probe, în cazul în care, din dezbateri, rezultă necesitatea acestei măsuri. Textul alin. (4) al art.
248 C.proc.civ. consacră o derogare expresă de la regulă, fiind de strictă interpretare și
aplicare39, nefiind justificată unirea excepției cu administrarea probelor ori cu fondul în toate
cazurile, ci numai atunci când probele necesare de administrat la soluționarea excepției sunt
aceleași cu probele ce servesc verificării temeiniciei dreptului afirmat în justiție ori celor
cerute de reclamant pentru infirmarea acestui drept.40
În fine, încheierea prin care se soluționează excepția în sensul respingerii ori în cazul
admiterii, în acest din urmă caz instanța rămânând în continuare învestită, va fi una de natură
interlocutorie, asupra căreia nu se va mai reveni în cursul procesului și, în ipoteza în care
legea nu prevede altfel, va putea fi atacată numai odată cu fondul.
36
ibidem, p. 651.
37
A se vedea, V. Dănăilă, în G. Boroi ș. a., Noul Cod, vol. I p. 555.
38
A se vedea, M. Tăbârcă, Drept procesual civil, vol.II, p. 268.
39
ibidem.
40
A se vedea, V. Dănăilă, în G. Boroi ș. a., Noul Cod, vol. I, p. 555.
17
SECŢIUNEA A II-A
ANALIZA PRINCIPALELOR EXCEPȚII PROCESUALE
§1. Excepțiile de procedură

1.1. Excepția de necompetență
Prin intermediul excepției de necompetență se invocă în cursul judecății necompetența
instanței învestite cu o cerere de chemare în judecată sau cu o cale de atac. Necompetența
îmbracă foarte multe forme, fiind strâns legată de normele de procedură ce stabilesc
competența instanțelor judecătorești pentru fiecare caz în parte dedus judecății 41. Excepția de
necompetență poate fi invocată în mod diferit, în funcție de caracterul de ordine publică
respectiv de ordine privată al competenței, putându-se ivi o excepție de necompetență ori de
câte ori se încalcă o anumită formă de competență.
1.1.1. Necompetența generală

Necompetența generală face parte din categoria excepțiilor de ordine publică alături
de necompetența materială și cea teritorială exclusivă, aceasta putând fi invocată ori de câte
ori procesul nu este de competența instanțelor judecătorești.
Cu aspect de noutate, s-a introdus de către legiuitor în alin. (1) al art. 200 C.proc.civ.
obligația completului căruia i-a fost repartizată cauza de a verifica de îndată, dacă cererea de
chemare în judecată prin care a fost învestit este de competența sa 42. În situația în care în urma
acestor verificări, completul constată că respectiva cauză nu este de competența sa, va dispune
de îndată, prin încheiere fără citarea părților, fie trimiterea dosarului către completul
specializat competent, fie secției specializate competente din cadrul instanței. De asemenea,
cf. art. 131 C.proc.civ., judecătorul este obligat din oficiu ca la primul termen de judecată la
care părțile sunt legal citate în fața primei instanțe să verifice și să stabilească prin încheiere
interlocutorie dacă instanța sesizată este competentă general, material și teritorial să judece
pricina. Prin excepție, în situația în care pentru a se putea stabili competența sunt necesare
41
Alexandru Suciu, Excepțiile procesuale în Noul Cod de procedură civilă, Ed. Universul Juridic, București,
2012 (citat în continuare Excepțiile procesuale 2012), p. 308.
42
A se vedea, art. 1 pct. 4 din legea nr. 138/2014 pentru modificarea și completarea Legii nr. 134/2010 privind
Codul de procedură civilă, precum și pentru modificarea și completarea unor acte normative conexe, publicată în
M. Of. Partea I nr. 753 din 16 Octombrie 2014.
18
lămuriri suplimentare, judecătorul va pune acest lucru în discuția părților și va acorda un
singur termen în acest sens.
Totuși, în cazul în care completul fie a omis să își verifice competența cf. art. 200 alin.
(1) C.proc.civ., fie verificându-și competența s-a declarat competent deși exista un caz de
necompetență în acest sens, fie ulterior verificării s-a ivit un astfel de caz, se poate invoca
excepția de necompetență generală a instanțelor judecătorești de către judecător, procuror, ori
de către părți în orice stare a pricinii(avându-se în vedere pe lângă instanța de fond și cea de
apel, respectiv recurs).
În ceea ce privește competența internațională, de regulă, părțile pot stabili prin acord
comun asupra instanței competente să judece un litigiu actual sau eventual ce are elemente de
extraneitate. Un caz aparte de prorogare de competență îl reprezintă forul de necesitate în
sensul art. 1069 C.proc.civ. atunci când, deși legea nu prevede competența instanțelor române,
dacă totuși se dovedește imposibilitatea introducerii unei cereri în străinătate ori nu se poate
pretinde în mod rezonabil ca ea să fie introdusă în străinătate, instanța română de la locul cu
care cauza prezintă o legătură suficientă va deveni competentă să soluționeze cauza. Alin. (2)
al aceluiași articol statuează obligativitatea competenței instanței române atunci când cererea
este formulată de un cetățean român sau apatrid domiciliat în România ori de o persoană
juridică de naționalitate română. Sub rezerva celor anterior menționate, în situația în care
instanța în urma verificării din oficiu a competenței sale internaționale constată că nici ea dar
nici o altă instanță română nu este competentă, va respinge cererea ca nefiind de competența
jurisdicției române printr-o hotărâre supusă recursului la instanța ierarhic superioară. Fiind
vorba despre o necompetență generală, excepția poate fi invocată în orice stare a procesului,
chiar și direct în căile de atac, dispozițiile alin. (1) al art. 247 C.proc.civ. 43 aplicându-se în mod
corespunzător.
În concluzie, excepția de necompetență generală este o excepție de procedură,
absolută, ce poate avea după caz, un efect dilatoriu (în situația în care se constată
necompetența instanței sesizate și aceasta stabilește ca pricina este de competența unei alte
instanțe judecătorești ori a unui alt organ cu activitate jurisdicțională și își va declina
competența în favoarea acestora), sau un efect peremptoriu (în cazul în care competența
aparține fie unui organ fără activitate jurisdicțională, fie unui organ de jurisdicție dintr-un alt
43
Excepțiile absolute pot fi ridicate înaintea instanței de recurs, numai dacă, pentru soluționare, nu este necesară
administrarea altor dovezi în afara înscrisurilor noi.
19
stat, ipoteză în care cererea va fi respinsă ca inadmisibilă, ori ca nefiind de competența
instanțelor române).44
1.1.2. Necompetența materială și teritorială exclusivă

Excepția de necompetență materială poate fi invocată cf. art. 129 alin. (2) pct. 2
C.proc.civ. în cazul încălcării competenței materiale, când procesul este de competența unei
instanțe de alt grad, iar excepția de necompetență teritorială exclusivă cf. pct. 3 al aceluiași
articol, poate fi ridicată în cazul încălcării competenței teritoriale exclusive, când procesul este
de competența unei instanțe de același grad și părțile nu o pot înlătura. Considerăm că prin
termenul de ,,instanță” legiuitorul a avut în vedere inclusiv completele ori secțiile
specializate.
Fiind vorba despre o excepție de ordine publică (absolută), aceasta poate fi invocată
de către oricare dintre parți, de către judecător ori de către procuror, însă doar în fața primei
instanțe până la primul termen de judecată la care părțile sunt legal citate, acest aspect fiind
unul caracteristic excepțiilor relative, chiar dacă prezenta excepție analizată este una de natură
absolută. În actuala reglementare, legiuitorul a venit cu un plus legislativ, limitând termenul
de invocare al acestei excepții (până la primul termen de judecată la care părțile sunt legal
citate). Raportat la cele expuse, considerăm că această prevedere va duce la o desfășurare cu o
celeritate sporită a procesului deoarece instanța sesizată se va pronunța asupra competenței
sale încă de la începutul procesului, nemaiexistând în acest sens riscul ca în cazul întocmirii
de acte în cauză, acestea să fie supuse ulterior infirmării. Totuși, în situația în care excepția a
fost invocată la termenul stabilit, însă instanța a respins-o sau a omis să se pronunțe asupra ei,
o eventuală necompetență materială ori teritorială exclusivă va putea constitui motiv de apel
sau recurs, după caz.
1.1.3. Necompetența de ordine privată

Conform art. 129 alin. (3) C.proc.civ. în toate cazurile în care necompetența nu este de
ordine publică, va fi de ordine privată.
În situația în care se încalcă orice altă normă de competență teritorială în afara celor de
competență teritorială exclusivă, excepția de necompetență relativă va putea fi invocată numai
44
A se vedea, G. Boroi, M. Stancu, Drept procesual civil, p. 261.
20
de către pârât, prin întâmpinare, sau dacă întâmpinarea nu este obligatorie, cel mai târziu la
primul termen de judecată la care părțile sunt legal citate în fața primei instanțe 45. Dacă pârâtul
nu va invoca excepția de ordine privată la termenul stabilit cf. art. 208 alin. (2) C.proc.civ.,
acesta va fi decăzut din dreptul de a mai propune probe ori de a mai invoca astfel de excepții,
afară de cele de ordine publică ce pot fi invocate în condițiile anterior expuse.
Unii autori46 consideră că intervenientul voluntar accesoriu în folosul pârâtului şi cei
introduşi forţat ca pârâţi, pot să invoce excepţia de necompetenţă privată. Pârâţii introduşi
forţat în cauză trebuie să beneficieze de acelaşi drepturi procesuale că şi pârâţii iniţiali 47.
Intervenția accesorie având natura juridică a unei simple apărări aduse în plus uneia dintre
părți, iar excepția procesuală fiind un mijloc de apărare, intervenientul accesoriu poate să se
folosească de ea pentru a sprijini apărarea pârâtului.48
Cu toate acestea, alți autori49 opinează că excepția de necompetență privată poate fi
invocată numai de către pârât. Mai apropiată ne este cea din urmă opinie fiind susținută și de
art. 112 C.proc.civ. conform căruia cererea de chemare în judecată a mai multor pârâți poate fi
introdusă la instanța competentă pentru oricare dintre aceștia, nemaifiind justificată în acest
sens ridicarea unei excepții de necompetență de ordine privată.
1.1.4. Procedura de soluționare

Procedura de soluționare a acestei excepții este stabilită de art. 132 C.proc.civ.
conform căruia ori de câte ori se va pune în discuție în fața instanței competența acesteia, fie
din oficiu, fie la cererea părților, aceasta este obligată să stabilească instanța judecătorească
competentă ori organul cu activitate jurisdicțională competent. Excepția de necompetență
poate fi soluționată în una din următoarele modalități:
 instanța se declară competentă printr-o încheiere ce poate fi atacată numai
odată cu hotărârea pronunțată în cauză și trece la judecarea pricinii;
 instanța se declară necompetentă printr-o hotărâre ce nu este supusă niciunei
căi de atac și trimite de îndată dosarul instanței judecătorești competente ori
organului cu activitate jurisdicțională competent;
45
A se vedea, art. 130 alin. (3) C.proc.civ.
46
A. Suciu, Excepțiile procesuale 2012, p. 333-334.
47
ibidem, p. 334.
48
ibidem.
49
A. Constanda, în G. Boroi ș. a., Noul Cod, vol. I, p. 341.
21
 instanța se declară necompetentă și printr-o hotărâre supusă numai recursului
la instanța ierarhic superioară, respinge cererea ca inadmisibilă deoarece este
de competența fie a unui organ fără activitate jurisdictională, fie ca nefiind de
competența instanțelor române.
1.2. Excepția nelegalei compuneri a completului sau constituiri a instanței de

judecată
1.2.1. Compunerea instanței
Prin compunerea instanței se înțelege alcătuirea instanței cu numărul de judecători
prevăzut de lege50 (s. n.). Doctrina de specialitate51 susține că greșita compunere a instanței
poate fi apreciată din perspectiva a două aspecte, respectiv cel ,,cantitativ” și cel ,,calitativ”.
Cel cantitativ, are în vedere numărul judecătorilor ce intră în complet, iar cel calitativ
se referă la anumite aspecte ce țin de pregătirea profesională, experiența și specializarea
judecătorilor ce alcătuiesc un complet de judecată, precum și respectarea principiului
continuității, care se referă la situația în care o pricină a fost atribuită potrivit legii unui
complet (indiferent de numărul de judecători din care acesta este alcătuit), atunci pricina
respectivă trebuie judecată întocmai de către completul respectiv iar înlocuirea unui membru
al completului va avea loc doar pentru motive temeinice, potrivit legii. Încălcarea principiului
continuității duce la greșita compunere a instanței din punct de vedere calitativ, întrucât se
referă la persoana judecătorului, care nu este aceeași pe tot parcursul procesului 52. Prin
urmare, ori de câte ori ne aflăm în prezența încălcării unei norme ce reglementează
compunerea instanței, iar aceasta a fost încălcată în ceea ce privește unul sau ambele aspecte
anterior expuse, va putea fi ridicată, în condițiile legii, excepția nelegalei compuneri a
completului de judecată.
Deoarece normele ce reglementează această instituție a compunerii completului
ocrotesc un interes general fiind norme imperative, excepția nelegalei compuneri este astfel, o
excepție absolută și va putea fi invocată de către oricare dintre părți, de către instanță, din
oficiu, ori de către procuror (atunci când acesta participă la proces), în orice stare a pricinii, în
primă instanță, apel și recurs. Întrucât vizează norme ce reglementează compunerea instanței,
50
51
A. Suciu, Excepțiile procesuale 2012, p. 345 și urm.
52
ibidem, p. 348.
22
excepția nelegalei compuneri este o excepție de procedură, iar datorită efectului pe care
aceasta tinde să-l producă prin admiterea ei, este o excepție dilatorie, tinzând la amânarea
judecății.
1.2.2. Constituirea instanței

Prin constituirea instanței se înțelege alcătuirea acesteia lato sensu, adică nu numai în
ceea ce privește completul de judecată stricto sensu, ci, într-un mod mai complex, vor fi avute
în vedere și celelalte persoane și organe prevăzute de lege, cu titlu de exemplu afară de
judecători, vom aminti: grefieri, magistrați-asistenți (când este cazul), procuror (atunci când
acesta participă la proces), asistenți judiciari (în litigiile de muncă și asigurări sociale) etc.
Asemenea cazulului compunerii completului de judecată, normele ce reglementează
constituirea instanței sunt norme imperative, ce privesc un interes obștesc, conferindu-i
acesteia caracterul de excepție absolută, ce va putea fi invocată de oricare dintre părți, de
instanță, din oficiu, ori de către procuror. De asemenea, prin efectul produs în cazul admiterii
sale, aceasta este o excepție dilatorie, tinzând la amânarea judecății, iar dat fiind caracterul
procedural al normelor a căror încălcare se invocă prin intermediul său respectiv din punct de
vedere al obiectului, este o excepție de procedură.

Excepția, în ambele cazuri, se soluționează printr-o încheiere interlocutorie (ce leagă
instanța, aceasta nemaiputând reveni ulterior asupra soluției și care poate fi atacată numai
odată cu fondul). Ulterior, viciile ce au dus la ridicarea și admiterea excepției, se vor acoperi
fie prin retragerea sau adăugarea unui judecător, fie prin înlocuirea unui judecător (în cazul
nelegalei compuneri a completului), iar în situația nelegalei constituiri a instanței se vor
efectua aceleași procedee de acoperire a neregularităților, însă extinse asupra tuturor
persoanelor sau organelor (se au aici în vedere doar acele persoane sau organe care, în mod
greșit au făcut parte din constituirea instanței desigur) menționate în cadrul subsecțiunii
anterioare. Aceste operațiuni au un caracter administrativ și se supun Regulamentului de
ordine interioară al instanțelor judecătorești.53
53
ibidem, p. 349.
23
Nelegala compunere sau constituire a instanței nu poate fi invocată în calea
extraordinară de atac a revizuirii, deoarece această critică nu figurează printre motivele
limitativ prevăzute pentru exercițiul acesteia54 (s. n.). În schimb însă, poate constitui motiv al
contestației în anulare potrivit art. 503 alin. (2) pct. 1 C.proc.civ., care prevede în mod expres
că, în situația în care o hotărâre a fost pronunțată în recurs de către o instanță necompetentă
absolut ori cu încălcarea normelor ce privesc alcătuirea instanței și, deși invocată excepția
nelegalei compuneri sau constituiri a instanței, instanța de recurs a omis a se pronunța asupra
acesteia, o atare ocurență procesuală dă dreptul exercitării unei contestații în anulare, potrivit
legii.
În fine, în situația nondezirabilă a încălcării dispozițiilor legale referitoare la
compunerea completului sau constituirea instanței de judecată, art. 176 pct. 4 C.proc.civ.
prevede sancțiunea nulității hotărârii pronunțate în cauză, fiind vorba astfel de o nulitate ce nu
este condiționată de existența unei vătămări, în sensul prezentului articol.
1.3. Excepția de incompatibilitate

Prin incompatibilitate se înțelege situația în care un judecător este oprit să ia parte la
soluționarea unei pricini, respectiv se poate cere îndepărtarea unui judecător de la
soluționarea unei anumite cauze, în cazurile expres prevăzute de lege 55. De asemenea, cf. art.
54 C.proc.civ. dispozițiile referitoare la incompatibilitate se aplică în mod corespunzător și
procurorilor, magistratilor-asistenți, asistenților judiciari și grefierilor.
Sunt asimilate noțiunii de cazuri de incompatibilitate lato sensu și cele de recuzare,
respectiv abținere, acestea din urmă având efecte similare celor expuse în definiția
incompatiblității antemenționată și reprezentând mijloace procedurale prin care aceasta se
invocă.56
Legea distinge între două categorii de cazuri de incompatibilitate ce sunt reglementate
de art. 41 și art. 42 C.proc.civ. în cazuri de incompatibilitate absolută, respectiv alte cazuri de
incompatibilitate absolută, asupra cărora, doctrina de specialitate 57 apreciază că reprezintă
cazuri de incompatiblitate relativă, în ciuda denumirii date de legiuitor.
54
55
56
57
A se vedea: D. N. Theohari, în G. Boroi ș. a., Noul Cod, vol. I, p. 122; G. Boroi, M. Stancu, Drept procesual
civil, p. 62.
24
1.3.1. Cazuri de incompatibilitate absolută
Din analiza dispozițiilor art. 41 C.proc.civ., se pot distinge trei cazuri de
incompatibilitate absolută:
 cazul judecătorului care a pronunțat o încheiere interlocutorie în cauză, situație
în care nu poate judeca aceeași pricină în apel, recurs, contestație în anulare sau
revizuire și nici după trimiterea spre rejudecare;
 cazul în care judecătorul a pronunțat o hotărâre prin care s-a soluționat cauza,
situație în care nu poate judeca aceeași pricină în apel, recurs, contestație în
anulare sau revizuire și nici după trimiterea spre rejudecare;
 în cazul în care judecătorul pricinii a avut în aceeași cauză calitatea de martor,
expert, arbitru, procuror, avocat, asistent judiciar, magistrat-asistent sau
mediator, acesta nu poate lua parte la judecată.
În situațiile mai sus menționate, art. 43 alin. (1) C.proc.civ. prevede îndatorirea
grefierului ca, mai înainte de primul termen de judecată, să verifice dacă judecătorul cauzei se
află în vreunul dintre aceste cazuri și dacă este cazul, să întocmească un referat în acest sens.
1.3.2. Cazuri de incompatibilitate relativă

Cazurile de incompatibilitate relativă sunt prevăzute în cuprinsul art. 42 C.proc.civ. ce
statuează că judecătorul este de asemenea incompatibil de a judeca în următoarele situații:
1. când și-a exprimat anterior părerea cu privire la soluție în cauza pe care a fost desemnat să o
judece. Punerea în discuția părților, din oficiu, a unor chestiuni de fapt sau de drept, potrivit
art. 14 alin. (4) și (5), nu îl face pe judecător incompatibil . În ceea ce privește chestiunile
de fapt sau de drept reglementate de art 14. alin. (4) și (5) C.proc.civ.,
considerăm că punerea în discuție a acestora asigură respectarea principiului
contradictorialității și nu echivalează cu o antepronunțare din partea
judecătorului;
2. când există împrejurări care fac justificată temerea că el, soțul său, ascendenții ori
descendenții lor sau afinii lor, după caz, au un interes în legătură cu pricina care se judecă;
3. când este soț, rudă sau afin până la gradul al patrulea inclusiv cu avocatul ori reprezentantul
unei părți sau dacă este căsătorit cu fratele ori cu sora soțului uneia dintre aceste persoane;
25
4. când soțul sau fostul său soț este rudă ori afin până la gradul al patrulea inclusiv cu vreuna
dintre părți;
5. dacă el, soțul sau rudele lor până la gradul al patrulea inclusiv ori afinii lor, după caz, sunt
părți într-un proces care se judecă la instanța la care una dintre părți este judecător;
6. dacă între el, soțul său ori rudele lor până la gradul al patrulea inclusiv, sau afinii lor, după
caz, și una dintre părți a existat un proces penal cu cel mult 5 ani înainte de a fi desemnat să
judece pricina. În cazul plângerilor penale formulate de părți în cursul procesului, judecătorul
devine incompatibil numai în situația punerii în mișcare a acțiunii penale împotriva sa;
7. dacă este tutore sau curator al uneia dintre părți;
8. dacă el, soțul său, ascendenții ori descendenții lor au primit daruri sau promisiuni de daruri
ori alte avantaje de la una dintre părți;
9. dacă el, soțul său ori una dintre rudele lor până la gradul al patrulea inclusiv sau afinii lor,
după caz, se află în relații de dușmănie cu una dintre părți, soțul ori rudele acesteia până la
gradul al patrulea inclusiv;
10. dacă, atunci când este învestit cu soluționarea unei căi de atac, soțul sau o rudă a sa până la
gradul al patrulea inclusiv a participat, ca judecător sau procuror, la judecarea aceleiași
pricini înaintea altei instanțe;
11. dacă este soț sau rudă până la gradul al patrulea inclusiv, sau afin, după caz, cu un alt
membru al completului de judecată;
12. dacă soțul, o rudă ori un afin al său până la gradul al patrulea inclusiv a reprezentat sau
asistat partea în aceeași pricină înaintea altei instanțe;
13. atunci când există elemente care nasc în mod întemeiat îndoieli cu privire la imparțialitatea
sa.
Este de precizat faptul că, toate dispozițiile referitoare la ,,soț” se aplică în mod
corespunzător și în cazul concubinilor.
De subliniat că, în condițiile art. 47 alin. (2), cazurile de incompatibilitate relativă mai
sus expuse sunt enumerate în mod exhaustiv, o cerere prin care se invocă alte motive decât
cele antemenționate fiind inadmisibilă58. Trebuie reținut însă că, în reglementarea actuală,
cazurile de incompatibilitate relativă au fost extinse, iar prin introducerea cazului prevăzut de
art. 42 alin. (1) pct. 13 C.proc.civ., orice situație în afara celor menționate expres la pct. 1-12
ale art. 42 alin. (1) C.proc.civ., în care se poate presupune în mod legitim că judecătorul ar fi
lipsit de obiectivitate, poate întemeia o cerere de recuzare.59
58
A se vedea, în același sens, și: M. Tăbârcă, în V. M. Ciobanu, M. N. Nicolae (coord.), Noul Cod, vol. I, p. 158,
nr. 1; G. Boroi, M. Stancu, Drept procesual civil, p. 70; A. Suciu, Excepțiile procesuale 2012, p. 357; ibidem,
nota ².
59
G. Boroi, M. Stancu, Drept procesual civil, p. 70; A se vedea, în același sens, și G. Boroi, Principiile
fundamentale și aplicarea în timp a noului Cod de procedură civilă. Acțiunea civilă. Participanții la procesul
26
Excepția de incompatibilitate este o excepție absolută, ce poate fi invocată de către
oricare dintre părți, de procuror, ori de către un alt complet (spre ex. cel de control judiciar),
căci, în ipoteza în care ar putea fi invocată de către însuși judecătorul aflat într-o cauză de
incompatibilitate, acesta va proceda cf. art. 43 C.proc.civ., formulând în acest sens declarație
de abținere. În același timp, este o excepție de procedură, iar prin efectul ce tinde să îl
producă, este o excepție dilatorie.
Excepția de incompatibilitate nu se va soluționa de către judecătorul vizat de situația
de incompatibilitate, acesta având obligația ca printr-o încheiere să sesizeze completul
competent să se pronunțe asupra excepției. Dacă judecătorul face parte dintr-un complet
colegial, atunci el se va retrage și va fi înlocuit în complet cu judecătorul de permanență,
pentru a se pronunța asupra excepției.60
În ceea ce privește soluționarea acestei excepții procesuale, legiuitorul nu a prevăzut
regimul juridic al încheierii prin care se soluționează excepția de incompatibilitate, însă, o
parte a doctrinei61 opinează că această încheiere va putea fi atacată doar odată cu fondul
cauzei, iar în situația admiterii excepției se poate susține, ca și în cazul abținerii sau recuzării,
că ea este irevocabilă.
1.4. Excepția nulității actelor de procedură

,,Nulitatea este sancțiunea care lipsește total sau parțial de efecte actul de procedură
efectuat cu nerespectarea cerințelor legale, de fond sau de formă” așa cum este redată
definiția legală a nulității de C.proc.civ. în art. 174 alin. (1).
Prin urmare, excepția nulității actelor de procedură poate invocată ori de câte ori este
efectuat un act de procedură cu nerespectarea cerințelor legale, după caz, de fond sau de
formă.
civil, în Conferințele NOUL COD DE PROCEDURĂ CIVILĂ, http://www.inm-lex.ro (citat în continuare

Principiile fundamentale...), accesată în 24.03.2015.
60
61
ibidem.
27
Nulitățile pot fi de mai multe tipuri, clasificându-se în funcție de varii criterii, acest
aspect prezentând importanță în ceea ce privește invocarea lor, dar și din punct de vedere al
efectelor pe care acestea le produc. Astfel, doctrina62 clasifică nulitățile după cum urmează:
a) În funcție de natura interesului ocrotit prin norma juridică încălcată:
 nulități absolute [,,Nulitatea este absolută când cerința nerespectată
este instituită printr-o normă care ocrotește un interes public” este
definiția legală a nulității absolute prevăzută de art. 174 alin. (2)
C.proc.civ.];
 nulități relative [alin. (3) al art. 174 C.proc.civ. definește nulitatea
relativă astfel: ,,Nulitatea este relativă în cazul în care cerința
nerespectată este instituită printr-o normă care ocrotește un interes
privat”];
b) În funcție de modul de consacrare legislativă:
 nulități exprese (textuale sau explicite) (când sunt prevăzute în mod
expres de lege);
 nulități virtuale (tacite sau implicite) (care nu sunt prevăzute în mod
expres de către un text de lege);
c) În funcție de întinderea efectelor:
 nulități totale (care se resfrâng asupra întregului act de procedură);
 nulități parțiale (care vizează numai o parte a actului de procedură,
restul actului nefiind desființat);
d) După cum sancțiunea nulității intervine pentru nerespectarea condițiilor ce
privesc însuși actul de procedură respectiv sau din cauza dependenței acelui
act de procedură de un alt act de procedură:
 nulități proprii;
 nulități derivate;
Art. 179 alin. (3) consacră principiul accesorium sequitur principale, stabilind că,
atunci când un act de procedură este desființat, vor fi desființate și actele de procedură
următoare, în cazul în care acestea din urmă nu pot avea o existență de sine stătătoare;
62
G. Boroi, M. Stancu, Drept procesual civil, p. 293 și urm.
28
e) După cum privesc o formă exterioară sau una intrinsecă a actului de
procedură:
 nulități extrinseci (privesc încălcarea unor condiții externe ale actului
de procedură, cum ar fi competența, plata taxelor de timbru, greșita
alcătuire a instanței etc);
 nulități intrinseci (se referă la încălcarea unor condiții proprii actului de
procedură, privitoare la forma sau conținutul acestuia);
f) În funcție de cum implică sau nu existența unei vătămări:
 nulități condiționate de existența unei vătămări (art. 175 C.proc.civ.),
acestea reprezentând regula;
 nulități necondiționate de existența unei vătămări (art. 176 C.proc.civ.,
precum și alte cazuri);
g) În funcție de modul de operare:
 nulități de drept (își produc efectele ope legis, aceasta constituind o
trăsătură aparte a acestei categorii de nulități, restul nulităților
producându-și efectele, de principiu, doar ope iudicis). O astfel de
nulitate ne este exemplificată de art. 145 alin. (2) C.proc.civ., ce
prevede că atunci când instanța competentă a admis o cerere de
strămutare, prin hotărârea dată în acest sens vor fi arătate în ce măsură
se vor păstra actele îndeplinite de instanța de la care s-a dispus
strămutarea, consacrând totodată și desființarea de jure, prin efectul
admiterii cererii de strămutare, a hotărârii pronunțate de instanța de la
care s-a dispus strămutarea, atunci când aceasta a procedat între timp la
judecarea procesului;
 nulități judiciare (produc efecte doar ope iudicis, în baza unei hotărâri
judecătorești).
Excepția nulității este o excepție cu o natură cameleonică, mixtă, putând fi atât o
excepție de procedură, atunci când este invocată în legătură cu aspecte ce țin de procedura de
judecată (spre ex., nulitatea cererii de chemare în judecată sau a întâmpinării respectiv a
cererii reconvenționale), cât și o excepție de fond (când privește, spre ex., actele încheiate cu
nerespectarea cerințelor pentru capacitatea de exercițiu sau calitatea procesuală).
29
De asemenea și în ceea ce privește efectul pe care această excepție tinde să-l producă,
se manifestă această natură bivalentă a sa, atât ca excepție dilatorie (spre ex., în cazul lipsei
procedurii de citare), cât și ca excepție peremptorie (în cazul nulității cererii de chemare în
judecată pentru lipsa numelui părților).
După cum este nulitatea invocată prin intermediul său, această excepție poate fi după
caz, absolută sau relativă.
În ceea ce privește invocarea nulităților, aceasta diferă după cum sunt absolute sau
relative, art. 178 C.proc.civ. distingând între momentul la care poate fi invocată nulitatea
absolută [alin. (1)], stabilind că aceasta poate fi invocată de orice parte din proces, de
judecător sau, de procuror, în orice stare a judecății dacă legea nu prevede altfel, respectiv
momentul la care poate fi invocată nulitatea relativă [alin. (2) și alin. (3) lit. a) și b)], aceasta
din urmă putând fi invocată numai de partea interesată și numai dacă neregularitatea nu a fost
cauzată prin propria faptă, astfel:
,,(3) Dacă legea nu prevede altfel, nulitatea relativă trebuie invocată:
a) pentru neregularitățile săvârșite până la începerea judecății, prin întâmpinare sau, dacă
întâmpinarea nu este obligatorie, la primul termen de judecată;
b) pentru neregularitățile săvârșite în cursul judecății, la termenul la care s-a săvârșit
neregularitatea sau, dacă partea nu este prezentă, la termenul de judecată imediat următor și
înainte de a pune concluzii pe fond. ”
De asemenea, este prevăzut în același articol, că se poate renunța (expres ori tacit) la
dreptul de a invoca nulitatea relativă, iar în ceea ce privește existența a mai multor cauze de
nulitate a actelor de procedură deja efectuate, alin. (5) instituie obligația ca acestea să fie
invocate deodată, sub sancțiunea decăderii părții din dreptul de a le mai invoca.
De reținut mai este faptul că, nulitatea își produce efectele retroactiv, desființând actul
juridic vizat, de la data îndeplinirii lui.

Excepția nulității, va fi soluționată fie printr-o sentință, fie printr-o decizie, fie printr-o
încheiere, în cazul admiterii, iar în cazul respingerii, printr-o încheiere interlocutorie, ce va
putea fi atacată doar odată cu fondul cauzei. Așadar, atunci când instanța va admite excepția,
se va pronunța fie printr-o încheiere (atunci când va rămâne în continuare învestită cu
judecarea pricinii), fie printr-o sentință (atunci când se va dezînvesti, iar hotărârea a fost dată
30
spre ex., în primă instanță), fie printr-o decizie (dacă excepția este soluționată în apel de ex.,
iar instanța, de asemenea, se va dezînvesti).
1.5. Excepția netimbrării sau a timbrării insuficiente

Accesul liber la justiție este unul dintre drepturile fundamentale ale oricărui stat de
drept, fiind garantat atât de Constituția României63, cât și de alte acte normative, tratate,
convenții64, declarații65 și altele asemenea66 la care România este parte. Accesul liber la justiție
presupune totodată și dreptul la un proces echitabil, principiu care este de asemenea
recunoscut de varii tratate și convenții internaționale, de legislația autohtonă (art. 6
C.proc.civ.), cât și de jurisprudența internațională67.
Cu toate acestea, dreptul privind accesul liber la justiție, garantat de art 21 din
Constituție, nu presupune însă gratuitatea acestuia, aspect stabilit de Curtea Constituțională 68,
care a reținut că instituirea taxei judiciare de timbru este o aplicare a principiului consacrat de
art. 56 din Constituție, potrivit căruia, ,,cetățenii au obligația să contrinbuie, prin impozite și
prin taxe, la cheltuielile publice”.69
Taxele judiciare de timbru și plata serviciilor prestate de către instanțele judecătorești
se clasifică în taxe fixe (exprimate în sume absolute – de ex., cererea pentru strămutare în
materie civilă, contestația în anulare și revizuirea, cererea de divorț), și în taxe proporționale
si pe tranșe (exprimate în procente – de pildă, cererea privind obligarea pârâtului la plata unei
63
Art. 21 din Constituția României prevede câ: ,,1) Orice persoană se poate adresa justiției pentru apărarea
drepturilor, a libertăților și a intereselor sale legitime. (2) Nici o lege nu poate îngrădi exercitarea acestui drept
[…]” (s. n.).
64
Art. 6 par. 1 din Convenția europeană a drepturilor omului ( citată în continuare CEDO), ratificată de Romînia
prin Legea nr. 30/1994, prevede: ,,Orice persoană are dreptul de a-i fi examinată cauza într-un mod echitabil,
public și într-un termen rezonabil, de către un tribunal independent și imparțial, stabilit prin lege […]”
65
Art. 10 din Declarația universală a drepturilor omului (citată în continuare Declarația universală), adoptată de
Adunarea Generală a Organizației Națiunilor Unite (citată în continuare ONU) la 10 septembrie 1948,
prevede: ,,Orice persoană are dreptul în deplină egalitate de a fi audiată în mod echitabil și public de către un
tribunal independent și imparțial care va hotărî fie asupra drepturilor și obligațiilor sale, fie asupra temeiniciei
oricărei acuzări în materie penală îndreptată împotriva sa”.
66
A se vedea, în același sens, și Art. 14 pct. 1 din Pactul internațional cu privire la drepturile civile și politice.
67
A se vedea, CEDO: Litgow ș. a. împotriva Regatului Unit, Hotărârea din 8 iulie 1986 (Plenul Curții) publicată
în A102, http://hudoc.echr.coe.int/sites/eng/pages/search.aspx?i=001-57526#{"itemid":["001-57526"]}, accesat
în 25.03.2015; Ballet împotriva Franței, Hotărârea nr. 23805/94 din 4 decembrie 1995 (Plenul Curții), publicată
în A333-B, http://hudoc.echr.coe.int/sites/eng/pages/search.aspx?i=001-57952#{"itemid":["001-57952"]},
accesat în 25.03.2015; Weissman ș. a. împotriva României, Hotărârea cu nr. de cerere 63945/00 din 24.05.2006,
http://www.hotararicedo.ro/index.php/article_access/view_article/202, accesat în 25.03.2015.
68
Dec. CCR nr. 82/1992, nr. 97/1999, nr. 47/2003.
69
D. N. Theohari, în G. Boroi ș. a., Noul Cod, vol. I, p. 465.
31
sume de bani)70, acestea fiind stabilite și calculându-se diferit în funcție de natura cererilor,
existând și unele situații în care părțile pot fi scutite de taxele judiciare de timbru71.
Art. 197 C.proc.civ. stabilește sancțiunea anulării cererii de chemare în judecată în
cazul netimbrării ori a timbrării insuficiente. Art. 199 C.proc.civ. stabilește că, cererea de
chemare în judecată se înregistrează și primește dată certă prin aplicarea ștampilei instanței,
urmând apoi ca cererea împreună cu înscrisurile ce o însoțesc atunci când este cazul, să fie
predate președintelui instanței sau persoanei desemnate de acesta, care va lua de îndată măsuri
în vederea stabilirii în mod aleatoriu a completului de judecată, potrivit legii. În continuare, în
baza art. 200 NCPC, completul căruia i s-a repartizat aleatoriu cauza, verifică dacă cererea
îndeplinește cerințele prevăzute de art. 194-197 NCPC, printre care și dacă cererea este
timbrată corespunzător72. În cazul timbrării necorespunzătoare, reclamantului i se vor
comunica în scris lipsurile și cuantumul taxei, urmând ca, sub sancțiunea anulării cererii, în
termen de cel mult 10 zile de la primirea comunicării, acesta să facă completările dispuse și
implicit să facă dovada achitării taxei. În caz contrar, instanța va dispune, prin încheiere,
anularea cererii. Împotriva acestei încheieri, reclamantul poate formula cerere de reexaminare
în termen de 3 zile de la data comunicării taxei datorate, asupra acesteia urmând a se pronunța
un alt complet, prin încheiere definitivă.
Prin urmare, excepția netimbrării ori a timbrării insuficiente, este o excepție de
procedură, normele a căror încălcare se reclamă prin intermediul ei fiind norme ce țin de
procedura de judecată. În același timp, aceste norme ocrotesc un interes general, conferindu-i
acesteia caracterul de excepție absolută, ce poate fi invocată de orice parte interesată, de
procuror sau de instanță din oficiu, în orice stare a pricinii. Acest demers nu este de natură a se
confunda cu procedura filtru de verificare a cererii de chemare în judecată, ce are un caracter
administrativ, instanța putând reveni asupra acesteia în ipoteza invocării excepției de timbrare.
Dat fiind efectul acestei excepții de anulare a cererii, o vom încadra în categoria
excepțiilor peremptorii, care începe prin a avea un efect dilatoriu, abia apoi, în cazul
neacoperirii lipsurilor invocate prin intermediul său de către cel somat în acest sens, în final își
70
ibidem, p. 466.
71
Pentru fixarea și calculul taxelor judiciare de timbru, cazurile de scutire de plată a taxei judiciare de timbru,
precum și clasificarea taxelor judiciare de timbru, A se vedea: D.N. Theohari, în G. Boroi ș. a., Noul Cod, vol. I,
p. 466 și urm.; A. Suciu, Excepțiile procesuale 2012, p. 451 și urm.
72
32
va produce efectul dirimant. Această excepție trebuie tratată cu prioritate față de alte excepții
de procedură sau de fond invocate.73
În cazul în care ambele părți lipsesc la termenul de judecată la care reclamantul a fost
citat să timbreze, CSM74 a hotărât, în urma unor opinii divergente75 ce s-au întâlnit în practică,
să dea câștig de cauză celei de-a doua, cu toate că practica la momentul respectiv era în sensul
că, în situația timbrajului neconform, nu se poate lua nicio măsură procedurală.
Dacă o acțiune are mai multe capete de cerere, pentru fiecare în parte se datorează o
taxă de timbru separat, iar netimbrarea unui capăt de cerere, nu poate duce la anularea
celorlalte capete de cerere timbrate corespunzător.

Excepția se poate soluționa ulterior invocării sale în situația în care partea nu fusese
înștiințată, numai după ce instanța va acorda un termen cu citarea părții și cu mențiunea
achitării taxei judiciare de timbru și numai la termenul următor, dacă partea nu a achitat taxa
ce îi fusese comunicată
Dacă excepția este respinsă, se pronunță o încheiere interlocutorie, care poate fi
atacată odată cu fondul (s. n.) .76
Dacă excepția este admisă, se pronunță o hotărâre (sentință sau decizie, după caz),
care dezînvestește instanța și care poate fi atacată potrivit dreptului comun specific obiectului
cererii (s. n.) .77
73
A se vedea, A. Suciu, Excepțiile procesuale 2012, p. 463.
74
CSM, minuta nr. 6/17488/1154 din 11 iunie 2008 a întâlnirii dintre conducerea CSM și membrii Comisiei
unificarea practicii judiciare – cu președintele s. civ. De la ÎCCJ, reprezentantul PÎCCJ și președintele s. civ.,
mun. și asig. soc. ale curților de apel pentru discutarea problemelor de practică judiciară neunitară, pe
http://www.csm1909.ro/csm/linkuri/02_07_2008__16024_ro.doc, accesat în 25.03.2015.
75
Într-o primă opinie s-a apreciat că se impune anularea cererii ca netimbrată, întrucât olbigația de plată a taxei
judiciare de timbru trebuie îndeplinită anticipat. A doua opinie a apreciat că într-o astfel de situație este
preferabilă suspendarea cauzei pe considerente ce țin de respectarea unor principii fundamentale asemeni
contradictorialității, oralității, dreptului la apărare, A se vedea, în același sens, și: A. Suciu, Excepțiile procesuale
2012, p. 464-465; ibidem, p. 464, nota ³.
76
77
ibidem.
33
1.6. Excepția lipsei calității de reprezentant și excepția lipsei dovezii calității de
reprezentant
Reprezentarea în procesul civil reprezintă situația în care o persoană (numită
reprezentant) îndeplinește acte de procedură în numele și în interesul altei persoane, care
este parte în proces (numită reprezentat).78
În ceea ce privește formele reprezentării, aceasta poate fi legală [de regulă în situația
persoanelor lipsite de capacitate de exercițiu, dar și în alte cazuri cum ar fi ipoteza art. 209
C.civ., art. 975 alin. (2) C.proc.civ., art. 155 alin. (1) pct. 15 C.proc.civ, art 58 etc],
convențională (când își are izvorul în convenția părților) sau judiciară [cf. art. 80 alin. (4)
C.proc.civ. când o atare contingență procesuală o cere, de pildă, în cazul curatelei speciale –
art 58 C.proc.civ.].
Reprezentarea convențională presupune încheierea între partea reprezentată și
reprezentant a unui contract de mandat79 […] care poate avea o natură diferită, în funcție de
78
79
Trib. Gr. s.civ., prin înch. din 6 iunie 2012 a admis excepţia lipsei dovezii calităţii de reprezentant a avocatului
intimatului-reclamant, respectiv a domnului C.V.D. şi a respins excepţia lipsei dovezii calităţii de reprezentant a
domnului avocat N.M. […]. C.Ap. București s. a III-a civ. min. și fam. prin dec. nr. 28A din 29 ianuarie 2014 a
respins ca inadmisibil apelul declarat de pârâtul L.Ş. împotriva încheierilor de şedinţă din data de 06 iunie 2012,
11 septembrie 2012 şi 12 septembrie 2012 pronunţate de Trib. Gr., s.civ., în Dosarul nr. 1617/192/2009*. Pe
aceste considerente, pârâtul L.Ş declară recurs, împotriva dec. nr. 28A din 29 ianuarie 2014 a C.Ap. București s.
a III-a civ. min. și fam. În dezvoltarea motivelor de recurs, recurentul a arătat că, la primul termen de judecată,
instanţa a apreciat că nu se poate pronunţa asupra calităţii de reprezentant avocat a apărătorului apelantului,
având nevoie de timp pentru a studia o adresă de la CSM, fâră însă să se facă nicio menţiune în acest sens în
încheierea de şedinţă. Recurentul susţine că, la termenul următor, a solicitat completarea încheierii de şedinţă cu
cele omise, dar nici după aceea nu s-a consemnat acest aspect, apreciind că dispoziţia instanţei este netemeinică,
nelegală şi nemotivată. A mai susţinut recurentul că, la acelaşi termen de judecată, apărătorii apelantului şi
intimatului au invocat reciproc excepţia lipsei calităţii de reprezentant avocat, iar instanţa a dispus, fără probatorii
şi fără motivare, prezentarea apelantului la termenul ulterior pentru a confirma calitatea de reprezentant a
apărătorului său, în condiţiile art. 68 alin. (2) C. proc. Civ. 1865. La termenul de judecată din 22 ianuarie 2014,
instanţa s-a pronunţat fără să verifice dacă împuternicirea avocaţială prezentată de avocatul intimatului este
informă (neconţinând menţiuni referitoare la numărul contractului de asistenţă juridică şi numărul dosarului
instanţei), dar şi fără să verifice calitatea de reprezentant avocat a apărătorului intimatului, prin prisma celor
solicitate de apărătorul apelantului, referitor la producerea dovezii privind înfiinţarea şi funcţionarea legală a
baroului din care face parte. Astfel, instanţa de apel a respins excepţia privitoare la apărătorul intimatului, cu
încălcarea principiului disponibilităţii apelantului şi încălcarea dreptului său la apărare, fiind încălcate totodată
dispoziţiile art. 129 alin. (5) şi (6) C. proc. civ. 1865 şi ale art. 4 alin. (1) din L. nr. 303/2004 privind statutul
magistraților. În acest sens, a fost invocată şi jurisprudenţa CEDO. Din motivarea instanţei, bazată pe invocarea
unor aspecte anterioare, rezultă că aceasta a luat la cunoştinţă şi de înscrisurile şi jurisprudenţa ataşată în
dovedirea calităţii de reprezentant avocat al apărătorului apelantului. Ignorarea acestora reprezintă o încălcare
directă a instituţiei puterii lucrului judecat. Nu este întemeiată nici critica referitoare la respingerea excepţiei
lipsei calităţii de reprezentant a avocatului intimatului - reclamant, instanţa pronunţându-se asupra acesteia
motivat, în baza actelor şi înscrisurilor aflate la dosar, cu respectarea dreptului la apărare al părţii şi fără a exista
elemente concrete care să conducă la ideea unei încălcări a principiului disponibilităţii sau al rolului activ al
instanţei şi cu respectarea limitelor învestirii. Pentru considerentele expuse, instanţa, în baza art. 312 alin. (1)
C.proc. civ. 1865, va respinge ca nefondat recursul declarat de pârâtul L.Ş. (ÎCCJ., s. I civ. Dec. nr. 2641/2014
34
calitatea reprezentantului (avocat, neavocat, consilier juridic), (s. n.) […] fiecare dintre acestea
prevăzând în esență dreptul și, totodată, obligația de reprezentare a părții.80
Actele de dispoziție vor putea fi îndeplinite de către mandatarul avocat al părții,
extrapolând regulile din dreptul substanțial ale contractului de mandat, numai în baza unei
procuri speciale, putând interpreta astfel a fortiori, că și în cazul mandatarului neavocat, va fi
impusă aceeași ingerință.81
Calitatea de reprezentant o poate avea, pentru persoanele fizice, cf. art. 83 C.proc.civ.
în fața primei instanțe și în apel, avocatul sau un alt mandatar, însă, în ipoteza mandatarului
neavocat, acesta nu poate pune concluzii pe fond ori asupra excepțiilor procesuale decât prin
avocat, atât în etapa cercetării procesului, cât și în etapa dezbaterilor. De la această din urmă
prevedere, există îsă și o excepție, în situația în care reprezentantul persoanei fizice este soț
sau o rudă pânâ la gradul al doilea inclusiv, acesta putând să pună concluzii în fața oricărei
instanțe, dacă este însă, licențiat în drept.
Din coroborarea art. 83 alin. (3) și art. 13 alin. (2) C.proc.civ., în faza recursului,
redactarea cererii respectiv a motivelor de recurs, precum și în exercitarea și susținerea
recursului, persoanele fizice, trebuiau asistate și reprezentate, sub sancțiunea nulității, numai
de către un avocat, în condițiile legii, fiind exceptate situațiile anterior prevăzute, în care soțul
sau o rudă până la gradul al doilea inclusiv (licențiați în drept), reprezintă partea. Acest text de
lege însă, precum și art. 486 alin. (3) cu referire la mențiunile care decurg din obligativitatea
formulării și susținerii cererii de recurs prin avocat au fost declarate neconstituționale.82
din 9octombrie 2014), http://www.scj.ro, accesată în 09.04.2015.
80
81
Dec. civ. nr. 1347 din 6 noiembrie 1966, nepublicată, C. Ap. București, s. a VI- a civ. admis contestia în
anulare, în condiţiile art. 317 C.proc.civ. 1865, intentată de mandant. În motivarea deciziei s-a
reţinut: ,,Verificând procedura de reprezentare, rezultă că procurantul S.M. , a fost mandatat printre altele, să
introducă orice cale de atac împotriva hotărârilor pronunţate în dosarul de faţă, dar nu a fost abilitat să retragă
cererile introduse. Pentru retragerea cererii de recurs, procuratorul trebuia să aibă procura specială care nu i
s-a dat în cauză. Ca atare, Curtea trebuia să o citeze pe recurenta S. I. pentru că aceasta să declare personal că
îşi retrage cererea de recurs.”.
82
Prin Dec. nr. 462/2014 (M. Of. nr. 775 din 24 octombrie 2014), CCR a admis excepția de neconstituționalitate
și a constatat că dispozițiile din C.proc.civ (s. n.) cuprinse în art. 13 alin. (2) teza a II-a, art. 83 alin. (3), precum
și în art. 486 alin. (3) […] sunt neconstituționale. […] Curtea a arătat, printre altele: ,,Accesul la justiție nu este
un drept absolut, putând fi limitat prin anumite condiții de formă și de fond impuse de legiuitor, prin raportare la
dispozițiile art. 21 din Constituție. Aceste condiționări nu pot fi acceptate dacă afectează dreptul fundamental în
chiar substanța sa. […] Însă legiuitorul este ținut să o facă orientându-se după principiul est modus în rebus,
respectiv să fie preocupat ca exigențele instituite să fie îndeajuns de rezonabile încât să nu pună sub semnul
întrebării însuși existența dreptului (…). Așadar, instituirea unei căi de atac ca modalitate de acces la justiție
implică în mod necesar și asigurarea posibilității de a o utiliza pentru toți cei care au un drept, un interes legitim,
capacitate și calitate procesuală și revine Curții Constituționale competența de a analiza caracterul proporțional al
condiției suplimentare impuse (…). Prin instituirea obligativității reprezentării și asistării părților prin avocat ca o
35
Așadar, ori de câte ori legea impune efectuarea unui act procesual prin reprezentant,
sau chiar dacă reprezentarea nu era obligatorie, însă partea a ales totuși să fie reprezentată,
actul respectiv atunci când este îndeplinit de acesta, trebuie să aibă atașată dovada calității de
reprezentant.
Legea nu face o distincție clară între lipsa calității de reprezentant și lipsa dovezii
calității de reprezentant, însă acestea pot avea consecințe diferite în plan juridic. Puterea de
reprezentare este o condiție de fond pentru efectuarea unui act de procedură sau pentru a
exercita o acțiune civilă […] ce ține de aptitudinea reprezentantului de a exercita în numele
părții drepturile și obligațiile procesuale (s. n.)83. Excepția lipsei dovezii calității de
reprezentant nu vizează fondul dreptului reprezentantului, ci doar un aspect formal, respectiv
dovada calității sale.
Doctrina de specialitate a reținut opinii divergente în ceea ce privește analiza acestei
excepții, unii autori84 considerând-o a fi o excepție de fond, absolută și peremptorie, pe când
alți autori85 au clasificat-o drept o excepție peremptorie, relativă, de procedură. O altă parte a
doctrinei86, apreciază că această controversă își are sorgintea de la juxtapunerea celor două
situații juridice distincte (lipsa calității de reprezentant și lipsa dovezii calității de
reprezentant), în cadrul aceleiași excepții. În fine, vom conchide prin a clasifica excepția lipsei
dovezii calității de reprezentant ca fiind o excepție de procedură (vizează o neregularitate
procedurală), absolută (se încalcă norme de ordine publică) și peremptorie (admiterea sa
conduce la împiedicarea soluționării fondului cererii), care însă debutează cu un efect
condiție de admisibilitate a exercitării căii de atac a recursului, legiuitorul a reglementat o limită a accesului liber
la justiție, aspect care se constituie într-o veritabilă intervenție a statului în configurarea și structurarea acestui
drept fundamental. […] Mai mult, Curtea reține că obligația reprezentării și asistării prin avocat pentru
exercitarea recursului echivalează, pe de o parte, cu transformarea conținutului acestui drept fundamental într-o
condiție de admisibilitate a exercitării unei căi de atac, iar, pe de altă parte, cu convertirea acestui drept într-o
obligație, ceea ce afectează substanța dreptului la apărare astfel cum este configurat în Constituție. Or, legiuitorul
nu poate da dreptului la apărare garantat de Constituție valențe care, practic, contravin caracterului său de
garanție a dreptului la un proces echitabil. Așadar, având în vedere cele de mai sus, Curtea constată că soluția
legislativă criticată creează premisele transformării liberului acces la justiție și a dreptului la apărare în drepturi
iluzorii, fapt care nu este de natură să conducă la consolidarea continuă, firească, a statului de drept, ceea ce
atrage neconstituționalitatea acesteia” (s. n.).
83
84
A se vedea: Ioan Leș, Tratat de drept procesual civil, ed. a v-a, Ed. C.H. Beck, București, 2010 (citat în
continuare Tratat 2010), p.168; Ion Deleanu, Tratat de procedură civilă, vol. I, Ed. Wolters Kluwer, 2011 (citat
în continuare Tratat 2011), p. 276, p. 809.
85
M. Tăbârcă, Excepțiile procesuale în procesul civil, Ed. Universul Juridic, București, 2006 (citat în continuare
Excepțiile procesuale), p. 198.
86
A. Suciu, Excepțiile procesuale 2012, p. 480 și urm.
36
dilatoriu (cauza amânându-se pentru efectuarea dovezii calității de reprezentant) (s. n.)87. În
ceea ce privește excepția lipsei calității de reprezentant, vom opina că este o excepție de fond,
absolută și peremptorie.

Art. 82 alin. (1) și (2) C.proc.civ. prevede:
,,(1) Când instanța constată lipsa dovezii calității de reprezentant a celui care a acționat în numele
părții, va da un termen scurt pentru acoperirea lipsurilor. Dacă acestea nu se acoperă, cererea va fi
anulată.
(2) Excepția lipsei dovezii calității de reprezentant înaintea primei instanțe nu poate fi invocată pentru
prima oară în calea de atac.”
Excepția lipsei dovezii calității de reprezentant fiind o excepție absolută, poate fi

invocată de părți și de către instanță din oficiu, în orice stare a pricinii, dar nu direct în căile de
atac. Astfel, excepția poate fi invocată de către oricare dintre participanții mai sus menționați
în fața primei instanțe până la momentul închiderii dezbaterilor asupra fondului cauzei. În
situația în care instanța descoperă această neregularitate doar cu ocazia deliberării, aceasta va
repune cauza pe rol și va cita partea în cauză.
Asupra excepției lipsei dovezii calității de reprezentant instanța se va pronunța după
punerea în discuția contradictorie a părților, prin încheiere (dacă respinge sau după caz,
admite excepția și rămâne învestită cu soluționarea pricinii), sau prin sentință ori decizie
(atunci când admite excepția și se dezînvestește de la judecarea cauzei).
Pentru lipsa dovezii calității de reprezentant, art. 82 C.proc.civ. prevede sancțiunea
anulării cererii, în timp ce pentru lipsa calității de reprezentant, art. 84 alin. (2) C.proc.civ.
instituie sancțiunea nulității actelor întocmite.
1.7. Excepția perimării

Termenul perimare provine din limba latină, de la verbul ,,perimere”, care înseamnă a
stinge, a desființa. Așadar, perimarea este o sancțiune procedurală ce intervine în cazul
nerespectării cerinței de a exista continuitate între actele de procedură și constă în stingerea
87
D. N. Theohari, în G. Boroi ș. a., Noul Cod, vol. I, p. 240
37
procesului în faza în care acesta se găsește (judecată sau executare silită) 88, din cauza
rămânerii lui în nelucrare, din vina părții, un anumit timp, prevăzut de lege (s. n.).89
Astfel, legiuitorul a prevăzut în art. 416 alin. (1) C.proc.civ. că ,,orice cerere de
chemare în judecată , contestație, apel, recurs, revizuire și orice altă cerere de reformare sau
de retractare se perimă de drept, chiar împotriva incapabililor, dacă a rămas în nelucrare
din motive imputabile părții, timp de 6 luni”.
Instituția perimării are o aplicabilitate mai largă, resfrângându-se astfel, în afara
cererilor stricto sensu așa cum sunt ele redate în fragmentul de lege expus anterior, și asupra
tuturor actelor de procedură făcute în acea instanță, lipsindu-le de efect, așa cum prevede art.
422 alin. (1) C.proc.civ. O excepție de la această prevedere o reprezintă dovezile administrate
în cursul judecării cererii perimate, în măsura în care instanța socotește că nu este necesară
refacerea lor, cf. alin. (2) al aceluiași articol. Sunt exceptate de asemenea de la a cădea sub
efectele perimării cf. art. 416 alin. (3) cazurile în care actul de procedură trebuia efectuat din
oficiu, precum și cele când, din motive care nu sunt imputabile părții, cererea n-a ajuns la
instanța competentă sau nu se poate fixa termen de judecată, chestiune ce reieșea de altfel în
mod indubitabil, din analiza alin. (1) al aceluiași articol.
Interpretând per a contrario dispozițiile art. 416 alin. (1) C.proc.civ, perimarea nu va
opera nici în cazul cererilor de recurs în interesul legii, ori în ceea ce privește cererile pentru
pronunțarea unor hotărâri prealabile, acestea neavând natura juridică a niciuneia dintre cererile
limitativ enumerate în prezentul text de lege.90
Așadar, pentru a opera perimarea, trebuie îndeplinite cumulativ următoarele condiții:
 să existe o cerere prin care instanța să fi fost învestită;
 cauza să fi rămas în nelucrare timp de 6 luni;
 lăsarea în nelucrare a cauzei să se datoreze culpei procesuale a părții
(cu excepția celor prevăzute de art. 423 C.proc.civ. ce stabilește că,
indiferent dacă partea se află ori nu în culpă procesuală, orice cerere se
va perima de drept, dacă a rămas în nelucrare timp de 10 ani).
88
Viorel Mihai Ciobanu, Tratat teoretic și practic de procedură civilă, vol. II, Ed. Național, București 1997 (citat
în continuare Tratat 1997, vol. II), p. 224.
89
90
A se vedea, în același sens, și G. Boroi, M. Stancu, Drept procesual civil, p. 512; ibidem, nota ³; M. Tăbârcă,
Drept procesual civil, vol. II, p. 505.
38
În ceea ce privește termenul de la care curge perimarea, legiutorul stabileșe în art. 416
alin. (2) C.proc.civ. că acesta curge de la ultimul act de procedură îndeplinit în cauză fie de
către părți, fie de instanță, fiind un termen legal, procedural și peremptoriu, ce curge
neîntrerupt, afară de cazurile prevăzute de lege.
Astfel de cazuri sunt întâlnite în cazul intreruperii cursului perimării și suspendării
cursului perimării. Întreruperea operează în situația îndeplinirii unui act de procedură făcut în
vederea judecării procesului de către partea care justifică un interes, un exemplu de astfel de
act, îl poate constitui, cererea de repunere a cauzei pe rol, admisă de instanța de judecată 91. În
cazul coparticipării procesuale, cererea de perimare ori actul de procedură întrerupător
efectuat de unul dintre coparticipanți, va profita și celorlalți.
Suspendarea este reglementată de art. 418 C.proc.civ. ce prevede 3 cazuri de
suspendare a cursului perimării, astfel:
,,(1) Cursul perimării este suspendat cât timp durează suspendarea judecății, pronunțată de instanță în
cazurile prevăzute la art. 413 (suspendarea facultativă a procesului), precum și în alte cazuri stabilite de
lege, dacă suspendarea nu este cauzată de lipsa de stăruință a părților în judecată” (n. n.).
Reprezintă astfel de cazuri de suspendare, în sensul art. 413 C.proc.civ., situația în care
dezlegarea cauzei depinde, în tot sau în parte, de existența ori inexistența unui drept care face
obiectul unei alte judecăți, cea în care s-a început urmărirea penală pentru o infracțiune care ar
avea o înrâurire determinantă asupra hotărârii ce urmează să se dea, dacă legea nu prevede
altfel, precum și alte cazuri prevăzute de lege, ipoteze în care, suspendarea va dura până la
rămânerea definitivă a hotărârii pronunțate în cauza care a provocat suspendarea. În unele
cazuri92, instanța poate totuși să revină motivat asupra suspendării;
,,(2) În cazurile prevăzute la art. 412 (suspendarea de drept a procesului), cursul perimării este
suspendat timp de o lună de la data când s-au petrecut faptele care au determinat suspendarea
judecății, dacă aceste fapte s-au petrecut în cele din urmă 3 luni ale termenului de perimare (n. n.);
(3) Perimarea se suspendă, de asemenea, pe timpul cât partea este împiedicată de a stărui în judecată
din cauza unor motive temeinic justificate, precum și în alte cazuri expres prevăzute de lege”.
Un astfel de caz îl reprezintă procedura medierii cf. art. 62 alin. (2) din L. nr.
192/2006, privind medierea și organizarea profesiei de mediator, ce stabilește că medierea
suspendă cursul termenului de perimare, dar nu mai mult de 3 luni de la data semnării
acordului.
91
92
A se vedea, art. 413 alin. (3) C.proc.civ.
39
Pentru a putea conduce însă la suspendarea cursului perimării, este necesar ca aceste
motive să intervină în cadrul termenului de perimare de 6 luni, iar partea care le invocă să fie
în măsură să dovedească nu numai faptul apariției lor, ci și durata acestora.93
Excepția perimării este o excepție de procedură, absolută și peremptorie.

Perimarea poate fi invocată pe cale de excepție ( în camera de consiliu cât și în ședință
publică, însă nu pentru prima oară în apel), or, poate să fie constatată la cererea părții sau din
oficiu, de către instanță, caz în care judecătorul va cita părțile de urgență și va dispune
grefierului să întocmească un referat asupra actelor de procedură în legătură cu perimarea.
În ceea ce privește soluționarea perimării, instanța va pronunța în acest sens, o
încheiere, sau, după caz, o hotărâre (sentință sau decizie). Astfel, în situația în care instanța
constată că nu a intervenit perimarea, va pronunța o încheiere interlocutorie, ce va putea fi
atacată doar odată cu fondul. În cazul în care instanța constată că a intervenit perimarea, va
pronunța o hotărâre ce este supusă recursului, la instanța ierarhic superioară, în termen de 5
zile de la pronunțare, iar în cazul când aceasta este constatată de o secție a ÎCCJ, recursul va fi
judecat de ÎCCJ, c5.
Dacă s-a perimat cererea de apel, se stinge judecata în instanța de apel, părțile
nemaiputând exercita un nou apel împotriva aceleiași hotărâri a primei instanțe, dat fiind
principiul unicității căii de atac prevăzute de art. 460 alin. (1) NCPC, dar nici recurs, dacă
legea procesuală îl prevede, pentru că ar fi exercitat omisso medio, în alte condiții decât cele
permise de art. 459 alin. (2) teza a II-a; prin urmare, soluția primei instanțe devine definitivă,
în condițiile art. 634 alin. (1) pct. 4 NCPC […].94
1.8. Excepția de litispendență

Litispendența este o atare ocurență procesuală, potrivit căreia, există mai multe cereri
formulate la aceeași instanță sau la instanțe diferite, deopotrivă competente, în legătură cu
aceeași pricină.
Prin intermediul excepției de litispendență se urmărește preîntâmpinarea pronunțării de
hotărâri contradictorii, prin soluționarea cererilor din cadrul aceluiași proces, de către aceeași
93
A. Vasile, Excepțiile procesuale, p. 273, ibidem, nota ³.
94
Carmen Negrilă, în G. Boroi s. a., Noul Cod, vol. I, p. 789.
40
instanță. Pentru a opera instituția litispendenței, respectiv pentru ca aceasta să poată fi
invocată pe calea excepției, trebuie îndeplinite cumulativ, o serie de condiții, astfel:
 să existe triplă identitate (de părți, obiect și cauză) între două sau mai multe cereri 95.
Identitatea de obiect și cauză poate fi și parțială, fie când o anumită cerere este
reprodusă întocmai într-o altă acțiune cu mai multe capete de cerere, fie când însuși
obiectul unei acțiuni este cuprins în obiectul unei a doua acțiuni cu aceeași cauză sau
chiar o cauză diferită96. În cazul decesului uneia dintre părți pendente processum, dacă
moștenitorii acestuia formulează ulterior o cerere identică împotriva aceluiași pârât, nu
va fi afectată identitatea de părți 97. Dacă între cereri există doar o strânsă legătură,
chiar evocându-se același raport juridic dedus judecății prin cererile distincte, nu este
caz de litispendență, ci de conexitate, dispozițiile art. 139 NCPC aplicându-se
corespunzător98;
 cererile identice să fie în curs de judecată la instanța competentă sau la instanțe
deopotrivă competente. În cazul în care cererile sunt introduse la două instanțe diferite,
este necesar ca acestea să fie deopotrivă competente, în caz contrar, invocarea
excepției de necompetență va avea prioritate celei de litispendență;
 cererile identice să se afle pe rolul instanței sau instanțelor de fond (primă instanță sau
apel).
Litispendența nu trebuie confundată cu autoritatea de lucru judecat, ea reprezentând o
prefigurare a acesteia din urmă. Nu există litispendență, ci autoritate de lucru judecat, dacă
una dintre pricinile identice se află înaintea unei instanțe de fond, iar cealaltă în recurs 99. Într-o
atare situație, art. 138 alin. (6) C.proc.civ. instituie obligația ce le incumbă instanțelor de fond
de a suspenda judecata, până la soluționarea recursului, fiind reglementată ca un caz de
suspendare legală de drept100, aceasta neînlăturând însă litispendența.
95
A se vedea, Gheorghe-Liviu Zidaru, în V. M. Ciobanu, M. Nicolae (coord.) ș. a., Noul Cod, vol. I, p. 424.
96
A. Constanda, în G. Boroi ș. a., Noul Cod, vol I, p. 351.
97
A se vedea, în același sens, și Ion Deleanu, Tratat de procedură civilă, vol. I, Ed. Wolters Kluwer, București,
2010 (citat în continuare Tratat, vol. I 2010), p. 811.
98
A. Constanda, în G. Boroi ș. a., Noul Cod, vol. I, p. 351.
99
100
A se vedea, în același sens, și: A. Constanda, în G. Boroi ș. a., Noul Cod, vol. I, p. 352; A. Vasile, Excepțiile
procesuale, p. 286.
41
De asemenea, litispendența poate fi și parțială, spre ex., în situația în care există două
acțiuni, una dintre ele sau ambele având mai multe capete de cerere, iar unul dintre aceste
capete de cerere, este identic cu altul din cealaltă acțiune.

Fiind reglementată de norme de procedură, imperative, excepția litispendenței este una
absolută, de procedură, aceasta putând fi invocată de către părți, respectiv de instanță din
oficiu, (dar nu și de procuror), în orice stare a pricinii (însă numai în fața instanțelor de fond),
iar în ceea ce privește efectul de amânare a judecății pe care aceasta tinde să-l producă, este o
excepție dilatorie.101
Când instanțele sunt de același grad, excepția se invocă înaintea instanței sesizate
ulterior (în acest caz dosarul va fi trimis de îndată primei instanțe învestite), iar când instanțele
sunt de grad diferit, excepția se invocă înaintea instanței de grad inferior, urmând ca dosarul,
în caz de admitere a excepției, să fie trimis de îndată instanței de fond mai înalte în grad. Când
cererile se află la aceeași instanță, excepția se invocă în fața ultimului complet sesizat, în
funcție de data înregistrării cererii.102
Excepția se soluționează (în sensul admiterii sau respingerii) printr-o încheiere ce
poate fi atacată numai odată cu fondul. În caz de admitere a excepției, dosarul va fi trimis
primei instanțe sesizate ce va judeca pricinile reunite, iar în caz de respingere se poate ivi
astfel, un conflict pozitiv de competență, existând două sau mai multe instanțe care se declară
deopotrivă competente, urmând a se aplica regulile în materia conflictelor de competență.
1.9. Excepția de conexitate

În art. 139 alin. 1 C.proc.civ. se precizează că, pentru asigurarea unei bune judecăți, în
primă instanță este posibilă conexarea mai multor procese în care sunt aceleași părți sau chiar
împreună cu alte părți și al căror obiect și cauză au între ele o strânsă legătură.103
Conexitatea reprezintă un caz de prorogare legală de competență, care, spre deosebire
de litispendență, nu necesită o identitate perfectă de obiect respectiv cauză între cele două
101
A se vedea, pentru dezvoltări: Mihaela Tăbârcă, Drept procesual civil, vol. I – Teoria generală, Ed. Universul
Juridic, București, 2013 (citat în continuare, Drept procesual civil, vol. I), p. 720 și urm.; A. Vasile, Excepțiile
procesuale, p. 286 și urm.; A. Constanda, în G. Boroi ș. a., Noul Cod, vol. I, p. 352.
102
ibidem.
103
42
acțiuni, însă, din varii motive, se impune judecarea împreună a acestora. Astfel, pentru a opera
conexitatea, trebuie îndeplinite cumulativ, următoarele condiții:
 existența a cel puțin două pricini pe rolul aceleiași instanțe sau a unor instanțe
diferite, de același grad, iar între obiectul și cauza acestora, să existe o strânsă
legătură (ambele pricini, la fel ca și în cazul litispendenței, este necesar a fi în stare de
judecată, fiind excluse astfel situațiile în care unul dintre procese este suspendat,
perimat etc). Conexitatea poate fi invocată numai în fața primei instanțe, aceasta fiind
inadmisibilă atunci când se invocă în fața instanțelor de control judiciar. Datorită unuia
dintre obiectivele conexității, acela de asigurare a unei bune judecăți, gradul de
legătură dintre obiectul și cauza cererilor este o problemă de fapt, lăsată la aprecierea
suverană a instanței104;
 cererile să fie în cursul judecății în primă instanță pe rolul unor instanțe diferite, de
același grad. Cu toate că, sintagma de același grad nu este prevăzută în mod expres în
textul de lege, din interpretarea coroborată și cea teleologică a dispozițiilor art. 139
C.proc.civ., trebuie reținut că subzistă această cerință ca fiind de esența conexității,
deoarece, în caz contrar, reglementarea actuală ar fi una contradictorie, încălcându-se
astfel normele de competență de ordine publică (n. n.)105;
 cel puțin una dintre părți să fie comună. Deși nu este prevăzută în mod expres, această
condiție totuși este susținută de o parte a doctrinei106, cât și de practica judiciară107.
104
A se vedea, A. Constanda, în G. Boroi ș. a., Noul Cod, vol. I, p. 353.
105
ibidem.
106
Ioan Leș, Noul cod de procedură civilă, comentariu pe articole, vol. I, Ed. C.H. Beck, București, 2011 (citat
în continuare Noul Cod), p. 231.
107
,,Excepțiunea de conexitate, spre deosebire de excepțiunea de litispendență, nu cere identitate perfectă între
afacerile ce se cer a fi întrunite, căci această excepție se bazează pe aceea că afacerile au între ele astfel de
legături încât hotărârea uneia trebuie sau poate să influențeze asupra hotărârii celeilalte și interesele părților se
găsesc astfel legate între ele, încât, statuând asupra unora, s-ar putea statua pe cale de consecință și asupra
celorlalte. Conexitatea poate exista fără ca părțile între care sunt legate instanțele să fie toate aceleași, ci este
de ajuns ca una dintre persoane să figureze în ambele instanțe” [Trib. Dorohoi (s. n.), Jurnalul nr. 8756 din 1
noiembrie 1922, Gr. Constantin C. Zotta, Codul de procedură civilă adnotat, Ed. Tipografia Națională St.
Macovei și N. Ionescu, Râmnicul Sărat, 1931-1932 (citat în continuare Codul adnotat), p. 219, nr. 12, citat în
Gabriel Boroi, Octavia Spineanu-Matei, Codul de procedură civilă comentat și adnotat, ed. a 3-a, Ed. Hamangiu,
București, 2011 (citat în continuare Codul 2011), p. 319].
43
Asupra excepției conexității nu s-a putut stabili cu certitudine caracterul de excepție
absolută sau relativă, în doctrina de specialitate existând opinii diferite, unele 108 pe de-o parte
susținând că aceasta ar avea un caracter relativ precum normele ce o reglementează,
judecătorul nefiind obligat să conexeze pricinile, având în acest sens un drept de apreciere, iar
pe de altă parte, alți autori 109 considerând că excepția ar fi una absolută, motivat de faptul că
normele ce o reglementează ocrotesc un interes general, de ordine publică, respectiv o mai
bună administrare a justiției. În fine, s-a exprimat opinia că excepția de conexitate ocupă un
loc special în rândul excepțiilor de procedură, situându-se pe terenul intermediar dintre
excepțiile absolute și relative 110, fiind o excepție absolută datorită normelor de ordine publică
ce o reglementează, însă având și trăsături specifice unei excepții relative, respectiv limitarea
momentului procesual până la care poate fi invocată și anume cel mai târziu la primul termen
de judecată înaintea instanței ulterior sesizate.
Excepția se va soluționa de către ultima instanță sesizată printr-o încheiere, ce poate fi
atacată numai odată cu fondul, iar în cazul admiterii, dosarul va fi trimis primei instanțe, afară
de cazul în care reclamantul și pârâtul solicită ca dosarul să fie trimis unei alte instanțe
(evident competente) dintre cele sesizate, iar în situația în care instanțele sunt de grad diferit,
conexarea dosarelor se va face la instanța superioară în grad. Art. 139 alin. (3) teza a II-a
C.proc.civ. prevede că atunci când una dintre cereri este de competența exclusivă a unei
instanțe, conexarea se va face la acea instanță, aplicându-se în mod corespunzător dispozițiile
art. 99 alin. (2) C.proc.civ. [avându-se astfel în vedere competența teritorială exclusivă însă și
cea materială a unei secții specializate sau a unui complet specializat, dat fiind că noul Cod
permite conflictul de competență în cazul acestora (n. n.)]. Procesele conexate pot fi disjunse
și judecate separat, în orice stare a pricinii, dacă numai unul dintre ele este în stare de
judecată.
În final, vom conchide prin a clasifica excepția conexității drept o excepție cu un
caracter mixt ( absolută, dar având și unele trăsături specifice excepțiilor relative), de
procedură și dilatorie.
108
A. Suciu, Excepțiile procesuale 2012, p. 298 și nota 5 citându-l pe Petre Vasilescu, Tratat teoretic și practic
de procedură civilă, vol. III, Ed. Institutul de Arte Grafice ,,Alexandru A. Terek”, Iași, 1939-1943(citat în
continuare Tratat), p. 236.
109
M. Tăbârcă, Excepțiile procesuale 2006, p. 331; Al. Bacaci, Excepțiile de procedură, p. 200.
110
A. Suciu, Excepțiile procesuale 2012, p. 299, citându-l pe I. Leș, Tratat 2010, p. 520.
44
1.10. Excepția tardivității
Tardivitatea în dreptul procesual civil este acea situație în care, pendente processum,
se efectuează un act de procedură cu nesocotirea termenului în care acesta poate fi efectuat,
sau în care acesta este interzis a se efectua. Pentru o mai bună întelegere a noțiunii de
tardivitate și implicit a excepției tardivității, considerăm oportun să facem unele precizări în
ceea ce privește termenele procedurale.
Potrivit art. 180 C.proc.civ., termenele procedurale reprezintă intervalul de timp în
care poate fi îndeplinit un act de procedură sau în care este interzis să se îndeplinească un act
de procedură, iar acestea sunt stabilite fie de lege, fie de către instanță. Termenul poate să fie
reprezentat fie de o dată fixă, fie de un interval anume de timp sau de un anume moment
procesual (spre ex., la primul termen de judecată, până la închiderea dezbaterilor, odată cu
întâmpinarea etc). Termenele se clasifică astfel:
a) În funcție de izvorul lor, în termene legale (stabilite de lege), judecătorești (stabilite de
instanță) și convenționale (stabilite de părți).
De cele mai multe ori, termenele legale nu pot fi modificate de instanță ori de către
părți, de la această regulă existând însă și excepții [art. 567 alin. (3) și (4), art. 159 teza a II-a,
art. 471 alin. (3) teza a III-a, art 201 alin. (5) C.proc.civ. etc], aceste excepții fiind expres
prevăzute de către legiuitor și de strictă interpretare.
b) În funcție de caracterul lor, termenele sunt imperative (peremptorii) și prohibitive
(dilatorii).
 termenele imperative impun îndeplinirea actului înauntrul lor, sub sancțiunea
decăderii [de ex., termenul de 30 zile de la comunicarea hotărârii pentru
exercitarea apelului, termenul de declarare a apelului - art. 468 alin. (1)
C.proc.civ. sau a recursului - art. 485 alin (1) C.proc.civ.)] (s. n.);111
 termenele prohibitive interzic îndeplinirea vreunui act înăuntrul lor, iar atunci
când un act este efectuat înaintea împlinirii termenului, acesta poate fi anulat la
cererea celui interesat, cf. art. 185 alin. (2) C.proc.civ.
c) În funcție de sancțiunea ce intervine în caz de nerespectare, termenele sunt absolute și
relative.
111
A se vedea, V. M. Ciobanu, T. C. Briciu, C. C. Dinu, Drept procesual civil, p. 234.
45
 termenele absolute de regulă lipsesc de efecte actul de procedură efectuat cu
nerespectarea lor, intervenind decăderea, nulitatea, perimarea sau prescripția
dreptului de a obține executarea silită;112
 termenele relative în caz de nerespectare, nu lipsesc de efecte actul de
procedură, ele putând atrage însă unele sancțiuni disciplinare sau pecuniare
pentru cei ce nu le respectă.
d) În funcție de durata lor, termenele sunt pe ani [ex. art. 42 alin. (1) pct. 5, art. 511 alin.
(1) pct. 3 C.proc.civ.], pe luni [ex. art. 344, art. 416 alin. (1), art. 511 C.proc.civ.], pe
săptămâni [ex. art. 758 alin. (2), art. 763 alin. (1) C.proc.civ.], pe zile [ex. art. 159, art.
186 C.proc.civ.] sau pe ore [ex. 163 alin. (9), art. 484 alin. (5), art. 760 alin. (1), art.
998 alin. (4) C.proc.civ.].
e) În funcție de sensul de calcul, termenele sunt de succesiune (se calculează în sensul
firesc de curgere a timpului) și de regresiune (se calculează în sensul invers de curgere
a timpului).
În legătură cu modul de calcul al termenelor, vom face trimitere la art. 181.
C.proc.civ., cât și, pentru lămuriri suplimentare, la doctrina de specialitate 113. În ceea ce
privește durata acestora, fiecare termen are un punct de plecare și un punct de împlinire, între
care se situează durata114. Cf. art. 184 C.proc.civ., termenele încep să curgă de la data
comunicării actelor de procedură, dacă legea nu dispune altfel, comunicare ce se consideră a
fi efectuată inclusiv atunci când partea a primit sub semnătură o copie de pe act, precum și în
cazul în care ea a cerut comunicarea actului unei alte părți. Față de cele anterior expuse, există
și dispoziții derogatorii, spre exemplu în cazul acelor termene care încep să curgă de la
pronunțare [(ex. art. 64 alin. (4), art. 361 alin. (2), art. 421 alin. (2) C.proc.civ.], de la
înregistrare [ex. art. 64 alin. (4) C.proc.civ.] etc.
Punctul de împlinire este acela în care efectul termenului se realizează, încetând
posibilitatea de a mai efectua actul în vederea căruia termenul a fost acordat (în cazul
termenelor imperative), sau dimpotrivă, născându-se dreptul de a îndeplini un anumit act de
112
A se vedea, D. N. Theohari, în G. Boroi ș. a., Noul Cod, vol. I, p. 426.
113
A se vedea, pentru dezvoltări: M. Tăbârcă, Drept procesual civil, vol. I, p. 787 și urm.; G. Boroi, M. Stancu,
Drept procesual civil, p. 306 și urm.; V. M. Ciobanu, T. C. Briciu, C. C. Dinu, Drept procesual civil, p. 235; D.
N. Theohari, în G. Boroi ș. a., Noul Cod, vol. I, p. 427-428.
114
Gr. Porumb, Codul comentat, vol. I, p. 214-215.
46
procedură (în cazul termenelor prohibitive)115 (s. n.). Între intervalul de timp situat între cele
două puncte ale sale, termenul curge continuu, de regulă, fără a putea fi întrerupt ori
suspendat. Cu toate acestea, art. 184 alin (3) C.proc.civ. prevede o asemenea situație,
dispunând că termenul procedural nu începe să curgă, iar dacă a început să curgă mai înainte,
se întrerupe față de cel lipsit de capacitate de exercițiu ori cu capacitate de exercițiu restrânsă,
cât timp nu a fost desemnată o persoană care, după caz, să îl reprezinte sau să îl asiste. În
continuare, următorul alineat al aceluiași articol, prevede două cazuri de întrerupere a cursului
termenului, un nou termen începând să curgă de la data noii comunicări, astfel:
,,1. când a intervenit moartea uneia dintre părți; în acest caz se face din nou o singură comunicare la
ultimul domiciliu al părții decedate, pe numele moștenirii, fără să se arate numele și calitatea fiecărui
moștenitor;
2. când a intervenit moartea reprezentantului părții; în acest caz, se face din nou o singură comunicare
părții.”
Dacă în cazul întreruperii, începe să curgă un nou termen, în cazul suspendării, cursul
termenului va continua de la punctul în care s-a oprit, incluzându-se deci și timpul scurs
înaintea suspendării termenului (s. n.)116.
Partea care a pierdut un termen procedural și va face dovada că întârzierea se
datorează unor motive temeinic justificate, poate să formuleze cerere de repunere în termen, și
să îndeplinească actul în cel mult 15 zile de la încetarea împiedicării. Atunci când se exercită
căi de atac, termenul de 15 zile va fi înlocuit cu o durată egală cu cea prevăzută pentru
exercitarea căii de atac. Competența de soluționare a cererii de repunere în termen, va reveni
instanței competente să soluționeze cererea privitoare la dreptul neexercitat în termen.

Decăderea este sancțiunea ce intervine în cazul nerespectării termenelor legale
imperative absolute (în cazul celor legale relative, așa cum am arătat anterior, sancțiunea
poate fi doar de natură pecuniară sau disciplinară), sau atunci când legea prevede că dreptul
trebuie exercitat ori actul de procedură trebuie îndeplinit într-un anumit moment al procesului
ori într-o anumită ordine […] (s. n.)117.
115
V. M. Ciobanu, T. C. Briciu, C. C. Dinu, citându-l pe Eugen Herovanu, Tratat teoretic și practic de procedură
civilă, Institutul Național de Arte Grafice Viața Românească, Iași, 1926 (citat în continuare Tratat), în Drept
procesual civil, p. 236.
116
117
ibidem, p. 240.
47
Atunci când nu este respectat un termen judecătoresc, decăderea poate fi invocată de
părți, de procuror sau de instanță, din oficiu, iar atunci când este nesocotit un termen legal,
modul de invocare al decăderii depinde de caracterul de ordine publică sau privată a normelor
juridice care îl reglementează, acesta putând fi, după caz, în orice stare a pricinii atunci când
normele au caracter absolut, or, la termenul la care a cunoscut motivul de decădere și numai
de partea interesată, atunci când caracterul normelor este relativ, iar părțile nu pot renunța la
invocarea decăderii prin acord expres. Decăderea poate fi invocată prin ridicarea excepției
tardivității, excepție de procedură, peremptorie și, după caz, relativă sau absolută.
Dacă instanța a pronunțat o hotărâre judecătorească, decăderea poate fi invocată, chiar
și pentru prima dată, prin intermediul apelului sau, după caz, al recursului, dacă norma
juridică care reglementează termenul încălcat are caracter de ordine publică […], în schimb,
dacă norma juridică are caracter de ordine privată, decăderea poate fi invocată în apel sau
recurs, după caz, numai dacă a fost invocată în termen de către partea interesată în fața primei
instanțe, însă aceasta a respins-o sau a omis să se pronunțe asupra sa (s. n.).118
În fine, vom încheia prin a menționa faptul că, pentru a opera decăderea, este necesar
ca această sancțiune să fie pronunțată de instanța judecătorească, în caz contrar, actul de
procedură va rămâne valabil.
§2. Excepțiile de fond

2.1. Excepția lipsei capacității procesuale de folosință
Acțiunea civilă este ansamblul mijloacelor procesuale prevăzute de lege pentru
protecția dreptului subiectiv pretins de către una dintre părți sau a unei alte situații juridice,
precum și pentru asigurarea apărării părților în proces, așa cum o definește legiuitorul în
cuprinsul art. 29 C.proc.civ. Pentru exercitarea acțiunii civile, trebuie îndeplinite cumulativ
următoarele condiții de către cel ce dorește să o exercite, cf. art. 32 C.proc.civ., astfel: să aibe
capacitate procesuală (atât de folosință cât și de exercițiu) să aibe calitate procesuală, să
formuleze o pretenție și să justifice un interes, aceste condiții aplicându-se de asemenea și în
cazul apărărilor. Nesocotirea dispozițiilor ce reglementează condițiile de exercitare a acțiunii
civile, dau dreptul la invocarea unei excepții corelative fiecăreia dintre ele, după caz.
118
48
Capacitatea procesuală (legitimatio ad processum) reprezintă aplicarea pe plan
procesual a capacității civile (s. n.)119. Capacitatea procesuală de folosință reprezintă
aptitudinea unei persoane de a avea drepturi și obligații pe plan procesual. Capacitatea
procesuală de folosință a persoanei fizice, similar celei din dreptul substanțial începe la
nașterea acesteia și încetează odată cu moartea sa120, deși drepturile (nu și obligațiile) copilului
sunt recunoscute de la concepțiune cu condiția ca acesta să se nască viu, nu neapărat viabil,
acest aspect prezentând însă importanță cu precădere în materia succesiunilor. Capacitatea
procesuală de folosință a persoanei juridice se dobândește la data înregistrării, iar persoanele
juridice nesupuse înregistrării pot dobândi capacitate procesuală de folosință, după caz, de la
data actului de înființare, de la data autorizării constituirii lor sau de la data îndeplinirii
oricărei alte cerințe prevăzute de lege, cf. art. 205 C.civ 121. Unele entități (de pildă asociațiile,
sau alte societăți) ce nu beneficiază de capacitate de folosință pot sta singure în judecată, atât
ca pârâte, cât și ca reclamante cf. art. 56 alin. (2) C.proc.civ., această prevedere având caracter
119
120
Prin dec. nr. 896 din 18 martie 2014, ÎCCJ., s. I civ., a respins, ca inadmisibilă, contestaţia formulată de A.S.
împotriva dec. nr. 1758 din 28 februarie 2013 a Înaltei Curţi. În numele revizuentei A.S. s-a formulat, la data de
23 aprilie 2014, cerere de revizuire a acestei hotărâri, invocându-se autoritatea de lucru judecat a altor hotărâri
judecătoreşti, neindicate. Față de noua cerere ÎCCJ constată că revizuirea solicitată de A.S. a fost formulată la
data de 23 aprilie 2014, potrivit dovezii de înregistrare de la dosarul de revizuire, deci ulterior decesului acestei
părţi, în data de 22 ianuarie 2014, aşa cum rezultă din copia certificatului de deces. Potrivit art. 41 C.proc.civ.
1865 „orice persoană care are folosinţa drepturilor civile poate să fie parte în judecată”. ,,Persoanele fizice
dobândesc capacitatea de folosinţă în momentul naşterii şi o pierd odată cu moartea” (art. 7 Decretul nr.
31/1954). În consecinţă, ca urmare a decesului, revizuenta din această cauză şi-a pierdut capacitatea de folosinţă,
deci nu poate fi parte în proces. Constatând, pe de o parte, că revizuenta A.S. era decedată la data inițierii
demersului judiciar prezent, iar, pe de altă parte, că nu există o împuternicire avocaţială acordată avocatului R.I.
de către revizuentă, anterior decesului său, sau de către moştenitorii acesteia, după acest moment, în sensul
declarării căii de atac, Înalta Curte reţine că excepţia de fond, absolută şi peremptorie a lipsei capacităţii
procesuale de folosinţă a părţii menţionate este întemeiată. Pentru aceste considerente, va respinge cererea de
revizuire formulată de A.S. împotriva dec. civ. nr. 896 din 18 martie 2014 pronunţată de ÎCCJ, s. I civ. pentru
lipsa capacităţii de folosinţă a revizuentei (n. n.), (Dec. nr. 2641/2014 din 9 octombrie 2014), http://www.scj.ro,
accesată în 09.04.2015.
121
Art. 205 alin. (3) și (4) C.civ., instituie capacitatea anticipată de folosință a persoanelor juridice supuse
înregistrării, ce va putea fi dobândită de la data actului de înființare, însă numai în măsura necesară pentru ca
acestea să ia ființă în mod valabil, adică, pentru acele acte ce trebuie îndeplinite, în vederea înregistrării acestora
și a dobândirii deplinei capacități procesuale de folosință. De actele încheiate în numele persoanei juridice aflate
în curs de constituire, vor răspunde nelimitat și solidar, fondatorii, asociații, reprezentanții acesteia și orice alte
persoane care au lucrat în numele său, afară de cazul în care, ulterior dobândirii deplinei capacități de folosință,
persoana juridică nou-creată va prelua aceste acte (această preluare producând efecte ex tunc în ceea ce privește
actele respective, de la data încheierii lor pe perioada capacității).
49
de noutate față de vechea reglementare, ce prevedea într-un mod diferit 122 situația situația
acestor entități.

Lipsa capacității de folosință se sancționează procesual prin intermediul excepției
lipsei capacității de folosință. Este o excepție procesuală de fond, întrucât privește lipsuri ale
exercițiului dreptului la acțiune. Este o excepție absolută ce poate fi invocată oricând în cursul
procesului123, iar prin efectul ce tinde să-l producă atunci când este admisă, este o excepție
peremptorie, așa cum reiese și din coroborarea art. 32 și art. 56 C.proc.civ., sancțiunea pentru
lipsa capacității procesuale de folosință fiind cea a nulității absolute a cererilor formulate și
actelor procesuale îndeplinite.
Instanța va soluționa excepția lipsei capacității procesuale de folosință printr-o
încheiere ce poate fi atacată numai odată cu fondul cauzei atunci când o respinge, iar în caz de
admitere, printr-o hotărâre (sentință sau decizie).
2.2. Excepția lipsei capacității procesuale de exercițiu

O altă condiție de exercitare a acțiunii civile o reprezintă capacitatea procesuală de
exercițiu ce este o răsfrângere pe plan procesual a capacității civile de exercițiu, și reprezintă
aptitudinea persoanei de a își exercita singură drepturile procedurale și de a-și îndeplini
singură obligațiile procedurale, deci de a sta în judecată.
Capacitatea deplină exercițiu a persoanei fizice se dobândește la împlinirea vârstei de
18 ani, afară de cazurile124 în care legea prevede altfel. Pot exista de asemenea, situații în care
o persoană poate fi lipsită total ori numai în parte, de capacitatea de exercițiu. Reprezintă
astfel de cazuri de ex., minorii sub 14 ani, sau cei puși sub interdicție judecătorească (acestora
lipsindu-le total capacitatea de exercițiu, neputând sta singuri într-un proces ci printr-un
reprezentant, respectiv curator special), iar minorului cu vârsta între 14-18 ani îi este
122
Vechea reglementare prevedea în art. 41 alin. (2) C.proc.civ. 1865 că respectivele entități nu puteau sta în
judecată decât în calitatea de pârâte și cu condiția ca acestea să aibă organe proprii de conducere. În actuala
reglementare, singura condiție pentru ca aceste entități să poată sta singure în judecată, este aceea ca ele să fie
constituite potrivit legii.
123
A. Suciu, Excepțiile procesuale 2012, p. 117-118.
124
Minorul care a împlinit vârsta de 16 ani poate dobândi capacitate deplină de exercițiu prin căsătorie, în cazul
emancipării, pentru motive temeinice, acestuia îi poate fi recunoscută de către instanța de tutelă capacitatea de
exercițiu deplină. (art. 39 și art. 40 C. civ.).
50
recunoscută capacitatea restrânsă (parțială) de exercițiu, (aceștia putând sta singuri într-un
proces, însă vor trebui asistați de părinte, sau tutore, care vor fi citați alături de minor).
Capacitatea procesuală de exercițiu a persoanelor juridice va fi realizată prin
intermediul organelor de administrare ale acestora, desemnate în acest sens, prin lege, act
constitutiv ori statut. De asemenea și în cazul acestora, poate fi numit un curator special cf.
art. 58 alin. (1) teza finală C.proc.civ., atunci când o persoană juridică ori o entitate fără
personalitate juridică chemată să stea în judecată nu are reprezentant.
2.2.1. Procedura de solționare

Lipsa capacității procesuale de exercițiu poate fi opusă prin invocarea excepției lipsei
capacității procesuale de exercițiu. Această excepție are un caracter aparte ce survine datorită
posibilității sale de invocare (în orice stare a pricinii) asemenea unei excepții absolute, însă
datorită sancțiunii ce intervine în cazul nesocotirii dispozițiilor ce o reglementează (nulitatea
relativă) și interesului particular ocrotit de aceste norme cât și posibilității confirmării
ulterioare a actelor efectuate de cel fără capacitate de exercițiu, o vom încadra în categoria
excepțiilor relative. Este o excepție de fond, deoarece privește lipsuri ale exercițiului dreptului
la acțiune, ce poate avea un efect dilatoriu [actul de procedură putând fi confirmat ulterior de
către reprezentant, instanța fiind obligată să acorde un termen în acest sens cf. art. 57 alin. (5)
C.proc.civ.], însă poate avea și un efect peremptoriu, dacă actul respectiv nu va fi confirmat.
Asupra excepției instanța se va pronunța printr-o încheiere ce poate fi atacată numai
odată cu fondul cauzei dacă o va respinge, iar în caz de admitere, printr-o hotărâre (sentință
sau decizie). Dacă excepția va fi admisă, instanța va trebui să anuleze toate actele efectuate cu
nesocotirea capacității de exercițiu.
2.3. Excepția lipsei calității procesuale

Potrivit art. 36 teza I C.proc.civ., calitatea procesuală (legitimatio ad causam) rezultă
din identitatea dintre părțile din proces și subiectele raportului juridic litigios, astfel cum
acesta a fost dedus judecății. Așadar, calitatea procesuală presupune existența unei identități
între persoana reclamantului și cel care este titularul dreptului afirmat (calitate procesuală
51
activă), precum și între persoana chemată în judecată (pârâtul) și cel care este subiect pasiv în
raportul juridic dedus judecății (calitate procesuală pasivă) (s. n.).125
Existența drepturilor și obligațiilor afirmate constituie o chestiune de fond, care se
apreciază în concret, de la caz la caz, presupunând îndreptățirea cuiva de a sta într-un anumit
proces, spre deosebire de capacitatea procesuală care se apreciază în abstract, arătând dacă
cineva poate sta sau nu într-un proces civil (n. n.).126
Întrucât reclamantul este promotorul procesului, el fiind deci, cel care cere, i se va
aplica principiul actori incumbit onus probandi, cf. căruia, sarcina probei revine celui care
cere, el trebuind să își probeze atât propria calitate procesuală (activă), cât și calitatea
procesuală (pasivă) a pârâtului127. Va face acest lucru, indicând atât obiectul cererii, cât și prin
motivarea în fapt și în drept pe care se întemeiază pretenția sa. Ulterior sesizării sale, instanța
va verifica ambele calități128, [fie înaintea începerii dezbaterilor, dacă este posibil (de regulă,
în cazul cererilor personale, iar în cazul cererilor reale, numai dacă se invocă lipsa calității
procesuale pasive), fie în cadrul dezbaterilor asupra fondului dreptului (de ex., dacă se invocă
excepția lipsei calității procesuale active, în cazul cererilor reale)] (n. n.).129
125
G. Boroi, M. Stancu, Drept procesual civil, p. 40-41.
126
A se vedea, V. M. Ciobanu, T. C. Briciu, C. C. Dinu, Drept procesual civil, p. 127.
127
Întrucât uzucapiunea (guvernată de dispozițiile C. civ. 1864 – n. n.) apare ca o sancțiune îndreptată împotriva
proprietarului nediligent, acesta, iar nu Consiliul General al Municipiului București, are calitate procesuală
pasivă într-o acțiune prin care se solicită constatarea dobândirii dreptului de proprietate prin uzucapiune – C. Ap.
București, s. a IV-a civ., dec. nr. 1528/1996, în C.P.J.C. 1993-1998 (s. n.), p. 95, citată în G. Boroi, M. Stancu,
Drept procesual civil, p. 41, nota ¹.
128
Obligația de a desființa construcția ridicată fără autorizație incumbă beneficiarului lucrării, căruia îi revine
obligația de a solicita eliberarea autorizației de construire, astfel că persoana care a executat imobilul în baza
unui contract nu poate fi obligată la desființarea construcției, fiind un terț față de raportul juridic creat între
beneficiarul lucrării și autoritatea administrativă. În acest context, instanța trebuia să respingă cererea, constatând
lipsa calității procesuale pasive – C. Ap. Timișoara, s. a III-a civ., dec. nr. 226/1998, în C.P.J.C. 1993-1998 (s.
n.), p. 187. Acțiunea prin care se solicită delimitarea prin semne exterioare a limitelor dintre două proprietăți
vecine, în cadrul căreia se revendică o suprafață din terenul vecin aflat în proprietate comună în devălmășie,
trebuie introdusă împotriva ambilor soți – C. Ap. Timișoara, s. civ., dec. nr. 1013/2001, în C.J. nr. 4/2002 (s. n.),
p. 36, citate în G. Boroi, M. Stancu, p. 41, nota ².
129
52
Calitatea procesuală în ambele sale forme, poate fi transmisă în cursul procesului prin
intermediul mai multor operațiuni juridice130, conform legii (transmisiune legală), ori
convenției părților (transmisiune convențională).

Lipsa calității procesuale poate fi invocată prin ridicarea excepției de fond a lipsei
calității procesuale, excepție absolută și peremptorie. Atât pârâtul poate contesta prin
invocarea excepției, fie calitatea procesuală (activă) a reclamantului, fie propria sa calitate
procesuală, cât și instanța, din oficiu, (aceasta fiind una de ordine publică), în orice stare a
pricinii, și în căile de atac. Atunci când se constată de către instanță lipsa calității procesuale,
aceasta va respinge cererea ori apărarea ca fiind introdusă de o persoană fără calitate
procesuală activă sau, după caz, împotriva unei persoane fără calitate procesuală pasivă.
Soluționarea acestei excepții, de regulă, se va face fără a se intra în fondul cauzei, însă pot
exista și unele situații în care, pentru soluționarea excepției, este necesară administrarea de
probe, caz în care, instanța poate uni excepția cu administrarea de probe, ori cu fondul
procesului.
Asupra excepției lipsei calității procesuale, instanța se va pronunța printr-o încheiere
atunci când o va respinge respectiv printr-o hotărâre (sentință sau decizie), atunci când o va
admite.
2.4. Excepția lipsei de interes

O altă condiție de exercitare a acțiunii civile așa cum reiese din art. 31 alin. (1) lit. d)
C.proc.civ., este justificarea unui interes ,,l'intérêt est la mesure d'action“ (Interesul este
măsura acțiunilor). Prin interes se înțelege folosul practic, material sau moral, urmărit de cel
care a pus în mișcare acțiunea civilă, indiferent de forma concretă de manifestare a acesteia –
cerere în justiție sau apărare de fond ori procedurală131.
130
Spre ex., va opera o transmisiune legală, în cazul persoanelor fizice, pe cale succesorală, succesorii persoanei
decedate preluând odată cu acceptarea moștenirii și poziția procesuală a celui pe care îl moștenesc [excepție fac
acele cazuri în care legea nu permite o atare situație, caracterul drepturilor fiind unul strict personal, ori este
prevăzută o altă situație în caz de deces al uneia dintre părți de ex. art. 952 alin. (2) C.proc.civ.] ; în cazul
persoanelor juridice, prin una dintre modalitățile de reorganizare (fuziune, divizare, transformare) a persoanei
juridice care este parte în proces; pe cale convențională, printr-o cesiune de creanță, preluare a datoriei cu
consimțământul creditorului sau o altă operațiune juridică ce implică o astfel de alternanță a subiectului activ sau
pasiv dintr-un raport juridic substanțial dedus judecății.
131
53
Instanța este cea care apreciază existența interesului pe baza susținerilor și probelor
aduse în acest sens de către cel ce exercită acțiunea civilă (reclamantul), însă, pe lângă acesta,
și ceilalți participanți la proces vor avea obligația de a își justifica interesul în raport de
formulare a oricărei cereri, apărări sau efectuarea unui act procedural. Interesul este o condiție
de ordin subiectiv, ce trebuie analizată pentru fiecare caz în parte, nu poate fi generalizat,
urmându-se dictonul francez pas d'intérêt, pas d'action132 și, mai mult decât atât, acesta trebuie
apreciat la momentul formulării cererii sau al invocării apărării, faptul că ulterior acesta nu
mai subzistă fiind de natură să atragă eventual rămânerea fără obiect a cererii sau a apărării (n.
n.).133
În ceea ce privește interesul, cf. art. 33 C.proc.civ., acesta trebuie să îndeplinească
următoarele condiții: să fie determinat, legitim, personal, născut și actual. Condiția ca
interesul să fie determinat, echivalează cu existența interesului însuși134.
Legitimitatea interesului presupune ca acesta să nu contravină normelor imperative,
ordinii publice și bunelor moravuri.
Condiția ca interesul să fie personal, presupune că folosul practic trebuie să îl vizeze
pe cel care recurge la forma procedurală, iar nu pe altcineva, această cerință existând și atunci
când forma procedurală nu este promovată de titularul dreptului, ci de alte persoane sau
organe cărora legea le recunoaște legitimare procesuală, întrucât folosul practic se produce
asupra titularului (n. n.)135. O atare situație este posibilă și în doctrina franceză 136, spre ex., în
cazul sindicatelor, atunci când o persoană juridică (căreia i-a fost conferită această
prerogativă), poate exercita o acțiune în interesul membrilor săi cât și pentru a proteja
interesele unora dintre aceștia. Se poate observa astfel că, în ceea ce privește condiția ca
interesul să fie personal, nu s-a avut în vedere și cerința ca acesta să fie neapărat direct, putând
fi realizat, așa cum am arătat și indirect, în unele cazuri.
Interesul să fie născut și actual, presupune existența acestuia în momentul exercitării
acțiunii civile (în oricare din formele sale procedurale concrete) și nu eventualitatea sa,
concretizându-se în posibilitatea de expunere a părții la un prejudiciu imediat și iminent dacă
nu ar recurge în acel moment la acțiune. În ceea ce privește actualitatea sa, interesul nu
132
133
134
A se vedea, în același sens, și D. N. Theohari, în G. Boroi ș. a., Noul Cod, vol. I, p. 93.
135
136
Jean Vincent, Serge Giunchard, Procedure civile, 23 ed., Ed. Dalloz, Paris, 1994, p. 68.
54
trebuie confundat cu dreptul subiectiv dedus judecății, între ele existând unele diferențe (de
pildă, în prima ipoteză, cererea va fi respinsă ca lipsită de interes, iar în cea de-a doua, ca
prematură), deși unii autori137 nu fac această distincție. Într-o atare situație, s-a susținut că
ambele cereri vor fi respinse dacă, spre ex., dreptul subiectiv este afectat de un termen
suspensiv, ori o condiție suspensivă (afară de cazurile prevăzute de lege desigur). De precizat
este că, în cazul cererilor în constatarea existenței sau inexistenței unui drept, acestea vor fi
admisibile numai în măsura în care, petentul ce justifică un interes, nu are posibilitatea
formulării unei cereri în realizarea dreptului pe orice altă cale prevăzută de lege cf. art. 35
C.proc.civ.

Lipsa interesului prin inexistența vreuneia dintre condițiile acestuia poate fi opusă prin
ridicarea excepției lipsei de interes, excepție de fond, absolută - datorită caracterului de ordine
publică a normelor ce o reglementează (acestea referindu-se la condițiile de exercitare a
acțiunii civile) și peremptorie - datorită efectului pe care această excepție tinde să îl producă
atunci când este admisă (de respingere a cererii ca lipsită de interes).
Lipsa interesului poate fi invocată de orice parte interesată, de instanță din oficiu sau
de către procuror, în orice stare a pricinii, dacă prin lege nu se prevede altfel, cf. art. 247 alin.
(1) C.proc.civ.
Instanța se va pronunța asupra excepției atunci când o va admite printr-o hotărâre
(sentință sau decizie), iar atunci când o va respinge, printr-o încheiere interlocutorie, ce poate
fi atacată doar odată cu fondul.
2.5. Excepția prematurității

Excepția prematurității poate fi opusă ca o consecință a nerespectării uneia dintre
condițiile interesului analizate anterior, mai precis cea a actualității sale. Deși nu a fost în mod
oficial inclusă printre condițiile de exercitare a acțiunii civile de la art. 32 C.proc.civ., datorită
legăturii sale cu una dintre acestea (interesul), apreciem că și excepția prematurității este una
dintre excepțiile ce vizează condițiile de exercitare a acțiunii civile ce va trebui analizată
împreună cu acestea.
137
A se vedea, S. Satta, Dritto processuale civile, Ed. Padova, 1967, p. 114.
55
Dreptul material la acțiune este actual, atunci când dreptul subiectiv ce se urmărește a
fi realizat pe cale procesuală nu este supus unui termen sau unei condiții suspensive 138.
Neactualitatea dreptului material la acțiune nu afectează existența dreptului subiectiv, ci doar
posibilitatea valorificării sale pe cale procesuală, care nu s-a născut încă.139
Această condiție a actualității se aplică numai cererilor în realizare, nu și celor în
constatare, asupra acestora din urmă, neputând exista condiția ca dreptul să fie actual,
judecătorul fiind chemat să se pronunțe a priori asupra unei situații juridice de care depinde
actualitatea dreptului afirmat (n. n.)140. Există însă anumite excepții de la această condiție a
actualității dreptului și în ceea ce privește acțiunile în realizare, cunoscute în doctrină sub
denumirea de acțiuni preventive, consacrate de art. 34 C.proc.civ., putând fi introduse înainte
de împlinirea termenului astfel, următoarele cereri:
1) cererile pentru predarea unui bun la împlinirea termenului contractual;
2) cererile privind executarea la termen a obligației de întreținere sau a altei
prestații periodice;
3) alte cereri pentru executarea la termen a unei obligații, putându-se
preîntâmpina o pagubă însemnată ce l-ar putea încerca pe reclamant în cazul în
care ar aștepta împlinirea termenului.

Dacă în urma dezbaterilor contradictorii se constată că dreptul pretins nu există ori nu
îndeplinește condițiile de validitate legale pentru a fi exercitat, cererea va fi respinsă ca
nefondată sau neîntemeiată (s. n.)141.
Excepția prematurității întrucât vizează condiții de exercitare a acțiunii civile este o
excepție de fond, absolută, datorită interesului general ocrotit de normele ce reglementează
condițiile de exercitare a acțiunii civile, iar prin efectul ce tinde să-l producă atunci când este
admisă (respingere a acțiunii ca prematură), este o excepție peremptorie. Ea poate fi invocată
de oricare dintre părți, de instanță din oficiu sau de către procuror, în orice stare a pricinii.
138
139
Încheierea prin care s-a respins cererea de recuzare se poate ataca numai odată cu fondul. În consecință,
recursul declarat împotriva încheierii înainte de soluționarea cauzei pe fond este prematur, fiind respins ca atare.
(C. Ap Timișoara, s. civ., dec. nr. 49 din 21 ianuarie 2009, pe www.just.ro), citată în A. Suciu, Excepțiile
procesuale 2012, p. 152, nota ².
140
A se vedea: ibidem, p. 153.
141
56
Instanța soluționează excepția pronunțând o hotărâre (sentință sau decizie) atunci când
o va admite, iar în cazul respingerii, va pronunța o încheiere interlocutorie.
2.6. Excepția prescripției dreptului la acțiune

Ori de câte ori este încălcat un drept subiectiv, persoanei lezate i se naște dreptul
material la acțiune, ce presupune că se poate adresa statului pentru protecția dreptului ce i-a
fost încălcat. Cu toate acestea, dreptul de a apela la forța coercitivă a statului, nu poate fi
exercitat oricând, de cele mai multe ori acesta trebuind să fie exercitat înăuntrul unui termen,
cu excepția acelor drepturi sine die, a căror exercițiu nu este limitată de existența unui termen
în acest sens. Neexercitarea dreptului la acțiune în termenul stabilit de lege se sancționează
prin intermediul instituției prescripției dreptului la acțiune.142
Prescripția dreptului la acțiune reprezintă acel mod de înlăturare a răspunderii civile
constând în stingerea dreptului material la acțiune neexercitat în termenul stabilit de lege ori
de părți, după caz.143
Adesea, în doctrină a existat o controversă în ceea ce privește natura juridică a
instituției prescripției, unii autori144 opinând că aceasta ar aparține sferei dreptului substanțial,
pe când alții145 susțin că este o instituție de drept procedural. În ceea ce ne privește,
considerăm că această instituție este una de drept substanțial, însă poate căpăta valențe
procedurale în măsura în care este invocată pe calea excepției prescripției dreptului la acțiune.
Prescripția începe să curgă, cf. art. 2523 C.civ. de la data când titularul dreptului la
acțiune a cunoscut sau, după împrejurări, trebuia să cunoască nașterea lui. Termenul general
de prescripție este de 3 ani, însă legea a instituit și situații speciale, în care acesta poate fi mai
mic (spre ex., de un an în cazul avocaților, împotriva clienților, pentru plata onorariilor și
cheltuielilor), sau mai mare (de ex., în cazul drepturilor reale care nu sunt declarate prin lege
imprescriptibile ori nu sunt supuse altui termen de prescripție). De asemenea, termenul poate
fi întrerupt (situație în care, va începe să curgă un nou termen de la încetarea cauzei ce a
determinat întreruperea) sau suspendat (ipoteză în care termenul de prescripție va fi reluat,
adăugându-se și perioada de timp scursă înaintea cazului de suspendare), în anumite cazuri.
142
143
M. Nicolae, Tratat de prescripție extinctivă, Ed. Universul Juridic, București 2010, p. 1148.
144
Gh. Beleiu, Natura juridică a prescripției extinctive, în RRDP, nr. 1/2008, p. 44-50.
145
I. Leș, Natura juridică a acțiunii civile și a prescripției extinctive, în RRDP, nr. 1/2008, p. 28-34; Al. Bacaci,
Excepțiile de procedură, p. 114.
57
Având caracter de noutate, în actuala reglementare părțile pot fie mări sau reduce
termenele de prescripție, fie pot conveni asupra momentului de la care acestea încep să curgă
(cu acord expres în acest sens), sau pot renunța efectiv la beneficiul termenului ori la
prescripția deja împlinită, dar nu pot declara ca imprescriptibil un drept ce este stabilit prin
lege ca fiind prescriptibil sau viceversa.
Neexercitarea dreptului la acțiune, din motive temeinice, intervenind astfel prescripția
dreptului la acțiune, dă dreptul celui interesat să ceară instanței competente repunerea în
termen, în maxim 30 de zile de la data la care a cunoscut sau trebuia să cunoască încetarea
motivelor ce au determinat imposibilitatea exercitării în termen a dreptului material la acțiune.

Excepția prescripției dreptului la acțiune, este o excepție de fond, relativă, aceasta
neputând fi invocată de instanță, din oficiu. Cu toate că poate fi invocată de orice persoană
interesată, nu considerăm că această particularitate îi conferă caracterul de excepție absolută,
dată fiind și posibilitatea părților de a renunța la termenul de prescripție.
Prescripția nu operează de plin drept, aceasta trebuind a fi invocată numai de cel în
folosul căruia curge (inclusiv codebitorii unei obligații solidare sau indivizibile, fideiusorii sau
creditorii celui interesat), numai în primă instanță, prin întâmpinare, sau cel mai târziu, la
primul termen de judecată la care părțile sunt legal citate. Prin efectul pe care aceasta tinde să-
l producă (respingerea acțiunii ca fiind prescrisă) atunci când este admisă, prescripția dreptului
la acțiune este o excepție peremptorie, neafectând însă și dreptul subiectiv ce se va regăsi în
continuare în persoana titularului său, ci numai posibilitatea acestuia de a-l valorifica pe calea
unei acțiuni în justiție.
Asupra excepției, instanța se va pronunța printr-o încheiere interlocutorie când o va
respinge, sau printr-o sentință atunci când admite excepția, dat fiind faptul că aceasta nu poate
fi invocată decât în primă instanță.
2.7. Excepția autorității de lucru judecat

Res iudicata pro veritate habetur este o expresie ce provine din limba latină și se
traduce prin ,,lucrul judecat este considerat că exprimă adevărul”, reprezentând prezumția
58
irefragabilă de adevăr a unei hotărâri judecătorești definitive, prezumție ce nu poate fi
dezmințită decât prin desființarea hotărârii pe o cale extraordinară de atac.
Art. 430 alin. (1) C.proc.civ. prevede că hotărârea judecătorească ce soluționează, în
tot sau în parte, fondul procesului sau statuează asupra unei excepții procesuale ori asupra
oricărui alt incident are, de la pronunțare, autoritate de lucru judecat cu privire la chestiunea
tranșantă. Prin urmare, autoritatea de lucru judecat face parte din efectele hotărârilor
judecătorești.
Autoritatea de lucru judecat nu se resfrânge asupra părții introductive a hotărârii, ci
doar asupra dispozitivului precum și a considerentelor pe care acesta se sprijină (inclusiv cele
prin care s-a rezolvat o chestiune litigioasă), aceasta putând fi provizorie în cazul în care
împotriva hotărârii se poate exercita calea de atac a apelului respectiv recursului, iar în ceea ce
privește hotărârea împotriva căreia se poate formula contestație în anulare sau revizuire,
autoritatea de lucru judecat va fi menținută, până la înlocuirea acesteia cu o altă hotărâre. În
art. 430 alin. (3) C.proc.civ. se prevede că hotărârea judecătorească prin care se ia o măsură
provizorie nu are autoritate de lucru judecat asupra fondului.
Pentru a exista autoritate de lucru judecat, trebuie să existe triplă identitate: de părți,
de obiect și de cauză.146
În ceea ce privește părțile, se are în vedere calitatea acestora (de parte în procesul
respectiv), autoritatea de lucru judecat asupra acestui atribut resfrângându-se în anumite cazuri
și asupra succesorilor universali sau cu titlu universal precum și asupra dobânditorilor cu titlu
particular (aceștia dobândind aceleași drepturi ca și autorul lor), respectiv asupra creditorilor
chirografari sau celor solidari, după caz.
În ceea ce privește obiectul, acesta înglobează atât dreptul subiectiv dedus judecății (de
ex., dreptul de propietate) cât și pretenția concretă, în cazul acesteia din urmă, neexistând
identitate de obiect atunci când au fost formulate mai multe asemenea, iar instanța a lăsat
unele capete de cerere nesoluționate, ele putând constitui petite într-o altă cerere de chemare
în judecată.
Cauza este fundamentul raportului juridic dedus judecății, temeiul juridic al cererii 147,
aceasta neconfundându-se cu dreptul subiectiv dar nici cu mijloacele de dovadă a faptelor pe
146
147
M. Tăbârcă, Drept procesual civil, vol. II, p. 592.
59
care reclamantul își întemeiază pretențiile 148. Excepția autorității de lucru judecat poate fi
opusă într-un litigiu, de oricare dintre părți, dacă are legătură cu soluționarea acestuia.

Autoritatea de lucru judecat (fiind o excepție absolută) poate fi invocată, pe cale de
excepție, de instanță, de părți sau de procuror, în orice stare a procesului, chiar direct
înaintea instanței de recurs cf. art. 432 teza I C.proc.civ. (s. n.) […]. Aceasta constituie
totodată o excepție de la principiul non reformatio in peius, art. 432 teza fnală C.proc.civ.
dispunând că, prin efectul admiterii excepției, părții i se poate crea în propria cale de atac o
situație mai rea decât aceea din hotărârea atacată (s. n.) 149. Tot dintre efectele acestei excepții,
face parte și cel peremptoriu, fiindcă admiterea ei are ca rezultat blocarea instanței de a mai
soluționa pe fond litigiul în care se invocă. Dat fiind faptul că vizează lipsa dreptului la
acțiune, este o excepție de fond.150
Excepția autorității de lucru judecat se soluționează printr-o incheiere, dacă instanța o
respinge, sau printr-o hotărâre (sentință sau decizie), dacă o admite (s. n.) […]. Încheierea de
respingere a excepției este interlocutorie, însemnând că instanța nu mai poate reveni asupra ei,
iar partea o poate ataca doar odată cu hotărârea de fond.151
SECŢIUNEA A III-A
ASPECTE DE NOUTATE PRIVIND EXCEPȚIILE PROCESUALE ÎN
LUMINA ACTUALEI REGLEMENTĂRI
Actuala reglementare nu a adus modificări substanțiale care să se răsfrângă cu

precădere asupra instituției excepțiilor procesuale, însă putem afirma că există unele aspecte
de noutate considerabile pe care le apreciem ca fiind utile și care au venit cu un plus legislativ
și în această arie a dreptului procesual. Aceste aspecte de noutate, după cum se va putea
148
A se vedea, G. Boroi, M. Stancu, Drept procesual civil, p. 564; ibidem, nota ² și nota ³.
149
ibidem, p. 566.
150
A se vedea, A. Suciu, Excepțiile procesuale 2012, p. 273.
151
ibidem, p. 274.
60
observa sunt atât de ordin general (cu impact asupra instituției excepțiilor procesuale la
general, fiind vizate în acest caz toate excepțiile procesuale, deci lato sensu), cât și stricto
sensu, privitor la unele particularități în ceea ce le privește numai pe unele dintre aceste
excepții.
Un prim aspect de noutate cu privire la excepțiile procesuale introdus în lumina
actualei reglementări, este acela că s-a oferit o definiție legală a acestei instituții, definiție
care, sub imperiul vechii reglementări era consacrată doar de doctrină.152
Referitor la invocarea excepțiilor absolute în recurs, art. 247 C.proc.civ. prevede
posibilitatea de ridicare a acestora în fața instanței de recurs numai dacă pentru soluționarea
acestora nu este necesară administrarea altor dovezi, în afara înscrisurilor noi, pe când art. 162
C.proc.civ. 1865 prevedea că excepțiile procesuale puteau fi invocate în fața instanței de
recurs doar atunci când pentru soluționarea lor nu mai era necesară o verificare a
împrejurărilor de fapt.
De asemenea, cu privire la citarea și comunicarea actelor de procedură, potrivit
actualei reglementări, părțile își pot comunica personal, sau prin mandatar, executor
judecătoresc ori prin intermediul unor servicii de curierat rapid actele de procedură ce au
legătură cu litigiul, în vechea legislație citarea și comunicarea fiind atribuții exclusive ale
instanței de judecată.
Cu referire la invocarea concomitentă a mai multor excepții, reglementarea anterioară
nu prevedea într-un mod exact și operant ordinea de soluționare a acestora, limitându-se la a
preciza că excepțiile trebuie invocate înaintea fondului, pe când actuala reglementare, într-un
mod mult mai judicios, preluând o soluție din doctrina anterioară 153, instituie în cuprinsul art.
248 alin. (2) C.proc.civ., regula potrivit căreia, în cazul invocării mai multor excepții simultan,
ordinea de soluționare a acestora va fi dată de efectele pe care acestea le produc.
În C.proc.civ. 1865 exista cf. art. 294 prevederea ,,excepțiile de procedură și alte
asemenea mijloace de apărare nu sunt considerate cereri noi în apel”, prevedere care nu a mai
fost reluată în NCPC, pentru a nu induce ideea că în apel pot fi invocate și excepții relative
care nu au fost supuse atenției primei instanțe (n. n.). În apel pot fi invocate doar excepțiile de
ordine publică sau excepțiile relative intervenite după pronunțarea hotărârii primei instanțe.154
152
A se vedea, V. M. Ciobanu, Tratat 1997, vol. II, p. 116.
153
I. Leș, notă la dec. civ. nr. 1098/1978 a Trib. Jud. Sibiu, în R.R.D., nr. 9/1980, p. 43-45.
154
61
În continuare vom prezenta câteva modificări notabile cu privire la anumite excepții
procesuale introduse de actuala reglementare. Astfel, cu privire la excepția de
incompatibilitate, art. 24 C.proc.civ. 1865 reglementa două cazuri de incompatibilitate:
 (1) Judecatorul care a pronuntat o hotărâre într-o pricină nu poate lua parte la
judecata aceleiași pricini în apel sau în recurs și nici în caz de rejudecare după
casare.
Impunând incompatibilitatea în caz de rejudecare după casarea cu trimitere, art. 24
C.proc.civ. 1865 nu face distincție în privința soluției date de judecător. Cu toate acestea, în
doctrină155 și în practică156 s-a reținut că nu există incompatibilitate decât dacă judecătorul s-a
pronunțat asupra fondului sau asupra unei alte probleme litigioase, nu și atunci când s-a
pronunțat asupra unei excepții (s. n.);157
 (2) De asemenea nu poate lua parte la judecata cel care a fost martor, expert
sau arbitru în aceeași pricină.
Actuala reglementare nu distinge între cazurile de incompatibilitate și cele de recuzare,
mai mult, consacrând o nouă instituție – cazurile de incompatibilitate – și, potrivit art. 41 și 42
C.proc.civ. sunt enumerate exemplificativ cazuri de incompatibilitate, stabilindu-se că există
incompatibilitate și atunci când sunt elemente ce nasc în mod întemeiat îndoieli cu privire la
imparțialitatea judecătorului.158
De asemenea, o modificare considerabilă a fost adusă de actuala reglementare asupra
excepției prescripției dreptului material la acțiune, actualmente, instituția prescripției
nemaifiind una de ordine publică, normele ce o reglementează în prezent, ocrotind un interes
particular al parților. Astfel, această schimbare se răsfrânge pe plan procesual asupra excepției
în cauză, repercutându-se asupra momentului procesual la care aceasta poate invocată
155
A. Hilsenrad, I. Stoenescu, Procesul civil, în R.P.R., Ed. Științifică, București, 1957, p. 133; V. M. Ciobanu,
Tratat 1997, p. 312; V. M. Ciobanu, G. Boroi, Drept procesual civil, Curs selectiv. Teste grilă, ed. a 3-a, Ed. All
Beck, București, 2005, p. 37; Gr. Porumb, Codul comentat, vol. I, p. 117, citate în A. Vasile, Excepțiile
procesuale, p. 140, nota ¹.
156
Pentru a deveni incompatibil judecătorul trebuie să fi pronunțat o hotărâre prin care se dezleagă o problemă
litigioasă, de natură să dezînvestească instanța. Așadar, nu devine incompatibil judecătorul care a pronunțat, în
timpul procesului, doar o încheiere preparatorie, prin care nu s-a rezolvat o situație juridică (Trib. Suprem, s. civ.,
dec. nr. 787/1987, în R.R.D., nr. 1/1988, p. 68). Faptul că unul dintre judecătorii fondului s-a pronunțat asupra
competenței materiale a instanței (declinându-se competența printr-o hotărâre ce ulterior a fost desființată) nu
constituie motiv de incompatibilitate, deoarece discutarea competenței nu implică examinarea fondului și deci nu
se pune problema de a se fi pronunțat anterior asupra soluției (CSJ, s. de cont. adm., dec. nr. 1587/1994, în B.J.
1994, p. 557)., citate în A. Vasile, Excepțiile procesuale, p. 140, nota ².
157
158
A se vedea, în același sens, și A. Vasile, Excepțiile procesuale, p. 140.
62
respectiv asupra celor ce o pot invoca. Potrivit C.proc.civ. 1865, aceasta putea fi invocată pe
cale de excepție de oricare dintre părți, de procuror, sau de către instanță din oficiu, în orice
stare a pricinii și direct, în căile de atac, conferindu-i totodată caracterul de excepție absolută,
datorită interesului general ocrotit prin norma ce o reglementa. În prezent, prescripția poate fi
invocată numai în primă instanță, prin întâmpinare, sau cel mai târziu la primul termen de
judecată la care părțile sunt legal citate, de către orice parte interesată, dar nu și ex officio, de
instanță. Cea mai importantă modificare adusă instituției prescripției este transformarea
caracterului său absolut într-unul relativ (s. n.)159. Astfel, actuala reglementare instituie regula
potrivit căreia prescripția nu produce efecte ope legis, ea trebuind invocată în acest sens,
numai de cel în folosul căruia curge, personal sau prin reprezentant, cf. art. 2512 alin. (1)
C.civ.
În legătură cu actele de procedură, actuala reglementare introduce două cazuri de
echipolență, prin art. 468 alin. (2) și art. 184 alin. (2) teza întâi C.proc.civ. aspect ce își pune
amprenta și asupra excepției tardivității. Astfel, în prima ipoteză, termenul de apel de 30 de
zile va curge de la comunicarea hotărârii primei instanțe, chiar atunci când aceasta a fost
făcută odată cu încheierea de încuviințare a executării silite, față de art. 284 alin. (2)
C.proc.civ. 1865, care se referea la comunicarea hotărârii odată cu somația de executare. […]
Diferența față de textul anterior este aceea a avansării considerării drept comunicare a
hotărârii judecătorești (încheierea de încuviințare a executării comunicându-se înaintea
somației)160. În cea de-a doua ipoteză, prin art. 184 alin. (2) C.proc.civ. teza întâi este introdus
un nou caz de echipolență generală și anume primirea sub semnătură, de către parte, a unei
copii de pe act, alături de celălalt caz de echipolență prevăzut în teza a II-a a aceluiași articol,
preluat din vechea reglementare [art. 102 alin. (2) C.proc.civ. 1865], cazul în care partea a
cerut comunicarea actului de procedură unei alte părți.
Noi modificări, de data aceasta în planul dreptului substanțial, însă cu repercutări
asupra excepției lipsei capacității procesuale de folosință au fost instituite de C.civ., în privința
incapacităților, dintre cele mai semnificative amintim: renunțarea la interdicția vânzării între
soți reglementată de art. 1307 C.civ. 1864 - o astfel de vânzare fiind în prezent posibilă, iar
privitor la principiul specialității capacității de folosință, consacrat de art. 34 în Decretul din
159
ibidem, p. 436.
160
ibidem, p. 236.
63
1954 (s. n.), prezentul Cod civil modificând conținutul capacității de folosință a persoanei
juridice în sensul că:
 persoana juridică poate avea orice drepturi și obligații civile, afară de acelea
care, prin natura lor sau potrivit legii, nu pot aparține decât persoanelor fizice
[art. 206 alin. (1) C.civ. (s. n.)];
 persoanele juridice fără scop lucrativ sau patrimonial, pot avea doar acele
drepturi și obligații civile care sunt necesare pentru realizarea scopului stabilit
prin lege, actul de constituire sau statut (s. n.); se poate trage concluzia că
principiul specialității capacității de folosință este consacrat doar pentru aceste
persoane juridice (n. n.)161. S-a arătat în acest sens în doctrină162 că regula
capacității de a încheia acte juridice civile se subordonează principiului
specialității, reglementat de art. 206 alin. (2) C.civ., în ceea ce privește
persoanele juridice fără scop lucrativ.163
Referitor la excepția conexității, C.proc.civ. 1865 statua că această instituție putea
interveni în orice stare a pricinii, chiar și în apel sau în fața instanței de recurs, în prezent,
momentul până la care aceasta poate interveni fiind limitat exclusiv la primă instanță.
De precizat că, afară de cele câteva modificări aduse de actuala reglementare analizate
cu titlu exemplificativ în cadrul acestei secțiuni, mai sunt și altele asupra cărora ne vom apleca
poate cu prilejul unui alt studiu. Vom conchide prin a afirma că mare parte din aceste
modificări au fost oferite sub formă de idei ori propuneri de lege ferenda exprimate în doctrina
anterioară, iar preluarea acestora a constituit un deziderat la nivel social așa cum putem
observa rezultatul, anume consacrarea lor legislativă.
CONCLUZII
Lucrarea de față reprezintă o cercetare științifică asupra celor mai importante excepții
procesuale, încercându-se atât o abordare sintetică dar și analitică, pe alocuri, a instituției
161
162
Gabriel Boroi, Liviu Stănciulescu, Instituții de drept civil în reglementarea noului Cod civil, Ed. Hamangiu,
București, 2012 (citat în continuare Instituții de drept civil), p. 92-93.
163
A se vedea, în același sens, și A. Vasile, Excepțiile procesuale, p. 326.
64
excepțiilor procesuale în lumina actualei reglementări, însă, avându-se totodată în vedere și
principalele modificări față de legislația anterioară.
Prezenta lucrare cuprinde o analiză generală cu privire la excepțiile procesuale,
înglobând atât aspecte teoretice cât și practice, pentru a edifica într-un mod cât mai oportun
instituția ce face obiectul cercetării și a oferi o perspectivă elocventă. Tema aleasă este una
deosebit de importantă în cadrul sferei dreptului procesual civil, aproape omniprezentă și
indispensabilă oricărui proces civil. Despre tema aleasă, consider că poate conferi celui ce
deține cunoștințe solide în domeniu, un atu însemnat asupra adversarului său procesual, în
fond, procesul civil reprezentând tărâmul unde se poartă bătălia procesuală pentru soluționarea
diferendului ce a născut inițial respectivul litigiu. De asemenea, pot afirma că prezenta
instituție prezintă importanță în special pentru actualii, dar și pentru viitorii juriști ce doresc să
urmeze o carieră în avocatură, cât și pentru aceia ce vor alege cariera de judecător iar nu în
ultimul rând chiar de procuror, deoarece așa cum se poate observa din cercetarea prezentei
lucrări și procurorului îi este adeseori recunoscut dreptul de invocare a anumitor excepții
procesuale.
Pentru o mai bună înțelegere a excepțiilor procesuale este necesară cunoașterea acelor
elemente de detaliu ale acestei instituții, spre ex., micile diferențe dintre unele excepții aparent
similare cum ar fi lipsa calității de reprezentant și lipsa dovezii calității de reprezentant,
conexitatea și litispendența, litispendența și autoritatea de lucru judecat etc. De asemenea, este
necesară o aprofundare și în ceea ce privește unele particularități ale anumitor excepții ce au
născut de-a lungul timpului controverse în doctrină, dintre acestea amintim:
 excepția conexității, asupra căreia au existat opinii divergente, așa cum am
arătat cu prilejul analizei detaliate în cadrul secțiunii dedicate acestei excepții,
unii teoreticieni afirmând că este o excepție relativă, alții clasificând-o drept o
una absolută, iar în ceea ce mă privește, am afirmat că aceasta ocupă un loc
aparte între excepțiile procesuale, aflându-se pe un teren intermediar între cele
absolute și relative, fiind o excepție absolută, însă recunoscându-i și anumite
trăsături specifice excepțiilor relative, de pildă, în ceea ce privește momentul
procesual până la care aceasta poate fi invocată și anume cel mai târziu la
primul termen de judecată înaintea instanței ulterior sesizate;
65
 lipsa capacității procesuale de exercițiu, de asemenea, are un caracter aparte
datorită naturii sale de excepție relativă, însă, într-un mod distinct față de alte
excepții de aceeași natură, aceasta poate fi invocată în orice stare a pricinii. De
asemenea, această excepție este una mixtă în ceea ce privește efectul pe care
tinde să-l producă atunci când este admisă, debutând cu un efect dilatoriu,
însă, ulterior, în cazul în care actul respectiv efectuat cu nesocotirea
dispozițiilor referitoare la capacitatea de exercițiu nu este confirmat, se va
manifesta și efectul peremptoriu;
 excepția prescripției dreptului la acțiune, cu toate că poate fi invocată de orice
persoană interesată (trăsătură specifică excepțiilor absolute), nu poate fi
invocată de instanță, din oficiu, excepția în cauză fiind una relativă;
 în fine, un alt exemplu de excepție ce prezintă caracteristici aparte, este cea a
nulității, care, în funcție de aspectele a căror nulitate se reclamă prin
intermediul său, poate fi atât o excepție de procedură, cât și una de fond. De
asemenea, natura sa mixtă se manifestă și în privința efectului produs de
aceasta prin admitere, putându-se manifesta atât efectul dilatoriu, cât și cel
peremptoriu, iar în funcție nulitatea invocată, putând fi atât o excepție
absolută, cât și una relativă.
Prezentând limitativ cele câteva exemple anterior expuse, am dorit să subliniem
importanța aprofundării instituției excepțiilor procesuale, care, deși aparent nu ridică probleme
în înțelegerea și aplicarea lor, considerăm că este un deziderat pentru orice jurist respectabil să
aibe cunștințe solide și în ceea ce privește această instituție, fiind un mijloc principal de
apărare ce poate soluționa un litigiu chiar din fază incipientă.
66
BIBLIOGRAFIE
 Bacaci Alexandru, Excepțiile de procedură în procesul civil, Editura Dacia, Cluj-

Napoca, 1983
 Beleiu Gheorghe, Natura juridică a prescripției extinctive, în RRDP, nr. 1/2008, p.
44-50
 Boroi Gabriel (coordonator) ș. a., Noul Cod de procedură civilă – comentariu pe
articole, vol. I. Art. 1-526, Editura Hamangiu, București, 2013
 Boroi Gabriel, Codul de procedură civilă comentat și adnotat, vol. I, Editura All
Beck, 2001
 Boroi Gabriel, Principiile fundamentale și aplicarea în timp a noului Cod de
procedură civilă. Acțiunea civilă. Participanții la procesul civil, în Conferințele
67
NOUL COD DE PROCEDURĂ CIVILĂ, accesată în 24.03.2015, http://www.inm-
lex.ro/NCPC/doc/Brosura%20NCPC.pdf
 Boroi Gabriel, Spineanu-Matei Octavia, Codul de procedură civilă comentat și
adnotat, ediția a 3-a, Editura Hamangiu, București, 2011
 Boroi Gabriel, Stancu Mirela, Drept procesual civil, Editura Hamangiu, București,
2015
 Boroi Gabriel, Stănciulescu Liviu, Instituții de drept civil în reglementarea noului
Cod civil, Editura Hamangiu, București, 2012
 Ciobanu Viorel Mihai, Boroi Gabriel, Briciu Traian Cornel, Drept procesual civil -
Curs selectiv. Teste grilă, ediția a 5-a, Editura C.H. Beck, București, 2011
 Ciobanu Viorel Mihai, Boroi Gabriel, Drept procesual civil - Curs selectiv. Teste
grilă, ediția a 3-a, Editura All Beck, București, 2005
 Ciobanu Viorel Mihai, Briciu Traian Cornel, Dinu Claudiu Constantin, Drept
Procesual Civil. Drept Execuțional Civil. Arbitraj. Drept Notarial. - Curs de bază
pentru licență și masterat, seminare și examene, Editura Național, București, 2013
 Ciobanu Viorel Mihai, Nicolae Marian (Coordonatori), ș.a., Noul Cod de
procedură civilă comentat și adnotat, vol. I – art. 1-526, Editura Universul Juridic,
București, 2013
 Ciobanu Viorel Mihai, Tratat teoretic și practic de procedură civilă, volumul I –
Partea generală , Editura Național, București 1997
 Ciobanu Viorel Mihai, Tratat teoretic și practic de procedură civilă, volumul II -
Judecata in prima instanta, Caile de atac, Proceduri speciale, Arbitrajul, Activitatea
notariala, Editura Național, București 1997
 Costin Mircea N., Leș Ioan, Minea M. Șt., Radu D., Dicționar de drept procesual
civil, Editura Științifică și Enciclopedică, București, 1983
 Deleanu Ion, Tratat de procedură civilă, Volumul I, Editura Universul Juridic,
București 2013
 Deleanu Ion, Tratat de procedură civilă, Volumul I, Editura Wolters Kluwer, 2011
 Herovanu Eugen, Tratat teoretic și practic de procedură civilă, Institutul Național
de Arte Grafice Viața Românească, Iași, 1926
68
 Hilsenrad Arthur, Ilie Stoenescu, Procesul civil, în R.P.R., Editura Științifică,
București, 1957
 Leș Ioan, Codul de procedură civilă. Comentariu pe articole, ediția a 3-a, Editura
C.H. Beck, București, 2007
 Leș Ioan, Natura juridică a acțiunii civile și a prescripției extinctive, în RRDP, nr.
1/2008, p. 28-34
 Leș Ioan, Notă la decizia civilă nr. 1098/1978 a Trib. Jud. Sibiu, în R.R.D., nr.
9/1980, p. 43-45
 Leș Ioan, Noul Cod de procedură civilă, comentariu pe articole, vol. I - Art. 1-449,
Editura C.H. Beck, București, 2011
 Leș Ioan, Tratat de drept procesual civil, ediția a v-a, Editura C.H. Beck,
București, 2010
 Nicolae Marian, Tratat de prescripție extinctivă, Editura Universul Juridic,
București 2010
 Porumb Grațian, Codul de procedură civilă comentat și adnotat, vol. I, Editura
Științifică, București, 1960
 Satta S., Dritto processuale civile, Editure Padova, 1967
 Suciu Alexandru, Excepțiile procesuale în Noul Cod de procedură civilă, Editura
Universul Juridic, București, 2012
 Suciu Alexandru, Excepțiile procesuale în noul Cod de procedură civilă, ediția a
2-a, Editura Universul Juridic, București, 2014
 Tăbârcă Mihaela, Drept procesual civil, vol. I – Teoria generală, Editura
 Tăbârcă Mihaela, Drept procesual civil, vol. II – Procedura contencioasă în fața
primei instanțe. Procedura necontencioasă judiciară. Proceduri speciale, Editura
 Tăbârcă Mihaela, Excepțiile procesuale în procesul civil, Editura Universul
Juridic, București, 2006
 Vasile Andreea, Excepțiile procesuale în noul Cod de procedură civilă, Editura
Hamangiu, București, 2013
69
 Vasilescu Petre, Tratat teoretic și practic de procedură civilă, vol. III, Institutul de
Arte Grafice ,,Alexandru A. Terek”, Iași, 1939-1943
 Vincent Jean, Giunchard Serge, Procedure civile, 23ͤ édition, collection Précis
Dalloz, Éditions Dalloz Dalloz, Paris, 1994
 Zotta Gr. Constantin C., Codul de procedură civilă adnotat, vol. I, Editura
Tipografia Națională, St. Macovei și N. Ionescu, Râmnicu Sărat, 1931-1932
Legislaţie
 Codicele civil (sau Codul civil din 1864), publicat în M. Of nr. 271 din 4
decembrie 1864, cu modificările și completările ulterioare
 Constituția României, modificată și completată prin Legea de revizuire a
Constituției României nr. 429/2003, publicată în M. Of., Partea I, nr. 758 din 29
octombrie 2003, republicată cu reactualizarea denumirilor și dându-se textelor o
nouă numerotare, în M. Of., Partea I, nr. 767 din 31 octombrie 2003
 Convenția europeană a drepturilor omului, adoptată la Roma la 4 noiembrie 1950,
ratificată de Romînia prin Legea nr. 30/ 1994 privind ratificarea Convenției pentru
apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale și a protocoalelor
adiționale la această convenție, publicată în M. Of. nr. 135 din 31 mai 1994
 Declarația universală a drepturilor omului, adoptată la 10 decembrie 1948, prin
Rezoluția 217 A, în cadrul celei de-a III-a sesiuni a Adunării Generale a
Organizației Națiunilor Unite, ratificată de România la 14 decembrie 1955 prin
Rezoluția nr. 955 (X) a Adunării Generale a Organizației Națiunilor Unite
 Decretul din 9 septembrie 1865 privind Codul de procedură civilă de la 1865,
promulgat la 11 septembrie 1865, cu modificările și completările ulterioare
 Decretul nr. 212 din 31 octombrie 1974 pentru ratificarea Pactului internațional cu
privire la drepturile economice, sociale și culturale și Pactului internațional cu
privire la drepturile civile și politice, adoptat la 16 decembrie 1966 de către
Adunarea Generală a Organizației Națiunilor Unite, ratificat de România la 27
iunie 1968, publicat în B. Of. nr. 146/20 noi.1974
 Legea 146/1997 privind taxele judiciare de timbru, publicată în M. Of. nr. 173 din
iulie 1997, cu modificările și completările ulterioare
 Legea nr. 134/2010 privind Codul de procedură civilă
70
 Legea nr. 138/2014 pentru modificarea și completarea Legii nr. 134/2010 privind
Codul de procedură civilă, precum și pentru modificarea și completarea unor acte
normative conexe, publicată în M. Of. Partea I nr. 753 din 16 Octombrie 2014
 Legea nr. 192/2006, privind medierea și organizarea profesiei de mediator și Legea
115/2012 de modificare și completare a Legii 192/2006 cu modificările și
completările ulterioare, publicată în M. Of. 462/2012
 Legea nr. 287/2009 privind Codul civil, republicată în M. Of. nr. 505 din 15 iulie
2011 cu modificările și completările ulterioare
 Legea nr. 303/2004 din 28 iunie 2004 publicată în M. Of., Partea I, nr. 826 din 13
septembrie 2005, privind statutul magistraților, republicată în M. Of., Partea I, din
16 ianuarie 2009
 Legea nr. 76/2012 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 134/2010 privind Codul de
procedură civilă
Practică judiciară
 Decizia nr. 49 din 21 ianuarie 2009 a C. Ap. Timișoara, s. civ., www.just.ro
 Decizia Curții Constituționale nr. 462/2014 publicată în M. Of. nr. 775 din 24
octombrie 2014
 Decizia Curții Constituționale nr. 82/1992, nr. 97/1999, nr. 47/2003
 Decizia nr. 1013/2001 a C. Ap. Timișoara, s. civ., în C.J. nr. 4/2002, p. 36
 Decizia nr. 1347 din 6 noiembrie 1966 a C. Ap. București, s. aVI-a civ.,
nepublicată
 Decizia nr. 1528/1996 a C. Ap. București, s. a IV-a civ., în C.P.J.C. 1993-1998, p.
95
 Decizia nr. 1587/1994 a CSJ, s. de cont. adm., în B.J. 1994, p. 557
 Decizia nr. 226/1998 a C. Ap. Timișoara, s. a III-a civ., în C.P.J.C. 1993-1998, p.
187
 Decizia nr. 2641/2014 din 9 octombrie 2014 a ÎCCJ, accesată în 09.04.2015,
http://www.scj.ro
 Decizia nr. 2641/2014 din 9octombrie 2014 a ÎCCJ s. I civ., accesată în
09.04.2015, http://www.scj.ro
71
 Decizia nr. 787/1987 a Trib. Suprem, s. civ., în R.R.D., nr. 1/1988, p. 68
 Decizia nr. 896 din 18 martie 2014 a ÎCCJ, s I civ, accesată în 09.04.2015,
www.scj.ro
 Hotărârea CEDO cu nr. de cerere 63945/00 din 24.05.2006, Weissman ș. a.
împotriva României, accesată în 25.03.2015, http://www.hotararicedo.ro
 Hotărârea CEDO din 8 iulie 1986 (Plenul Curții), Litgow ș. a. împotriva Regatului
Unit, publicată în A102, accesată în 25.03.2015,
http://hudoc.echr.coe.int/sites/eng /pages/search.aspx?i=001-7526#{"itemid":
["001-57526"]}
 Hotărârea CEDO nr. 23805/94 din 4 decembrie 1995 (Plenul Curții), Ballet
împotriva Franței publicată în A333-B, accesată în 25.03.2015, http://hudoc.echr.
coe.int/sites/eng/pages/search.aspx?i=001-7952#{"itemid":["001-57952"]}
 Minuta CSM nr. 6/17488/1154 din 11 iunie 2008, accesată în 25.03.2015,
http://www.csm1909.ro/
 Trib. Dorohoi, Jurnalul nr. 8756 din 1 noiembrie 1922
72
73

Exceptiile Procesuale in Procesul Civil

Încărcat de

Informații document

Titlu original

Drepturi de autor

Formate disponibile

Partajați acest document

Partajați sau inserați document

Opțiuni de partajare

Vi se pare util acest document?

Este necorespunzător acest conținut?

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Exceptiile Procesuale in Procesul Civil

Încărcat de

Drepturi de autor:

Formate disponibile

UNIVERSITATEA „NICOLAE TITULESCU”

DISCIPLINA DREPT PROCESUAL CIVIL

TEMA EXCEPȚIILE PROCESUALE IN PROCESUL CIVIL

Referiri la denumiri de acte normative, instanţe, hotărâri judecătoreşti.

§1. Excepția procesuală – formă a apărării

1.2. Asemănări și deosebiri între excepțiile procesuale și apărările de fond

1.3. Clasificarea excepțiilor procesuale

1.3.1. Excepții de fond și excepții de procedură

1.3.2. Excepții dilatorii și excepții peremptorii

1.3.3. Excepții absolute și excepții relative

§3. Procedura de soluționare

3.1. Invocarea mai multor excepții simultan

3.2. Unirea excepțiilor cu administrarea probelor respectiv cu fondul cauzei

§1. Excepțiile de procedură

1.1.1. Necompetența generală

1.1.2. Necompetența materială și teritorială exclusivă

1.1.3. Necompetența de ordine privată

1.1.4. Procedura de soluționare

1.2. Excepția nelegalei compuneri a completului sau constituiri a instanței de

1.2.2. Constituirea instanței

1.2.3. Procedura de soluționare

1.3. Excepția de incompatibilitate

1.3.2. Cazuri de incompatibilitate relativă

1.4. Excepția nulității actelor de procedură

civil, în Conferințele NOUL COD DE PROCEDURĂ CIVILĂ, http://www.inm-lex.ro (citat în continuare

înainte de a pune concluzii pe fond. ”

1.4.1. Procedura de soluționare

1.5. Excepția netimbrării sau a timbrării insuficiente

1.5.1. Procedura de soluționare

1.6.1. Procedura de soluționare

prima oară în calea de atac.”

Excepția lipsei dovezii calității de reprezentant fiind o excepție absolută, poate fi

1.7. Excepția perimării

1.7.1. Procedura de soluționare

1.8. Excepția de litispendență

1.8.1. Procedura de soluționare

1.9. Excepția de conexitate

1.9.1. Procedura de soluționare

1.10.1. Procedura de soluționare

§2. Excepțiile de fond

2.1.1. Procedura de soluționare

2.2. Excepția lipsei capacității procesuale de exercițiu

2.2.1. Procedura de solționare

2.3. Excepția lipsei calității procesuale

2.3.1. Procedura de soluționare

2.4. Excepția lipsei de interes

2.4.1. Procedura de soluționare

2.5. Excepția prematurității

2.5.1. Procedura de soluționare

2.6. Excepția prescripției dreptului la acțiune

2.6.1. Procedura de soluționare

2.7. Excepția autorității de lucru judecat

2.7.1. Procedura de soluționare

Actuala reglementare nu a adus modificări substanțiale care să se răsfrângă cu

 Bacaci Alexandru, Excepțiile de procedură în procesul civil, Editura Dacia, Cluj-

S-ar putea să vă placă și